DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...
Minunile
în care sfinţii sau Maica Domnului intervin direct, prin arătare, ne
dau mai multă îndrăzneală în rugăciune, mai mult curaj în a nădăjdui la
mila şi ajutorul lui Dumnezeu, mai multă încredinţare că nu suntem
singuri şi că-i avem pururea ocrotitori pe sfinţii Săi şi pe Preacurata
Fecioară.
Vindecarea uimitoare a unei fetiţe de către Maica Domnului
Astfel
de minuni s-au întâmplat de veacuri, şi se mai întâmplă încă în zilele
noastre. În cele ce urmează, Părintele Ion Vrăjitoru de la biserica
„Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Mogoşoaia şi soţia sa, Presvitera
Silvia, dau mărturie despre chipul minunat în care Măicuţa Domnului a
intervenit pentru Elena, fetiţa lor de 11 ani, aflată la pragul dintre
viaţă şi moarte în urma unui cumplit accident de circulaţie…
Presvitera Silvia: – Accidentul
a avut loc anul trecut, în ziua de 25 august, chiar pe trecerea de
pietoni din apropierea casei parohiale. Elena traversa pe trecere şi
şoferul care venea dinspre Buftea spre Bucureşti i-a dat prioritate, în
mod regulamentar. Când se afla pe la jumătatea trecerii de pietoni, a
venit un alt şofer care conducea cu viteză şi a izbit- o. Fetiţa a sărit
în aer, el nu a frânat şi a lovit-o şi-a doua oară, aruncând-o pe Elena
la aproape o sută de metri, într-o groapă. Eu eram în casă şi am auzit
izbitura, care a fost destul de puternică. Atunci am ieşit afară,
crezând că a explodat un cauciuc – atât de puternic a fost impactul.
Văzând că Elena nu era afară, am alergat la un magazin unde ştiam că
avea de gând să se ducă. Între timp, lumea se adunase în jurul ei.
Cealaltă fată a noastră, cu care eram în casă, a ajuns mai repede acolo
şi a strigat la mine: „Mama, e Elena!…”. Fata cea mare s-a întors
imediat acasă şi a adus o sticlă cu aghiasmă mare şi o răcliţă cu
moaştele sfinţilor mucenici de la Aiud. Elena deja intrase în comă şi
suspina. A fost dusă de urgenţă la Spitalul Elias…
Părintele Ion: -
În acel moment, eu eram la biserică şi slujeam slujba Cununiei. Cum am
aflat, l-am lăsat să continue slujba pe Părintele care slujea împreună
cu mine, iar eu am luat un taxi şi am plecat spre spital. Când am ajuns
la Elias, fetiţa era pusă pe o targă. Mi-am dat seama că situaţia este
foarte gravă. Medicii miau spus că urmează să o bage la tomograf, iar
după ce a ieşit filmul de la tomograf, medicii s-au reunit într-o sală
şi ne-au comunicat primele rezultate. Elena avea leziuni profunde în
trunchiul cerebral, aici fiind lovitura cea mai gravă, plus nişte
lovituri mai puţin importante, care nu-i puneau în pericol viaţa.
Hemoragia din trunchiul cerebral ne-a înspăimântat foarte tare, pentru
că ni s-a spus că nicăieri, la nici un spital din lume, nu se putea
interveni chirurgical. Ni s-a mai spus că primele 48-72 de ore sunt
hotărâtoare pentru Elena. Atunci n-am avut altceva de făcut decât să ne
rugăm. Am văzut acolo, în sala aceea, icoana Maicii Domnului şi icoana
Sfântului Ierarh Calinic. Şi am îndreptat rugăciuni către Maica Domnului
şi către Sfântul Ierarh Calinic. Situaţia era foarte gravă şi nu aveam
altceva de făcut decât să ne lăsăm în grija lui Dumnezeu…
- Ce speranţe vă dădeau medicii?
Presvitera Silvia: -
Elena nu avea nici o şansă de supravieţuire. Medicii ne-au spus că nu
are nici o şansă, şi aşteptau din moment în moment să treacă la Domnul.
