DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...
Mărturiile unui ateu
La
două feluri de oameni le-a zis Dumnezeu nebuni: celor care „zic că nu este Dumnezeu“ (Psalm 52:1) şi bogaţilor, cărora
stomacul le este „dumnezeul“ lor (Filipeni 3:9). În
ambele categorii este una şi aceeaşi cugetare greşită: nu cunosc scopul vieţii omului şi nu pun acest scop mai presus de
lumea aceasta şi de stomacul lor. Ei tăgăduiesc existenţa lui Dumnezeu, ceea ce
este totuna cu domnia haosului sau a anarhiei universale. Dar lumea este în
ordine. Fără ordine este mintea celui care o vede fără Stăpân. Felix
d-Artec, profesor de biologie la Sorbona, în
„L 'Athéisme“, declară: „Sunt ateu precum sunt
breton, cum este cineva blond sau şaten, fără să fi vrut... Oricât îmi
scotocesc amintirile, eu nu găsesc în ele ideea de Dumnezeu. Aceasta este o
infirmitate, o monstruozitate“. Iată ateismul recunoscut
de un ateu, cu toată sinceritatea, că este o infirmitate, o monstruozitate şi o
eroare fundamentală a naturii umane. După un cuvânt al „Bibliei“,
dacă l-ai pisa pe un ateu cu dovezile, ca pisălogul în piuă boabele, şi tot
nu-l vei desface pe nebun de la nebunia sa (Pilde
22:27). Mintea care cugetă că nu există Dumnezeu, cade în propria sa sentinţă: va trebui să se tăgăduiască pe sine, fiindcă
neexistând Creatorul (Dumnezeu) nu există nicidecum creatura (omul). Voltaire spunea: „Universul
mă încurcă şi nu pot gândi măcar că există ceasul fără ceasornicar“.
Este un Domn, o credinţă şi un botez
Celor
care spun că există mai multi dumnezei trebuie să le amintim versetul biblic
care spune: „Este un Domn, o credinţă, un botez. Un
Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi“
(Efeseni
4: 5-6). Dacă ar fi mai mulţi
dumnezei, ar însemna că fiecare om şi-ar face câte un dumnezeu potrivit cu sine
şi ar fi numărul dumnezeilor egal cu numărul oamenilor. Acestora Sfântul Ioan
Damaschin le spune: „...
dacă vom spune că sunt mulţi dumnezei, este necesar să se observe deosebirea între
cei mulţi, căci dacă nu este deosebire între ei, este mai degrabă unul şi nu
mai mulţi. Iar dacă este deosebire între ei, unde este desăvârşirea“.
În
vremea când Copernic a declarat că pământul
este o planetă rotundă, unii oamenii îşi închipuiau că pământul este plat, alţii
că este fără margini, alţii că este o emisferă ce stă pe apă ş.a.m.d. Dar
feluritele închipuiri nu au putut în niciun fel să schimbe forma reală a pământului.
Columb vorbea despre existenţa unor pământuri dincolo
de ocean, iar lumea râdea de el. Newton
vorbea
despre nenumărate roiuri de stele şi despre atracţia interstelară, dar oamenii
nu-l luau în serios. Asemenea acestora, episcopii, preoţii
şi diaconii ne aduc la cunoştinţă adevărul despre existenţa reală a unui
singur Dumnezeu, dar unii vor să-i creadă, iar alţii nu.
Răspuns încuietor
Odată
a spus cineva următoarea anecdotă:
Un oarecare om de ştiinţă, după destulă argumentaţie în a arăta că nu există
Dumnezeu, a spus: Dacă există Dumnezeu, să mă omoare în clipa asta!
Şi deoarece nu s-a întâmplat nimic, a continuat: Vedeţi? Dacă ar fi existat, m-ar fi omorât.
Atunci o bătrână l-a întrebat: Aveţi copii? Da, a răspuns el. Câţi aveţi? Trei copii. Sunt cuminţi? Ee, nu toţi... Doi mă ascultă, dar al treilea... Adică, a
întrebat, bătrâna. Iată, cel de-al treilea îmi vorbeşte împotrivă, nu ascultă
de cele ce-i spun, e capricios... Atunci trebuie să-l omorâţi, i-a spus bătrâna.
Pe fiul meu? Atunci cum stau
lucrurile? Dacă dumneavoastră nu vreţi să vă omorâţi copilul, cum vă puteţi închipui
că vă va omorâ Dumnezeu pe dumneavoastră, Dumnezeu Care vă iubeşte nemăsurat
mai mult decât vă iubiţi dumneavoastră copilul?
Dacă Îl voi vedea pe Dumnezeu, poate voi începe
să cred
Unii
oameni, fără să fi făcut în viaţa lor semnul Sfintei Cruci, fără să fi făcut o
rugăciune cât de mică, se bat cu pumnii în piept în faţa credincioşilor şi zic:
Unde este Dumnezeul Acesta al vostru, că eu
nu-l văd? Dacă Îl voi vedea poate voi începe să cred.
Pe
un om care cugeta astfel, este bine să-l trimitem pe marginea unui lac. Să-l
punem sa privească! Acest om puţin credincios, ar putea întreba: Unde este Împărăţia cerurilor, că eu mă uit mereu în sus şi
văd doar o întindere de cer?“ Şi trebuie să-i răspundem aşa: „Priveşte
acest lac! Întinderea i-o vezi şi cu privirea poate poţi chiar să o măsori, dar
eşti tu în stare să ghiceşti adâncimea acestei ape? Cum să
fim noi capabili să desluşim lucrurile cereşti, dacă nici pe cele pământeşti nu
le-am desluşit?
