Se afișează postările cu eticheta POVESTITE DE SFINTI. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta POVESTITE DE SFINTI. Afișați toate postările

17 iunie 2023

Povestiri ortodoxe

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

                           

Odată mi-am luat un sac de dormit şi câteva lucruri şi am plecat să mă liniştesc o săptămână pe vârful Athosului. Ajungând la Panaghia, care este puţin mai jos de vârf şi unde se află o bisericuţă închinată Maicii Domnului, am rămas prima noapte acolo. A doua zi, înainte de amiază, a apărut un grup format dintr-un călugăr, un preot de mir şi patru fii duhovniceşti. Era primăvara, după Paşti, şi preotul avea obiceiul să vină în fiecare an şi să aducă Sfânta Lumină de la Ierusalim pe vârful Athosului. Acelaşi lucru se întâmpla şi anul acesta. Am rămas împreună la Panaghia, unde preotul săvârşea Sfânta Liturghie în fiecare zi. Mâncarea noastră erau prescurile, pe care le aduseseră ei, şi ceai pe care îl făceau din plantele culese de acolo. Preotul îşi mărturisea ucenicii în fiecare seară, iar dimineaţa îi împărtăşea. M-am minunat de ascultarea lor! Doi dintre ei aveau acelaşi nume, şi când preotul striga: „Hristo”, se repezeau amândoi să-i îndeplinească porunca, neştiind care fusese chemat.

Am urcat şi am stat câteva zile şi pe vârful Athosului, împreună cu ei. Acolo se află o bisericuţă închinată „Schimbării la Faţă a Mântuitorului”. Într-una din seri, ne-am aşezat cu toţii în strănile bisericuţei şi cineva dintre noi a propus să povestim o minune întâmplată cu noi. A început călugărul, care avea 50 de ani petrecuţi în Sfântul Munte.

# „Eu, părinţilor şi fraţilor, sunt venit aici de la vârsta de 18 ani. Mi-am petrecut viaţa mai mult în pustie, la chiliuţa mea. Odată, pe când ascultam o predică, părintele respectiv spunea că dacă citim Acatistul Bunevestiri a Maicii Domnului de douăsprezece ori, ni se va îndeplini orice dorinţă care ne este de folos. Auzind acestea, m-am minunat şi am început să le spun şi oamenilor să citească acest acatist, dar de 40 de ori.

Trece o perioadă de timp, şi, pe când mă aflam la Tesalonic, vine o femeie la mine şi spune că a făcut precum i-am spus, citind acatistul, şi s-a vindecat de cancer; altcuiva i s-a rezolvat rapid o problemă. Auzind acestea, am rămas pe gânduri. Să vă spun drept: nu citisem niciodată acest acatist; mă ocupam mai mult cu rugăciunea inimii.

În acea seară, ducându-mă acasă, am început şi eu să citesc Acatistul Buneivestiri de trei ori, iar apoi m-am culcat. Pe când dormeam, văd în vis că se deschid Cerurile şi o văd pe Maica Domnului coborând, înconjurată de slavă. S-a apropiat de mine şi m-a binecuvântat, apoi m-a întrebat de ce am nevoie. I-am arătat capul, zicând că de multe ori mă doare. Atunci Ea m-a privit cu blândeţe şi mi-a zis că de acum nu o să mă mai doară. Apoi a continuat, zicând: «De acum înainte să vorbeşti neîncetat la oameni şi Eu nu te voi părăsi». M-a binecuvântat din nou şi S-a înălţat iarăşi la Cer, precum venise”.
Într-adevăr, pe acest părinte l-am văzut de multe ori vorbindu-le oamenilor şi împărţind gratis broşuri cu Acatistul Maicii Domnului.

# După ce am vorbit eu, a venit rândul preotului. Cu toate că nu prea dorea să vorbească, la insistenţele noastre ne-a spus câteva lucruri care aveau legătură, după cum reţin, cu darul înainte-vederii. Acest preot slujea zilnic, de 30 de ani, Sfânta Liturghie şi făcea câte o priveghere de toată noaptea pe săptămână. Mai târziu, am fost şi eu la biserica din Tesalonic unde slujea acest părinte. Toate femeile erau îmbrăcate cuviincios, iar capul îl aveau acoperit. Este preot căsătorit şi are un copil, dar duce o viaţă de monah, căci după naşterea copilului trăieşte în curăţie cu soţia.
# După preot a vorbit unul din ucenicii lui, care ne-a povestit: „Nu cu mult timp în urmă mi-am cumpărat două icoane cu Maica Domnului. Una am dăruit-o bisericii unde slujeşte părintele, iar cealaltă am păstrat-o acasă. De multe ori această icoană pe care o am acasă scoate o mireasmă de se umple toată casa. Când m-am căsătorit şi părintele ne-a pus cununiile pe cap, Icoana pe care o dăruisem bisericii a scos atâta mireasmă de s-a umplut toată biserica, aducând tuturor bucurie cerească. Acest lucru s-a repetat de mai multe ori”.

