DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...
B i n e f a c e r i l e, v i r t u ţ i l e
(învăţături
sfinte adunate de preot Ioan)
_ Să te smereşti, să miluieşti şi să ierţi-aceasta este
dreptatea.
_ Răbdarea: Odată, părintele Iosif mi-a
spus: „Ia aminte
la tine şi vei avea folos“. Mai
spunea să mă mustru pe
mine,
să fiu răbdător în toate şi să îi mulţumesc lui
asemenea,
stareţul îmi povestea, spre zidire,
următoarele: Odată, un Sfânt părinte
a auzit un cerşetor mustrându-se pe
sine. Era iarnă, iar el avea încălţări
subţiri şi
zăcea pe o grămadă de
bălegar, abia acoperit cu o rogojină şi
tremurând de frig. Îşi spunea: „Nu
vrei să rabzi aceasta, afurisitule!
Sfinţii mucenici răbdau necazuri mai
mari, stăteau iarna în temniţe
desculţi, cu picioarele în butuci, iar tu
ţi le poţi întinde pe ale tale şi mai eşti acoperit şi cu
rogojina!“ Pilda
aceasta mi-a adus mult folos sufletesc.
_ A întrebat stareţul: „Cum se dobândeşte
smerita
înţelepciune a sufletului?” Şi tot
el a răspuns:
„Gândindu-te
numai la păcatele tale“.
_ Cel care uită binele pe care-l face este cel mai înţelept
om.
_ Nu dobândim nici un
folos de pe urma actelor de
binefacere
pe care le trâmbiţăm înaintea lumii,
precum
nici
de la postirea despre care spunem tuturor. Orice
faptă făcută demonstrativ nu aduce rod, ci se reduce la
lauda
oamenilor (Sfântul Vasile cel Mare).
_ În chilie plângi, dar
când ieşi la împlinirea ascultării te
împrăştii. Ia aminte la tine şi străduieşte-te să nu ieşi
din
inimă, fiindcă acolo este Domnul.
_ Cel ce petrece fără ispită nu va
dobândi
înţelepciune duhovnicească.
_ Inima se sfinţeşte prin pomenirea
neîncetată a lui Dumnezeu.
_ Ar trebui să nu ne înălţăm cu
cinstea
şi să nu ne înjosim cu
necinstea.
_ Mulţi povăţuitori spun că răbdarea necazurilor şi a
supărărilor e mai de preţ decât a face fapte plăcute
lui
Dumnezeu,
fiindcă el nu cere faptele noastre bune, ci
supunerea
noastră voii Lui celei sfinte (Sfântul
Ioan de
Tobolsk).
_ Milosârdia nu constă doar în milostenia pe care o daţi
sau
în cuvintele de mângâiere pe care le spuneţi
uneori
omului
care suferă, ci în dispoziţia lăuntrică de
bunăvoinţă deplină faţă de acea persoană, printr-o
participare
călduroasă a sufletului.
_ Creştinul, indiferent cu ce se ocupă,
trebuie să se
gândească la economisirea timpului. Toate faptele
cotidiene
trebuie să le facă repede. Timpul este un
talant
dat nouă de Domnul şi vom da răspuns
pentru
pierderea
zadarnică a oricărui ceas.
_ Înţelepciunea este înfrânare şi
biruinţă asupra
plăcerilor trupeşti
care ne ispitesc.
_ Nu cinsti niciodată pe cel care vorbeşte de
rău pe
aproapele
tău.
_ Am văzut că numai atunci mă aflu într-o părere
dreaptă despre mine, când am în mine gândul rău, iar
când
l-am văzut pe cel bun sunt în
amăgire.
_ Atunci
când cineva cu bucurie
suportă munca şi necazurile,
atunci
poate să înfrâneze puternic
gândurile,
pentru că unele ca
acestea
cu muncă sunt aduse la
inactivitate.
_ Nu
urî pe cel ce ţi-a făcut rău, ci sileşte-te din toate puterile să-l ierţi.
