DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE..
Sulita cu care a fost omorât Hristos.
Longinus era un ofiter de vita veche, familia lui avand sange
regal, mai precis facand parte din clanul despre care se spune ca se
trage din unul dintre cei doi fondatori ai Romei, respectiv Remus. S-a
nascut in secolul I in Capadocia (regiune cu o bogata istorie aflata
astazi in Turcia) si a primit sarcina nefasta de a comanda plutonul de
executie in timpul rastignirii lui Hristos. „Sutasul si cei
care il pazeau pe Iisus impreuna cu el cand au vazut cutremurul de
pamant si cele intamplate s-a inspaimantat foarte tare si au zis: cu
adevarat acesta a fost Fiul lui Dumnezeu” (Matei 27, 54) ,
sta scris in Noul Testament, care nu pomeneste numele ostasului roman.
Potrivit traditiei, ofiterul se chema Longinus si, in calendarul catolic
si ortodox, este ridicat la demnitatea de sfant: sfantul Longinus.
Ce l-a condus pe acest pagan la convertire? Fara indoiala ca a
fost impresionat de blandetea si calmul lui Hristos, de vorbele pe care
le-a rostit inainte de a muri, de modul in care a suportat suferintele
si agonia. Dar a fost ceva mai mult: Iisus i-a dat harul convertirii
pentru o fapta buna: dat fiindca, vazandu-l sfarsit de puteri, pe drumul
Golgotei, i s-a facut mila si i-a luat crucea de pe umeri, obligandu-l
pe Simon din Cirene sa i-o duca, sau pentru ca le-a permis femeilor
sfinte sa se apropie de locul supliciului, lucru neingaduit la o
executie capitala, sau poate pentru ca, in momentul in care l-a auzit
spunand: „Mi-e sete”, i s-a facut mila si a dat dispozitie unui soldat
sa ia din plosca sa apa amestecata cu otet – bautura soldatului roman –
si sa-i umezeasca buzele arse.Aici ar fi o discutie de purtat.Ne-am
obisnuit sa credem ca soldatul i-a dat in batjocora otet,insa istoria
consemneaza ca in tarile cu clima foarte calda,romanii amestecau apa cu
otet de vin,fiind un amestec racoritor si energizant.In saptamana
dinaintea Rastignirii preotii ne invata sa nu mancam otet,bazat pe falsa
traditie si intelegere a apei amestecate cu otet.Si uite asa un bine a fost transformat in rau.
Pe de alta parte, Loginus curta o tanara evreica de familie
foarte buna, pe nume Rasela, care era una din femeile care lepadasera
bogatia si il urmasera pe Hristos. Se spune ca, prin intermediul ei,
Longinus stia cine era Iisus si chiar ar fi fost pe jumatate convertit
la noua religie. In consecinta, ajungand sa fie martor la chinurile
Mantuitorului, le scurteaza, dupa obiceiul timpului: strapungandu-l cu
sulita coasta dreapta, „de a curs sange si apa”. Dar nu-i zdrobeste fluierele picioarelor, respectandu-se profetia „si oasele Lui nu pot fi zdrobite”.
Cronicarii orientali au inregistrat ca aceasta fapta s-a petrecut in
ziua de vineri, la ora 21 si 20 de minute (ora Ierusalimului).
Deci istoria isi
spune iar cuvantul si ne invata ca IIsus a fost scutit de suferinta
,dovada stand marturie obiceiurile vremii.pe cale de
consecinta,impungerea cu sulita nu a fost un act singular,ci asa erau
scutiti oamenii acelor vremuri de suferinta.longines nu a facut o rana
suplimentara lui Iisus,chinuindu-L ci L-a ajutat prin curmarea
suferintei.
Scrierile apocrife, multe descoperite la Marea Moarta, vorbesc
de Lancea Destinului, despre care se spune ca ar fi sulita romana ce a
apartinut centurionului Cornelius Longinus. Aceasta sulita are o poveste
impresionanta, potrivit cronicarilor. Fusese confectionata de un
neintrecut fierar orb de la Damasc, din fier ceresc (de provenienta
meteorica) si din cutitasul profetului Ilie. Manerul fusese intarit cu
inele elegante de bronz si sculptat din lemn de cedru libanez, incrustat
cu elixire magice care o faceau „invingatoare, vesnica, usoara, iar
focul de ea nu se prindea”. Longinus a cumparat lancea cu 30 de talanti,
o suma uriasa la acea vreme, echivalentul a cateva sute de mii de euro.
Fierarul l-a consolat: „sa nu-ti para rau ca ai platit o mica
avere; sulita este mai importanta decat tot ce am facut eu pana acum si
va fi mai faimoasa decat cetatea Damascului cu cele sapte porti ale ei”.
