DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...
Numai cel ce se roagă neîncetat poate păstra darul de biruitor
Precum am mai amintit, omul este ca o cetate încuiată. De o parte libertatea voinţei, de altă parte păcatul şi duhul acestei lumi, îl ţin pe om într-o cetate încuiată. Rugăciunea este cheia ce deschide inima omului pentru Dumnezeu, pentru darurile lui Dumnezeu. Dumnezeu respectă libertatea voinţei omului. El nu pune pe noi cu sila darurile Sale. El aşteaptă să le cerem şi să le luăm. Rugăciunea este o cheie ce descuie în două laturi. De o parte descuie cerul de sus ca să ne dea, iar de altă parte descuie inima noastră, ca să primească.
Prin rugăciune, Îi facem lui Dumnezeu un loc alături de noi pe câmpul nostru de luptă împotriva Ispititorului. Rugăciunea atrage darul şi ajutorul lui Dumnezeu în câmpul nostru de luptă contra Ispititorului. De aceea se cutremură şi fuge Satana de rugăciune.
Satana nu se sperie când te hotărăşti contra păcatelor. Nu se sperie nici când scrii la Sibiu că vrei să intri în Oastea Domnului. Nu se sperie nici când pui medalia Oastei pe piept, dar tremură şi fuge Satana, când îngenunchezi în faţa Crucii Mântuitorului şi te adânceşti cu toată inima ta în rugăciunea de predare Domnului.
O, ce putere mare este rugăciunea! Ea străbate cerul şi pământul.
Rugăciunea este cea mai puternică ofensivă contra diavoleştilor gloate.
Rugăciunea fugăreşte şi alungă gloatele Satanei, precum Însuşi Mântuitorul a zis că: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post“ (Marcu 9, 29). Noi suntem slabi, fiindcă nu ne rugăm şi nu ne ştim ruga cu putere.
Rugăciunea este legătura noastră cu cerul, cu Dumnezeu. Rugăciunea este un telefon sufletesc pe care ni l-au făcut Crucea şi Jertfa Mântuitorului. Prin Jertfa Crucii Sale, Mântuitorul ne-a împăcat cu Dumnezeu, ne-a lăsat un telefon prin care putem cere şi lua neîncetat tot ce ne trebuie.
Când cazi plângând în faţa Crucii Mântuitorului şi te rogi, ai în faţa ta un telefon sufletesc, care îţi duce la cer toate rugăminţile şi cererile tale, iar de acolo îţi aduce dar, tărie, putere, viaţă şi tot ce îţi lipseşte.
De acest „telefon“ avem cea mai mare lipsă şi în câmpul nostru de luptă cu Ispititorul şi atacurile lui. Cei care aţi făcut armata ştiţi ce mare însemnătate are telefonul în vreme de război. Telefonul ţine legătura între comandantul luptei şi armata luptătoare. Prin telefon iau luptătorii ştire încotro să meargă, unde să atace. Prin telefon cer muniţie şi de-ale mâncării. Prin telefon strigă să li se trimită ajutor când sunt copleşiţi de atacul vrăjmaşului.
Când un grup de armată şi-a pierdut legătura telefonică cu comanda armatei, atunci şi-a pierdut tot rostul, şi-a pierdut cumpătul, orientarea, şi-a pierdut orice nădejde de biruinţă şi în orice clipă e ameninţat să fie prins de armata vrăjmaşă.
Întocmai aşa se petrec lucrurile şi pe câmpul nostru de luptă sufletească cu Ispititorul şi atacurile lui. Rugăciunea este telefonul sufletesc care ţine legătura între noi, luptătorii, şi Marele nostru Comandant, Iisus Biruitorul.
Prin acest telefon cerem şi primim tot ce ne trebuie pentru darul biruinţei. Prin acest telefon cerem şi luăm dar, putere, „muniţie“. Prin acest telefon cerem să ni se trimită ajutor, când simţim că vrăjmaşul ne atacă mai înverşunat. Şi ajutorul îndată ne vine. Această legătură „telefonică“ este taina biruinţei noastre. Când am pierdut această legătură, când ni s-a stricat acest „telefon“, am pierdut tot rostul luptei, am pierdut orientarea, am pierdut puterea, am pierdut biruinţa...
O, ce dar mare este pentru noi rugăciunea în câmpul de luptă cu Ispititorul! O, ce putere mare este rugăciunea, peste tot în viaţa noastră de creştin!
Prin rugăciune, ni Se descoperă Domnul şi voinţa Lui şi vorbeşte sufletului nostru într-o limbă minunată, pe care lumea n-o înţelege. Când noi ne rugăm cu adevărat, suntem în Dumnezeu şi Dumnezeu e în noi, cum un burete scufundat în apă este în apă şi apa în el.
Sufletul rugăciunii este Duhul Sfânt. Să-L rugăm pe Duhul Sfânt, să ne înveţe a ne ruga cu putere!
Biblia ne spune că, odinioară, când Israielitenii erau în luptă cu vrăjmaşii, Moise stătea pe vârful unui munte cu mâinile ridicate spre cer, în semn de rugăciune. Armata Israielitenilor biruia atâta timp cât Moise îşi ţinea mâinile în sus, dar îndată ce îşi lăsa mâinile în jos biruiau vrăjmaşii (Ieşire 17, 9–14).
Aşa e, dragă cititorule, şi în viaţa noastră. Şi noi suntem în luptă, într-o luptă mare şi neîncetată cu vrăjmaşul diavolul, cu ispitele, cu patimile, cu înşelăciunile şi păcatele acestei lumi. Până când stai şi tu „cu mâinile în sus“, până când petreci o viaţă de rugăciune, biruieşti păcatul; dar îndată ce „laşi mâinile în jos“ – îndată ce slăbeşti cu rugăciunea – te biruie patimile şi păcatele.
Dar, mai presus de toate, să luăm pildă de rugăciune de la Marele nostru Învăţător. Viaţa Lui întreagă a fost o viaţă de rugăciune. Prin rugăciune, vorbea neîncetat cu Tatăl şi Îşi lua putere pentru săvârşirea Marii Lucrări ce I se încredinţase. În toate împrejurările, Mântuitorul Îşi apără cu îndârjire ceasurile Lui de rugăciune. Din faţa gloatei Se retrăgea în pustie să Se roage (Marcu 1, 35). În faţa tuturor greutăţilor, Mântuitorul Se ruga. Când era ispitit, Se ruga; când era defăimat, Se ruga; când era obosit, Se ruga; când avea de luat o hotărâre, Se ruga. El Se ruga oriunde, căutând de regulă locuri retrase de zarva pământului. Rugăciunea Lui nu era o deprindere, ci o putere.
Aşa trebuie să fie şi rugăciunea noastră. Pentru viaţa noastră cea sufletească, rugăciunea ar trebui să fie ca pâinea ce o mâncăm, ca aerul ce-l respirăm şi ca apa ce o bem.
Nopţi întregi le petrecea Mântuitorul în rugăciune. „Iar noaptea, ieşind, petrecea rugându-Se în Muntele Măslinilor“ (Luca 21, 37). Era Fiul lui Dumnezeu şi totuşi avea lipsă să Se întărească prin rugăciune. Noi suntem nişte bieţi oameni neputincioşi, şi totuşi nu umblăm după darul şi puterea rugăciunii.
Fratele meu, te rogi tu?
Grecii cei vechi aveau o legendă despre un uriaş cu numele Anteu, pe care nimeni nu-l putea birui, pentru că Anteu avea un dar: în decursul luptei, de câte ori atingea pământul, el căpăta putere nouă şi biruia pe cei ce se măsurau cu el. Un astfel de dar ne dă şi nouă rugăciunea. Şi noi suntem într-o luptă neîncetată cu ispitele şi patimile acestei lumi. În această luptă, ca oarecând lui Anteu, ni s-a dat şi nouă darul să atingem mereu cerul prin rugăciunile noastre şi din această atingere să primim putere nouă şi biruinţă asupra ispitelor şi patimilor.
Prin rugăciune Îl atragem pe Iisus Biruitorul în câmpul nostru de luptă. Prin rugăciune căpătăm o atingere cu Dumnezeu, cu Iisus Biruitorul şi prin această atingere ne vine biruinţa. De aceea, Satana se teme de rugăciune. El nu poate sta în faţa ei. El fuge îngrozit din faţa rugăciunii.
Câţi însă folosesc darul rugăciunii?
Numai cel ce se roagă neîncetat poate păstra darul de biruitor
Precum am mai amintit, omul este ca o cetate încuiată. De o parte libertatea voinţei, de altă parte păcatul şi duhul acestei lumi, îl ţin pe om într-o cetate încuiată. Rugăciunea este cheia ce deschide inima omului pentru Dumnezeu, pentru darurile lui Dumnezeu. Dumnezeu respectă libertatea voinţei omului. El nu pune pe noi cu sila darurile Sale. El aşteaptă să le cerem şi să le luăm. Rugăciunea este o cheie ce descuie în două laturi. De o parte descuie cerul de sus ca să ne dea, iar de altă parte descuie inima noastră, ca să primească.
Prin rugăciune, Îi facem lui Dumnezeu un loc alături de noi pe câmpul nostru de luptă împotriva Ispititorului. Rugăciunea atrage darul şi ajutorul lui Dumnezeu în câmpul nostru de luptă contra Ispititorului. De aceea se cutremură şi fuge Satana de rugăciune.
Satana nu se sperie când te hotărăşti contra păcatelor. Nu se sperie nici când scrii la Sibiu că vrei să intri în Oastea Domnului. Nu se sperie nici când pui medalia Oastei pe piept, dar tremură şi fuge Satana, când îngenunchezi în faţa Crucii Mântuitorului şi te adânceşti cu toată inima ta în rugăciunea de predare Domnului.
O, ce putere mare este rugăciunea! Ea străbate cerul şi pământul.
Rugăciunea este cea mai puternică ofensivă contra diavoleştilor gloate.
Rugăciunea fugăreşte şi alungă gloatele Satanei, precum Însuşi Mântuitorul a zis că: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post“ (Marcu 9, 29). Noi suntem slabi, fiindcă nu ne rugăm şi nu ne ştim ruga cu putere.
Rugăciunea este legătura noastră cu cerul, cu Dumnezeu. Rugăciunea este un telefon sufletesc pe care ni l-au făcut Crucea şi Jertfa Mântuitorului. Prin Jertfa Crucii Sale, Mântuitorul ne-a împăcat cu Dumnezeu, ne-a lăsat un telefon prin care putem cere şi lua neîncetat tot ce ne trebuie.
Când cazi plângând în faţa Crucii Mântuitorului şi te rogi, ai în faţa ta un telefon sufletesc, care îţi duce la cer toate rugăminţile şi cererile tale, iar de acolo îţi aduce dar, tărie, putere, viaţă şi tot ce îţi lipseşte.
De acest „telefon“ avem cea mai mare lipsă şi în câmpul nostru de luptă cu Ispititorul şi atacurile lui. Cei care aţi făcut armata ştiţi ce mare însemnătate are telefonul în vreme de război. Telefonul ţine legătura între comandantul luptei şi armata luptătoare. Prin telefon iau luptătorii ştire încotro să meargă, unde să atace. Prin telefon cer muniţie şi de-ale mâncării. Prin telefon strigă să li se trimită ajutor când sunt copleşiţi de atacul vrăjmaşului.
Când un grup de armată şi-a pierdut legătura telefonică cu comanda armatei, atunci şi-a pierdut tot rostul, şi-a pierdut cumpătul, orientarea, şi-a pierdut orice nădejde de biruinţă şi în orice clipă e ameninţat să fie prins de armata vrăjmaşă.
Întocmai aşa se petrec lucrurile şi pe câmpul nostru de luptă sufletească cu Ispititorul şi atacurile lui. Rugăciunea este telefonul sufletesc care ţine legătura între noi, luptătorii, şi Marele nostru Comandant, Iisus Biruitorul.
Prin acest telefon cerem şi primim tot ce ne trebuie pentru darul biruinţei. Prin acest telefon cerem şi luăm dar, putere, „muniţie“. Prin acest telefon cerem să ni se trimită ajutor, când simţim că vrăjmaşul ne atacă mai înverşunat. Şi ajutorul îndată ne vine. Această legătură „telefonică“ este taina biruinţei noastre. Când am pierdut această legătură, când ni s-a stricat acest „telefon“, am pierdut tot rostul luptei, am pierdut orientarea, am pierdut puterea, am pierdut biruinţa...