_ Trei
virtuţi luminează mintea:
a nu vedea răul în nici
un
om, a face bine celui ce ţi-a făcut rău şi a răbda cu supunere toate necazurile şi nenorocirile.
_ Dacă ai văzut o greşeală oarecare la un frate,
nu stărui
cu ea
în gând, ca să nu o spui cuiva, căci aceasta aduce
moartea
sufletească.
_ Smerindu-vă cu inima, aranjaţi-vă sentimentele
voastre,
gândurile, deprinderile, cugetarea astfel: eu
sunt
asemenea unui rob, nu-mi aparţin;
trebuie să
trăieşti ca la toţi să le fii sub picioare;
lasă să se şteargă,
să te bănuiască, să te calce în picioare,
să te înjosească,
să te scuipe, să te
lipsească, să te dispreţuiască. Aceasta
să rămână interior, să nu
vadă nimeni în afara ochilor
lui
Dumnezeu.
_ O
inimă zdrobită nu
lasă loc pentru îndulcirea cu
gânduri
nefolositoare.
_ A
înlocui gândul rău cu gândul cel bun
este o faptă
mântuitoare.
_ Înţelepciunea smereniei este smerenia cugetului şi
zdrobirea
inimii, umilirea de sine în gând, lipsa de
mândrie,
simplitatea minţii, ascunderea vieţii noastre
de nevoinţă.
_ Stareţul se nevoia să-i
privească
cuvioşi, iar pe sine se umilea cu
gândul.
_ Când
te încearcă gândul
mândriei
sau al slavei deşarte,
cercetează conştiinţa ta: păzeşti
tu
poruncile lui Dumnezeu? Îi
iubeşti tu pe vrăjmaşii tăi? Te bucuri oare când
este
lăudat cel de lângă tine?
_ Tăcerea buzelor este bună, iar
tăcerea minţii –
cugetarea
la Dumnezeu – este mai presus de toate.
_ Gândim
despre noi înşine că suntem smeriţi
atâta
vreme
cât nu suntem atinşi. Dar aceasta nu este
smerenie.
Smerenia adevărată se probează când
eşti
înjosit,
ofensat. Atunci trebuie să-ţi spui: merit aceasta
pentru
păcatele mele.
_ Niciodată nu trebuie să urmezi
imediat gândul tău,
chiar
dacă pare bun, ci să-l încerci cu timpul.
_ Pentru
dobândirea smereniei este folositoare cugetarea
la măreţia lui Dumnezeu şi la propria nimicnicie.
_ Cugetă la mijloacele prin care poţi
evita situaţiile ce te
duc
la păcat.
_ Cugetarea
la faptele bune făcute de ceilalţi sau
compararea
propriei vieţi cu vieţile sfinţilor duce la
smerenie.
atunci
să ne amintim mulţimea
păcatelor noastre.
_ Nu te
gândi la binele făcut şi vei
avea
răsplată deplină.
_ Cugetarea
la Patimile
Mântuitorului
şi la sfânta Sa
viaţă este bună, numai să nu laşi
mintea
şi inima ta să petreacă în nepăsare.
_ Exprimă-ţi părerea fără a intra în dispută.
_ La
vreme de necaz şi întristare
înseninează-ţi sufletul
prin
amintirea de Dumnezeu.
_ Poartă întotdeauna binele în gând, ca să-l şi făptuieşti.
Dumnezeu
cunoaşte gândul omului. Aşadar
gândul tău
să fie curat de orice rău.
_ Descoperirea
gândurilor adânceşte conştiinţa
păcătoşeniei proprii şi
durerea pentru păcate, din care
se naşte smerenia, care este atât de necesară în lucrarea
mântuirii.
_ Ascultările cele mai de jos unite cu pomenirea lui
Dumnezeu
sunt mai înalte decât faptele măreţe
săvârşite cu împrăştiere.
_ Este
bine să aduni şi să păstrezi în suflet
gândurile
smerite,
iar nu pe cele iritante şi
mândre.
