DESPRE FĂŢĂRNICIE

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

               CUVANT   CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI

                                                 DESPRE

                                             FĂŢĂRNICIE

 Motto: Omul prin făţărnicie / Încearcă să te mângâie / Dar îl

simţi că-i fariseu / Dorindu-şi binele său.

                                                                                              Preot Ioan

                                  Iubiţi credincioşi,

             Făţarnic înseamnă nesincer. Făţărnicie - atitudine făţarnică,

nesinceră, prefăcută, care înşeală în aparenţă; în realitate este

minciună, falsificarea realităţii prin vicleşug. Cei care se folosesc de

făţărnicie se numesc făţarnici sau ipocriţi.

Acest termen a devenit de fapt un titlu pentru

cărturarii şi fariseii iudei, care erau artişti în a

şti să se prefacă, arătându-se pe dinafară drepţi

şi cucernici, în timp ce pe dinăuntru erau plini

de mândrie şi de nelegiuiri. Făţărnicia este

numărată între păcatele grave, fiind o mare

piedică în calea mântuirii. Ea a molipsit şi pe unii creştini. Sfântul

Apostol Pavel spune că şi Sfântul Apostol Petru şi Barnaba, împreună cu

alţi creştini din Antiohia, au fost atraşi în făţărnicie de unii iudeocreştini:

„Şi, împreună cu el (Sfântul Apostol Petru), s-au făţărnicit şi

ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor“ (Galateni

2:13-14).

Iată cum defineşte făţărnicia Arhiepiscopul Arsenie Ciudov:

„Făţărnicia este faptul că omul judecă şi în general lucrează nu în

numele dreptăţii, al adevărului şi al corectitudinii, ci de dragul

persoanei care îi place cel mai mult, iar persoana respectivă poate fi

plăcută din orice motiv. Îi poate fi plăcută pentru că este sus pusă,

prin urmare este bună pentru interesele lui. Îi poate fi plăcută

pentru că este frumoasă, pentru că stârneşte în el patimă trupească,

pentru că are aceeaşi profesie cu el, aceeaşi naţie sau acelaşi

domiciliu“.

De aceea îi înfierează Mântuitorul: „Vai vouă, cărturarilor şi

fariseilor făţarnici, că... pe dinafară vă arătaţi drepţi oamenilor,

înăuntru însă sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege“ (Matei 23:27-

28). Despre aceşti făţarnici spune proorocul David: „S-au sfătuit să

doboare cinstea mea, alergat-au cu minciună; cu gura lor mă

binecuvântau şi cu inima lor mă blestemau“ (Psalm 61:4).

                                     Căinţa făţarnică

    Există o căinţă sinceră, aşa cum ne-o cere Dumnezeu, dar există şi o

căinţă făţarnică. Putem spune că se căieşte în mod făţarnic:

               1. Cel ce rămâne în duşmănie şi nu voieşte să se împace cu

duşmanul său;

               2. Hoţul, atunci când nu voieşte să înapoieze cele furate;

               3. Oricine tăinuieşte fărădelegea înaintea preotului duhovnic;

               4. Oricine nu voieşte să se lepede de deprinderile păcătoase.

                                        Blândeţea falsă

Pe lângă adevărata blândeţe, există şi o blândeţe falsă şi ea este de

fapt acea „blândeţe făţarnică“, prefăcută, arătată pentru slava din partea

oamenilor. Însă aceasta este neplăcută lui Dumnezeu şi vătămătoare de

suflet. Aşadar, chiar dacă este mascată de o falsă blândeţe:

     ► Făţărnicia noastră nu-L înşeală pe Dumnezeu: „Iisus le-a zis:

Voi căutaţi să vă arătaţi neprihăniţi înaintea oamenilor, dar

Dumnezeu vă cunoaşte inimile; pentru că ce este înălţat între

oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu“ (Luca 16:15);

      ► Făţărnicia are motive dubioase: „Tu, dar, când faci

milostenie, nu suna cu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii, în

sinagogi şi în uliţe, pentru ca să fie slăviţi de oameni. Adevărat vă

spun, că şi-au luat răsplata“ (Matei 6:2);

       ► Făţărnicia cunoaşte adevărul, dar nu-l ascultă, pretinzând pe

Hristos ca Domn, dar neurmându-L: „Vai de voi, cărturari şi Farisei

făţarnici! Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor: nici

voi nu intraţi în ea şi nici pe cei ce vor să intre, nu-i lăsaţi să intre“

(Matei 23:13).

    ► Toate acestea ştiind proorocul David zicea: „Să nu tragi cu cei

păcătoşi sufletul meu, şi cu cei ce lucrează nedreptatea să nu mă

pierzi; Cu cei ce grăiesc pace către aproapele lor (făţarnici), dar cele

rele sunt în inimile lor“ (Psalm 27:3-4).

                                  Ce Mă ispitiţi, făţarnicilor?

                Dacă citim cu atenţie, Sfântul Evanghelist Matei ne spune că

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a fost ispitit mai întâi în pustie de către

diavolul: „Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit

de către diavolul“ (Matei 4: 1-11) şi apoi de către cărturarii, saducheii,

fariseii, arhiereii şi legiuitorii vremii. Aceste ispitiri din partea lor,

întotdeauna erau amestecate cu ură, cu vicleşug şi cu făţărnicie. Aşa

vedem, de exemplu, că fariseii, au ţinut sfat ca să prindă în cuvânt pe

Mântuitorul, şi au trimis la El nişte iscoade ca

să-L întrebe dacă se cuvine să dea dajdie

Cezarului: „Iar Iisus, cunoscând viclenia lor,

le-a răspuns: Ce Mă ispitiţi, făţarnicilor?“

(Matei 22:18). Altă dată saducheii şi fariseii sau

apropiat cu vicleşug de Domnul, să le dea

semn din cer: „Iar El, răspunzând, le-a zis:

Când se face seară, ziceţi: Mâine va fi timp

frumos, pentru că este cerul roşu; iar

dimineaţa ziceţi: Astăzi va fi furtună, pentru că se roşeşte cerul

posomorât. Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi să o judecaţi, dar semnele

vremilor nu puteţi! Neam viclean şi adulter cere semn şi semn nu i se

va da decât numai semnul lui Iona, şi lăsându-i a plecat“ (Matei

16:1-4). Aşadar vedem că în cuvintele de răspuns către saduchei şi

farisei, îi numeşte făţarnici, neam viclean şi adulter.

                                     Făţărnicia lui Iuda                   

             Mântuitorul nostru Iisus Hristos a ales 12 Apostoli. Unul dintre

aceştia se numea Iuda, iar acesta arătându-se că îi este milă de săraci,

înşela pe cei de faţă pentru că lui nu-i era milă de săraci, „ci pentru că

era fur şi având punga, lua din ce se punea în ea“ (Ioan 12:6). O,

viclenie şi făţărnicie; cu chipul se arăta milostiv, iar

în inimă avea nesaţul iubirii de argint. Tot aşa şi la

vinderea Mântuitorului în grădina Ghetsimani a dat

semn celor ce voiau să-L prindă pe Domnul, zicând:
Pe care-L voi săruta, Acela este: puneţi mâna pe

El“ (Matei 26:48). „Şi îndată, apropiindu-se de

Iisus, a zis: Bucură-Te, Învăţătorule! Şi L-a

sărutat. Iar Iisus i-a zis: Prietene, pentru ce ai

venit?“ (Matei 26: 49-50). O, viclenie şi făţărnicie

nemaiauzită a vânzătorului şi o, bunătate negrăită a Mântuitorului!