I-au administrat treizeci şi două de medicamente, toate agresive pentru
un copil de 11 ani. Luptau să o ţină în viaţă, dar din cauza acestor
medicamente exista riscul să facă preinfarct sau comoţie cerebrală. Ne
spuneau aşa: „Rugaţi-vă! Noi facem tot ce ne stă în putinţă ca
medici, dar nu sunt şanse!”. Am început imediat să ne rugăm, şi i-am
rugat şi pe cei apropiaţi nouă să o pomenească pe Elena. Rugăciunea
era singura noastră speranţă, atât ne rămăsese…
„Ea, în tot timpul acesta, era într-o lumină şi strălucea”
Duminică, după accident, a venit Preasfinţitul Varsanufie Prahoveanul şi
s-a rugat pentru ea, apoi, începând de luni, au venit şi alţi părinţi.
Pe la patul ei s-au perindat mai mulţi preoţi, iar sâmbăta următoare a
venit Părintele Onufrie de la Sihăstria Rarăului, cu icoana
făcătoare-de-minuni a Sfântului Efrem cel Nou, icoană ce izvorăşte mir.
S-a rugat mult pentru ea, a uns-o cu mir care a curs din icoană, apoi a
venit la mine şi mi-a zis, cu chip luminat, că fata se va face bine şi
se va juca din nou cu mingea prin curte şi-şi va plimba căţelul. Nouă nu
ne-a venit să credem. Ne pierdusem orice speranţă.
Apoi m-am dus în salon la Elena. Acolo era doctoriţa de la reanimare
care mi-a zis: „Se cunoaşte o îmbunătăţire a stării fetei!”. Uitându-mă
la aparate, am avut sentimentul că parcă trecuse furtuna. Aparatele
funcţionau, se simţea că o monitorizează, dar nu mai piuiau, se
liniştiseră. A doua zi, Elena a dat nişte semne că s-a mişcat, a mişcat
mâinile, şi-a întins picioarele… Avea momente în care, chiar pentru
fracţiuni de secundă, respira singură, fără ajutorul aparatelor, chiar
dacă era intubată.
Între timp contactase şi un microb de la spital, făcuse o infecţie
pulmonară din cauza tubului care l-a avut pe gât. Noi, în tot timpul
acesta, nu încetam să o ungem cu mir, în primul rând cu ulei de la
Sfântul Efrem. Părintele Onufrie i-a lăsat moaşte de la Sfântul Mucenic
Sabin şi icoana făcătoare- de-minuni a Sfântului Efrem. Pe de altă
parte, foarte mulţi credincioşi şi prieteni deai Elenei îi aduceau ulei
sfinţit de la diferiţi sfinţi: Sfânta Parascheva, Sfântul Nectarie,
Sfântul Pantelimon… Ea, în tot timpul acesta, era într-o lumină şi
strălucea. Era cu un cearşaf până la baza gâtului şi chipul ei, din ce
în ce mai mult, se lumina. Mulţi dintre cei care o priveau, de la
infirmiere până la cunoscuţi şi prieteni, au observat asta.
Părintele Ion: -
Această vizită a Părintelui Onufrie a fost pentru noi ca o Înviere, ca o
noapte a Sfintelor Paşti… Am crezut din acea seară că Bunul Dumnezeu nu
ne va lăsa, deşi starea fetiţei se înrăutăţea, avea şi febră cu pulsul
oscilant, şi toate acestea ne dădeau oarecum, aşa, o stare de sfârşire,
de deznădejde. Dar peste toate a fost mila şi ajutorul Bunului Dumnezeu
şi al Maicii Domnului şi al sfinţilor către care s-au îndreptat
rugăciunile noastre.