_ Cel
smerit este convins că nu poate să gândească, nici
să dorească ceva bun, dacă Dumnezeu nu îi dă gând
bun
sau dorinţă bună.
_ Smerenia
şi suferinţa eliberează pe om de orice păcat.
Mai
întâi se taie patimile sufleteşti,
iar apoi cele
trupeşti. Acest fapt îl confirmă rugăciunea lui David:
Vezi
smerenia mea şi
osteneala mea şi-mi
iartă toate
păcatele mele.
_ Milostenia
tămăduieşte iuţimea
sufletului,
postul vestejeşte pofta,
iar
rugăciunea curăţeşte mintea
şi o
pregăteşte spre contemplarea
lucrurilor.
Căci Domnul ne-a
dăruit poruncile pentru şi
potrivit
cu puterile sufletului.
_ Nepătimirea este o stare paşnică
a
sufletului, care face ca sufletul
să se mişte cu anevoie spre
răutate.
_ Să luăm aminte în chip
deosebit la
noi înşine, să fim blânzi
şi buni în relaţiile
cu cei de lângă noi.
„Mântuirea
noastră este în aproapele“. spunea
Sfântul
Pimen
cel Mare.
_ Fereşte-te de părerea
înaltă de sine. Smerenia nu poate
sta
la un loc cu judecarea aproapelui şi cu
irascibilitatea.
Cel care îi judecă pe alţii sau se mânie
când
i se face supărare nu are pic de
smerenie. Sfinţii
nevoitori
le mulţumeau sincer celor care îi supărau şi îi
ofensau,
pentru că prin răbdarea necazurilor
dobândeau
smerenia.
_ Trebuie
să folosim propriile căderi şi experienţa
noastră ca mijloace pentru dobândirea smereniei.
Smerenia
creează în om o stare interioară, în virtutea
căreia sunt respinse toate atacurile diavolului.
_ Cuviosul
Macarie Egipteanul
alte
virtuţi prin pilda despre
ospăţul îmbelşugat pregătit
împăratului şi alaiului său. Dar
cum
toate bucatele erau pregătite
fără sare (adică fără smerenie), în
loc
de recunoştinţă, gazda a avut
parte
de mânia oaspeţilor. În
acelaşi fel, fără smerenie toate
virtuţile omului sunt zadarnice.
_ Dacă veţi priveghea cu cei
care veghează veţi fi
număraţi în rândul
mucenicilor. Dacă veţi ierta celui
care
v-a supărat, pentru aceasta nu
doar vor fi iertate
păcatele voastre, dar fiică a Tatălui Ceresc te vei face.
Dacă te vei ruga din inimă pentru
mântuire, măcar şi
puţin – şi te vei mântui. Dacă te vei mustra pe tine, te
vei
învinui şi te vei judeca în faţa lui Dumnezeu pentru
păcate, simţite cu conştiinţa – şi pentru aceasta vei fi
iertată. Dacă vei mărturisi păcatele tale în faţa lui
Dumnezeu,
şi pentru aceasta vei avea iertare şi cruţare.
Dacă te vei întrista pentru păcate
sau te vei umili, sau
vei
plânge, sau vei suspina – suspinul tău nu
se va
ascunde
de El. (Atât este de mare milosârdia lui
Dumnezeu.)
_ Celor
desăvârşiţi Mântuitorul le porunceşte:
Tămăduiţi pe cei neputincioşi,
înviaţi
pe cei morţi,
curăţiţi
pe cei leproşi,
pe demoni scoateţi-i;
în dar aţi
luat,
în dar să daţi.
_ Atât
în ochii oamenilor, cât şi în
ochii lui Dumnezeu nu
există nimic mai demn şi mai
potrivit iubirii aproapelui
precum
milosârdia şi binefacerea.
_ Cel
cu adevărat recunoscător mulţumeşte Domnului
nu
doar în bucurie, ci şi în nefericire şi necaz.
_ Este
propriu sufletelor mari şi
curajoase să nu
deznădăjduiască în vreme de necaz.