Ştie toate cele din inima lui Iuda dar nu-l mustră şi nici nu-l pierde,

ci cu cuvânt plin de blândeţe îl întreabă, zicând: „Prietene, pentru ce

ai venit?“ (Matei 26: 50).

Iată faptele vicleşugului şi ale făţărniciei lui Iuda! În inimă are

vânzarea şi prinderea Mântuitorului, iar pe buze, „Bucură-te,

Învăţătorule!“ şi sărutarea cea vicleană, ca semn celor ce veniseră să-L

prindă pe Domnul. Iar Preabunul nostru Mântuitor L-a numit prieten, L-a

făcut apostol, L-a făcut părtaş Trupului şi Sângelui Său, I-a dat harul şi

puterea de a face minuni, de a izgoni duhurile cele necurate, de a

tămădui tot felul de boli şi de a învia morţii (Matei 10:1-8). Tot El i-a

încredinţat şi punga cea de obşte spre a-şi mângâia într-un fel inima sa

cea iubitoare de arginţi şi neputinţa sa (Luca 22:36), iar Iuda, ucenicul şi

prietenul, care de atâtea daruri şi cinste s-a îmbogăţit, fără de nicio

5

recunoştinţă şi fără de nicio milă, L-a dat spre moarte. Câtă întunecare,

câtă orbire spirituală şi câtă nerecunoştinţă era în inima sa atunci când

s-a făcut de bună voie fiu al pierzării? Căci de fapt Dumnezeu ne-a

spus: „Oare voiesc Eu moartea păcătosului, zice Domnul - şi nu mai

degrabă să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu?“ (Iezechiel 18:23).

                                      Teme-te de făţărnicie

           Episcopul Ignatie ne învaţă astfel : „Teme-te de făţărnicie, în

primul rând în tine însuţi, apoi de ceilalţi; teme-te de aceea, că este

în spiritul timpului, fiind în stare să molipsească pe oricine, la cea

mai mică înclinare spre purtare uşuratică... Urmăreşte făţărnicia în

tine însuţi, izgoneşte-o dinăuntrul tău; fereşte-te de gloatele

molipsite de ea, care acţionează voit sau inconştient în această

direcţie, mascând slujirea lumească prin slujirea lui Dumnezeu,

căutarea bunurilor trecătoare prin căutarea bunurilor veşnice,

ascunzând sub masca sfinţeniei un trai şi un suflet vicios, supus în

întregime pasiunilor“.

   Iată o primă trăsătură caracteristică, proprie mai ales vremurilor

noastre, dezvăluită nouă de către Sfântul Ierarh Ignatie pentru a ne

preveni, ca un cunoscător experimentat al vieţii duhovniceşti.

A doua trăsătură, subliniată de mai multe ori de Sfântul Ierarh

Ignatie în scrierile sale, este secătuirea binecuvântaţilor păstori ai

adevăratei vieţi moral-duhovniceşti şi în legătură cu aceasta, ceea ce

este deosebit de important în vremurile noastre, a şti şi a cunoaşte fiecare

sârguitor pentru a-şi salva sufletul, înmulţirea falşilor învăţători, înşelaţi

de ispitirile demonice şi târând întreaga omenire în această minciună. E

necesară o prudenţă deosebită, cum adesea ne prevenea Sfântul Ierarh

Ignatie, ca „să nu confundăm lupul cu păstorul“ şi să nu ne încredem

cu uşurinţă în acela care poate să-ţi ducă sufletul la pierzanie,

călăuzindu-l pe un drum fals. Potrivit cuvintelor Sfântului Ierarh Ignatie,

vremurile noastre sunt vremurile excesivei sărăciri de îndrumători

înduhovniciţi, de aceea este cu neputinţă de a mai găsi „stareţi“

adevăraţi, cum au fost cei din vechime. E cu mult mai sigur să ne

conducem după Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi. În legătură

cu aceasta, însuşi Sfântul Ierarh Ignatie îşi aminteşte cât de mult a suferit

de pe urma deselor întâlniri cu aşa-zişii „îndrumători duhovniceşti“,

bolnavi ei înşişi de orbire şi amăgire de sine, şi câte zguduiri amare şi

grele a îndurat din această pricină.

A treia trăsătură caracteristică vremurilor noastre este neobişnuita

înmulţire a ispitelor de tot felul, din cele mai diverse, toate

îndepărtându-l pe om de la slujirea sinceră şi neprefăcută lui

Dumnezeu.

„Vai lumii din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină“ -

a prevestit Domnul. Năvălirea smintelilor va fi îngăduită de Domnul, tot

aşa după cum şi suferinţa sufletească din pricina smintelilor va fi cu

îngăduinţa Domnului. Către sfârşitul lumii, ispitele se vor înmulţi întratât,

încât „din pricina înmulţirii fărădelegilor iubirea multora se va

răci“ (Matei 24:12), iar „Fiul Omului, când va veni, va găsi oare

credinţă pe pământ?“ (Luca 18:8). „Poporul lui Israel“, Biserica „va

cădea de sabie“, zice Domnul Dumnezeu, „mânia Mea se va aprinde

pe faţa Mea“ (Iezechiel 38:18). Vieţuirea după Dumnezeu va deveni din

cale-afară de anevoioasă.

Aceasta se va întâmpla din cauză că celui ce trăieşte în mijlocul

ispitelor, îi este imposibil să nu cedeze ispitelor. Aşa cum gheaţa se

topeşte şi se preface în apă sub acţiunea căldurii, aşa şi inima preaplină

de samavolnicie, fiind supusă influenţei ispitelor, mai cu seamă celor

permanente, se moleşeşte şi se perverteşte.

                                     Femeia gârbovă

         În Evanghelia de la Luca se spune în capitolul 13 despre minunea pe

care a făcut-o Domnul Iisus Hristos, vindecând o femeie gârbovă care

avea de 18 ani un duh de neputinţă: „Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi

i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta“ (Luca 13:12). Însă mai

marele sinagogii „s-a mâniat“ când a văzut vindecarea femeii gârbove.