La un moment dat, acolo, în rezerva în care se afla fetiţa, şi pulsul
fluctua, acolo se afla icoana Maicii Domnului, şi eu, nevrednicul,
atunci când ni s-a spus că fetiţa nu are şanse, atunci m-am rugat un pic
mai stăruitor decât o făcusem până atunci în viaţa mea, aşa cum m-am
priceput. Dar am făcut şi o făgăduinţă atunci înaintea icoanei Maicii
Domnului, adică am încredinţat acest copil Maicii Domnului, ca Maica
Domnului să facă ce vrea cu fetiţa noastră. Dacă ne-o dă înapoi, noi o
făgăduim Maicii Domnului. Asta a fost rugăciunea pe care am pus-o la
Maica Domnului…
- Deci medicii nu vă dădeau nici o şansă. Dar aveaţi cumva în suflet speranţa că totul va fi bine până la urmă?
- Da,
sigur, noi am trăit cu această nădejde. Tot timpul aveam gândul că
Dumnezeu este mare şi ştie ce are de făcut, indiferent ce se va
întâmpla… Într-un fel, eram oarecum resemnaţi, să spunem, dar cu gândul
la Dumnezeu.
M-am rugat ca Dumnezeu să ne ajute, să nu ne lase şi să ne dăruiască
fetiţa sănătoasă, deşi lucrul acesta, mi-am dat eu seama, nu aveam
dreptul să-L cer Bunului Dumnezeu – dar m-am legat cu toată fiinţa de
bunătatea şi mila Celui de Sus. Şi Dumnezeu ne-a încercat credinţa. Am
pus pe seama păcatelor mele tot ceea ce s-a întâmplat, toată această
dramă… Şi m-am rugat la Dumnezeu să nu ţină cont de păcatele mele şi să
ne ajute. Accidentul s-a întâmplat pe 25 august, de Sfântul Apostol
Bartolomeu, şi de Naşterea Maicii Domnului, după-amiază, deci pe 8
septembrie, fetiţa a ieşit din comă. Până atunci a fost sedată, şi chiar
în ajunul praznicului Naşterii Maicii Domnului ni s-a spus că nu sunt
şanse de supravieţuire. Fetiţa între timp fusese mutată de la Elias la
spitalul „Marie Curie”…
Presvitera Silvia: -
Da, am transferat-o la „Marie Curie”, tot la terapie intensivă. Noi
continuam rugăciunea la Maica Domnului şi la sfinţi. Toţi care eram la
spital stăteam cu acatistele în mâini şi ne rugam pentru Elena. Era un
lanţ de rugăciune. Aici, la „Marie Curie”, sâmbătă, de Naşterea Maicii
Domnului, doctoriţa care era de gardă mi-a zis: „Doamnă, de ce-o mai
chinuiţi? Haideţi să o deconectăm de la aparate!”. În urma ei a venit şi
un medic rezident, care mi-a trântito: „Ocupă patul degeaba aici! Mai
sunt şi alţi copii bolnavi care au nevoie de pat şi aşteaptă să fie
internaţi!”. Ea, în timpul acesta, mai făcea mici mişcări, mai ridica
câte un degeţel, mai clipea, deci nu stătea chiar lemn. Atunci i-am
chemat pe toţi membrii familiei, iar doctoriţa aceasta de la terapie
intensivă a încercat să ne convingă să o deconectăm. În seara aceea,
Elena a început uşor să deschidă ochii. A început să-i scadă şi febra,
pentru că de la infecţie făcuse şi febră. La un moment dat, băiatul meu
s-a aplecat asupra ei şi i-a strigat: „Elena, Elena, scoală! Elena,
haide că te aşteaptă şi Fiţa!” – Fiţa fiind căţeluşa ei. Ea atunci a
deschis complet ochii şi a început să se foiască. Tot foindu-se, a
realizat că are ceva în gură care o deranja.
Atunci a aruncat acel manşon şi şi-a tras sonda. Cât ne-am mai agitat
noi pe-acolo, bucuroşi de cele întâmplate, Elena şi-a scos şi sonda
nazală şi ne-o arăta în mâna ei, şi a început să ne zâmbească! I-am dat
imediat ceva să mănânce.