Cu binecuvântarea părintelui, ne-a mai povestit un lucru întâmplat la Ierusalim: „Anul acesta, când am fost la Ierusalim, m-am împărtăşit la Mormântul Sfânt. În mâna părintelui am văzut Sfânta Împărtăşanie că era carne şi sânge. În clipa în care am înghiţit-o, am simţit atâta bucurie şi dulceaţă de parcă nu mai eram în trup. Această stare a ţinut trei zile”. Un lucru înspăimântător, dar minunat!
# Apoi ne-a vorbit altul, Atanasie: „Eu, zicea el, aveam un fel de mândrie şi niciodată nu mă închinam la sfintele icoane, ci doar făceam sfânta cruce şi le sărutam. Odată, m-am dus în insula Thinos, unde se află o Icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului zugrăvită de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca. Ajungând în faţa acestei minunate Icoane, vorbeam în sinea mea cu Maica Domnului: «Tu ştii că eu nu pot să-Ți fac închinăciuni; Te rog să mă ajuţi!». Pe când ziceam acestea, am văzut căzând o floare din coroana Maicii Domnului. Atunci m-am aplecat şi am luat-o să o pun la loc. În acel moment, a mai căzut una, şi m-am aplecat din nou să o ridic şi pe aceea. Şi punând-o la loc, a căzut şi a treia. După ce am luat-o, mi-am dat seama că de fapt făcusem trei închinăciuni înaintea Maicii Domnului. Înţelepţindu-mă din această minune şi văzând cu câtă bunătate m-a mustrat Preasfânta Stăpână, de atunci am început să fac câte trei închinăciuni în faţa Icoanei Ei”.
# Al treilea a spus şi el că, rămânând odată fără bani, s-a rugat la Maica Domnului şi în ziua următoare a primit un CEC de unde nu se aştepta.

# Al patrulea cu greu s-a lăsat convins să ne vorbească. Ne povestea despre un om care mergea regulat la biserică, participând la sfintele slujbe, dar nu se împărtăşea. La sfârşitul slujbei, când alţii se împărtăşeau, ar fi vrut şi el să se împărtăşească, dar se socotea nevrednic şi păcătos. Stând mai deoparte şi privind la Icoana Maicii Domnului a văzut-o vie, iar Ea, uitându-se cu blândeţe la el, i-a zis: „De ce nu te împărtăşeşti?” „Preasfântă Stăpână, sunt nevrednic”, a răspuns el. Atunci Stăpâna i-a zis: „Vrednici nu vom fi niciodată, du-te şi te împărtăşeşte…” Spunând acestea, tânărul a început să plângă în hohote şi, aşezându-se într-un colţ, a rămas acolo, continuându-şi pocăinţa.
Am rămas cu toţii în tăcere, fără a mai îndrăzni a zice ceva.

(”Povestiri duhovniceşti”- Monah Pimen Vlad, starețul Chiliei Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos)


24 august 2013

AVEM PE MAICA DOMNULUI, DACĂ ESTE ATÂT, E DESTUL!

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Pr. Arsenie Papacioc:


Cu toate cerurile, cu toată creaţia lui Dumnezeu, dacă n-ar fi Maica Domnului, n-ar fi atât de foarte frumos şi împlinită. Este stăpâna cerului şi a pământului! E uşor să spui lucrul acesta, dar când spui şi a cuvântului… Este atâta loc în împărăţia lui Dumnezeu, să stea ca o împărăteasă, dar îi convine mai mult să stea la căpătâiul nostru!
Şi să ştiţi că oricare ar fi motivul întristărilor şi al supărărilor, sunt numai de la draci! Cum e posibil să deznădăjduim când avem un frate atât de grozav şi de puternic, care este Hristos, şi o mamă atât de cuprinzătoare, peste tot, care e Maica Domnului! Dumnezeu ne-a făcut dintr-o mare iubire, dar numai pentru El, nu ne-a făcut şi pentru altceva, ca să fim în Împărăţie împreună în marea bucurie şi veselie alături de El! Dar pentru lucrul acesta trebuie să jertfim.
A căzut Adam, Dumnezeu ne-a creat perfecţi, ne-a creat cu mari posibilităţi pentru că umanitatea este superioară angelităţii îngerilor! Domnul Iisus Hristos ne-a adus mai mult decât ne-a pierdut Adam, ne-a adus putinţa de a ne îndumnezei după har.
Maica Domnului spunea Sfântei Elisabeta că mare dar mi-a dat, de acum mă vor bucura toate neamurile pământului, a căutat spre smerenia roabei Sale! Ce-o să zică duşmanii Maicii Domnului, care zic că-i o simplă femeie, măcar că şi chiar femeia simplă înseamnă viaţă, înseamnă nădejde! Dar cum să vorbeşti aşa de Maica Domnului? E îngrozitor de vinovat! Şi totuşi acestor oameni la judecata cea din urmă, Maica Domnului le va arăta această nebănuită pedeapsă: „Vă iert, dar, fraţi creştini! Domnul Dumnezeu poate să facă orice dar un lucru nu poate, să-şi calce cuvântul!” Şi dacă este vorba aşa şi nu se va pocăi, în focul iadului zice că o să se ducă! Ne aşteaptă clipă de clipă, veacuri întregi, ne aşteaptă să ne îndreptăm inima către El, pentru că o simplă suspinare e o rugăciune mare!
Nu vă descurajaţi! Am spus că e nevoie de cruce, de jertfă, pentru că trebuie să dărâmăm în noi tot ce a creat păcatul şi tot cu darul lui Dumnezeu vom face şi această nebunie. Pentru că nu este ruşine să mori strivit de dureri! E ruşine să mori istovit de plăceri!
Ne-a creat cu atâta putere, cu atâta dragoste dar ne-a făcut liberi ca să avem, zice-se, şi noi meritul că suntem în Împărăţia Cerului. Dar şi aici ne ajută pas cu pas, ne spune Mântuitorul: „Nu se mişcă fir de păr fără voia mea!“. Dacă nu se mişcă fir de păr, nu se mişcă nici fir de iarbă, nici o frunză nu se mişcă fără voia lui Dumnezeu.
Am primit un bileţel într-o împrejurare, unde vorbeam, îmi spune unul că „eu am făcut un păcat mic“. Fraţilor, nu este lucrul mic în viaţă răul cel mai mic! E foarte mare păcatul! Şi atunci eu, era lume mai multă decât aici: „Domnule dragă, eu ştiu pe cineva care avea un păcat şi mai mic decât al matale! Adam n-a făcut decât că a muşcat dintr-un măr dar a răsunat cerul şi pământul, pentru că făcuse o neascultare, pentru că se despărţise de Dumnezeul lui!” Pentru lucrul acesta a trebuit, pentru că a fost jignită Sfânta Treime, Dumnezeirea, să Se întrupeze Cineva din Sfânta Treime şi aşa S-a întrupat Mântuitorul, aşa cum ştiţi. Dar pentru ca noi să străbatem, deşi suntem guvernaţi de El, cu multe ajutoare, avem înger păzitor, pe care l-aţi cam uitat! Şi spune aşa într-un loc: „E cu neputinţă să nu mori dacă l-ai vedea in adevărata lui lumină!“. Îngerul păzitor nu e singur, are alte miliarde de îngeri care sunt o mare unitate. Sunt extrem de puternici pentru că sunt extrem de curaţi!
Avem pe Maica Domnului, dacă este atât e destul! Maica Domnului este o nouă lume, Maicii Domnului îi place să stea la căpătâiul dureroşilor, la capătâiul suferinzilor, deşi stăpâneşte întreg cerul şi pământul. Este o enorm de mare greşeală aşa cum spuneam, să nu-i ceri nimic! E foarte supărată pe acei care nu-i cer nimic. Ne rugăm încontinuu să mai trăim, dar cu o condiţie, să purtăm crucea. A trebuit să vină Mântuitorul ca să ne salveze în urma unei căderi care a făcut-o Adam, v-am spus, a muşcat dintr-un măr.