De ce s-a mâniat oare? Din spusele lui, reiese că a fost nemulţumit de

faptul că femeia nu a găsit o altă zi pentru a cere vindecare decât

sâmbăta: „Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; aşadar, în ele

veniţi şi vă vindecaţi, dar nu în ziua Sâmbetei! (Luca 13:14). Dar din

cuvântul Mântuitorului reiese clar atitudinea mai marilor sinagogii:

„Făţarnicilor! Fiecare din voi oare nu-şi dezleagă Sâmbăta boul sau

asinul de la iesle şi-l duce de-l adapă? Dar aceasta, fiică a lui Avraam

fiind, pe care, iată, de optsprezece ani a legat-o Satana, oare nu se

cuvenea să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua Sâmbetei?“

(Luca 13:15-16). Aşadar, făţărnicia şi nu râvna pentru Lege erau la

originea atitudinii mai marelui sinagogii. Această făţărnicie, împreună cu

invidia faţă de Fiul lui Dumnezeu, Doctorul sufletelor şi al trupurilor,

care săvârşea zi de zi minuni, cum nimeni altul nu mai făcuse, îi

caracteriza pe farisei, cărturari, saduchei şi îi determina să I se

împotrivească. De fiecare dată, însă, Mântuitorul îi făcea să plece

ruşinaţi, ca şi în cazul femeii gârbove: „Şi zicând El acestea, s-au

ruşinat toţi cei ce erau împotriva Lui, şi toată mulţimea se bucura de

faptele strălucite săvârşite de El“ (Luca 13:17).

                          „Biblia“ despre oamenii făţarnici

     ► Făţarnicii cinstesc pe Dumnezeu numai cu buzele: «Şi a zis

Domnul: „De aceea poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi cu

buzele Mă cinsteşte, dar cu inima este departe, căci închinarea

înaintea Mea nu este decât o rânduială omenească învăţată de la

oameni“» (Isaia 29:13).

     ► Nu fac ceea ce zic: „Deci toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi

păziţi-le; dar după faptele lor nu faceţi, că ei zic, dar nu fac“ (Matei

23:3).

       ► Sunt cucernici numai la arătare: „Având înfăţişarea dreptei

credinţe, dar tăgăduind puterea ei. Depărtează-te de aceştia“ (2 Timotei

3:5).

    ► Sunt drepţi la arătare, dar plini de nedreptate în realitate:

„Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că înconjuraţi marea şi

uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei

şi îndoit decât voi“ (Matei 23:15).

   ► Nu-şi cinstesc părinţii: „Acela nu va cinsti pe tatăl său şi pe

mama sa; şi aţi desfiinţat cuvântul lui Dumnezeu pentru patima

voastră“ (Matei 15:6).

   ► Fac lucruri bune din mândrie: „Deci, când faci milostenie, nu

trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie

slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor“ (Matei

6:2).

    ► Le plac şederile în primul rând: „Păziţi-vă de cărturari, cărora

le place să se plimbe în haine lungi, care iubesc plecăciunile în pieţe şi

scaunele cele dintâi în sinagogi şi locurile cele dintâi la ospeţe“

(Luca20:46).

    ► Sunt orbi faţă de propriile lor defecte şi aspri faţă de cele ale

altora: „Cum poţi să zici fratelui tău: Frate, lasă să scot paiul din

ochiul tău, nevăzând bârna care este în ochiul tău? Făţarnice, scoate

mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din

ochiul fratelui tău“ (Luca 6:41).

Dumnezeu

    ► Ne îndeamnă să nu fim făţarnici pentru a scăpa de pedeapsă:

„Nu râvni la cei ce viclenesc (sunt făţarnici), nici nu urma pe cei ce fac

fărădelegea. Căci ca iarba curând se vor usca, şi ca verdeaţa ierbii

curând vor trece“ (Psalm 36:1-2).

     ► Dumnezeu nu se lasă batjocorit (Galateni 6:7), deci ce avem pe

buze să fie şi în inimă.

     ► Îi socoteşte urâciune pe cei făţarnici: „Nu mai aduceţi daruri

zadarnice! Tămâierile Îmi sunt dezgustătoare; lunile noi, zilele de

odihnă şi adunările voastre de la sărbători nu le mai pot suferi. Însăşi

prăznuirea voastră este nelegiuire!“ (Isaia 1:13).

      ► Nu ascultă pe făţarnici: „Aude oare Dumnezeu strigarea lui,

când dă el (făţarnicul) peste vreo nenorocire?“ (Iov 27:9).

          ► Iisus Hristos a ştiut şi a dat pe faţă pe făţarnici: „Iar Iisus,

cunoscând viclenia lor, le-a spus: Ce mă ispitiţi, făţarnicilor?“ (Matei

22: 18).

                                           Făţarnicii

       ► Vor fi pedepsiţi: „Împotriva unui neam fără de lege o voi

trimite (mânia) şi împotriva unui popor al urgiei Mele o voi îndrepta“

(Isaia 10:6).

     ► Vor fi cuprinşi de frică: „Păcătoşii vor tremura în Sion şi pe

cei fără de lege fierul îi va cuprinde: Care din noi poate să îndure focul

mistuitor, care din noi poate să stea în jarul cel de veci?“ (Isaia 33:14).

    ► Din timpurile de pe urmă sunt prezişi: „Prin făţărnicia unor

mincinoşi care sunt înfieraţi în cugetul lor“ (1 Timotei 4:2).

                Exemple de făţarnici din paginile Sfintei Scripturi

    ► Abesalom: „Când venea cineva la rege să se judece pentru vreo

pricină Abesalom îi spunea: Iată pricina ta este bună şi dreaptă, dar la

rege n-are cine te asculta“ (2 Regi 15:3).

     ► Israelitenii: „Pentru că mâinile voastre sunt întinate cu sânge

şi degetele voastre cu nelegiuiri; buzele voastre grăiesc cuvinte

mincinoase şi limba voastră, strâmbătate“ (Isaia 59:3).

     ► Irod: „Şi trimiţându-i (pe cei 3 magi) la Betleem, le-a zis:

Mergeţi şi cercetaţi cu deamănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla,

vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui“ (Matei 2:8).

     ► Iuda: „Şi îndată, apropiindu-se de Iisus, a zis: Bucură-te,

Învăţătorule! Şi L-a sărutat“ (Matei 26:49).

     ► Căpetenia Sinagogii: „Iar mai-marele sinagogii, mâniindu-se

că Iisus a vindecat-o sâmbăta (pe femeia gârbovă), zicea mulţimii: Şase

zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea,

vindecaţi-vă,dar nu în ziua sâmbetei. Iar Domnul i-a răspuns:

Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său,

sau asinul de la iesle şi nu-l duce la apă?“ (Luca 13:14-15).

      ► Anania: „Iar Petru a zis: Anania, de ce a umplut satana inima

ta, ca să minţi în Duhul Sfânt şi să doseşti din preţul ţarinei?“ (Faptele

Apostolilor 5:3).

       ► Simon Magul: „Tu n-ai parte, nici moştenire la chemarea

aceasta, pentru că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu“

(Faptele Apostolilor 8:21).

               Două necunoscute: Binefacerea şi Recunoştinţa

Odată, Bunul Dumnezeu a chemat virtuţile de pe pământ la un

sfat în cer. Între ele erau Adevărul, Dreptatea, Mila, Credinţa,

Bunătatea, Blândeţea... Între ele erau şi două care nu se mai văzuseră

niciodată şi nu se cunoşteau. S-au apropiat una de alta, să se

recomande. Eu sunt Binefacerea, a zis una. Eu sunt Recunoştinţa, a

răspuns cealaltă. Cum, voi nu vă cunoaşteţi? a întrebat Bunul

Dumnezeu. Nu, Doamne, au răspuns cele două virtuţi, căci pe pământ

noi nu ne-am întâlnit niciodată.