Cei doi medici care cu puţin timp mai înainte ne recomandaseră să o
deconectăm de la aparate priveau printr-un panou, şi de atunci nu au mai
trecut pe la Elena. În schimb erau de faţă alţi medici pe care noi îi
chemasem, şi tot repetau: „Dumnezeu face minuni! Dumnezeu face minuni!”.
Nu credea nimeni că va scăpa. Şi alţi medici care au văzut-o mai apoi
au exclamat: „Este un miracol!”. După asta a mai avut nişte episoade,
medicii le numeau epileptice, adică se vedea că fata are o traumă, are o
frică, pentru că se zguduia în pat.
Apoi a fost transferată la Centrul de Recuperare „Robănescu”, unde a
făcut kinetoterapie. A progresat uşor, uşor, a reuşit să stea la început
puţin înclinată, apoi în şezut, apoi în cărucior cu rotile. A făcut
trei săptămâni kinetoterapie şi făcea zilnic exerciţii. Noi însă nu am
încetat rugăciunea. I-am făcut Maslu şi, pentru că putea să înghită, s-a
împărtăşit foarte des, ea cerând. La început nu vorbea, ne înţelegeam
prin clipitul din ochi, „da” era un clipit, „nu” două clipituri.
După vreo două săptămâni de stat la Centrul de Recuperare „Robănescu”,
primul semn de revenire a început cu o transpiraţie, părul era ud ca şi
cum ar fi ieşit din duş, apoi era pe faţă, pe abdomen, pe picioare avea
broboane de transpiraţie şi zicea: „Acum pleacă Maica Domnului de la
mine!”…
- Până la acel moment mai vorbise, mai spusese ceva?
- Nu. Acum tot repeta: „Pleacă Maica Domnului de la mine… Este îmbrăcată
în alb, şi are şi puţin roşu, şi acum pleacă, se urcă sus, în cer. Îl
văd şi pe Mântuitorul… Gata, m-a operat şi acum pleacă”. Profesorul de
gimnastică, care era de faţă, a întrebat-o: „Dar unde te-a operat?”. Şi
ea a arătat la spate, în trunchiul cerebral. Dar ea în spital nu a fost
operată deloc – pentru că, aşa cum a spus şi Părintele, la problemele pe
care le avea, nicăieri în lume nu putea fi operată. După asta nu a mai
spus nimic, nici măcar şoptit. A venit apoi Părintele şi a împărtăşit-
o. Dar a întrebat-o înainte dacă doreşte acest lucru, şi ea a clipit
şi-a dat şi din bărbie.
Părintele Ion: -
Am această convingere că Maica Domnului a fost cu noi, în acele zile
hotărâtoare, când din punct de vedere medical pentru fetiţă nu mai erau
şanse. Noi am înţeles gravitatea situaţiei în care se afla copilul, şi
atunci ne-am spus că numai o intervenţie divină şi ajutorul Maicii
Domnului ne mai pot reda copilul. Sigur că nu noi i-am dat viaţă, ci
Dumnezeu, şi tot El dispune de viaţa şi de sufletul omului. De aceea
Maica Domnului a fost cea care a mijlocit, am această mare credinţă că a
mijlocit la Fiul ei şi Dumnezeul nostru pentru tămăduirea fetiţei
noastre. Într-adevăr, Maica Domnului a operat-o – aşa cum a spus şi
fetiţa, i s-a arătat Maica Domnului în două rânduri. Avem această mare
bucurie, dar ne simţim şi acum nevrednici de ajutorul acesta foarte mare
pe care l-am primit de la Maica Domnului…
Presvitera Silvia: -
Cam la şapte zile, tot sâmbăta, iarăşi a început să transpire, doctorii
ziceau că face criză epileptică, deşi nu era în nici un caz criză
epileptică. Acum zicea: „Icoanele mari mi le ia sus, în cer, Maica
Domnului!”. Şi arăta icoanele din jurul ei. Aceasta au consemnat- o şi
medicii care au filmat-o. O doctoriţă a spus: „Este o minune, Tatăl
ceresc te-a vindecat!”. După aceasta, Elena a început să vorbească
şoptit. Dacă te uitai la ea vedeai că vorbeşte, dar nu avea putere.