Despre chipul necredinciosului
„Necredinciosul
este cel mai nefericit dintre oameni, deoarece este lipsit de cel mai important
bun pamântesc, care este credinţa, singura cale către adevăr şi fericire.
Necredinciosul este nefericit deoarece este lipsit de speranţă, care ne este
unicul sprijin de-a lungul întregii noastre vieţi; el este lipsit de iubirea
oamenilor, singura alinare a inimii întristate; el este lipsit de frumuseţea
divină, de chipul dumnezeiesc al Creatorului, pe care doar credinţa îl descoperă
în inima noastră. Necredinciosul recunoaşte ca unic principiu doar materia,
reduce adevărata fericire a omului la cercul strâmt al plăcerilor trecătoare şi
îşi orientează toate străduinţele numai spre aflarea acestora. Bucuria izvorâtă
din cultivarea virtuţilor îi este străină şi nu se poate împărtăşi de harul ei.
El ignoră astfel, adevăratul izvor al fericirii şi se îndreaptă către izvoarele
amărăciunii. Plăcerea îl conduce la saturaţie şi dezgust, apoi la plictiseală şi
la tristeţe. Tristeţea îl conduce la suferinţă, iar aceasta din urmă la deznădejde.
Astfel, este lipsit de orice bucurie. Pentru că toate plăcerile lumeşti, fiind
trecătoare, sunt incapabile să îi ofere celui necredincios fericirea. Inima
omului a fost făcută spre a se împlini în ea binele suprem şi numai prin
gustarea acestuia tresare şi se bucură. Pentru că în acesta îl află pe
Dumnezeu. Ori ştim că Dumnezeu părăseşte inima celui necredincios” (Sfântul
Nectarie din Eghina).
Câteva texte din Psaltire despre Dumnezeu
● „Iată Domnul rămâne în veac; gătit-a
scaunul lui de judecată“ (Psalm 9:7).
● „Luaţi aminte, ca nu cumva să Se mânie
Domnul şi să pieriţi din calea cea dreaptă, când se va aprinde degrabă mânia
Lui ! Fericiţi toţi cei ce nădăjduiesc în El“ (Psalm 2:12).
● „Iar Tu, Doamne, în veac rămâi şi pomenirea
Ta din neam în neam“ (Psalm 101:13).
● „Dintru început Tu, Doamne, pământul L-ai întemeiat,
şi lucrul mâinilor Tale sunt cerurile“ (Psalm 101:26).
● „Cunoaşteţi că Domnul, El este Dumnezeul
nostru; El ne-a făcut pe noi şi nu noi“ (Psalm 99:2).
● „Înălţaţi pe Domnul Dumnezeul nostru şi vă închinaţi
aşternutului picioarelor Lui, că Sfânt este“ (Psalm 98:5).
● „Iubi-Te-voi, Doamne, vârtutea mea. Domnul
este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu“ (Psalm 17:1).
● „Dumnezeul
meu, şi voi nădăjdui spre Dânsul“
(Psalm 17:2).
● „Apărătorul meu şi puterea mântuirii mele şi
sprijinitorul meu. Lăudând voi chema pe Domnul, şi de vrăjmaşii mei mă voi izbăvi“ (Psalm 17:4).
● „Frica de Domnul este curată, rămâne în
veacul veacului“ (Psalm 18:10).
● „Iar eu către Tine am nădăjduit, Doamne,
zis-am: Tu eşti Dumnezeul meu!“
(Psalm 30:14).
● „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi.
La loc cu păşune acolo m-a sălăşluit; la apa odihnei m-a hrănit. Sufletul meu
l-a întors, povăţuitu-m-a pe cărările dreptăţii pentru numele Lui. Că de voi
umbla şi în mijlocul morţii nu mă voi teme că Tu cu mine eşti“ (Psalm 22:1-4).
● Dumnezeu este părintele luminilor şi a tot
darul desăvârşit. Numai iubind pe Dumnezeu vom fi fericiţi.
● „Dacă este greu să crezi în Dumnezeu este o
absurditate să nu crezi“ (Voltaire).
● Dupa cuvântul Sfântului Grigorie de Nyssa, „scopul vieţii noastre este cunoaşterea lui Dumnezeu (Teognosia)“.
Ironia sorţii
Un om din Nepal, în Hymalaia,
a fost cerşetor până la sfârşitul vieţii. Stătea aşezat într-un anumit loc şi
cerşea cu gândul de a se îmbogăţi. Totuşi a murit sărac, iar oamenii, închipuindu-şi
că el ascunsese banii săi acolo unde stătea să cerşească, au săpat. Au găsit
comoara unui împărat care murise demult. Cerşetorul care dorise să se îmbogăţească,
nu ştiuse că stătuse pe o asemenea bogăţie. Tot astfel creştinii cei falşi,
doresc Împărăţia lui Dumnezeu şi îşi închipuie că bogăţia îi va mulţumi. Cu câţiva
ani în urmă, pe marginea monedelor din ţara
noastră scria: „Nihil sine deo“, adica
„Nimic fără Dumnezeu“. Azi
nu mai este scris acest îndemn iar în sufletele unora după pofta de îmbogăţire
cu orice chip, se pare că scrie „Nihil sine euro“,
adică „Nimic fără euro“.
Tertulian a
spus că „sufletul omului din fire este creştin“.