Legendele spun ca Lancea Destinului conferea posesorului talente
militare si victorie asupra dusmanului oricat de ingrozitoare ar fi fost
batalia. A ramas in posesia familiei lui Longinus pentru o suta de ani.
Apoi, a ajuns o vreme in mana imparatului Traian, care nu credea in
virtutile sale miraculoase, dar a avut surprinzatoare victorii militare,
chiar si impotriva Daciei, in pofida renumelui sau de invincibilitate
de pana atunci.
Mai tarziu, lancea sutasului a intrat in posesia Sfantului
Mauritius Africanul, primul cavaler crestin. Apare apoi in Bizant, unde a
ramas mai multe sute de ani, devenind una din armele imparatului
Constantin cel Mare. A fost furata de venetieni, potrivit unor marturii.
Ultima stire certa arata ca Lancea Destinului a facut parte din
tezaurele nepretuite ale Cavalerilor Templieri.
Se spune ca ar fi fost recuperata de arheologul german Otto
Rahn, in anul 1938, din imprejurimile castelului Monsegur – din tinutul
catarilor (in Franta) – si ca ar fi ajuns in posesia lui Adolf Hitler,
pana la 28 decembrie 1942, cand a fost sustrasa din buncarul fuhrerului
de catre un comando american. Exista zvonuri ca, in prezent, Lancea
Destinului s-ar afla la Fort Knox (SUA), ceea ce ar face ca
Washington-ul sa fie de neinvins. O copie a acesteia se afla intr-o
catedrala din Germania.
Potrivit traditiei, ofiterul Longinus si-a pierdut vederea dupa
moartea lui Iisus pe cruce si s-a vindecat de orbire prin atingerea de
sangele Mantuitorului de pe sulita sa. Se spune ca a renuntat la cariera
militara si a murit ca martir. S-a pretins ca trupul sfantului Longinus
ar fi fost descoperit la Mantua in anul 1304, impreuna cu un burete
imbibat cu sangele lui Hristos (pe care il pastrase dupa ce asistase la
curatirea trupului Sau coborat de pe cruce). Relicvele au fost
impartite, ajungand in diverse locuri: Praga, Karlstein, Vatican. Dar,
in acelasi timp, sardinienii sustin ca ar fi in posesia moastelor, pe
care le-ar fi gasit pe insula lor, unde sfantul a fost supus la chinuri
in timpul imparatului Nero. Pe de alta parte, grecii sustin ca Longinus a
fost martirizat in Gabala, Capadocia. Se spune insa ca i s-ar fi gasit
capul la Ierusalim si ar fi fost dus in Capadocia. Sfantul Longinus este
sarbatorit la 15 martie de catre Biserica Catolica. O impresionanta
statuie a sa se gaseste in Bazilica Sfantul Petru de la Vatican.
Si totusi hai sa consultam si alte surse,acestea ce dau America
ca detinatoarea a relicvei mie nu imi prea dau crezare.Ca a fost
adapostita in depozitele catare din sudul Frantei imi este cea mai
credibila idee.
In primavara anului 1981, la Viena, in palatul Hofburg, fosta
resedinta a imparatilor austrieci, a fost organizata o expozitie, iar
printre exponate era si o lance veche, in care se afla incastrat un cui
prins cu sarma de argint, iar o ruptura a armei era acoperita cu o
manseta din tabla de aur. In catalogul de la Hofburg, ciudatul exponat
era numit „Lancea Sfanta”, deoarece, conform legendei, era arma cu care
soldatul roman l-a impuns pe Iisus in coasta, iar cuiul este un cui din
crucea pe care a fost rastignit Isus. Povestea acestei relicve este
interesanta mai ales pentru ca ilustreaza cum o „legenda fabuloasa” se
transforma, treptat, de-a lungul veacurilor, intr-una istorica, mai mult
sau mai putin credibila.
In Evanghelia lui Ioan se regaseste descrierea cu lancea care se
relateaza astfel: „Ci unul dintre ostasi cu sulita a impuns coasta Lui
si indata a iesit sange si apa.” Mai tarziu, legenda i-a atribuit
centurionului roman un nume: Longinus, si o biografie ale carei date
esentiale sunt botezul si o moarte de martir. Potrivit unei traditii ale
carei origini sunt astazi greu de stabilit, lancea aflata in tezaurul
de la Hofburg este tocmai aceasta arma, „sulita” din Evanghelie
apartinand lui Longinus. Foarte multa vreme lancea, in care se afla
incastrat si „un cui din crucea lui Isus”, a facut parte (ca si coroana
si sceptrul) din insemnele imparatilor Sfantului Imperiu Roman de
natiune germana, fiind un simbol al puterii: suveranii credeau ca
posesorul lancii castiga orice batalie.
