DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...
Oamenii pot să se vindece într-adevăr în biserici atunci când ating sfintele moaşte sau sanctuarele. Oamenii de ştiinţă din Petersburg au dovedit-o şi au descoperit şi mecanismul "material" al acestui fenomen divin. "O rugăciune este un remediu puternic", spune Valeri Slezin, şeful Laboratorului de Neuropsihofiziologi e al Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică Bekhterev din Petersburg .
"Rugăciunea nu numai că reglează toate procesele din organismul uman, ea repară şi structura grav afectată a conştiinţei."
Profesorul Slezin a făcut ceva de necrezut - a masurat puterea rugăciunii. El a înregistrat electroencefalogramele unor călugări în timp ce se rugau şi a captat un fenomen neobişnuit - "stingerea" completă a cortexului cerebral.
Această stare poate fi observată numai la bebeluşii de trei luni, atunci când se află lângă mamele lor, în siguranţă absolută. Pe masură ce persoana creşte, această senzaţie de siguranţă dispare, activitatea creierului creşte şi acest ritm al biocurenţilor cerebrali devine rar, numai în timpul somnului profund sau al rugăciunii, aşa după cum a dovedit omul de ştiinţă. Valeri Slezin a numit aceasta stare necunoscută "trezie uşoară, în rugăciune" şi a dovedit ca are o importanţă vitală pentru orice persoană.
Este un fapt cunoscut că bolile sunt cauzate mai ales de situaţii negative şi afronturi care ne rămân înfipte în minte. În timpul rugăciunii, însă, grijile se mută pe un plan secundar sau chiar dispar cu totul. Astfel, devine posibilă atât vindecarea psihică şi morală cât şi cea fizică.
Slujbele bisericeşti ajută şi ele la ameliorarea sănătăţii. Inginera şi electrofiziciana Angelina Malakovskaia, de la Laboratorul de Tehnologie Medicală şi Biologică a condus peste o mie de studii pentru a afla caracteristicile sănătăţii unor enoriaşi înainte şi după slujbă. A rezultat că slujba în biserică normalizeaza tensiunea şi valorile analizei sângelui.
Se pare că rugăciunile pot să neutralizeze chiar şi radiaţiile. Se ştie că după explozia de la Cernobâl, instrumentele de masură pentru radiaţii au arătat valori care depăşeau capacxitatea de măsurare a instrumentului. În apropierea Bisericii Arhanghelului Mihail, însă, aflată la patru km de reactoare, valoarea radiaţiilor era normală.
Oamenii de ştiinţă din Petersburg au confirmat, cu ajutorul experimentelor efectuate, că apa sfinţită, semnul Crucii şi bătutul clopotelor pot să aibă, de asemenea, proprietăţi vindecătoare. De aceea, în Rusia, clopotele bat întotdeauna în cursul epidemiilor.
Ultrasunetele emise de clopotele care bat omoară viruşii de gripă, hepatită şi tifos.
Proteinele viruşilor se încovoaie şi nu mai poartă infecţia, a spus A. Malakovskaia. Semnul crucii are un efect şi mai semnificativ : omoară microbii patogeni (bacilul de colon şi stafilococi) nu numai în apa de la robinet, ci şi în râuri şi lacuri. Este chiar mai eficient decât aparatele moderne de dezinfecţie cu radiaţie magnetică.
Laboratorul ştiinţific al Institutului de Medicină Industrială şi Navală a analizat apa înainte şi după sfinţire.
A rezultat că dacă se citeşte rugăciunea Tatăl Nostru şi se face semnul Crucii asupra apei, atunci concentraţia bacteriilor dăunătoare va fi de o sută de ori mai mică. Radiaţia electromagnetică dă rezultate mult inferioare.
Astfel, recomandările Ortodoxe de a binecuvânta orice mâncare sau băutură nu au numai o valoare spirituală, ci şi una preventivă.
Apa sfinţită nu este numai purificată, ci ea îşi schimbă şi structura, devine inofensivă şi poate să vindece. Aceasta se poate dovedi cu aparate speciale.
Spectrograful indică o densitate optică mai mare a apei sfinţite, ca şi cum aceasta ar fi înţeles sensul rugăciunilor şi l-ar fi păstrat.
Aceasta este cauza acestei puteri unice de a vindeca..
Singura limită este că vindecă numai pe cei credincioşi.
"Apa "distinge" nivelul de credinţă al oamenilor.", spune A. Malenkovskaia. Atunci când un preot sfinţeşte apa, densitatea optică este de 2,5 ori mai mare, atunci când sfinţirea este efectuată de o persoană credincioasă laică, numai de 1,5 ori mai mare, dar cu un om botezat şi necredincios, fără cruce la gât, schimbările au fost nesemnificative.
De fapt, după cum se va vedea, au fost capabili să măsoare unele efecte, dovedind cu mijloacele ştiinţifice actuale ceea ce Sfinţii Părinţi ştiu, prin experinţă, de 2000 de ani, dar "mecanismul" , fiind divin, nu poate fi explicat în termeni omeneşti.
Această putere vindecătoare pe plan fizic, moral şi spiritual a rugăciunii Tatăl Nostru şi a rugăciunii, în general, spusă cu credinţă, am vazut-o cu ochii mei în programul 12 Paşi pentru Alcoolici Anonimi şi Al-Anon (pentru familii afectate de alcoolism).
Oameni care erau la un pas de moarte sau pacienţi în spitale de boli mentale au suferit transformări miraculoase. Nu numai că le-a dispărut obsesia alcoolului, dar au ajuns să aibă o sănătate perfectă. Pentru a-şi menţine această stare, continuă să se roage, să practice cei 12 Paşi şi să se abţină de la orice substanţă cu prorpietăţi psihotrope, inclusiv uneori anestezia la dentist.
Părintele Ortodox Melethios Weber, în cartea sa "Doisprezece Paşi de Transformare" (Twelve Steps of Transformation) explică bazele ortodoxe ale programului, care are efecte pozitive şi asupra neortodocşilor, cu condiţia să aibă credinţă în Dumnezeu.(N. T.)
Am deosebita rugăminte la dumneavoastră, să multiplicaţi prezenta şi să o oferiţi cunoscuţilor şi chiar necunoscuţilor.
Aşezată pe un synthronon în altarul bisericii Bunei Vestiri, de această icoană, „dăruită de împărăteasa Plaquidia (Aelia Galla Placidia), fiica împăratului Theodosie cel Mare şi sora lui Arcadie”, este legată o întâmplare mai presus de legile firii, din veacul al X-lea. Într’o vreme se nevoia în sfânta monastire a Vatopedului un tânăr paracliser pre numele său Sava ierodiaconul, care purtând de grija odoarelor bisericii, a fost nevoit a tăinui, într’o mică şi numai de puţini ştiută fântână din altar, crucea lui Constantin cel Mare (care avea în ea şi parte din lemnul Sfintei Cruci) şi această preacinstită icoană a Maicii Domnului, numită şi „Ctitoriţa” (pentru că s’a aflat în vremea ctitorilor Athanasie, Nicolae şi Antonie. De cutremurare a aruncat şi o lumânare aprinsă în puţ, până ce l’au prins arabii şi l’au dus rob în Creta pentru multă vreme. La bătrâneţe, recăpătându’şi libertatea, el s’a întors în mănăstirea sa de metanie, unde nimenea din noua obşte nu ştia de acea fântână din altar. Însă atunci când monahii vatopedini au îndepărtat lespezile de piatră ce acopereau ascunzătoarea, au căzut în genunchi de uimire: după 72 de ani, icoana Maicii Domnului stătea deasupra apei, dimpreună cu crucea şi lumânarea arzând încă!