Viaţa este ca un pustiu de-a lungul căruia trebuie să trecem. „Într-o societate secularizată, cum este cea în care trăim,
omul se declară autonom, îl elimină pe Dumnezeu din creaţia Sa, adică din lume.
Iubirea de sine a luat locul iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Sunt date uitării
învăţăturile Sfintei Biserici“ (Dr. George Stan, „Teologie
şi bioetică“).
Credinţa în Dumnezeu
Credinţa este primul
pas în viaţa duhovnicească. Credinţa este prin fire începutul virtuţilor.
Credinţa o avem prin harul dumnezeiesc. Deci începutul bun este pus în noi de
Dumnezeu la Botez. Credinţa fiind o raportare a omului la Dumnezeu nu se poate întări
decât începând să ne gândim cât mai des la El. Credinţa devine în faza iubirii
o contemplare a lui Dumnezeu precum şi iubirea este contemplare. De la starea
primordială a credinţei şi până la contemplare este o cale lungă, pentru
eliberarea minţii de întunecare prin patimi. Dar nu credinţa se naşte din frica
de Dumnezeu, ci frica de Dumnezeu se naşte din credinţă. Ca să-ţi fie frică de
Dumnezeu trebuie să crezi în El. Credinţa nu se poate dezvolta fără să treacă
prin frică. Frica de Dumnezeu este opusul fricii de lume. Unde este Dumnezeu?
Acolo unde este lăsat să intre! Totul atârnă de credinţa pe care o ai. Vrei să
crezi, crezi. Nu vrei să crezi, nu crezi. În existenţa fiecărui om există un
drum al Damascului, adică un apel de a-L urma pe Dumnezeu.
Albina
Ce simplă pare o albină! Are cap, torace, abdomen, două perechi de
aripi şi trei perechi de picioare. Până aici, niciun motiv de uimire. Dar
fiecare ochi al albinei este un sistem optic format din 4000- 5000 de omatidii (ochi simpli). Fiecare omatidie este un
sistem optic complet ce cuprinde o cornee, un cristalin şi o retină compusă din
opt celule sensibile la lumină. În afara ochilor compuşi albina are trei oceli
cu rol în măsurarea intensităţii luminii. Cele două antene ale albinei par, la
prima vedere foarte simple. În realitate, o antenă conţine 3600 - 6000 plăci poroase, sensibile la mirosuri şi 8500
de organe speciale sensibile la vibraţii. Datorită antenelor albina se poate
orienta în întunericul stupului, recunoaşte parfumul florilor şi al mierii. În
coşuleţele aflate la picioarele posterioare albinele transportă polenul
florilor. Polenul conţine toţi aminoacizii esenţiali necesari organismului
omenesc, ameliorează irigarea creierului, măreşte acuitatea vizuală şi
randamentul efortului fizic şi intelectual. Marea mulţime de date poate conduce
la o mulţime de întrebări. Aceste întrebări pot îndrepta gândul la Dumnezeu.
Iată ce spune împăratul
David despre cei necredincioşi: „Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat deşertăciuni?
Ridicatu-s-au împăraţii pământului şi căpeteniile s-au adunat împotriva
Domnului şi a Unsului Său, zicând: Să rupem legăturile lor şi să lepădăm de la
noi jugul lor. Cel ce locuieşte în ceruri va râde de danşii şi Domnul îi va
batjocori pe ei!“ (Psalm 2:1-4).
Am văzut inscripţionat pe o maşină: „Drum bun!“ „Cu siguranţă!“ Eu aş fi
scris putin altfel: „Drum bun!“ „Cu ajutorul lui Dumnezeu, cu siguranţă!“,
punându-mi nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu.
Omul poate fi privit din trei perspective:
Cosmocentric, Teocentric şi Antropocentric.
Ca să intre aer curat înăuntru trebuie să deschizi
fereastra, ca să te bronzezi trebuie să ieşi la soare. La fel este şi cu credinţa,
nicicum nu ne vom atinge scopul stând în comoditatea noastră şi aşteptând, spun
Sfinţii Părinti. Să luăm aminte pilda fiului risipitor. El „s-a sculat
şi s-a dus“ (Luca 15).
Mic cod moral din opera „Păstorul lui Herma“
1. Crede în Dumnezeu şi teme-te de El.
2. Fii simplu şi
nevinovat, asemenea copiilor, fii serios şi milostiv.
3. Iubeşte adevărul.
4. Fii cast şi opreşte-ţi cugetul de la femeia
străină, gândeşte-te numai la a ta.
5. Fii răbdător şi
cuminte şi vei domina faptele rele.
6. Încrede-te în îngerul
bun care se opune celui rău.
7. Teme-te de
Dumnezeu şi păzeşte-I poruncile, nu te teme de diavol şi de faptele lui.
8. Abţine-te de le
orice rău şi fă tot binele.
9. Ai încredere în
Dumnezeu.
10. Îndepărtează
tristeţea care este sora îndoielii şi a mâniei.
11. Nu te încrede în
profeţi mincinoşi, ci în cei adevăraţi.
12. Îndepărtează
pofta cea rea de la tine.
O, cât de schimbătoare
este inima omului! Dar dintre toate schimbările, cea mai ruşinoasă este aceea când
din credincios, omul se face necredincios! Şi iarăşi, nu este niciuna mai slăvită
decât aceasta: ca omul necredincios să se întoarcă şi să se facă credincios.