Originea lancii se pierde in negurile vremurilor. O cronica
medievala pretinde ca s-ar fi aflat in posesia imparatului Constantin, a
carui mama, Elena, ar fi gasit-o la Ierusalim impreuna cu alte
instrumente care au servit la patimile lui Cristos; de fapt cronica nu
mentioneaza lancea lui Longinus, ci crucea si cuiele, de unde concluzia
ca arma n-ar fi altceva decat purtatoarea relicvei propriu-zise, adica a
cuiului.
O alta cronica arata ca lancea s-ar fi aflat in posesia generalului
roman Mauritius (sfantul Mauriciu de mai tarziu). Acesta tocmai trecuse
la crestinism impreuna cu cei 6600 de soldati ai legiunii Tebaina de sub
comanda lui, cand a primit ordinul sa plece in Galia pentru a urmari si
persecuta pe toti cei care, in acea provincie romana, se inchinau lui
Iisus. Mauritius si oamenii sai refuzara sa execute ordinul, drept care
intreaga legiune a fost executata pe malul fluviului Rhone, in
apropierea locului unde se afla astazi celebra statiune climaterica
elvetiana Sain-Maurice – Sankt Moritz.
Vreme de sase sau sapte veacuri, lancea lui Longinus dispare
aproape complet din documente. Abia in secolul al X-lea reintra in
istorie si se va afla o perioada de timp in miezul unor evenimente
importante din Occidentul medieval, adica nimereste chiar in politica
internationala. Pe atunci, lancea se afla in posesia unui nobil
longobard pe nume Samson, care complota impotriva regelui Berengar si
intra triumfator in Pavia, capitala Lombardiei.
Aceste evenimente, care au „confirmat” puterea armei, au starnit
senzatie, precum si unele invidii, drept care regele Henric I al
Saxoniei (poreclit Pasararul, circa 876-936) trimise un emisar la Rudolf
prin care il anunta ca intentioneaza sa cumpere „darul ceresc datator
de vesnica biruinta” – cum consemneaza cronica; apoi emisarul lui Henric
adauga ca in cazul ca Rudolf nu accepta targul, Burgundia va fi
„pustiita prin foc si sabie”, cu toate ca regele sau socoteste pe
detinatorul lancii de nainvins. Ceea ce ne duce la concluzia ca monarhul
saxon nu era chiar pe deplin convins de infailibilitatea armei.
Amenitarea isi facu efectul si, in 935, lancea intra in posesia
lui Henric. Pretul: regiunea de sud-vest a regatului sau precum si
orasul Basel. Dar nu i-a mai fost dat sa incerce eficacitatea
armei-minune, caci in anul urmator muri, lasand-o mostenire, impreuna cu
regatul sau, fiului sau care va intra in istorie sub numele de Otto I
cel Mare (936-973). Cronicile ne asigura ca, datorita lancii, Otto a
reusit sa-i invinga pe loreni in 939 si pe maghiari in 955, in lupta de
pe malul raului Lech, de pilda, inconjurat fiind de dusmani si sfatuit
de seniorii sai sa accepte conditiile de capitulare, Otto apuca lancea
intr-o mana si scutul in cealalta si se avanta in lupta obtinand
victoria… Mai tarziu, cucerind Italia de nord si partial Italia centrala
in 961-962, Otto puse bazele Sfantului Imperiu Roman de natiune
germana, iar lancea dobandi si o importanta politica pe langa cea
religioasa ( un document din 1329 arata ca era „chezasia adevaratei
regalitati”). La moartea unui monarh, ea trecea, impreuna cu coroana si
sceptrul, in posesia mostenitorului tronului. Lancea era simbolul
puterii.
In anul 1002, procesiunea funerara carea aducea ramasitele
pamantesti ale imparatului Otto III (care murise in Italia) la Aachen
(Aix-la-Chapelle) a fost atacata prin surprindere de Henric, ducele
Bavariei, care smulse lancea din mainile unui episcop „asigurandu-si
prin aceasta dreptul de succesiune”, arata istoricul Albert Buhler. Si
intr-adevar Henric se incorona rege, apoi imparat.
Se pare ca in vremea lui Otto III lancea s-a rupt in doua, cu care
prilej a fost acoperita cu mansete din tabla de aur – pe partea
superioara fiind gravata inscriptia latineasca: „Lancea et clavus
Domini”, adica Lancea si cuiul Domnului.
