Iartă-mă, măicuţă, iartă-mă că azi,
Să-ţi aduc o floare, n-am avut răgaz,
Nici s-aprind să ardă, candela măcar,
Mi-am irosit timpul, mamă, în zadar.
De o vreme, parcă, toate-o iau la goană
Nu mai avem vreme pentru suflet, mamă.
Nu mai avem timpul pentru somn şi rugă,
Doar o lumânare aprindem pe fugă.
Prea multe probleme, prea multe nevoi,
Nu mai ştim de suflet, nu mai ştim de noi,
Prinşi ca într-un iureş, ne învârtim în cerc,
Dar de mers, ni-i mersul mamă, ca de melc!
Au trecut deodată, anii cei de floare,
Când mergeam cu mieii, vara, la izvoare…
Când cântam cu mierla şi culegeam flori,
Şi scuturam roua, pe cărări în zori.
Am plecat în lume, lumea nu mă ştie,
Nu-mi cunoaşte portul, limba… inima-i pustie!
Geaba fac pe voie şi-mi ascund durerea,
Uit cu tot de mine, să le fac plăcerea…
M-am schimbat, măicuţă, tare m-am schimbat…
Nu mă mai cunoaşte, nimenea în sat.
Iartă-mă, măicuţă, că-s şi eu bătrână…
Mi-am adus de-acasă, un pumn de ţărână!
Dar nu-i din grădină, e de lângă prag…
Unde, întotdeauna m-aştepta-i cu drag!
Nu-i nici din cărare, nici din faţa porţii,
E din locu-n care, te-ai mutat cu morţii.
Am sădit să crească, floare-ntr-un ghiveci…
Că-i din locu-n care, te-ai mutat pe veci!
Eu îl ud măicuţă tot cu lăcrimioare…
Şi lumină-i face, veşnic o lumânare!
Iartă-mă, măicuţă, că-s şi eu bătrână,
Mâine-s lângă tine, un pumn de ţărână…
— Mariana Adascalitei