- Părinte, cum v-a schimbat pe sfinţia voastră şi pe cei din familie această minune?
Părintele Ion: -
Această minune, într-adevăr, ne-a cutremurat şi ne-a dat încă o dată
semn că Maica Domnului este atât de iubitoare, şi atât de mult ne poartă
de grijă, cum noi nici acum nu realizăm – deşi după această slăvită
minune nici acum nu putem să conştientizăm puterea, ajutorul, harul şi
acoperământul Maicii Domnului. Atât de mare este, atât de mare, încât nu
putem în cuvinte să spunem!… Ne-au ajutat şi ceilalţi sfinţi, am
această încredinţare, dar mai presus de toţi sfinţii au fost rugăciunile
Preacuratei, pentru că această slăvită minune s-a petrecut, iată, de
Naşterea Maicii Domnului. Ne-am rugat şi la sfinţii taumaturgi: Sfântul
Ierarh Nectarie, Sfântul Ioan Rusul, Sfântul Mare Mucenic Pantelimon,
Sfântul Efrem cel Nou şi la alţi sfinţi – care sigur au intervenit, au
mijlocit pentru noi, păcătoşii, dar mai presus de toate a fost şi este
Maica Domnului.
- Credeţi că acei medici care v-au sugerat să o decuplaţi de la aparate au înţeles minunea?
- Da. Ne-am bucurat că au înţeles minunea chiar şi cei mai sceptici, sau
mai neîncrezători, sau, cum să spunem, că eu nu pot să zic că sunt
oameni necredincioşi, dar cei mai rezervaţi. Au fost unii, nu le venea
să creadă… Chiar un medic de la Budimex, ca să fie convins că fetiţa
şi-a revenit, nici n-a mai mers să se schimbe din gardă şi a venit
direct la clinică, să vadă dacă aşa este, dacă fetiţa şi-a revenit. Toţi
medicii care au aflat de cazul ei au zis că este într-adevăr o minune,
chiar lucrul acesta a fost spus şi la o conferinţă a medicilor în
Statele Unite – şi, într-un fel, minunea aceasta a Maicii Domnului a
făcut înconjurul lumii.
„Se vedea clar că cineva mai presus de fire a intervenit acolo, în trunchiul cerebral”
- Cum este acum Elena?
Presvitera Silvia: -
Ea şi-a revenit treptat. La început a fost evaluată ca un copil de
două-trei luni. Veneau colegii de la şcoală, o plimbau cu căruciorul.
Acum e aproape ca înainte. Merge, dar nu poate alerga. La şcoală încă nu
merge, citeşte, scrie, dar foarte puţin, că nu poate fi supusă la efort
intelectual. A fost o traumă foarte mare, prea rău a fost zguduită…
Am întâlnit un renumit doctor, Teodor Horvat, o somitate, care a studiat
toate filmele, radiografiile şi analizele ei din momentul internării şi
a spus că s-a petrecut o mare minune. Din câte am înţeles eu din
explicaţia acestui doctor, acolo, în trunchiul cerebral s-a format o
supapă care nu a mai permis sângelui să ajungă în cutia craniană şi să
irige creierul. Atunci am înţeles de ce fata ne arăta că acolo,
la spate, a intervenit Maica Domnului. Numai Dumnezeu a săvârşit
minunea, nici un medicament, nici o intervenţie medicală nu o puteau
salva… Se vedea clar că cineva mai presus de fire a intervenit acolo, în
trunchiul cerebral, şi a salvat-o.
- Consideraţi că după această minune Elena s-a schimbat duhovniceşte, i-a folosit cumva această experienţă?