O, ce dar mare este pentru noi rugăciunea în câmpul de luptă cu Ispititorul! O, ce putere mare este rugăciunea, peste tot în viaţa noastră de creştin!
Prin rugăciune, ni Se descoperă Domnul şi voinţa Lui şi vorbeşte sufletului nostru într-o limbă minunată, pe care lumea n-o înţelege. Când noi ne rugăm cu adevărat, suntem în Dumnezeu şi Dumnezeu e în noi, cum un burete scufundat în apă este în apă şi apa în el.
Sufletul rugăciunii este Duhul Sfânt. Să-L rugăm pe Duhul Sfânt, să ne înveţe a ne ruga cu putere!
Biblia ne spune că, odinioară, când Israielitenii erau în luptă cu vrăjmaşii, Moise stătea pe vârful unui munte cu mâinile ridicate spre cer, în semn de rugăciune. Armata Israielitenilor biruia atâta timp cât Moise îşi ţinea mâinile în sus, dar îndată ce îşi lăsa mâinile în jos biruiau vrăjmaşii (Ieşire 17, 9–14).
Aşa e, dragă cititorule, şi în viaţa noastră. Şi noi suntem în luptă, într-o luptă mare şi neîncetată cu vrăjmaşul diavolul, cu ispitele, cu patimile, cu înşelăciunile şi păcatele acestei lumi. Până când stai şi tu „cu mâinile în sus“, până când petreci o viaţă de rugăciune, biruieşti păcatul; dar îndată ce „laşi mâinile în jos“ – îndată ce slăbeşti cu rugăciunea – te biruie patimile şi păcatele.
Dar, mai presus de toate, să luăm pildă de rugăciune de la Marele nostru Învăţător. Viaţa Lui întreagă a fost o viaţă de rugăciune. Prin rugăciune, vorbea neîncetat cu Tatăl şi Îşi lua putere pentru săvârşirea Marii Lucrări ce I se încredinţase. În toate împrejurările, Mântuitorul Îşi apără cu îndârjire ceasurile Lui de rugăciune. Din faţa gloatei Se retrăgea în pustie să Se roage (Marcu 1, 35). În faţa tuturor greutăţilor, Mântuitorul Se ruga. Când era ispitit, Se ruga; când era defăimat, Se ruga; când era obosit, Se ruga; când avea de luat o hotărâre, Se ruga. El Se ruga oriunde, căutând de regulă locuri retrase de zarva pământului. Rugăciunea Lui nu era o deprindere, ci o putere.
Aşa trebuie să fie şi rugăciunea noastră. Pentru viaţa noastră cea sufletească, rugăciunea ar trebui să fie ca pâinea ce o mâncăm, ca aerul ce-l respirăm şi ca apa ce o bem.
Nopţi întregi le petrecea Mântuitorul în rugăciune. „Iar noaptea, ieşind, petrecea rugându-Se în Muntele Măslinilor“ (Luca 21, 37). Era Fiul lui Dumnezeu şi totuşi avea lipsă să Se întărească prin rugăciune. Noi suntem nişte bieţi oameni neputincioşi, şi totuşi nu umblăm după darul şi puterea rugăciunii.
Fratele meu, te rogi tu?
Grecii cei vechi aveau o legendă despre un uriaş cu numele Anteu, pe care nimeni nu-l putea birui, pentru că Anteu avea un dar: în decursul luptei, de câte ori atingea pământul, el căpăta putere nouă şi biruia pe cei ce se măsurau cu el. Un astfel de dar ne dă şi nouă rugăciunea. Şi noi suntem într-o luptă neîncetată cu ispitele şi patimile acestei lumi. În această luptă, ca oarecând lui Anteu, ni s-a dat şi nouă darul să atingem mereu cerul prin rugăciunile noastre şi din această atingere să primim putere nouă şi biruinţă asupra ispitelor şi patimilor.
Prin rugăciune Îl atragem pe Iisus Biruitorul în câmpul nostru de luptă. Prin rugăciune căpătăm o atingere cu Dumnezeu, cu Iisus Biruitorul şi prin această atingere ne vine biruinţa. De aceea, Satana se teme de rugăciune. El nu poate sta în faţa ei. El fuge îngrozit din faţa rugăciunii.
Câţi însă folosesc darul rugăciunii?