       ► Binefacerea este actul de a face bine şi această jertfă este

bineplăcută atât lui Dumnezeu cât şi oamenilor. Termenul se

întâlneşte în Sfânta Scriptură uneori ca locuţiune adverbială, atunci când

Mântuitorul le spune celor care cârteau împotriva femeii care I-a turnat

mirul de nard, de mare preţ, pe cap, care mir după ei trebuia vândut, iar

cu banii obţinuţi să fie ajutaţi săracii: „Lăsaţi-o. De ce îi faceţi

supărare? Lucru bun a făcut ea cu Mine. Că pe săraci totdeauna îi

aveţi cu voi şi, oricând voiţi, puteţi să le faceţi bine, dar pe Mine nu

Mă aveţi totdeauna“ (Marcu 14:6-7). Sfântul Apostol Pavel vorbind

despre faptul că trebuie să ne supunem stăpâniilor zice în Epistola către

Romani, 13:3: „Fă binele şi vei avea laudă de la ea“ (de la dregătorie).

     ► Binefacerea şi credinţa însoţite de har, sunt mântuitoare (Matei

25:34-40). Aşa ne îndeamnă Iisus Hristos în Predica de pe Munte: „Aşa

să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă

faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din

Ceruri“ (Matei 5:16).

         ► Binefacerea este în bună parte opera lui Dumnezeu, creştinul

neputându-o săvârşi fără harul Său, „pentru că a Lui făptură suntem,

zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune (binefacere), pe care Dumnezeu

le-a gătit mai dinainte, ca să umblăm întru ele“ (Efeseni 2:10).

     ► Recunoştinţa este acel sentiment sufletesc de mare bucurie

exprimat plenar atât în intimitatea noastră lăuntrică, cât şi în acţiunile

exterioare, prin manifestarea de mulţumire însoţită de respect faţă de

binefăcătorii noştri. Recunoştinţa arătată se cere să fie cel puţin tot atât

de însemnată, pe cât ne-a fost şi binele şi favoarea de care ne-am făcut

părtaşi, încât măsura dragostei să nu fie mai prejos decât aceea ce ne-a

fost dăruită.

     ► Recunoştinţa trebuie să fie întru totul sinceră, să pornească din

inimă şi nu din vârful buzelor, să fie caracteristică simţirii noastre

lăuntrice, durabilă şi statornică, arătându-ne în orice împrejurare şi în tot

timpul cu toată solicitudinea, bunăvoinţa şi dragostea faţă de

binefăcătorii noştri.

     ► Recunoştinţa este virtutea asemuită, de către firile simţitoare, cu

o floare preţioasă şi rară, răsărită şi înflorită în prea puţine inimi. Căci

dacă ne vom cerceta fără părtinire, vom recunoaşte cu amărăciune că

uităm cu prea multă uşurinţă pe binefăcătorii noştri. O, nerecunoştinţă,

cât eşti de urâtă! Eşti aidoma unei păsări negre ce acoperă cu aripile ei

inimile oamenilor.

       ► Recunoştinţa trebuie îndreptată în primul rând către Bunul

Dumnezeu, Care ne-a creat, ne întreţine viaţa, ne dăruieşte sănătate şi

toate cele de trebuinţă. El este cel dintâi şi cel mai mare Binefăcător al

nostru. Dumnezeu ne iubeşte veşnic, chiar dacă n-a aflat nimic vrednic

de iubire la noi şi nu avem nici un merit. El este gata totdeauna să ne

ierte, numai să vrem să ne întoarcem la El.

              De ce Dumnezeu cere oamenilor recunoştinţă?

Dacă nu ştim de ce Dumnezeu cere recunoştinţă de la oameni, să

vedem de ce părinţii cer recunoştinţă de la copiii lor. Ne întrebăm: De ce

stăruie părinţii ca fii lor să se plece cu recunoştinţă pentru orice lucru,

mic sau mare, pe care îl primesc? Îi îmbogăţeşte cumva recunoştinţa

copiilor sau îi face cumva mai puternici? Nu, nicidecum. Dar atunci nu-i

ciudat că, necâştigând nimic de pe urma recunoştinţei filiale, părinţii îşi

îndeamnă mereu copiii la recunoştinţă? Şi nu numai părinţii evlavioşi fac

lucrul acesta, ci şi necredincioşii! Nu, nu-i ciudat, ci este înălţător.

Iubirea îi învaţă pe părinţi să ceară copiilor recunoştinţa. Şi de ce? Pentru

că este spre binele copiilor. Pentru că vor ca vlăstarele lor să fie pomi de

soi, nu buruieni. Oamenii recunoscători sunt preţuiţi şi bineprimiţi

oriunde. Iar cine învaţă recunoştinţa, învaţă mila, şi omul milostiv trece

mai uşor prin lumea aceasta.

Să ne întrebăm acum de ce a cerut Dumnezeu oamenilor

recunoştinţă. De ce a cerut lui Noe, Moise, Avraam (Facerea 8:20-21;

12:7-8; 35:1 şi Levitic 3) şi celorlalţi strămoşi ai noştri să-I aducă jertfe

de mulţumire. De ce Mântuitorul a dat în fiecare zi lumii pildă de

mulţumire (Matei 11:25; 14:19; 26:26-27)? De ce la fel au făcut şi

Sfinţii Apostoli (Faptele Apostolilor 2:47; 27:35)? Sfântul Apostol Pavel

cere credincioşilor să mulţumească pentru orice lucru lui Dumnezeu

(Efeseni 5:20; Coloseni 3:17).

Dumnezeu cere recunoştinţă de la oameni şi oamenii îi aduc

mulţumire lui Dumnezeu din iubire. Mulţumirile nu-L fac pe

Dumnezeu nici mai slăvit, nici mai puternic, nici mai bogat, ci oamenii

sporesc în toate acestea. Recunoştinţa oamenilor nu-I adaugă lui

Dumnezeu nici pace, nici bucurie, ci lor îşi adaugă îmbelşugare.

                           „Cine este aproapele meu?“

             Legiuitorul din Sfânta Evanghelie (Luca 10: 25) venind către

Domnul, ispitindu-L i-a zis: „Învăţătorule, ce voi face să moştenesc

viaţa cea veşnică?“. Dar Domnul nostru Iisus Hristos, care prinde pe cei

înţelepţi în vicleşugul lor (1Corinteni 3:19), văzând pe legiuitor că una

vorbeşte cu gura şi alta plănuieşte în inima lui,

nu i-a răspuns cuvintelor sale, ci i-a pus o

întrebare, zicând: „În Lege ce este scris, cum

citeşti?“ (Luca10:26), încercând prin cuvintele

lui să-l înveţe cele ce nu ştia. Mântuitorul, care

întotdeauna vedea vicleşugul celor ce I se

adresau (Luca 20:23), l-a întrebat pe legiuitorul

care Îl ispitea: „Ce scrie în Legea lui Moise?“

Iar el a zis: „Să iubeşti pe Domnul

Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot

sufletul tău, şi pe aproapele tău ca pe tine

însuţi“ (Levitic 19:18; Matei 22:37-40), iar

Mântuitorul i-a zis: „Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu“.