E vremea să revenim la Evanghelia lui Hristos,
exprimată în Predica de pe Munte, Fericirile. Cu ce să începem? Cei care suntem
răspunzători de educaţie, mai întâi să dăm jos afirmaţiile principiale ale
corifeilor ateişti. Manualele şcolare să înlocuiască propaganda ateistă.
Autorităţile să sprijine introducerea învăţământului religios în şcoală la
toate nivelele educaţiei. Sfintele Biserici Ortodoxe să se bucure de toată
cinstea, iar cei care le-au vizitat până acum ca pe nişte edificii muzeistice
să intre în ele ca închinători, cu evlavia cuvenită, aşa cum se cuvine lui
Dumnezeu, care este prezent aici. E casa lui Dumnezeu şi casa lui este casa de
închinare a tuturor.
După Sfântul
Ioan Damaschin sunt trei categorii de oameni:
1.
Oameni care-L
caută pe Dumnezeu şi l-au găsit;
2.
Oameni care-L
caută pe Dumnezeu dar nu L-au găsit;
3.
Oameni care
nu-L caută şi nu L-au găsit pe
Dumnezeu.
Unii au rătăcit neştiind scripturile.Alţii au rătăcit
din încrederea prea mare în propriile puteri.Alţii au rătăcit din râvna de a
înţelege pe Dumnezeu fără Dumnezeu. Alţii
au rătăcit pur şi simplu din trufia minţii lor.
„Căci
bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia
necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios“ (1Corinteni 7:14).
Napoleon Bonaparte, împăratul Franţei spunea: „Fără
religie şi fără Dumnezeu, adică fără
teama şi respectul de Dumnezeu, unde ar ajunge omenirea?“
Iar U. Kreig zicea: „Dacă Dumnezeu nu există
viaţa poate fi considerată absurdă, ea nu are nici sens, nici valoare, nici
scop“.
Ce răspuns vom da celor care spun că Hristos Făcătorul
de minuni nu poate încăpea în logica omenească? Le vom răspunde aşa: Spuneţi că
Hristos nu poate încăpea în logica omenească, voi însă încăpeţi în logica Lui. În
logica Lui încape toată veşnicia şi toată dimensiunea timpului şi chiar şi voi,
cei care afirmaţi aşa ceva. Dacă butoiul nu poate să încapă într-un degetar,
degetarul în schimb uşor încape într-un butoi. Sfântul Clement Alexandrinul
spune: „Toţi filosofii sunt copii până când devin bărbaţi în Hristos. Căci
adevărul nu stă doar în cugetare“. Hristos a venit să-l îndrepte pe om
cu logica lui cu tot, căci Hristos este Logosul şi logica noastră. De aceea noi
suntem cei care trebuie să ne direcţionăm gândirea după El şi nu El după noi.
El este îndreptătorul gândirii noastre. Nu soarele se învârte după ceasul
nostru, ci ceasul nostru se învârte după soare.
„Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care
este Iisus Hristos“(1Corinteni
3:11).
Iudeii zic: „Moise e
temelia“.
Musulmanii zic: „Mahomed este temelia“.
Naturaliştii miopi zic:
„Natura este temelia“.
Creştinii
întreabă: Au s-a sculat
Moise din morţi? Înălţatu-s-a Mahomed la ceruri? Purcede Duhul Sfânt, Mângâietorul,
din mediul înconjurător? Moise nu a înviat din morţi. Mahomed nu s-a înălţat la
ceruri. Iar mediul şi natura înconjurătoare nu numai că nu este în stare să
trimită pe Duhul Sfânt asupra oamenilor, ci ea mai vârtos suflă asupra lor
suflarea urii şi a morţii, urlând la ei şi arătându-le ghearele ei sinistre.
Temelia lumii nu poate consta în cineva care s-a născut în păcat, şi însuşi a păcătuit
după aceea; care prin puterea altcuiva, a lucrat anumite minuni; al cărui trup
s-a risipit în pământ; al cărui nume nu face altceva decât să semene confuzie când
este vorba despre adevăr, despre viaţă, şi despre calea de urmat. Moise şi
Mahomed s-au născut în păcat şi au fost supuşi păcatelor în vieţile lor; ei au
căutat sfaturi de la femei; cu ajutorul altora ei au lucrat anumite minuni. De
aceea, nicăieri nu putem afla altă temelie decât cea a Stăpânului Iisus
Hristos, Cel Care S-a născut fără de păcat; Cel Care păcat nu a cunoscut toată
viaţa lui; Cel Care nu a fost nedumerit nicicând, nici nu a căutat sfat de la
cineva; Cel Care prin propria putere a lucrat preaminunate minuni; Cel Care nu
a cunoscut putreziciunea morţii; Cel al Cărui Nume nu i-a lăsat nicicum şi
niciodată nelămuriţi pe oamenii care au voit să afle adevărul, viaţa şi calea
de urmat.
Să
luăm aminte că Hristos cel înviat, ca un Atotputernic asupra morţii, nu s-a îngrijit
să se răzbune pe cei care L-au torturat şi L-au răstignit ci, lăsându-i pe aceştia
în ale lor, Se grăbeşte să-i întâlnească şi să-i întărească pe prietenii Lui
cei înspăimântaţi. Astăzi ca şi pururea, El Cel Atotbun şi Blând, nu Se grăbeşte
să Se răzbune pe cei ce nu cred în El, ci Se grăbeşte în ajutorul celor care
cred pururea în El.
Cum poate rezista încercărilor
pământeşti un om care nu crede în Dumnezeu, în înviere?
Deşi
teoretic mulţi oameni mai cred înca în Dumnezeu în practică, ei sunt atei.