Această icoană se află în paraclisul sfântului Dimitrie, „în unghiul cel dinspre răsărit” şi este de fapt o frescă din secolul al XIV-lea înfăţişând’o pe Maica Domnului cu pruncul Iisus în braţe. Numele de „Înjunghiata” vine de la o înfricoşată întâmplare, când un eclesiarh (paracliser) care, datorită ascultării la „trebuinţele bisericeşti; adică mai cu osebire la curăţenie”, a întârziat odată la mâncare, fiindcă „mergea la trapeză când cu vreme, când fără vreme, însă totdeauna pe urma tuturor”(cum mărturiseşte şi părintele Irinarh Şişman). S’a întâmplat că trapezarului nu’i mai rămăsese în acea zi nimic dintr’ale gurii, iar paracliserul „flămând, aprinzându’se de mânie, a ieşit ca un lunatec din trapeză” şi s’a dus la icoana Preacuratei zicându’i: „Până când îţi voi sluji ţie Născătoare de Dumnezeu? Pentru care osteneală, nu numai că nu am nimic pe lângă mine, dar nici o fărâmă de pâine măcar!”. Întunecat la minte fiind atunci, a apucat cuţitul cu care mai ’nainte curăţise ceara de pe „sfejnice şi cu iuţimea cea mai puternică a lovit în umărul obrazului” Fecioarei. „Şi îndată sângele ca din carne a început a curge din rană…iar pe ucigătorul de icoane, pe loc l’a trântit cutremurul la pământ”. Şi ajungând acesta „ca ieşit din minte”, pe loc a şi orbit, iar pe când a venit stareţul, încă mai curgea sânge din chipul Maicii Domnului. Şi cu toate c’au făcut fraţii privegheri şi cu rugăciuni fierbinţi s’au rugat pentru izbăvirea eclesiarhului, vreme de trei ani acesta a rămas tot în „a tot trupului tremurare şi a ochilor orbire”. Iar după acest soroc, Preacurata Născătoare de Dumnezeu i s’a arătat „aievea” în vis egumenului şi i’a spus că l’a iertat pe paracliser, însă „mâna lui, cu care a îndrăznit a’şi bate joc de chipul ei, va fi judecată la a doua venire a lui Hristos”. Şi într’adevăr de a doua zi nefericitul monah se’nţepleţi, iar vederea îi reveni ca mai ’nainte şi „toată viaţa lui a petrecut’o înaintea acelei icoane, întru oftări şi căinţă simţitoare”. După ce a trecut la cele veşnice şi „când svetagoreţii…au dezgropat oasele lui după trei ani…s’au cuprins de spaimă văzând că…dreapta lui mână …a rămas neputrezită şi neagră ca tăciunele, pre care puind’o într’o cutie, o au păstrat’o înaintea sfintei icoane, tot astfel de neagră până în ziua de azi”. (De fapt, nu de multă vreme mâna neputrezită a paracliserului a fost luată din spatele strănilor, unde stătea, şi a fost dusă la loc tainic, pentru că neştiutori creştini, de multe ori o luau drept sfântă relicvă!). Povesteşte mai departe monahul prodromit că „în urmă cu vreo câţiva ani” , un „preot voiajor viind spre închinare” şi îndoindu’se de această minune, a pus mâna pe obrazul Maicii Domnului şi „pe dată sângele din ea l’a stropit” şi „l’a ajuns năpraznica moarte…în advonul bisericii”.