_ Cel
înţelept, chiar dacă suferă sau este bolnav, Îi
mulţumeşte lui Dumnezeu pentru
toate ca pentru bine.
_ Avem
virtutea răbdării atunci
întâmplă ca din mâna lui
Dumnezeu.
Cel care a dobândit
răbdarea se împărtăşeşte de
orice
virtute: se bucură în
necazuri
şi în nenorociri este
iscusit
în bine, în năpaste se
veseleşte, este gata de ascultare,
este
plin de dragoste şi în
supărare aduce slavă, în
mustrări se smereşte,
în
nenorociri
este neclintit.
_ Cel
care se supune egumenului se aseamănă îngerului,
cel
care i se opune face sălaş diavolului în inima sa.
Doamne,
miluieşte! Este înfricoşător
acest cuvânt
(Sfântul
Efrem Sirul).
_ La răpirea averii lor de către păgâni, creştinii priveau
cu
bucurie, după cum mărturiseşte Sfântul Apostol
Pavel
(Evrei 10:34).
_ Osândirea
de sine se învaţă. Ea înseamnă să ne
învinovăţim în gând pe noi înşine,
iar nu pe alţii, pe noi
să ne mustrăm şi să ne numim nebuni şi fără minte,
somnoroşi şi lipsiţi de râvnă, leneşi şi neatenţi. Cel care
se
osândeşte pe sine are linişte şi niciodată nu e
ruşinat:
dacă vine asupra lui o boală, sau
un necaz sau o
strâmtorare,
sau orice altă nenorocire, el o pune
pe
seama
păcatelor sale şi îi
mulţumeşte lui Dumnezeu.
Dacă cineva îl pedepseşte
sau îl înjură, primeşte ocara
ca pe
un bine şi o consideră ca fiind o lucrare
dumnezeiască (Ava Dorotei).
_ Despre
cunoaşterea de sine: o
ai
când te socoteşti incapabil şi
nevrednic
de orice funcţie
chibzuinţă, slab, fugind de
efort
şi osteneală;
când nu iei
aminte
la păcatele altora, ci le
vezi
doar pe ale tale şi te căieşti
pururea
pentru ele; când te
cercetezi
pe tine însuţi şi te
osândeşti, şi nu te amesteci în
nimic
din cele ce depăşesc
funcţia ta.
_ Blândeţea înseamnă a nu
face supărare nimănui nici
cu
cuvântul, nici cu fapta, nici prin comportamentul
nostru,
ci a îndulci inima tuturor prin purtarea şi
felul
nostru
de a fi.
_ Smerenia
nu cunoaşte nerăbdarea, judecarea
aproapelui,
clevetirea, lauda de sine şi
îndreptăţirea;
smerenia
tânjeşte după rugăciune şi tăcere; smerenia
iubeşte gândul la moarte.
_ Îşi pierde valoarea înaintea lui Dumnezeu fapta celui
care
se preţuieşte pe sine, care se
laudă pe sine, care
aşteaptă sau încearcă să obţină laude din partea
celorlalţi, care este nerecunoscător.
_ Unii
din fraţi gândesc că ei nu pot avea darurile
Duhului
Sfânt, fiindcă din lipsa de râvnă pentru
îndeplinirea
poruncilor, nu ştiu că cel care are credinţa
adevărată în Hristos în sine,
are toate darurile lui
Dumnezeu.
Dar întrucât noi, din cauza lipsei noastre de
râvnă, rămânem departe de
dragostea lucrătoare, care
ne-ar
fi arătat comorile lui Dumnezeu, atunci ne
considerăm pe drept străini
de darurile lui Dumnezeu.
_ Dacă îţi aminteşti de răul de la cineva, roagă-te pentru
el şi vei opri patima din mişcare,
despărţind, prin
rugăciune, supărarea
de amintirea răului ce ţi l-a făcut.
Iar
devenind iubitor de oameni, vei şterge
cu totul
patima
din suflet. Dacă însă altul ţine minte răul de la
tine,
fi îndatoritor şi smerit faţă de el şi stai cu dragoste
în
preajma lui, şi-l vei izbăvi de patima lui. Supărarea
celui
ce te pizmuieşte o vei alina prin
osteneală. Căci el
îşi socoteşte pricină de nenorocire ceea ce pizmuieşte la
tine.
De aceea nu poţi să-alini altfel, decât ascunzând
aceasta
de la el. Dacă aceasta le foloseşte multora, iar
pe
acesta îl întristează, care pateu o vei
nesocoti? E de
trebuinţă, desigur, să fii
de folos celor mulţi, dar, după
putere,
nici pe acela să nu-l nesocoteşti. Să nu te laşi
înrâurit
de răutatea patimii lui. Căci nu
te răzbuni pe
patimă, ci pe pătimaş. Drept aceea, socoteşte-l
întru
smerenie
pe acela mai presus de tine şi în
toată vremea,
în
tot locul şi lucrul, dă-i lui mai multă cinste.
Iar
pizma
ta o poţi alina, dacă te bucuri împreună cu
cel
pizmuit
de cele ce se bucură el şi te întristezi împreună
cu
acela de cele ce se întristează el,
împlinind cuvântul
Apostolului:
Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură şi
plângeţi
cu
cei ce plâng.
_ Smerita
cugetare este o rugăciune neîntreruptă,
împreunată cu lacrimi şi cu
durere. Căci aceasta,
chemând
pururea pe Dumnezeu într-ajutor, nu lasă pe
om să se încreadă nebuneşte în puterea şi înţelepciunea
proprie,
nici să se ridice peste alţii, lucruri care sunt
boli
înfricoşătoare ale patimii
mândriei.
_ Slava
deşartă este legată de făptuirea într-ascuns;
iar
mândria,
de voinţa de-a pune pe seama
lui Dumnezeu
toate
isprăvile.
_ Prieten
adevărat este acela care îndură necazurile,
nevoile
şi nenorocirile aproapelui atunci când acela e
încercat,
ca pe ale sale, fără zgomot şi fără tulburare.
_ Cel
ce spune păcatul fratelui fără patimă, îl spune din
două pricini: sau ca să-l
îndrepteze pe el, sau să
folosească pe altul. Iar dacă îl
spune pentru alte pricini,
fie
aceluia, fie altuia, îl spune pentru a-l batjocori sau
a-l
bârfi. Dar atunci nu va scăpa de
părăsirea
dumnezeiască, ci va cădea sigur fie în aceeaşi greşeală,
fie
în alta, şi va suferi ruşine, mustrat fiind şi
batjocorit
de alţii.
_ Mintea
celui iubitor de Dumnezeu nu luptă împotriva
lucrurilor,
nici împotriva înţelesurilor acestora,
ci
împotriva
patimilor împletite cu înţelesurile.
De pildă,
nu
luptă împotriva femeii, nici împotriva celui ce
l-a
supărat, nici împotriva chipurilor acestora, ci
împotriva
patimilor împletite cu ele. Altceva este
lucrul,
altceva este înţelesul lui, şi altceva patima.
Lucrul
este de pildă: bărbat, femeie, aur şi aşa mai
departe,
înţelesul (chipul) este
amintirea simplă a ceva
din
cele de mai sus. Iar patima este iubirea neraţională
sau
ura fără judecată a ceva din cele de mai înainte.
Aşadar, trebuie să luptăm împotriva patimii. Înţeles
pătimaş este gândul compus din
patimă şi înţeles.
_ Pe
cine iubeşte cineva, pe acela se
şi grăbeşte să-l
slujească. Dacă iubeşte deci cineva pe Dumnezeu, acela
se şi grăbeşte să facă cele plăcute Lui. Iar dacă îşi
iubeşte trupul, se grăbeşte să împlinească cele ce-l
desfătează pe acesta.
_ Dintre
virtuţi, unele sunt ale trupului, altele ale
sufletului.