Indiferenţa şi spiritul acestei lumi domnesc pretutindeni. Care este motivul acestei
stări? Motivul este răcirea iubirii. Iubirea de Dumnezeu nu mai arde în inimile
omeneşti şi, ca urmare, iubirea dintre noi este moartă şi ea. Care este cauza
slăbirii iubirii oamenilor pentru Dumnezeu? Răspunsul, desigur, este păcatul. Păcatul
este norul întunecat şi care nu mai îngăduie luminii lui Dumnezeu să ajungă la
ochii noştri. Dar păcatul a existat întotdeauna. Cum să ajungem însă până acolo
încât nu numai să-L igonorăm pur şi simplu pe Dumnezeu, dar chiar să-L şi urâm?
Atitudinea omului faţă de Dumnezeu nu este de fapt una de ignoranţă sau de
indiferenţă. Dacă examinăm oamenii cu atenţie, vom observa că igonoranţa şi
indiferenţa lor este atinsă de o adâncă ură. Dar nimeni nu urăşte ceva ce nu
există. Toţi oamenii au o adâncă conştiinţă a existenţei Lui Dumnezeu. Ateismul
lor nu este o necredinţă reală ci, mai curând, o aversiune faţă de cineva pe
care îl cunoaştem foarte bine, dar pe care îl uram din toată inima, exact aşa
cum fac demonii. Negaţia ateilor este ura lor, ateismul este răzbunarea lor. De
ce îl urăsc oamenii pe Dumnezeu? Îl urăsc pentru că faptele lor sunt întunecate,
în timp ce Dumnezeu este lumină. Credinţa este totuna cu ADEVĂRUL iar necredinţa este totuna cu MINCIUNA. „Cel ce nu crede a şi fost judecat“
(Ioan 3:18). Hristos este stăpânitor şi Împărat peste toţi (iudei, neamuri şi demoni). „Pentru
că acestuia i se va pleca tot genunchiul, al celor cereşti şi al celor pământeşti
şi al celor dintru adânc“ (Filipeni 2:10). Adică toţi se vor închina şi se vor
pleca Lui.
Dacă n-am avea credinţa,
Spre altare să
ne poarte,
Am fi nişte viermi ce-am merge
Pe-ntuneric pân-la
moarte.
Cugetare
Oare
de ce unii oameni educaţi la şcoli înalte şi botezati în Numele lui Hristos, se
depărtează de creştinism şi se dăruiesc cu totul filosofiei şi teoriilor omeneşti,
afirmând că ele conţin mai mult adevăr decât creştinismul? Din două motive se întâmplă
aceasta: fie dintr-o înţelegere cu totul superficială a creştinismului, fie din
cauza păcatelor. Mintea superficială nu-L poate primi pe Hristos, ea fuge de El
precum criminalul de curtea de justiţie. Creştinii păcătoşi şi superficiali au
fost de-a lungul timpurilor tot atât de revoltaţi împotriva creştinismului ca şi
păgânii. Celor superficiali şi culpabili le-a fost întotdeauna mai comod să se scalde în băltoaca noroioasă a cugetării
omenşti, decât să se arunce în adâncurile credinţei în Hristos. Pe cei care Îl
urmează cu credinţa, Hristos îi cheamă mereu la adâncimi tot mai mari, precum
i-a spus Sfântului Apostol Petru: „Mână mai la adânc“ (Luca
5:4). (Sfântul Nicolae Velimirovici
- Proloagele de la Ohrida).
Dacă ne-ar îngădui
Dumnezeu am vedea sufletele oamenilor, unele luminate şi înflăcărate de focul
credinţei, altele pâlpâind ca nişte flăcări slabe şi tremurătoare, unele ca şi
candelele pe jumătate stinse iar altele negre şi întunecate de necredinţă.
Înlocuitor la moarte
La
începutul unuia dintre războaiele mondiale ieşise o lege că poţi lipsi de la război
dacă îţi găseşti un înlocuitor. Greu de găsit un înlocuitor la moarte. Era
undeva un om, cu o casă de copii, dar necredincios şi trebuia să plece la război.
Când la plecare iată vine la el un tânăr şi-i spune: „Eu sunt singur, chiar dacă
mor după mine nu plânge nimeni; merg eu în locul dumitale la război“.
S-a dus tânărul. După oarecare vreme tânărul a fost rănit de moarte şi cum a
ajuns acasă a murit. Mormântul său era mereu împodobit cu flori şi nimeni nu ştia
cine i le pune, până când într-o noapte a fost găsit necredinciosul că-i ducea
flori la mormânt. Bine, dar tu nu crezi în Dumnezeu! Ba da, acum cred, fiindcă
numai Dumnezeu i-a putut da tânărului acestuia iubire de mine şi de copiii mei,
ca să meargă el în locul meu la moarte, şi asta numai Dumnezeu a mai făcut-o, când
a trimis pe Fiul Său să moară în locul nostru. Este preferabil să ai o speranţă
şi să iei în calcul nişte promisiuni decât să nu ai nimic.
Ce spun învăţaţii despre Dumnezeu
Din
cercetarea şi contemplarea cauzei prime a lumii, a materiei, a mişcării, a vieţii
şi a omului; din cercetarea şi contemplarea planurilor, legilor, rânduielilor şi
scopurilor raţionale pe care le întâlnim în lumea corpurilor raţionale şi a
fiinţelor vieţuitoare; din cercetarea şi contemplarea credinţelor istorice şi a
normelor morale după care s-a condus omenirea în curgerea veacurilor; şi în
fine, din cercetarea şi contemplarea ideilor cuprinse în mintea sanatoasă,
precum a senzaţiilor, emoţiilor şi şoaptelor misterioase care se ridică şi ne
grăiesc din adâncul inimii curate, - oamenii cei mai aleşi ai omenirii, învăţaţii
cei mai mari, filosofii şi savanţii, au crezut cu tărie şi au mărturisit cu
smerenie că Dumnezeu există şi că îndoiala în adevărul existenţei lui este
nelogică, neştiinţifică şi deci nejustificată.
Mărturia
învăţaţilor omenirii, pentru noi este foarte preţioasă şi deosebit de
concludentă. Învăţaţii cei mai mari, geniile omenirii sunt mai puţin părtinitori
şi mai puţin supuşi greşelilor. De aceea, noi ne punem sub autoritatea lor.
Trebuie să ţinem cont de concluziile lor TEISTE şi să le preţuim pentru
veritatea şi forţa lor demonstrativă. Dar şi în privinţa aceasta întâlnim un
fapt de o covârşitoare însemnătate şi anume: învăţaţii cei mari sunt una cu noi
cei mici; cu toţii suntem una în credinţa şi mărturisirea adevărului existenţei
lui Dumnezeu. Iată câteva nume şi mărturisiri, din vechime şi până astăzi, lăsând
la o parte Sfinţii, care - din omenirea întreagă sunt cele mai alese modele de
credinţă în Dumnezeu:
► Aristotel: „Dumnezeu, care nu poate
fi văzut de muritori, se vădeşte din lucrurile sale“.
► Cicero: „Cele dintâi datorii le avem faţă de Dumnezeu“.
► Thales: „Mai vechi decât orice este Dumnezeu, fiindcă nu este născut;
mai frumoasă lumea, fiindcă e opera lui Dumnezeu; mai mare spaţiul, deoarece
cuprinde totul; mai repede gândul, fiindcă străbate universul; mai tare nevoia,
fiindcă învinge totul; mai înţelept timpul, fiindcă descopere toate. Dumnezeu
este fiinţa fără de început şi fără de sfârşit“.
► Socrate: „Atenieni, vă stimez mult şi vă iubesc. Totuşi voi asculta
mai mult de Dumnezeu care îmi porunceşte, decât de voi (Pentru credinţa în
Dumnezeu a mers până la moarte)“.
► Descartes: „Existenţa lui Dumnezeu este mai sigură decât cea mai sigură
dintre toate teoremele geometriei“.
► Kepler: „În creaţie eu parcă pipăi cu mâinile pe Dumnezeu“.
► Leibnitz: „Aceste legi (ale naturii), nu depind de principiul necesităţii,
ca adevăruri logice, aritmetice sau geometrice, ci de principiul înţelepciunii.
Şi aceasta este una din cele mai eficace probe despre existenţa lui
Dumnezeu...“
► Newton: „Acest minunat aranjament al soarelui, planetelor şi
cometelor, nu poate fi decât opera unei fiinţe Atotputernice şi inteligente...
Aceasta Fiinţă infinită guvernează totul, nu ca suflet al lumii, ci ca stăpân
al tuturor lucrurilor. Din cauza acestei împărăţii, Dumnezeu se numeşte
Pantocrator, adică Domnul totului...“
► Voltaire: „Dacă e o greutate să crezi în Dumnezeu, e o absurditate să
nu crezi“.
► La Bruyère: „Eu simt că un Dumnezeu
există şi nu pot înţelege deloc, că s-ar putea să nu existe... Sunt însă
suflete, care se depărtează de credinţă. Aceasta dovedeşte că în lume sunt şi
monştri“.
► Spinoza: „Cea mai înaltă satisfacţie a sufletului nostru constă în a
recunoaşte pe Dumnezeu“.
► Faraday: „... noţiunea şi
respectul lui Dumnezeu parvin sufletului meu, pe căi tot aşa de sigure, ca şi
acelea care conduc la adevărurile de ordin fizic“.
► Boyle: „Adevăratul cercetător al naturii nicăieri
nu poate pătrunde în cunoaşterea tainelor creaţiei fără a vedea degetul lui
Dumnezeu“.
► Lavoisier:
„Odată cu lumina revarsă Dumnezeu asupra pământului
şi principiul vieţii, simţirii şi cugetării“.
► Liebig: „Lumea este istoria atotputerniciei şi înţelpciunii unei
fiinţe nesfârşit de superioare. Cunoaşterea naturii este calea către admirarea
măririi Creatorului; ea ne dă adevăratele mijloace de observare a măreţiei lui
Dumnezeu“.
► Darwin: „Nici în momentele de supremă îndoială nu am fost ateu în
adevăratul înţeles al cuvântului, aşa ca să fi negat exisţenta lui Dumnezeu“.
► Gothe: „Timpul îndoielii a trecut. Aşa cum se îndoieşte cineva de
sine însuşi tot aşa de puţin ca şi de Dumnezeu“.
► Fabre: „Dacă cred în Dumnezeu? Eu nu cred în El, eu îl văd“.
► Pasteur: „Va veni ziua când se va râde de prostia filozofiei noastre
contemporane materialiste. Cu cât studiez mai mult natura, cu atât mai adânc mă
cuprinde o uimire evlavioasă faţă de lucrurile Creatorului“.
► Barrois: „Geologia n-a ajuns în
zilele noastre decât să modernizeze probele clasice ale existenţei lui
Dumnezeu“.