Legiuitorul însă nu credea că Iisus Hristos este Dumnezeu. Pentru ce dar,

Iisus i-a zis: Fă aceasta şi vei fi viu? Dar poate oare cineva să se

mântuiască fără credinţă în Iisus Hristos? Nu, căci Domnul a zis: „Cela

ce crede întru Mine, nu crede în Mine, ci în Cel ce M-a trimis pe

Mine şi iarăşi: Cel ce mă vede pe Mine, vede pe Cel ce M-a trimis pe

Mine“ (Ioan 12: 44-45) şi iarăşi: „Cela ce crede în Mine, chiar de va

muri, viu va fi“ (Ioan 11:25). Atunci pentru ce a zis Domnul

legiuitorului că va fi viu împlinind cele scrise în legea lui Moise? Iată

pentru ce: pentru că Legea lui Moise a fost învăţătoare şi călăuză spre

Hristos (Galateni 3:24), iar sfârşitul Legii este Hristos, spre îndreptarea

tuturor celor ce cred (Romani 10:4), şi aceia ce cred în învăţătura lui

Moise, aceia cred şi în Iisus Hristos. Cum zice şi în alt loc: „De aţi fi

crezut în Moise, aţi fi crezut şi Mie“ (Ioan 5: 46-47). A mai zis

Domnul legiuitorului că va fi viu prin cele scrise în legea lui Moise,

pentru că tot cel ce iubeşte pe Cel ce a născut, iubeşte şi pe cel născut din

El (1 Ioan 5: 1). Iar legiuitorul vrând a se îndrepta pe sine, l-a întrebat pe

Iisus: „Cine este aproapele meu?“ (Luca 10:29). Iată, altă întrebare

pusă cu vicleşug lui Iisus. Oare legiuitorul nu ştia cine este aproapele

lui? Acesta ca un legiuitor şi învăţător de Lege, ştia cu adevărat cine este

aproapele lui, dar prin această întrebare vroia să audă ce zice Domnul,

fiindcă el socotea că numai cei din neamul iudeilor sunt aproapele lor, iar

nu oricare om. Dar Preabunul nostru Mântuitor i-a răspuns cu pilda

omului căzut între tâlhari, zicând: „Un om cobora din Ierusalim la

Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au

rănit, au plecat lăsându-l aproape mort“ (Luca 10: 30). Vedeţi, iubiţi

credincioşi, că Mântuitorul nu a zis un iudeu, ci un om oarecare, ca prin

aceasta să-i arate legiuitorului că orice om este aproapele nostru şi de îl

vom vedea în primejdie se cuvine cu toată dragostea a-l ajuta.

                          Ispitirea cea vicleană şi făţărnicia

       Să vorbim ceva despre aceste două patimi pentru care Mântuitorul

nostru Iisus Hristos de atâtea ori i-a mustrat pe cărturari, pe farisei, pe

saduchei şi pe legiuitorii Legii Vechi. Omul făţarnic este nesincer,

prefăcut şi viclean, căci una gândeşte şi alta vorbeşte. Cuvântul lui

este da, iar lucrul său nu. Oamenii făţarnici cinstesc pe Dumnezeu

numai cu buzele, după cum arată Sfânta Scriptură: „Poporul acesta se

apropie de Mine numai cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, iar cu inima

este departe de Mine“ (Isaia 29:13), şi dumnezeiescul prooroc Ieremia,

arătând acelaşi lucru, zice: „Aproape eşti Tu, Doamne, de gura lor,

dar departe de inima lor“ (Ieremia 12:2). Oamenii făţarnici sunt

cucernici numai la arătare (2 Timotei 3:5). Mântuitorul nostru Iisus

Hristos a asemănat cu aluatul păcatul făţărniciei, zicând către ucenicii

Săi: „Păziţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia“ (Luca 12:1).

Dar de ce Mântuitorul a asemănat cu aluatul pe făţarnici? Iată de ce!

După cum aluatul dospeşte (Matei 13:33), aşa şi făţărnicia unită cu

vicleşugul, strică toată aşezarea cea duhovnicească a omului. Inima,

mintea, vederea, limba, buzele lui precum şi toată purtarea lui cea din

afară şi cea dinlăuntrul lui sunt tulburate de aceasta. În această categorie

de făţarnici intră toţi ereticii, toţi sectanţii, care prin făţărnicie şi falsă

smerenie şi credinţă strâmbă, amăgesc pe cei necunoscători ai

vicleşugului şi ai minciunii lor. De aceea este bine ca toţi credincioşii să

fugă de aceşti şerpi veninoşi, care cu viclenie şi făţărnicie se silesc a

înşela pe cei nevinovaţi. Aceştia sunt lupi îmbrăcaţi în piei de oaie

(Matei 7:15-16), care vor să înşele şi să piardă oile cele cuvântătoare ale

lui Hristos. Pe ei îi puteţi cunoaşte din aceste semne: „Cinstesc pe

Dumnezeu numai cu buzele“ (Isaia 29: 13; Ieremia 12:2); nu fac cele

ce zic (Matei 23: 3-4); oamenii făţarnici sunt cucernici numai la

arătare (2 Timotei 3:5); se îngrijesc numai de evlavia cea din afară

(Matei 23:25). Oamenii făţarnici sunt observatori numai ai lucrurilor

celor mici şi neînsemnate: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor

făţarnici! Că daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar

aţi lăsat părţile mai grele ale Legii... Călăuze oarbe care strecuraţi

ţânţarul şi înghiţiţi cămila“ (Matei 23:23-24); învaţă minciuna: „Şi

dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind învăţături

răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei“ (Fapte 20:30); fac

lucruri bune cu îngâmfare: „Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa

înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi

de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor“ (Matei 6:2);

postesc şi se roagă cu îngâmfare: Nu oricine Îmi zice: „Doamne,

Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui

Meu Celui din ceruri“ (Matei 6: 2-12).

                                           Iubiţi credincioşi,

    Făţărnicia numită şi „aluat al fariseilor“ (Luca 12:1) este meşteşug

al diavolului, el fiind primul amăgitor al oamenilor. Şi precum el, atunci,

s-a prefăcut binevoitor şi prieten al oamenilor, minţindu-i nu numai pe

ei, ci tot neamul omenesc, tot aşa făţarnicul de astăzi - zicând în loc de

da, nu şi în loc de nu, da - minte şi amăgeşte sate, oraşe, popoare.

Făţarnicul îşi apreciază comportarea ca fiind iscusinţă, meşteşug, dar în

nici un caz păcat. El nu ia în considerare că păcatul lui stinge fapta cea

bună, dragostea faţă de Dumnezeu şi de oameni, cinstea, curăţia. Sfântul

Apostol Iacob spune: DA-ul vostru să fie DA şi NU-ul vostru să fie

NU, ca să nu cădeţi sub judecată“ (Iacob 5:12). Când una gândeşti şi

alta grăieşti, când una zici şi alta faci, te faci mincinos, înşelător, viclean,

într-un cuvânt: făţarnic.

Una din Fericirile rostite de Domnul Iisus Hristos, în Predica de pe

Munte spune: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe

Dumnezeu“ (Matei 5:8). Înţelegem din aceasta că doar cei care au

numai gânduri bune şi cugete curate, au făgăduinţa că vor vedea faţa lui

Dumnezeu, pe care o văd numai Sfinţii şi îngerii. Aşadar, să fugim ca de

moarte de păcatul vicleniei şi al făţărniciei şi ce avem în inimă aceea să

avem şi pe buze. Să nu cădem în osânda lui Iuda vânzătorul. Să ne

creştem copiii în frică de Dumnezeu, învăţându-i să nu spună minciuni,

să asculte, să iubească Sfânta Biserică Ortodoxă, rugăciunea, milostenia

şi citirea cărţilor sfinte. Aşa de vom face, vom fi în pace şi cu Dumnezeu

şi cu aproapele nostru şi vom avea pacea şi bucuria Duhului Sfânt în

inima şi conştiinţa noastră. Dacă vrem să ne purtăm ca oameni înţelepţi,

se cuvine să fugim de „întunericul făţărniciei“, îmbrăcându-ne, prin

dobândirea virtuţilor, cu lumina lui Hristos, care luminează tuturor.

Ştiind că oamenii făţarnici nu sunt deloc fericiţi, să sădim în

inimile noastre vieţile Sfinţilor Părinţi, ale Sfinţilor mucenici pentru

roada lor cea bună. Să învăţăm de la ei credinţa, răbdarea, nădejdea

şi iubirea de vrăjmaşi, virtuţi cu care putem birui ispitele acestui

veac şi astfel să putem păşi în Împărăţia Cerurilor, rugându-ne cu

osârdie:

O Stăpâne, Doamne, Iisuse Hristoase, Cela Ce eşti Izvorul iubirii

şi al vieţii, nu îngădui întunecatelor puteri dinlăuntru şi din afară să

ne despartă pe noi de Tine şi de al Tău Trup Sfânt, carele este Biserica

Ta, răscumpărată cu Sângele Tău!

Că noi pre Tine Te lăudăm şi Ţie îţi mulţumim în veci, Amin.

                                                  Fericirea

      Pentru creştini fericirea este un dar de la Dumnezeu. Toţi vrem să

fim fericiţi, toţi luptăm şi alergăm după fericire, dar nu toţi suntem

fericiţi, pentru că nu toţi ştim care este şi unde este adevărata fericire.

Unii îşi închipuie că fericirea stă în avere, bogăţii, în putere şi bani, alţii

în ranguri mari, alţii în diferite plăceri. Dar toţi greşesc, pentru că şi

bogaţii sunt nefericiţi ca şi săracii, cei supuşi, ca şi oamenii de rând. Ba

se întâmplă că mai mulţi fericiţi sunt între săraci decât între bogaţii

pământului. Cu adevărat sunt „fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor

vedea pe Dumnezeu“ (Matei 5:8).

„Opreşte-ţi limba de la rău şi buzele tale să nu grăiască

vicleşug“ (cu făţărnicie) (Psalm 33:12).

„S-au sfătuit să doboare cinstea mea, alergat-au cu minciună; cu

gura lor mă binecuvântau şi cu inima lor mă blestemau“ (Psalm

61:4). Spune Sfântul Clement Alexandrinul: „A te pocăi cu

nefăţărnicie înseamnă a te opri de la păcat şi a nu te mai uita în

urmă“.

                                         Cuvânt de învăţătură

    Un om care lucra pe o schelă la etajul unui bloc, a căzut de acolo şi

a murit. Singurul martor care a fost găsit a fost un copil. Poliţistul l-a

întrebat: - Puştiule, nu ştii cum de a căzut omul acesta de pe schelă?

- L-a pedepsit Dumnezeu, nene, pentru că a vorbit urât - Păi ce a

zis? - A zis: ,,…mama ta de copil, nu mai zgâlţâi schela!“. Aşa

suntem şi noi, creştinii de astăzi. Întindem curse unora şi apoi spunem că

i-a pedepsit Dumnezeu pentru păcatele lor, păcate provocate, de fapt, de

noi! Să nu uităm însă că ochiul lui Dumnezeu ştie şi vede tot şi va lăsa

cândva, poate, să cadă şi „schela“ vieţii noastre.

                                     Despre făţărnicie

     ● „Făţarnicii ca şi albinele au pe buze miere, iar în gură ac cu

venin“ (Montaigne).

     ● „Trebuie să fii, nu să pari“ (Sfântul Nil Sinaitul).

     ● „Poartă chipul virtuţii, dar nu cu făţărnicie ca să înşeli pe cei ce

te văd, ci ca să le aduci folos“ (Sfântul Nil Sinaitul).

     ● „Cu făţarnicii adeseori se întâmplă ca şi cu cârtiţele, care se

socotesc în afară de primejdie în vizuinele lor, dar mai devreme sau

mai târziu ies afară şi se descopăr. Şi făţarnicii oricât s-ar acoperi cu

masca dreptăţii, dar în cele din urmă se descoperă sufletul lor josnic“.

(Avva Pimen).

     ● „Învaţă-ţi limba să vorbească ceea ce ai pe inimă“ (Avva Pimen).

     ● „Ispiteşte-te, vorbeşti tu oare ceea ce ai în minte şi, purtând pe

buze miere, nu ţii oare uneori în inimă otravă şi fiere?“ (Prot. P.

Socolov).

     ● „E grea situaţia când pe buze se află sfinţenie, iar în inimă

fărădelgea şi răutatea“ (Avva Isaia).

     ● „Câte unul are în gură cuvântul vameşului, dar gândul şi inima

lui sunt ale fariseului“ (Sfântul Grigorie Dialogul).

     ● „Căci nu este nimic ascuns, care să nu se dea pe faţă şi nimic

tainic, care să nu se cunoască şi să nu vină la arătare“ (Luca 8: 17).

     ● „După cum viermele, care se zămisleşte înlăuntru rodului,

distruge tot interiorul rodului, lăsând numai învelişul, tot astfel şi

făţarnicul distruge toată esenţa virtuţii“ (Ignatie-Episcopul

Caucazului).

Să nu fii cu două limbi, adică aşezat în cuvintele şi altfel în

conştiinţă. Căci unul ca acesta, potrivit Sfintei Scripturi cade sub

blestem: „Pe bârfitor şi pe cel cu două limbi blestemaţi-i, că pe mulţi

care aveau pace i-au pierdut“ (Înţelepciunea lui Sirah 28: 14).

Să nu fie una pe buzele noastre şi alta inimă. Dumnezeu nu se lasă

batjocorit (Galateni 6:7); căci El vede deopotrivă şi cele ascunse şi cele

vădite (Avva Isaia).

Oamenii făţarnici nu sunt deloc fericiţi. Cu adevărat sunt „fericiţi

cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu“ (Matei 5:8).

„Fii oamenilor, dinţii lor sunt arme şi săgeţi şi limba lor sabie

ascuţită“ (Psalm56:6). Cu numele dinţilor şi al limbii arată Proorocul

David cuvintele vrăjmaşilor, care cu clevetirile, prihănirile şi vicleniile

lor, rănesc şi omoară (sufleteşte) pe aceia asupra cărora se zic acele

vorbe.

                          Avertizare împotriva făţărniciei

         În timp ce ucenicii vesteau adevărurile Evangheliei în Ierusalim,

Dumnezeu adeverea prin minuni cuvântul lor şi o mare mulţime a crezut.

Mulţi dintre aceşti primi credincioşi erau despărţiţi de familie şi de

prieteni din pricina bigotismului zelos al iudeilor şi era nevoie ca ei să fie

ajutaţi cu hrană şi adăpost.

Raportul biblic spune: „Nu era nici unul dintre ei, care să ducă

lipsă“; şi, totodată, ne arată cum erau împlinite aceste nevoi. Aceia

dintre credincioşi care aveau bani şi averi le sacrificau bucuros pentru a

face faţă nevoilor urgente. Vânzându-şi casele sau pământurile, ei

aduceau banii şi-i puneau la picioarele Sfinţilor Apostoli şi „apoi se

împărţea fiecăruia după cum avea nevoie“.

Această dărnicie din partea credincioşilor era rezultatul revărsării

Duhului Sfânt. Cei întorşi la Evanghelie erau „o inimă şi un suflet“. Un

interes comun îi stăpânea pe toţi şi anume: succesul misiunii ce le fusese

încredinţată; iar lăcomia nu avea loc în viaţa lor. Iubirea pentru fraţii lor

şi pentru lucrarea căreia ei s-au consacrat era mai mare decât iubirea lor

de bani şi de averi. Faptele lor mărturiseau că ei preţuiau sufletele

oamenilor ca având o valoare mai mare decât bogăţiile pământeşti.

Aşa va fi totdeauna când Duhul lui Dumnezeu pune stăpânire pe

viaţă. Cei ale căror inimi sunt pline cu iubirea lui Hristos vor urma

exemplul Lui, care pentru noi S-a făcut sărac, pentru ca prin sărăcia Sa

noi să ne îmbogăţim. Bani, timp, influenţă - toate darurile pe care ei le-au

primit din mâna lui Dumnezeu le vor preţui numai ca mijloace de

înaintare a lucrării Evangheliei. Aşa era în prima Biserică; şi când în

Biserica de azi se vede că, prin puterea Duhului Sfânt, membrii şi-au

dezlipit inima de lucrurile pământeşti şi sunt gata să facă sacrificii pentru

ca semenii lor să audă Evanghelia, adevărurile vestite vor avea o

puternică influenţă asupra ascultătorilor.

Într-un contrast izbitor cu exemplul de bunăvoinţă manifestat de

credincioşi a fost comportarea lui Anania şi a Safirei, a căror experienţă,

redată prin pana inspiraţiei, a lăsat o pată neagră asupra istoriei primei

Biserici. Împreună cu alţii, aceşti pretinşi ucenici se împărtăşiseră de

privilegiile auzirii Evangheliei propovăduite de Apostoli. Ei au fost de

faţă împreună cu alţi credincioşi când, după ce Apostolii s-au rugat, „s-a

cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul

Sfânt“ (Fapte 4:31). Asupra tuturor celor de faţă odihnea o deplină

convingere şi, sub influenţa Duhului lui Dumnezeu, Anania şi Safira au

făcut un vot să dea Domnului venitul din vânzarea unei moşioare. După

aceea însă, Anania şi Safira au mâhnit pe Duhul Sfânt lăsându-se

stăpâniţi de simţăminte de lăcomie. Ei au început să regrete făgăduinţa

făcută şi, în curând, au pierdut plăcuta influenţă a binecuvântării care le

încălzise inimile cu dorinţa de a face lucruri mari pentru cauza lui

Hristos. Ei au gândit că s-au cam pripit şi că ar trebui să reconsidere

hotărârea lor. Ei au discutat pe toate feţele această problemă şi au hotărât

să nu-şi mai împlinească votul. Totuşi, ei au văzut că aceia care se

despărţeau de averile lor pentru a satisface nevoile fraţilor lor mai săraci

se bucurau de o mai mare cinste între credincioşi; şi, fiindu-le ruşine ca

nu cumva fraţii lor să afle că inimile lor egoiste se împotriveau

făgăduinţei făcute în mod solemn în faţa lui Dumnezeu, ei, în mod

conştient, au hotărât să vândă moşioara şi să spună că au pus în fondul de

obşte tot ce au dobândit din vânzarea ei, dar, în realitate, să păstreze

pentru ei o mare parte din bani. În felul acesta, aveau să se asigure de

cele necesare vieţii din fondurile de obşte şi, în acelaşi timp, să câştige şi

stima fraţilor.

Însă Dumnezeu urăşte făţărnicia şi falsitatea. Anania şi Safira s-au

folosit de hoţie în purtarea lor cu Dumnezeu; ei au minţit pe Duhul Sfânt,

şi pentru păcatul lor au primit o osândă imediată şi groaznică. Când

Anania a venit cu darul său, Sfântul Petru a zis: „Anania, pentru ce ţi-a

umplut Satana inima ca să minţi pe Duhul Sfânt, şi să ascunzi o

parte din preţul moşioarei? Dacă n-o vindeai, nu rămânea ea a ta?

Şi, după ce ai vândut-o, nu puteai să faci ce vrei cu preţul ei? Cum sa

putut naşte un astfel de gând în inima ta? N-ai minţit pe oameni, ci

pe Dumnezeu“. „Anania, când a auzit cuvintele acestea, a căzut jos şi

şi-a dat sufletul. O mare frică a apucat pe toţi cei ce ascultau aceste

lucruri“. „Dacă n-o vindeai, nu rămânea ea a ta ?“ a întrebat Sfântul

Petru. Nici o influenţă nu venise asupra lui Anania ca să-l silească să-şi

sacrifice moşioara pentru binele obştesc. El acţionase din proprie

iniţiativă. Dar, încercând să înşele pe ucenici, el minţise pe Cel

Atotputernic. Cam după trei ceasuri, a intrat şi nevastă-sa, fără să ştie ce

se întâmplase. Sfântul Petru i-a zis: „Spune-mi, cu atât aţi vândut

moşioara?“ „Da“, a răspuns ea, „cu atât“. Atunci Sfântul Petru i-a zis:

„Cum de v-aţi înţeles între voi să ispitiţi pe Duhul Domnului? Iată

picioarele celor ce au îngropat pe bărbatul tău sunt la uşă şi te vor

lua şi pe tine“. Ea a căzut îndată la picioarele lui şi şi-a dat sufletul.

Când au intrat flăcăii, au găsit-o moartă; au scos-o afară şi au îngropat-o

lângă bărbatul ei. O mare frică a cuprins toată adunarea şi pe toţi cei ce

au auzit aceste lucruri.