- Ea
şi înainte era foarte credincioasă. Postea, îi plăcea să se roage, să
participe la Sfânta Liturghie… Acum se vede că are o evlavie aparte faţă
de Maica Domnului. Caută să o aibă permanent în preajmă, chiar şi când
doarme vrea lângă ea icoana Maicii Domnului. După ce nu a mai avut
nevoie de căruţ, am fost într-un pelerinaj în Moldova. La Mănăstirea
Petru-Vodă a stat de vorbă cu Părintele Iustin: „Părinte, Maica Domnului
a avut grijă de mine. M-a salvat!” „Ştiu!” „Chiar m-a operat!” „Da,
ştiu!” „Dar să ştiţi că icoanele mari mi le-a luat!” „Ei, lasă, nu te
necăji, atunci când ai să mori ai să le găseşti din nou!”…
Apoi am ajuns pentru prima dată la Mănăstirea Diaconeşti. Maicile au
copleşit-o pe Elena cu dragostea lor şi nu ştiau ce bunătăţi să-i mai
ofere. Iar Elena a început să le povestească: „Am văzut-o pe Maica
Domnului! A fost la mine cât timp am fost internată. Şi m-a operat, şi
mi-a zis că va fi bine. Ştiţi cum era Maica Domnului îmbrăcată? Era
îmbrăcată în alb, nu în roşu şi albastru cum o vedem noi în icoane. La
mine a venit îmbrăcată în alb, dar avea şi puţin roşu pe margine…”. În
acel moment, o maică a plecat şi s-a întors cu o icoană în care Maica
Domnului era aşa cum o descrisese Elena. Măicuţa i-a zis: „Elena, eu am
pictat icoana cât tu erai în spital şi aş fi vrut să fie în veşminte
albe, dar nu-mi ieşea deloc, şi de aceea am mai pus puţin roşu pe
margine!”.
-
Părinte, dincolo de vindecarea trupească, pentru fiecare dintre noi mai
importantă este vindecarea sufletească. Câţi oare dintre noi punem
accent pe acest lucru, pe vindecarea sufletului?
Părintele Ion: -
Aici este problema noastră, pe vindecarea sufletelor noastre trebuie să
insistăm foarte mult. Datorită acestei slăvite minuni care s-a petrecut
cu fetiţa noastră, eu ar trebui mai mult să mă schimb şi să mă îndrept
către pocăinţă, către Dumnezeu – că acest lucru presupune pocăinţa:
îndreptarea noastră către Hristos, către Dumnezeu şi către Împărăţia
Cerurilor. Şi familia trebuie să înţeleagă că această slăvită minune s-a
făcut tocmai pentru întărirea noastră în credinţă şi pentru a ne
schimba viaţa, a merge cu mai multă râvnă şi dragoste pe calea
poruncilor lui Dumnezeu.
-
Părinte, în încheiere vă rog să adresaţi un cuvânt de întărire pentru
cei care trec prin încercări grele, sunt deznădăjduiţi şi nu mai au nici
o speranţă că lucrurile se vor îndrepta…
- Niciodată
să nu ne pierdem nădejdea în mila lui Dumnezeu! Cât de mari şi grave ar
fi problemele, necazurile, bolile, suferinţele, ispitele – cât de mari
ar fi, să nu deznădăjduim, că Dumnezeu este lângă noi, Maica Domnului ne
apără, ne ajută să nu cădem pradă deznădejdii… Şi să avem această
încredere că Dumnezeu este mai prezent în momentele acestea de cumpănă,
este mai aproape de noi decât atunci când nu avem o suferinţă, o durere,
o ispită sau un necaz. Atunci se arată mila lui Dumnezeu, harul Său
preasfânt – dacă şi noi, cât de puţin, ne deschidem acestui har prin
rugăciune şi prin lepădare de tot ceea ce este rău în viaţa noastră. Să
nu ne pierdem nădejdea! Maica Domnului este maică iubitoare de fii şi
ştie necazul şi durerea fiecăruia, şi ea vine şi ne ajută şi ne ridică
din această stare, ne pune pe calea cea bună…
Material realizat de Raluca Tănăseanu
Articol publicat în Revista Familia Ortodoxă nr. 52 (Mai 2013)