► Heim: „Cel mai mic muşchi spune cu glas tare cei ce-l cunoaşte, ca
şi cerul înstelat: Este un Dumnezeu“.
► Guizot: „Cred în Dumnezeu şi-l ador, fără să încerc a-l înţelege. Îl
văd pretutindeni, de faţă şi activ, nu numai în cârmuirea veşnică a vieţii şi în
viaţa lăuntrică a sufletului omenesc, ci şi în istoria popoarelor şi a
omenirii“.
► Nicolae Paulescu: „A demonstra existenţa unei cauze primare a vieţii - cauză
imaterială, unică şi infinit înţeleaptă - iată ţinta supremă către care tinde
filosofia. Această cauză primară este Dumnezeu. Omul de ştiinţă nu poate deci să
se mulţumească a zice: Cred în Dumnezeu, ci trebuie să afirme: Ştiu că este
Dumnezeu“.
► Nicolae Iorga: „Dumnezeu? Toată lumina de soare şi toată lumina de suflet,
care a fost, care este şi care poate să fie“.
Am
citat numai câteva nume şi mărturisiri ale învăţătilor, culmi ale înţelepciunii,
care sunt tot atâtea probe pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu. Ele sunt însă
nenumărate şi în absolută majoritate faţă de unicul şi neînsemnatul număr al învăţaţilor
necredincioşi. Noi nu putem să nu primim mărturia învăţaţilor când e vorba de
dovedirea adevărului existenţei lui Dumnezeu. Dimpotrivă, suntem datori să-i
ascultăm, să ne punem sub autoritatea lor şi să primim.
Răspuns înţelept
Un
vânzător ambulant, care vindea portocale, privea într-o duminică un grup de
tineri care treceau pe lângă tejheaua lui. I-a întrebat: „De
unde veniţi?“ „Venim de la Sfânta Liturghie,“ au răspuns ei. „Aşa
deci? Atunci aş dori să vă pun o întrebare“.
A luat o portocală şi a zis: „Această portocală este a ta dacă îmi spui unde este
Dumnezeu“. Fără să se simtă stânjenit de întrebarea vânzătorului,
credinciosul i-a spus: „Eu vă dau două
portocale, dacă îmi spuneţi unde nu este Dumnezeu“. Surprins
vânzătorul a lăsat în jos mâna în care avea portocala şi a pus-o pe tejghea. „Unde nu este
Dumnezeu?“ a repetat
el făcând ochii mari. Băiatul i-a dat însă imediat răspunsul pe care tocmai îl
auzise în Sfânta Biserică: „Dumnezeu nu este în inima
necredinciosului“!!! Vânzătorul a luat două portocale şi i le-a
dat băiatului.
Calcule nepotrivite
Un
ateu l-a provocat pe un credincios la o dispută publică pe tema: Există sau nu
Dumnezeu? Credinciosul i-a răspuns într-o scrisoare: De ce să avem o dispută?
Aduceţi-mi 12 oameni care prin necredinţă au reuşit să se lase de obiceiurile
lor păcătoase şi au devenit mai buni. Eu, de asemenea, voi aduce 12 oameni care
au fost eliberaţi, prin credinţa în Dumnezeul cel viu, de patimile lor rele şi
au devenit astfel de oameni. După ce a citit scrisoarea, ateul a renunţat la
dispută, deoarece a ştiut că va trebui să caute mult până va găsi, nu 12
oameni, ci unul singur, în viaţa căruia necredinţa să fi produs o asemenea
schimbare. Aşadar, necredinţa aduce
cu sine nenorocire în sufletele oamenilor, iar în final, judecata lui Dumnezeu.
Iată
cum descrie poetul Puskin, cu
lacrimi în ochi pe omul pătimaş:
Ce vrăjmaşă stăpânire
Smulsu-m-a din a mai fi
Pus-a-n
suflet pătimire
Şi în minte
a mă-ndoi.
Stelele
Un revoluţionar francez ateu a spus unui ţăran: O să dărâmăm toate turlele Bisericilor voastre creştine,
ca să nu mai aveţi nimic care să vă aducă aminte de această credinţă a voastră.
Ah, a răspuns ţăranul, dar nu veţi putea şterge strălucirea stelelor. Cât adevăr este în această
mărturisire simplă a credinţei! Stelele sunt lucrarea lui Dumnezeu. Ele vestesc
fără cuvinte lucrarea măreaţă a Creatorului. Ele vestesc puterea veşnică şi
divinitatea lui Dumnezeu.
Întrebare pentru un ateu
Spunea
un ateu că el crede în existanţa lui Satan. Asta înseamnă că este satanist?
Apoi anticrist este cel care luptă împotriva lui Hristos, deci nu
poate lupta împotriva a ceva ce nu există. Deci, dacă este ateu şi totuşi crede
în existenţa lui Satan, atunci crede şi în existenţa lui Hristos. E o
contradicţie de termeni. Ar trebui să explice de fapt ce este: ateu sau satanist? Amândouă în
acelaşi timp, nu se poate. Acelaşi ateu mai spunea aşa: Sunt ateu şi din fericire, sunt propriul meu stăpân! Dumnezeu
să-l ierte!
Iubiţi credincioşi,
Sfântul
Ignatie Briancianinov în lucrarea sa, „Cuvânt despre om“, defineşte omul
ca fiind o biserică îndumnezeită, creată de Dumnezeu cu trup şi suflet. Există
oameni credincioşi,
oameni puţin credincioşi
şi oameni necredincioşi.