Cam in vremea domniei imparatilor ottoni, s-a raspandit credinta ca
lancea este arma lui Mauritius, si nu intamplator: era perioada in care
monarhii crestini luptau impotriva popoarelor „pagane” din rasaritul
Europei. Intr-adevar, Otto cel Mare l-a ales pe Mauritius ca patron al
manastirii din Magdeburg, iar Henric II ca protector al imperiului.
In 1424, lancea impreuna cu celelalte insemne regale, a fost
transportata la Nurnberg; pe drum, pentru a apara tezaurul de eventuale
atacuri ale unor talhari sau soldati inamici, imparatul Sigismund
eticheta transportul ca fiind…peste sarat, nici macar garda insotitoare
nu stia ce contineau lazile. Lancea ramase cateva veacuri la Nurnberg,
recastigandu-si treptat faima de religva sfanta, mai ales ca doi papi
certificara autenticitatea ei; aceste certificate pontificale devenisera
necesare, deoarece din Orient mai aparusera cateva lanci care ar fi
apartinut mercenarului roman de pe Golgota.
In 1800, in Europa tulburata de razboaiele napoleoniene,
pazitorii tezaurului socotira ca trebuie pusa la adapost si-l
transportara la Viena, unde a ramas pana in 1938, dupa Anschluss, cand
Hitler porunci sa fie adusa inapoi la Nurnberg; expus acolo in Biserica
Maestrilor Cantareti, trebuia neaparat de altfel in conceptia
nazistilor, pentru ca sa vesteasca sosirea unei noi ere pentru „Marele
Reich” german. Imediat dupa razboi, in 1946, autoritatile de ocupatie
americane au inapoiat tezaurul Austriei.
„Nici un istoric nu si-ar baga mana in foc pentru autenticitatea
lancii” remarca P.H. Koesters, ba dimpotriva: un istoric de prestigiu ca
Percy Ernst Schramm, cunoscut pentru studiile sale de medievistica, a
declarat, dupa o examinare amanuntita a lancii, ca acest tip de arma era
caracteristic pentru secolul al VIII-lea. Partizanii originii sacre a
relicvei de la palatul Hofburg au gasit insa raspunsul si la aceasta
parere exprimata de un specialist: lancea si cuiul pot fi mult mai
vechi, pretind ei, topite si turnate din nou in secolul al VIII-lea sau
chiar mai tarziu, in vremea lui Carol cel Mare.
In plus fata de cele scrise mai sus,am gasi referiri despre acest subiect chiar pe teritoriul Romaniei:
"Biserica Sfantul Nicolae din Densus se afla in judetul
Hunedoara, la o distanta de aproape 10 kilometri fata da orasul Hateg,
fiind cea mai veche biserica romaneasca in care si astazi au loc slujbe
religioase. Datorita particularitatilor acesteia, biserica este
cunoscuta drept cel mai ciudat edificiu din Tara Hategului.
George Calinescu spunea despre aceasta ca este "o biserica
bizara, facuta din marmuri si coloane, culese de la Sarmizegetusa. Un
mic stalp din cei patru care sustin ingusta turla e o stela romana
purtand numele lui Longinus.
E o marmura cu o inscriptie eleganta, luminoasa, frumoasa precum
o statuie. Ascunsa in umbra, abia luminata de cateva suvite de soare
venind pe niste ferestruici, aceasta face impresia unei opere divine
furata de genii nocturne".
Precum reiese si din citatul de mai sus, aceasta este o
"biserica bizara" construita in mare parte din blocuri masive de piatra
si marmura, dar sunt folosite si coloane si statui culese de la fosta
colonie romana Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa care se afla
la 10 kilometri sud fata de Densus.
Aflata in apropierea ruinelor fostei capitale a Daciei romane,
biserica din Densus a fost obiectul multor controverse intre oamenii de
stiinta. Unii au considerat ca biserica ar fi fost mausoleul generalului
roman Longinus Maximus, ucis de daci, iar altii cred ca edificiul este
un fost templu roman al zeului Marte." (textul a aparut in
CrestinOrtodox despre Biserica din Densus. )
Cneius (sau Gnaeus) Pompeius Longinus a comandat garnizoanele
romane rămase în Dacia dupa primul razboi daco-roman din anii 101-102.
În anul 105 a fost capturat de Decebal care ar fi cerut în schimbul
eliberarii sale despăgubiri de război şi retragerea trupelor romane de
pe teritoriul Daciei. Legendele spun ca generalul era prieten cu
Împaratul Traian iar pentru că acesta nu a cedat în fata solicitărilor
regelui dac, astfel si-a luat singur viaţa.
Intreg albumul foto:
