B i n e f a c e r i l e, v i r t u ţ i l e

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

                       B i n e f a c e r i l e, v i r t u ţ i l e

                          (învăţături sfinte adunate de preot Ioan)

                      _ Să te smereşti, să miluieşti şi să ierţi-aceasta este

dreptatea.

                      _ Răbdarea: Odată, părintele Iosif mi-a spus: „Ia aminte

la tine şi vei avea folos“. Mai spunea să mă mustru pe

mine, să fiu răbdător în toate şi să îi mulţumesc lui

Dumnezeu pentru tot ceea ce mi se întâmplă. De

asemenea, stareţul îmi povestea, spre zidire,

următoarele: Odată, un Sfânt părinte

a auzit un cerşetor mustrându-se pe

sine. Era iarnă, iar el avea încălţări

subţiri şi zăcea pe o grămadă de

bălegar, abia acoperit cu o rogojină şi

tremurând de frig. Îşi spunea: „Nu

vrei să rabzi aceasta, afurisitule!

Sfinţii mucenici răbdau necazuri mai

mari, stăteau iarna în temniţe

desculţi, cu picioarele în butuci, iar tu

ţi le poţi întinde pe ale tale şi mai eşti acoperit şi cu

rogojina!“ Pilda aceasta mi-a adus mult folos sufletesc.

                  _ A întrebat stareţul: „Cum se dobândeşte smerita

înţelepciune a sufletului?” Şi tot el a răspuns:

„Gândindu-te numai la păcatele tale“.

                   _ Cel care uită binele pe care-l face este cel mai înţelept

om.

                   _ Nu dobândim nici un folos de pe urma actelor de

binefacere pe care le trâmbiţăm înaintea lumii, precum

nici de la postirea despre care spunem tuturor. Orice

faptă făcută demonstrativ nu aduce rod, ci se reduce la

lauda oamenilor (Sfântul Vasile cel Mare).

                _ În chilie plângi, dar când ieşi la împlinirea ascultării te

împrăştii. Ia aminte la tine şi străduieşte-te să nu ieşi

din inimă, fiindcă acolo este Domnul.

                _ Cel ce petrece fără ispită nu va

dobândi înţelepciune duhovnicească.

               _ Inima se sfinţeşte prin pomenirea

neîncetată a lui Dumnezeu.

                  _ Ar trebui să nu ne înălţăm cu

cinstea şi să nu ne înjosim cu

necinstea.

                 _ Mulţi povăţuitori spun că răbdarea necazurilor şi a

supărărilor e mai de preţ decât a face fapte plăcute lui

Dumnezeu, fiindcă el nu cere faptele noastre bune, ci

supunerea noastră voii Lui celei sfinte (Sfântul Ioan de

Tobolsk).

                _ Milosârdia nu constă doar în milostenia pe care o daţi

sau în cuvintele de mângâiere pe care le spuneţi uneori

omului care suferă, ci în dispoziţia lăuntrică de

bunăvoinţă deplină faţă de acea persoană, printr-o

participare călduroasă a sufletului.

              _ Creştinul, indiferent cu ce se ocupă, trebuie să se

gândească la economisirea timpului. Toate faptele

cotidiene trebuie să le facă repede. Timpul este un

talant dat nouă de Domnul şi vom da răspuns pentru

pierderea zadarnică a oricărui ceas.

             _ Înţelepciunea este înfrânare şi biruinţă asupra

plăcerilor trupeşti care ne ispitesc.

            _ Nu cinsti niciodată pe cel care vorbeşte de rău pe

aproapele tău.

            _ Am văzut că numai atunci mă aflu într-o părere

dreaptă despre mine, când am în mine gândul rău, iar

când l-am văzut pe cel bun sunt în

amăgire.

            _ Atunci când cineva cu bucurie

suportă munca şi necazurile,

atunci poate să înfrâneze puternic

gândurile, pentru că unele ca

acestea cu muncă sunt aduse la

inactivitate.

            _ Nu urî pe cel ce ţi-a făcut rău, ci sileşte-te din toate puterile să-l ierţi.

            _ Trei virtuţi luminează mintea: a nu vedea răul în nici

un om, a face bine celui ce ţi-a făcut rău şi a răbda cu  supunere toate necazurile şi nenorocirile.

              _ Dacă ai văzut o greşeală oarecare la un frate, nu stărui

cu ea în gând, ca să nu o spui cuiva, căci aceasta aduce

moartea sufletească.

             _ Smerindu-vă cu inima, aranjaţi-vă sentimentele

voastre, gândurile, deprinderile, cugetarea astfel: eu

sunt asemenea unui rob, nu-mi aparţin; trebuie să

trăieşti ca la toţi să le fii sub picioare; lasă să se şteargă,

să te bănuiască, să te calce în picioare, să te înjosească,

să te scuipe, să te lipsească, să te dispreţuiască. Aceasta

să rămână interior, să nu vadă nimeni în afara ochilor

lui Dumnezeu.

            _ O inimă zdrobită nu lasă loc pentru îndulcirea cu

gânduri nefolositoare.

            _ A înlocui gândul rău cu gândul cel bun este o faptă

mântuitoare.

            _ Înţelepciunea smereniei este smerenia cugetului şi

zdrobirea inimii, umilirea de sine în gând, lipsa de

mândrie, simplitatea minţii, ascunderea vieţii noastre

de nevoinţă.

             _ Stareţul se nevoia să-i privească

pe toţi ca fiind sfinţi, drepţi,

cuvioşi, iar pe sine se umilea cu

gândul.

             _ Când te încearcă gândul

mândriei sau al slavei deşarte,

cercetează conştiinţa ta: păzeşti

tu poruncile lui Dumnezeu? Îi

iubeşti tu pe vrăjmaşii tăi? Te bucuri oare când este

lăudat cel de lângă tine?

             _ Tăcerea buzelor este bună, iar tăcerea minţii –

cugetarea la Dumnezeu – este mai presus de toate.

              _ Gândim despre noi înşine că suntem smeriţi atâta

vreme cât nu suntem atinşi. Dar aceasta nu este

smerenie. Smerenia adevărată se probează când eşti

înjosit, ofensat. Atunci trebuie să-ţi spui: merit aceasta

pentru păcatele mele.

               _ Niciodată nu trebuie să urmezi imediat gândul tău,

chiar dacă pare bun, ci să-l încerci cu timpul.

_ Pentru dobândirea smereniei este folositoare cugetarea

la măreţia lui Dumnezeu şi la propria nimicnicie.

               _ Cugetă la mijloacele prin care poţi evita situaţiile ce te

duc la păcat.

               _ Cugetarea la faptele bune făcute de ceilalţi sau

compararea propriei vieţi cu vieţile sfinţilor duce la

smerenie.

               _ Când vor începe să ne laude,

atunci să ne amintim mulţimea

păcatelor noastre.

             _ Nu te gândi la binele făcut şi vei

avea răsplată deplină.

                _ Cugetarea la Patimile

Mântuitorului şi la sfânta Sa

viaţă este bună, numai să nu laşi

mintea şi inima ta să petreacă în nepăsare.

              _ Exprimă-ţi părerea fără a intra în dispută.

               _ La vreme de necaz şi întristare înseninează-ţi sufletul

prin amintirea de Dumnezeu.

                  _ Poartă întotdeauna binele în gând, ca să-l şi făptuieşti.

Dumnezeu cunoaşte gândul omului. Aşadar gândul tău

să fie curat de orice rău.

                  _ Descoperirea gândurilor adânceşte conştiinţa

păcătoşeniei proprii şi durerea pentru păcate, din care

se naşte smerenia, care este atât de necesară în lucrarea

mântuirii.

                 _ Ascultările cele mai de jos unite cu pomenirea lui

Dumnezeu sunt mai înalte decât faptele măreţe

săvârşite cu împrăştiere.

                   _ Este bine să aduni şi să păstrezi în suflet gândurile

smerite, iar nu pe cele iritante şi mândre.

                   _ Cel smerit este convins că nu poate să gândească, nici

să dorească ceva bun, dacă Dumnezeu nu îi dă gând

bun sau dorinţă bună.

                   _ Smerenia şi suferinţa eliberează pe om de orice păcat.

Mai întâi se taie patimile sufleteşti, iar apoi cele

trupeşti. Acest fapt îl confirmă rugăciunea lui David:

Vezi smerenia mea şi osteneala mea şi-mi iartă toate

păcatele mele.

                      _ Milostenia tămăduieşte iuţimea

sufletului, postul vestejeşte pofta,

iar rugăciunea curăţeşte mintea

şi o pregăteşte spre contemplarea

lucrurilor. Căci Domnul ne-a

dăruit poruncile pentru şi

potrivit cu puterile sufletului.

                   _ Nepătimirea este o stare paşnică

a sufletului, care face ca sufletul

să se mişte cu anevoie spre

răutate.

                    _ Să luăm aminte în chip deosebit la 

noi înşine, să fim   blânzi şi buni în relaţiile cu cei de lângă noi.

„Mântuirea noastră este în aproapele“. spunea Sfântul

Pimen cel Mare.

                   _ Fereşte-te de părerea înaltă de sine. Smerenia nu poate

sta la un loc cu judecarea aproapelui şi cu

irascibilitatea. Cel care îi judecă pe alţii sau se mânie

când i se face supărare nu are pic de smerenie. Sfinţii

nevoitori le mulţumeau sincer celor care îi supărau şi îi

ofensau, pentru că prin răbdarea necazurilor

dobândeau smerenia.

                   _ Trebuie să folosim propriile căderi şi experienţa

noastră ca mijloace pentru dobândirea smereniei.

Smerenia creează în om o stare interioară, în virtutea

căreia sunt respinse toate atacurile diavolului.

                   _ Cuviosul Macarie Egipteanul

tâlcuieşte relaţia dintre smerenie şi

alte virtuţi prin pilda despre

ospăţul îmbelşugat pregătit

împăratului şi alaiului său. Dar

cum toate bucatele erau pregătite

fără sare (adică fără smerenie), în

loc de recunoştinţă, gazda a avut

parte de mânia oaspeţilor. În

acelaşi fel, fără smerenie toate

virtuţile omului sunt zadarnice.

                   _ Dacă veţi priveghea cu cei care veghează veţi fi

număraţi în rândul mucenicilor. Dacă veţi ierta celui

care v-a supărat, pentru aceasta nu doar vor fi iertate

păcatele voastre, dar fiică a Tatălui Ceresc te vei face.

Dacă te vei ruga din inimă pentru mântuire, măcar şi

puţin – şi te vei mântui. Dacă te vei mustra pe tine, te

vei învinui şi te vei judeca în faţa lui Dumnezeu pentru

păcate, simţite cu conştiinţa – şi pentru aceasta vei fi

iertată. Dacă vei mărturisi păcatele tale în faţa lui

Dumnezeu, şi pentru aceasta vei avea iertare şi cruţare.

Dacă te vei întrista pentru păcate sau te vei umili, sau

vei plânge, sau vei suspina – suspinul tău nu se va

ascunde de El. (Atât este de mare milosârdia lui

Dumnezeu.)

                          _ Celor desăvârşiţi Mântuitorul le porunceşte:

Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi,

curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi

luat, în dar să daţi.

                             _ Atât în ochii oamenilor, cât şi în ochii lui Dumnezeu nu

există nimic mai demn şi mai potrivit iubirii aproapelui

precum milosârdia şi binefacerea.

                                _ Cel cu adevărat recunoscător mulţumeşte Domnului

nu doar în bucurie, ci şi în nefericire şi necaz.

                               _ Este propriu sufletelor mari şi curajoase să nu

deznădăjduiască în vreme de necaz.

                             _ Cel înţelept, chiar dacă suferă sau este bolnav, Îi

mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate ca pentru bine.

                           _ Avem virtutea răbdării atunci

când primim tot ce ni se

întâmplă ca din mâna lui

Dumnezeu. Cel care a dobândit

răbdarea se împărtăşeşte de

orice virtute: se bucură în

necazuri şi în nenorociri este

iscusit în bine, în năpaste se

veseleşte, este gata de ascultare,

este plin de dragoste şi în

supărare aduce slavă, în

mustrări se smereşte, în

nenorociri este neclintit.

              _ Cel care se supune egumenului se aseamănă îngerului,

cel care i se opune face sălaş diavolului în inima sa.

Doamne, miluieşte! Este înfricoşător acest cuvânt

(Sfântul Efrem Sirul).

                  _ La răpirea averii lor de către păgâni, creştinii priveau

cu bucurie, după cum mărturiseşte Sfântul Apostol

Pavel (Evrei 10:34).

                    _ Osândirea de sine se învaţă. Ea înseamnă să ne

învinovăţim în gând pe noi înşine, iar nu pe alţii, pe noi

să ne mustrăm şi să ne numim nebuni şi fără minte,

somnoroşi şi lipsiţi de râvnă, leneşi şi neatenţi. Cel care

se osândeşte pe sine are linişte şi niciodată nu e ruşinat:

dacă vine asupra lui o boală, sau un necaz sau o

strâmtorare, sau orice altă nenorocire, el o pune pe

seama păcatelor sale şi îi mulţumeşte lui Dumnezeu.

Dacă cineva îl pedepseşte sau îl înjură, primeşte ocara

ca pe un bine şi o consideră ca fiind o lucrare

dumnezeiască (Ava Dorotei).

                  _ Despre cunoaşterea de sine: o

ai când te socoteşti incapabil şi

nevrednic de orice funcţie

înaltă; când te ştii lipsit de

chibzuinţă, slab, fugind de

efort şi osteneală; când nu iei

aminte la păcatele altora, ci le

vezi doar pe ale tale şi te căieşti

pururea pentru ele; când te

cercetezi pe tine însuţi şi te

osândeşti, şi nu te amesteci în

nimic din cele ce depăşesc

funcţia ta.

                _ Blândeţea înseamnă a nu face supărare nimănui nici

cu cuvântul, nici cu fapta, nici prin comportamentul

nostru, ci a îndulci inima tuturor prin purtarea şi felul

nostru de a fi.

                 _ Smerenia nu cunoaşte nerăbdarea, judecarea

aproapelui, clevetirea, lauda de sine şi îndreptăţirea;

smerenia tânjeşte după rugăciune şi tăcere; smerenia

iubeşte gândul la moarte.

                   _ Îşi pierde valoarea înaintea lui Dumnezeu fapta celui

care se preţuieşte pe sine, care se laudă pe sine, care

aşteaptă sau încearcă să obţină laude din partea

celorlalţi, care este nerecunoscător.

                  _ Unii din fraţi gândesc că ei nu pot avea darurile

Duhului Sfânt, fiindcă din lipsa de râvnă pentru

îndeplinirea poruncilor, nu ştiu că cel care are credinţa

adevărată în Hristos în sine, are toate darurile lui

Dumnezeu. Dar întrucât noi, din cauza lipsei noastre de

râvnă, rămânem departe de dragostea lucrătoare, care

ne-ar fi arătat comorile lui Dumnezeu, atunci ne

considerăm pe drept străini de darurile lui Dumnezeu.

                   _ Dacă îţi aminteşti de răul de la cineva, roagă-te pentru

el şi vei opri patima din mişcare, despărţind, prin

rugăciune, supărarea de amintirea răului ce ţi l-a făcut.

Iar devenind iubitor de oameni, vei şterge cu totul

patima din suflet. Dacă însă altul ţine minte răul de la

tine, fi îndatoritor şi smerit faţă de el şi stai cu dragoste

în preajma lui, şi-l vei izbăvi de patima lui. Supărarea

celui ce te pizmuieşte o vei alina prin osteneală. Căci el

îşi socoteşte pricină de nenorocire ceea ce pizmuieşte la

tine. De aceea nu poţi să-alini altfel, decât ascunzând

aceasta de la el. Dacă aceasta le foloseşte multora, iar

pe acesta îl întristează, care pateu o vei nesocoti? E de

trebuinţă, desigur, să fii de folos celor mulţi, dar, după

putere, nici pe acela să nu-l nesocoteşti. Să nu te laşi

înrâurit de răutatea patimii lui. Căci nu te răzbuni pe

patimă, ci pe pătimaş. Drept aceea, socoteşte-l întru

smerenie pe acela mai presus de tine şi în toată vremea,

în tot locul şi lucrul, dă-i lui mai multă cinste. Iar

pizma ta o poţi alina, dacă te bucuri împreună cu cel

pizmuit de cele ce se bucură el şi te întristezi împreună

cu acela de cele ce se întristează el, împlinind cuvântul

Apostolului: Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură şi plângeţi

cu cei ce plâng.

                      _ Smerita cugetare este o rugăciune neîntreruptă,

împreunată cu lacrimi şi cu durere. Căci aceasta,

chemând pururea pe Dumnezeu într-ajutor, nu lasă pe

om să se încreadă nebuneşte în puterea şi înţelepciunea

proprie, nici să se ridice peste alţii, lucruri care sunt

boli înfricoşătoare ale patimii mândriei.

                      _ Slava deşartă este legată de făptuirea într-ascuns; iar

mândria, de voinţa de-a pune pe seama lui Dumnezeu

toate isprăvile.

                       _ Prieten adevărat este acela care îndură necazurile,

nevoile şi nenorocirile aproapelui atunci când acela e

încercat, ca pe ale sale, fără zgomot şi fără tulburare.

                        _ Cel ce spune păcatul fratelui fără patimă, îl spune din

două pricini: sau ca să-l îndrepteze pe el, sau să

folosească pe altul. Iar dacă îl spune pentru alte pricini,

fie aceluia, fie altuia, îl spune pentru a-l batjocori sau

a-l bârfi. Dar atunci nu va scăpa de părăsirea

dumnezeiască, ci va cădea sigur fie în aceeaşi greşeală,

fie în alta, şi va suferi ruşine, mustrat fiind şi batjocorit

de alţii.

                      _ Mintea celui iubitor de Dumnezeu nu luptă împotriva

lucrurilor, nici împotriva înţelesurilor acestora, ci

împotriva patimilor împletite cu înţelesurile. De pildă,

nu luptă împotriva femeii, nici împotriva celui ce l-a

supărat, nici împotriva chipurilor acestora, ci

împotriva patimilor împletite cu ele. Altceva este

lucrul, altceva este înţelesul lui, şi altceva patima.

Lucrul este de pildă: bărbat, femeie, aur şi aşa mai

departe, înţelesul (chipul) este amintirea simplă a ceva

din cele de mai sus. Iar patima este iubirea neraţională

sau ura fără judecată a ceva din cele de mai înainte.

Aşadar, trebuie să luptăm împotriva patimii. Înţeles

pătimaş este gândul compus din patimă şi înţeles.

                    _ Pe cine iubeşte cineva, pe acela se şi grăbeşte să-l

slujească. Dacă iubeşte deci cineva pe Dumnezeu, acela

se şi grăbeşte să facă cele plăcute Lui. Iar dacă îşi

iubeşte trupul, se grăbeşte să împlinească cele ce-l

desfătează pe acesta.

                   _ Dintre virtuţi, unele sunt ale trupului, altele ale

sufletului. Ale trupului sunt de pildă: postul,

privegherea, culcarea pe jos, lucrul mâinilor - spre a nu

îngreuna pe cineva sau spre a dărui – şi cele

următoare. Iar ale sufletului sunt de pildă: iubirea,

îndelunga răbdare, blândeţea, înfrânarea, rugăciunea

şi cele următoare. Dacă prin urmare din vreo nevoie

sau împrejurare trupească, de pildă din pricină de

boală sau altceva de felul acesta, ni s-ar întâmpla să nu

putem împlini pomenitele virtuţi ale trupului, avem

iertare de la Domnul, Care cunoaşte şi pricinile. Dar

neîmplinind pe cele ale sufletului, nu vom avea nici o

apărare. Căci nu sunt supuse nevoii.

              _ Există mijloace care opresc patimile, care vin în caz de

emoţie şi nu le dau voie să crească. Şi sunt altele care le

micşorează şi le duc la secătuire. De exemplu: postul,

munca şi privegherea nu dau voie patimii să crească,

iar însingurarea, contemplarea, rugăciunea şi iubirea

de Dumnezeu o reduc şi o dezrădăcinează. Tot aşa şi în

gândirea despre mânie: îndelunga-răbdare, nerăutatea

şi blândeţea o opresc şi nu-i permit să crească, iar

dragostea, milostenia, dorinţa de a face bine şi iubirea

de oameni o micşorează.

            _ Este bun nevoitorul care, trăind în lume, întotdeauna

face fapte bune, acordă iubire frăţească, iubire de

oaspeţi, dă milostenie, le face bine celor care vin la el, le

ajută bolnavilor şi se fereşte de tentaţii. Este desăvârşit

şi mai înalt cel care, consacrându-se vieţii

contemplative, a trecut de la lucrurile cotidiene la

contemplare, respingându-se şi uitând de sine, se ocupă

cu cele cereşti, cel care renunţând la tot, stă în faţa lui

Dumnezeu şi cu nici o altă grijă nu se întoarce înapoi.

Unul asemenea se uneşte cu Dumnezeu şi trăieşte cu

Dumnezeu.

            _ Isidora cea nebună pentru Hristos era atât de

dispreţuită de surorile ei de mănăstire, încât acestea nu

mâncau împreună cu ea; defăimată, ocărâtă şi necăjită,

ea le primea pe toate în tăcere şi cu mulţumire.

Ostenindu-se la bucătărie, împlinea orice ascultare,

slujind celorlalte surori ca o slugă supusă. Celelalte

fecioare purtau pe cap, după rânduiala monahală,

culion, iar capul ei era întotdeauna acoperit cu o basma

urâtă şi veche. N-a făcut nimănui nici o mâhnire, nici

ea nu s-a mâniat vreodată şi nu s-a certat pentru ceva;

ci întotdeauna tăcea, nerăspunzând nimănui la nici o

ocară, mică sau mare, deşi adeseori era bătută şi era

mereu urâtă şi batjocorită. Şi i-a descoperit îngerul

despre ea unui părinte îmbunătăţit ce trăia în

singurătate: „Pustnice Pitirun! Acea femeie este mai

bună decât tine, pentru că ea petrece în mijlocul unei

obşti aşa de mari şi, deşi slujeşte tuturor şi de toate este

batjocorită, niciodată nu s-a depărtat cu inima de

Dumnezeu“. Apoi, vădindu-se virtutea Isidorei înaintea

obştii, călugăriţele au început să vestească despre

purtarea lor. Una spunea: „Eu întotdeauna o ocăram”,

alta: „Eu turnam lături pe ea“, alta: „Eu o băteam“.

Într-un cuvânt, toate recunoşteau feluritele necazuri pe

care i le-au făcut.

                     _ Iuliana, pe propria cheltuială, în taină, a ascuns la sine

timp de doi ani pe creştinii prigoniţi.

                      _ Munca de jos este un mijloc prin care ne smerim.

                      _ Se cuvine să ne îngrijim să nu facem nimic necugetat

sau cu neatenţie.