Înţelepciunea infinită a văzut că această manifestare însemnată a

mâniei lui Dumnezeu era necesară pentru a păzi tânăra Biserică ca să nu

ajungă să slăbească efectul principiilor morale. Numărul membrilor ei

creştea foarte repede. Biserica ar fi fost în primejdie dacă, prin creşterea

rapidă a numărului celor convertiţi, ar fi fost adăugaţi Bisericii bărbaţi şi

femei care, în timp ce mărturiseau că Îi slujesc lui Dumnezeu, se

închinau lui Mamona. Pedeapsa aceasta dă mărturie despre faptul că

oamenii nu-L pot înşela pe Dumnezeu, că El dă la iveală păcatul ascuns

al inimii şi că nu Se lasă batjocorit. Ea urmărea să avertizeze Biserica,

să-i conducă pe credincioşi astfel, încât să se ferească de înşelăciune şi

făţărnicie şi să ia seama să nu-L jefuiască pe Dumnezeu.

Nu numai primei Biserici, ci şi tuturor generaţiilor viitoare i-a fost

dat acest exemplu, ca un semnal de primejdie al urii pe care Dumnezeu o

are faţă de tot ce este lăcomie, înşelătorie şi făţărnicie. Lăcomia a fost

aceea pe care Anania şi Safira au nutrit-o mai întâi. Dorinţa de a reţine

pentru ei o parte din ceea ce au făgăduit Domnului i-a dus la înşelătorie

şi făţărnicie.

Dumnezeu a rânduit ca vestirea Sfintei Evangheliei să depindă de

strădaniile şi darurile poporului Său. Darurile de bunăvoie, ca şi

zeciuielile, alcătuiau veniturile lucrării Domnului. Din mijloacele

încredinţate omului, Dumnezeu pretindea o anumite parte - zeciuiala. El

lasă tuturor libertatea alegerii, să dea sau să nu dea mai mult decât

aceasta. Dar, când inima este mişcată de influenţa Duhului Sfânt şi este

făcut un vot de a da o anumită sumă, cel care a făcut votul nu mai are

nici un drept faţă de partea aceea pe care el a consacrat-o. Făgăduinţe de

felul acesta, făcute oamenilor, sunt privite ca o obligaţie; oare cele făcute

lui Dumnezeu nu sunt mult mai obligatorii? Făgăduinţele făcute în forul

conştiinţei sunt oare mai puţin obligatorii decât învoielile scrise dintre

oameni?

Când lumina divină străluceşte în inimă cu o claritate şi o putere

neobişnuită, atunci egoismul obişnuit slăbeşte din strânsoarea sa şi se

vede o dispoziţie de a da pentru cauza lui Dumnezeu. Însă nimeni să nu

creadă că îşi vor putea împlini făgăduinţele făcute atunci, fără de nici o

împotrivire din partea lui Satan. El nu vede cu plăcere clădirea Împărăţiei

Mântuitorului pe pământ. El pune în minte gândul că votul făcut este

prea mare, că acesta le-ar dăuna în străduinţele lor de a strânge avere sau

de a satisface dorinţele familiei lor.

Dumnezeu este Cel care binecuvântează pe om cu diferite bunuri şi

El face lucrul acesta pentru ca ei să poată fi în stare, la rândul lor, să dea

mai departe pentru înaintarea cauzei Sale. El trimite soarele şi ploaia. El

face să crească vegetaţia. El dă sănătate şi capacitatea de a obţine bunuri

materiale. Toate binecuvântările noastre vin din mâna cea darnică a Lui.

În schimb, El doreşte ca bărbaţii şi femeile să-şi dovedească recunoştinţa

prin a da înapoi lui Dumnezeu o parte în zecimi şi daruri - în daruri de

mulţumire, daruri de bunăvoie şi daruri pentru păcat. Dacă mijloacele ar

curge în tezaur, potrivit cu acest plan dumnezeieşte stabilit - o zecime

din orice venit, cum şi daruri de bunăvoie - va fi un belşug de mijloace

pentru înaintarea lucrării Domnului.

Însă inimile oamenilor se împietresc prin egoism şi, asemenea lui

Anania şi Safira, ei sunt ispitiţi să reţină o parte din preţ, pretinzând în

acelaşi timp că împlinesc cerinţele lui Dumnezeu. Mulţi cheltuiesc banii

în chip risipitor pentru satisfacţii egoiste. Bărbaţi şi femei ţin seama de

plăcerile lor şi-şi satisfac gusturile, în timp ce lui Dumnezeu Îi aduc,

aproape de silă, un dar împuţinat. Ei uită că, într-o zi, Dumnezeu va cere

o strictă socoteală despre felul în care au fost folosite bunurile Sale şi că

El nu va mai accepta puţinul pe care ei îl aduc în visterie, cum n-a primit

nici darul lui Anania şi Safira.

Prin pedepsirea aspră a acestor oameni care au jurat fals, Dumnezeu

doreşte, de asemenea, să învăţăm cât de profund urăşte şi dispreţuieşte El

orice făţărnicie şi înşelătorie. Pretinzând că au dat tot, Anania şi Safira au

minţit pe Duhul Sfânt şi, ca urmare, au pierdut viaţa aceasta, cum şi viaţa

viitoare. Acelaşi Dumnezeu care i-a pedepsit osândeşte astăzi orice

falsitate. Buzele mincinoase sunt o urâciune înaintea Lui. El spune că în

cetatea sfântă „nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în

spurcăciune şi în minciună“ (Apocalipsa 21:27). Rostirea adevărului să

nu fie condusă cu o mână slabă sau cu o cunoaştere nesigură. Fie ca ea să

devină o parte a vieţii. Jucându-te pripit şi uşuratic cu adevărul şi

ascunzând faptul că-ţi urmăreşti propriile planuri egoiste, aceasta

înseamnă naufragiul credinţei. „Staţi gata dar, având mijlocul încins

cu adevărul“ (Efeseni 6:14). Cel care rosteşte neadevăruri îşi vinde

ieftin sufletul. Falsitatea lui s-ar putea să-i slujească în vreo împrejurare

critică; s-ar putea să-i pară că, în felul acesta, poate să aibă succes în

afaceri, ceea ce nu ar fi putut dobândi pe cale cinstită; însă, în cele din

urmă, ajunge în situaţia de a nu se mai putea încrede în nimeni. El însuşi

un mincinos, nu mai are încredere în cuvântul altora.

În cazul lui Anania şi Safira, păcatul înşelătoriei faţă de Dumnezeu

a fost pedepsit imediat. Acelaşi păcat a fost deseori repetat în istoria de

mai târziu a Sfintei Biserici şi este săvârşit de mulţi în vremea noastră.

Dar, deşi înşelătoria poate că nu este însoţită de o manifestare vădită a

dizgraţiei lui Dumnezeu, ea nu este mai puţin odioasă în ochii Lui acum

decât a fost în vremea Sfinţilor Apostoli. Avertizarea a fost dată;

Dumnezeu Şi-a manifestat în mod clar ura Sa neîmpăcată faţă de acest

păcat; şi toţi aceia care se dedau la făţărnicie şi lăcomie să fie siguri că

îşi nimicesc astfel sufletul.

Bibliografie: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Preot dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului

Testament, E.I.B.M., Bucureşti, 2005; 1000 de întrebări şi răspunsuri despre viaţa

duhovnicească, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2005; Catehism ortodox, Editura Mitropolia

Banatului, Timişoara, 2002; Grădina de flori duhovniceşti, Editura Bunavestire, Bacău, 1997