„Spun istoriile” că, pe la anii 382-383, viitoarea împărăteasa romană Aelia Galla Placidia (390-450), fiica marelui Theodosie I şi soţia lui Constantius (din 417), a voit a merge către Constantinopole, ca să se întâlnească cu fratele ei, Arcadius (383-395-408) – care tocmai fusese declarat Augustus pentru jumătatea de răsărit a imperiului, cea de apus revenindu’i mai târziu, în 393, lui Honorius – iar în drum să se abată şi pe la sfânta mănăstire a Vatopedului, ctitoria tatălui ei. Pesemne că la vremea aceea, nu se ştia de interdicţia femeilor de a intra în Athos, de vreme ce împărăteasa a fost întâmpinată „cu mare paradă şi ţeremonie”. Însă, cu toate că era o creştină „plină de umilinţă şi adâncă smerenie”, atunci când a pătruns în pridvorul bisericii celei mari, glasul Maicii Domnului, venit de la icoana zugrăvită pe perete, a înspăimântat’o când i’a spus: „Opreşte’te femeie! Şi să nu cutezi a mai intra vreodată pe acest pământ sfânt!”. Înfricoşată, Galla Placidia a plecat din mănăstire şi, se spune că mai târziu, din porunca ei s’ar fi zidit prima dată paraclisul închinat sfântului Dimitrie, lipit chiar de peretele din care i’a vorbit Maica Domnului Antiphonitria(adică „Împotrivă-Glăsuitoarea”). Luând seamă de dorinţa Preacuratei Fecioare Maria, de a nu călca „parte femeiască” în grădina ei, din vremea aceea s’a ţinut legea de a nu îngădui femeilor să pătrundă în Sfântul Munte.
Această mică icoană (are doar 28 x 22 centimetri) din secolul XIV, se află în docheion (chelărie, încăperea în care se păstrează, între altele, uleiul de măsline şi vinul) şi de aceea i se mai spune şi icoana Maicii Domnului Docheiarissa. În timpurile în care cuviosul Ghenadie, avea ascultarea de chelar al mănăstirii, s’a întâmplat o strâmtorare încât se împuţinase uleiul iar părintele, om cu viaţă îmbunătăţită, l’a oprit a se mai folosi la mâncare, „lipsind pre fraţi de untdelemn” şi păstrându’l doar pentru candele. Egumenul aflând de toate acestea, „având nădejde tare spre adjutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Sale”, i’a poruncit cuviosului să folosească uleiul ca şi mai ’nainte zicându’i că se va milostivi Preacurata şi’i va îndestula încât să nu sufere lipsă. Şi, într’una din zile, când smeritul părinte Ghenadie a intrat în chelărie, uleiul de măsline… se scurgea pe jos din amforele de piatră ce se găseau în faţa icoanei Maicii Domnului – ce de atunci a fost cunoscută ca Elaiovrytissa, adică „Izvorâtoarea de mir”! Un dreptcredincios mirean, având evlavie mare la această icoană, a împodobit’o cu o frumoasă „broderie” din argint, astfel că ea a devenit mai mare prin această adăugire. În vinerea din Săptămâna Luminată, când este prăznuirea ei, icoana Maicii Domnului Elaiovrytissa, este dusă cu mare cinste în biserica mare a mănăstirii şi aşezată spre închinare.
În aprilie 1822, pe când armata turcească intrase în Sfântul Munte, căutând revoluţionari eterişti, a existat un ostaş turc, pre numele lui Hussein, nepot al comandantului oştilor ce împrejmuiseră mănăstirea Vatopedou, care a tras în icoana Maicii Domnului ce se află chiar la intrare, lovind chiar mâna dreaptă a Fecioarei. Şi ieşid pe poartă, „din orbiciunea sa, s’a spânzurat într’un măslin al grădinii”, chiar în faţa intrării în mănăstire. De n’ar fi stat lucrurile astfel, unchiul spânzuratului ar fi pierdut mănăstirea cu totul, căci îi stătea în putinţă s’o facă, dar el a mărturisit că „la o asemenea moarte l’a osândit însuşi Maica lui Dumnezeu”. Pentru aceasta icoana se numeşte „Împuşcata”, sau Pyrovolitheisa.
Această icoană zugrăvită în veacul al XVII-lea, se află pe proschinitarul din partea stângă a katholikonului şi este numită adeseori „Vindecătoarea de cancer”, pentru că de multe chinuri şi boale a izbăvit pre cei ce cu credinţă au rostit Paraclisul Maicii Domnului dinaintea ei. Atotîmpărăteasa (Pantanassa) s’a luminat odată în chip minunat în faţa unui tânăr, care a căzut atunci cu faţa la pământ, mărturisindu’şi necredinţa şi păcatul vrăjitoriei în care căzuse.