Ale trupului sunt de pildă:
postul,
privegherea,
culcarea pe jos, lucrul mâinilor - spre a nu
îngreuna
pe cineva sau spre a dărui –
şi cele
următoare. Iar ale sufletului sunt de pildă: iubirea,
îndelunga
răbdare, blândeţea,
înfrânarea, rugăciunea
şi
cele următoare. Dacă prin urmare din vreo nevoie
sau
împrejurare trupească, de pildă din pricină de
boală sau altceva de felul acesta, ni s-ar întâmpla să nu
putem
împlini pomenitele virtuţi ale
trupului, avem
iertare
de la Domnul, Care cunoaşte şi pricinile. Dar
neîmplinind
pe cele ale sufletului, nu vom avea nici o
apărare. Căci nu sunt supuse
nevoii.
_ Există mijloace care opresc patimile, care vin în caz de
emoţie şi nu le dau voie să crească. Şi sunt altele care le
micşorează şi le duc la secătuire. De exemplu: postul,
munca
şi privegherea nu dau voie patimii să crească,
iar
însingurarea, contemplarea, rugăciunea
şi iubirea
de
Dumnezeu o reduc şi o dezrădăcinează. Tot aşa şi în
gândirea
despre mânie: îndelunga-răbdare,
nerăutatea
şi
blândeţea o opresc şi
nu-i permit să crească, iar
dragostea,
milostenia, dorinţa de a face bine şi iubirea
de
oameni o micşorează.
_ Este
bun nevoitorul care, trăind
în lume, întotdeauna
face
fapte bune, acordă iubire frăţească, iubire de
oaspeţi, dă milostenie, le face
bine celor care vin la el, le
ajută bolnavilor şi se
fereşte de tentaţii.
Este desăvârşit
şi mai
înalt cel care, consacrându-se vieţii
contemplative,
a trecut de la lucrurile cotidiene la
contemplare,
respingându-se şi uitând de sine, se
ocupă
cu
cele cereşti, cel care renunţând la tot, stă în faţa lui
Dumnezeu
şi cu nici o altă grijă nu se întoarce înapoi.
Unul
asemenea se uneşte cu Dumnezeu şi trăieşte cu
Dumnezeu.
_ Isidora
cea nebună pentru Hristos era
atât de
dispreţuită de surorile ei de mănăstire, încât acestea
nu
mâncau
împreună cu ea; defăimată, ocărâtă şi necăjită,
ea le
primea pe toate în tăcere şi cu mulţumire.
Ostenindu-se
la bucătărie, împlinea orice
ascultare,
slujind
celorlalte surori ca o slugă supusă. Celelalte
fecioare
purtau pe cap, după rânduiala monahală,
culion,
iar capul ei era întotdeauna acoperit cu o basma
urâtă şi veche. N-a făcut
nimănui nici o mâhnire, nici
ea nu
s-a mâniat vreodată şi nu s-a certat pentru
ceva;
ci
întotdeauna tăcea, nerăspunzând nimănui
la nici o
ocară, mică sau mare, deşi adeseori era bătută şi era
mereu
urâtă şi batjocorită. Şi i-a descoperit
îngerul
despre
ea unui părinte îmbunătăţit ce trăia în
singurătate: „Pustnice Pitirun! Acea femeie este mai
bună decât tine, pentru că ea
petrece în mijlocul unei
obşti aşa
de mari şi,
deşi slujeşte tuturor şi
de toate este
batjocorită, niciodată nu
s-a depărtat
cu inima de
Dumnezeu“.
Apoi, vădindu-se virtutea
Isidorei înaintea
obştii, călugăriţele au început să vestească despre
purtarea
lor. Una spunea: „Eu întotdeauna o ocăram”,
alta:
„Eu turnam lături
pe ea“, alta: „Eu o băteam“.
Într-un
cuvânt, toate recunoşteau feluritele
necazuri pe
care
i le-au făcut.
_ Iuliana,
pe propria cheltuială, în taină, a ascuns la sine
timp
de doi ani pe creştinii prigoniţi.
_ Munca
de jos este un mijloc prin care ne smerim.
_ Se
cuvine să ne îngrijim să nu facem nimic necugetat
sau cu neatenţie.