Ei se deosebesc unul de altul cum se deosebeşte apa
fierbinte de cea
călduţă şi respectiv de cea rece.
Credinciosul cu anevoie calcă poruncile lui Dumnezeu, cel puţin credincios
calcă cu uşurinţă poruncile, iar cel necredincios le calcă fără sfială. „Omul firesc nu primeşte cele ale
Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă,
fiindcă ele se judecă duhovniceşte“ (1 Corinteni 2:14). În cazul celor care spun
că sunt atei, putem spune că sunt mai mult decât în înşelăciune, ei sunt într-o
beţie a înşelăciunii.
Vai
şi amar dacă petrecem timpul fără de folos, căci nu ne vom mai întâlni cu el.
Să-l rugăm pe Dumnezeu să ne deştepte din somnul nepăsării. Să ne aprindem
duhul credinţei pentru Hristos. Credinţa în Hristos este izvor de fericire.
Sfinţii au biruit prin credinţă. Dar noi avem oare credinţă? Răspunsul la
această întrebare şi-l dă fiecare. Omul trebuie să-şi întoarcă faţa (chipul) către Dumnezeu pentru ca şi
Dumnezeu să facă să strălucească peste el faţa Sa: „Dumnezeule,
întoarce-ne pe noi şi arată faţa Ta şi ne vom mântui“ (Psalm
79:41). Nu există
probleme multe sau puţine, mari sau mici. Singura problemă este absenţa lui
Hristos din viaţa noastră. Este un lucru minunat să citim cât mai multe cărţi
religioase creştin ortodoxe.
Un
părinte i-a spus unui ucenic care nu voia să citească cărţi religioase: „Curăţă
unul din aceste vase“. Ucenicul a spălat unul. „Care-i mai curat?“ l-a întrebat
părintele. „Cel spălat, a răspuns ucenicul“. „Vezi, astfel se întâmplă şi cu citirea cărţilor
dumnezeieşti, chiar dacă nu aplicăm tot ceea ce citim. Toate cărţile ortodoxe
ce s-au tipărit, ne vor sta mărturie la Înfricoşata Judecată“.
Oamenii
au căzut în necredinţă şi din cauză că s-au lipsit de duhul rugăciunii sau
fiindcă nu l-au avut niciodată. Într-un cuvant, pentru că nu se roagă. De
aceea, inima acestor oameni devine câmpul în care poate lucra în voie stăpânul
lumii acesteia, diavolul. Petre Ţuţea spunea că: „Poarta către Dumnezeu este
credinţa, iar forma prin care se intră la Dumnezeu este rugăciunea“.
Uitarea rugăciunii este pricina decăderii morale. Mântuitorul i-a îndemnat pe
ucenicii săi: „Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeţi în ispită. Căci
duhul este osârduitor, dar trupul neputincios“ (Matei 26: 41).
Nu
trebuie să-i osândim pe atei şi pe predicatorii răului, fiindcă dintr-un sânge
a făcut Dumnezeu tot neamul omenesc. Aşadar, toţi oamenii sunt fraţi întru
Hristos, de aceea să ne rugăm pentru ei fiindcă printre ei există şi mulţi
oameni foarte buni. „Cu cel necredincios când
vrea să vină la credinţă, cu mare blândeţe să vorbeşti cu el, căci chipul
întoarcerii şi al dobândirii sufletelor este numai cel al blândeţii“ (Sfântul Efrem
Sirul). Nimeni nu este
neschimbător şi în orice lucru pe care îl facem în viaţa aceasta să ne temem de
cădere: „Cine
crede că stă să ia aminte să nu cadă (1 Corinteni
10:12).
Cu
Dumnezeu ne întâlnim cel mai uşor şi mai bine în Sfânta Biserică şi în Sfintele
Taine. De aceea cercetarea Bisericii este poruncă dumnezeiască, poruncă
bisericească şi în acelaşi timp obligaţie morală. Pentru orientarea noastră în
lume ni s-a dat credinţa şi un model perfect - Iisus Hristos. Iată ce zice Sfântul Maxim Mărturisitorul:
„Cel ce crede se teme, cel ce se teme, se
smereşte, se îmblânzeşte, cel blând păzeşte poruncile, cel ce păzeşte poruncile
se luminează, cel luminat se împărtăşeşte de tainele Cuvântului dumnezeisc.
Amin!“
ÎN TRANŞEE
NIMENI NU MAI ESTE ATEU!!!
Bibliografie: Biblia,E.I.B.M.,Bucureşti, 1994; Preot Dr. Ioan Mircea, Dicţionar
al Noului Testament, E.I.B.M., Bucureşti, 1995; Episcop Nicolae
Velimirovici, Învăţături despre bine şi rău, Editura Sofia,
Bucureşti, 2001; Sundar
Sing, Apostolul secolului XX, Editat de Mânăstirea Portăriţa,
Satu Mare, 1999; Părintele Arsenie Boca, Talanţii Împărăţiei,
Editura Pelerinul, Iaşi, 2002; Ion Vladucă, Elemente de apologetică
ortodoxă, Editura Bizantină, Bucureşti,1998; Arhimandrit Ilie Cleopa,
Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnicie şi veşnicie, Editura
Teognost, Cluj-Napoca, 2004; Mitrop. Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diac. Dr. Orest
Bucevschi, Prof. Dr. Constantin Pavel, Pr. Dr. Ioan Zagrean, Teologia
morală ortodoxă, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003.
