La intrarea în Biserica Sfântului Mormânt se găseşte locul răstignirii Mântuitorului, ce se numeşte în aramaică Golgota, adică Craniu sau Căpăţână (Matei 27, 33; Marcu 15, 22; Luca 23, 33).
În ceea ce priveşte originea numelui de Golgota, se presupune că vine de la craniile celor răstigniţi aici, fiind vorba de locul unde se petreceau execuţiile publice, sau de la craniul lui Adam înmormântat aici, sau de la forma terenului care amintea de căpăţână unui om.
Golgota nu are astăzi mai mult de 5 metri înălţime de la nivelul pardoselii bazilicii. Ultimele săpături arheologice făcute în perimetrul bazilicii Sfântului Mormânt între 1960-1970, au dus la concluzia că zona a fost o imensă carieră de piatră exploatată timp de mai multe secole atunci când la Ierusalim se construiau noi cartiere.
După ridicarea Bisericii Sfântului Mormânt de către Sfânta Împărăteasă Elena, pe Golgota s-au construit un altar şi o cruce în care s-a încastrat un fragment din crucea adevărată, dăruit de împăratul Teodosie al II-lea în anul 428.
După aproape 100 de ani, nobila matroană romană, Melania cea Tânără, a ctitorit o mică biserică deasupra Golgotei.
Astăzi, paraclisul Răstignirii Domnului se află la intrarea în Biserica Sfântului Mormânt, în dreapta. Un disc de argint aflat sub altar indică locul unde a fost înfiptă Crucea Mântuitorului. Un număr impresionant de candele şi icoane străjuiesc acest loc sfânt
Dintre toate păcatele câte-s amintite în Sfânta Evanghelie, Domnul Hristos mai ales trei păcate le-a avut în vedere și i-a îndemnat pe oameni să le lase :
– necredința în Dumnezeu: „Cel ce va crede și se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 16);
– sminteala, adică derutarea de la credință a celor ce cred; zice Domnul Hristos despre cel ce smintește pe fratele că „ar fi mai bine să i se lege o piatră și să fie aruncat în mare” (Luca 17, 2), deci să se scufunde în mare și să moară el, decât să smintească pe unul dintre cei care cred;
– al treilea păcat pe care îl înfierează Domnul Hristos, în mod special, este fățărnicia (când te arăți într-un fel în afară și ești în alt fel înăuntru), pentru care i-a mustrat pe farisei, când le-a zis că seamănă cu mormintele văruite, care pe dinafarã sunt împodobite și înlăuntru sunt pline de oase de morți (Matei 23, 27).
Deci, dacă îl câștigăm pe fratele, pe Dumnezeu Îl câștigăm, pe Dumnezeu Îl dobândim, iar dacă smintim pe fratele, dacă-l derutăm, dacă-l ducem în confuzii, dacă-l ducem în nedumerire, atunci lui Hristos greșim.
Arhimandrit Teofil Pârâian
Maica Domnului este mângâierea și bucuria mea
Maica Domnului, pentru mine, este Stăpâna mea, nădejdea mea (avem nădejde mai multă când știm că se roagă și Maica Domnului pentru noi), acoperământul meu (adică ocrotitoare, asta înseamnă), mângâierea mea și bucuria mea.
Părintele Stăniloae l-a întrebat cândva pe un student: „Ce simți dumneata când te rogi Maicii Domnului?”. Nu știu ce a răspuns studentul, dar știu ce ar fi trebuit să răspundă.
Cei care ne împărtășim cu dumnezeieștile Taine și spunem rugăciunile de mulțumire, când ajungem la rugăciunea a cincea adresată Maicii Domnului zicem așa: „Preasfântă Stăpâna mea, de Dumnezeu Născătoare, ceea ce ești lumina întunecatului meu suflet, nădejdea, acoperământul, scăparea, mângâierea și bucuria mea”... și îi spunem mai departe Maicii Domnului ce avem de spus.
Deci, ce spunem Maicii Domnului? Ce zicem către Maica Domnului? „Preasfântă Stăpâna mea, de Dumnezeu Născătoare, ceea ce ești lumina întunecatului meu suflet, nădejdea, acoperământul, scăparea, mângâierea și bucuria mea..”. Deci ar trebui să putem spune fiecare dintre noi că: Maica Domnului, pentru mine, este Stăpâna mea, nădejdea mea (avem nădejde mai multă când știm că se roagă și Maica Domnului pentru noi), acoperământul meu (adică ocrotitoare, asta înseamnă), mângâierea mea și bucuria mea. Asta este avantajul nostru, al dreptmăritorilor creștini, spre deosebire de cei care nu sunt cinstitori ai Maicii Domnului, chiar dacă nu sunt nici necinstitori ai Maicii Domnului. Trebuie să facem deosebire între omul care este necinstitor, care e defăimător, și omul care nu e cinstitor. Sunt atâția indiferenți față de Maica Domnului.
Noi avem niște avantaje față de ei, și anume: nu ne putem închipui să fim credincioși față de Domnul Hristos și nepăsători față de Maica Domnului. Nu se poate așa ceva! Cel puțin în Biserica noastră, care este Biserică cinstitoare a Maicii Domnului.
(Arhimandritul Teofil Părăian, Daruri din darurile primite, Editura Andreiana, 2009, p. 214)