Toate minunile pe care le-a făcut Mântuitorul, pe care le ştiţi, ne stă mintea în loc! Învia morţii ca şi cum era treaz. Dar n-a văzut lumea minunile pe care le-a făcut, numai atunci când a fost pe cruce, pentru că necesita această suferinţă cu orice chip. Când Mântuitorul era pe cruce, acum se văita Satana, a fost răpus! Nu putea în iubirea Dumnezeiască care stăpâneşte totul. Tot, fraţii mei! Nu există gând şi mişcare de păr să nu ştie! Dracul, dragii mei, e un tolerat, n-are nici o putere! „Îndrăzniţi“, a spus Mântuitorul, „Eu am biruit lumea!” şi ce alta doresc decât să aprindeţi focul pe care Eu l-am aprins.
Nu este timp de şagă, am fost în viaţa mea la multe căpătâi de morţi: plânset, vaiet, răcnet, muget, mii de glasuri fremătătoare. Vedeau păcatele pe care le-au făcut! Nu se puteau repara altfel decât înapoi, [dar] inapoi nu mai putea, că venise moartea. Moartea e o realitate, iadul e o realitate, raiul e o realitate – mereu auzim lucrurile acestea, mereu fiecare dintre noi spune ceva, bate un clopot în inima noastră: „Trezeşte-te!“.
Sigur că de asta am spus că e nevoie de jertfă! Oriunde ai fi, chiar în iubire, în familie, peste tot e nevoie de armonie. Ca să faci armonia e nevoie să ştii să jertfeşti! Ce ţi se cere? De ce vă speriaţi? De ce se zice: „Drace, drace!“. El zice: „Doamne, Doamne!“. Dumnezeu e bucuros de numai atât! Nu trebuie o mare meşteşugire, şi în sfârşit, tehnică neapărat a rugăciunii! Pune-ţi inima în mişcare! I-am spus lui Dumnezeu, şi cu cât i-am spus mai mult cu cât ne-a pierdut Adam. Ne-a adus putinţa de a fi dumnezei, ne-a dat putinţa să iubim duşmanii! Suntem mereu şi-n situaţia să repetăm că putem orice, dar părinte, să iubim vrăjmaşii nu putem. Bine dragii mei, care ziceţi că nu puteţi, dar ce vi se pare aşa de mare povară? Să zici: „Doamne, Doamne!“.
Iadul e o realitate care nu poate fi dezminţită, o confirmă: „mergeţi în focul cel de veci“. Focul veşnic e fără lumină! E de mii de ori mai tare în calorii decât asta de aici! Cât stai acolo? “O mie de ani“. Nu! O veşnicie! Pentru că nu i-ai spus ăluia: „Iartă-l Doamne!“. M-a înjurat, m-a lovit, m-a furat… Ce puţin! Eu m-am convins la căpătâiul atâtor morţi că toţi se căiau grozav, voiau să mai trăiască o zi! Ca să-şi pună lucrarea în regulă, care era foarte greu, nu s-a mai putut, decât atât. Astăzi este ziua aia! Dacă nu murim ne împodobim cu daruri deosebite, să putem sufla şi răsufla. Fraţi creştini, suflarea şi răsuflarea e un dar de la Dumnezeu, nici asta nu este a noastră! Totul – suntem guvernaţi, stăpâniţi de marea Lui iubire.
Vă daţi seama dumneavoastră ce se poate întâmpla dacă Mântuitorul Dumnezeu refuză să ne mai iubească?! Pentru că suntem cu gânduri frumoase, nu vă descurajaţi niciodată, este omeneşte să greşeşti, îngereşte să te ridici şi drăceşte să rămâi în groapă!
Acesta-i timpul, nu amânaţi cu nici un chip pe mâine! Nu vreau să fac istorie în tot ce vreau să vă spun, dar vreau să vă spun că este cel mai preţios timp acum, dovada este că stăm în picioare şi că am venit cu râvnă să împodobim aici cu prezenţa noastră acest grozav de mare praznic!
Ne spune Mântuitorul că atunci vei trece de la moarte la viaţă… Moartea-i o realitate, iadul de asemenea, v-am spus, Dumnezeu nu poate să facă un lucru, să-şi calce cuvântul. A spus aşa, aşa va judeca! A apărut iadul care este cea mai mare durere a lui Dumnezeu. Vă amintesc, să nu vă îngrijoraţi nici să vă înspăimântaţi. Sunt foarte convins că veţi vedea la răscrucea cea din urmă ce important a fost momentul acesta, prezenţa dumneavoastră aici.
Noi batem clopotele, ne luptăm să fim prezenţi, şi nu vi se cere nimic decât atât, să fii prezent şi să spui: „Maica Domnului nu mă lăsa!“. Credeţi că e puţin? Nu e puţin unde e dragoste desăvârşită. Acolo unde e dragoste desăvârşită totul este posibil. Încercaţi să vă iubiţi! Vă spun dragii mei, iubirea este criteriul judecăţii de apoi. Nu faceţi pofta acestui drac, că iar spun: e cu neputinţă să nu mori dacă dai în adevărata lui răutate, urâciune. O fetiţă mai mărişoară a văzut un drac, nu în adevărata lui urâciune, şi a preferat să meargă toată viaţa cu picioarele goale pe jar decât să mai vadă un drac! E o realitate, atât de mult l-a sluţit păcatul, lepădarea, urâciunea, şi tot ceea ce a făcut şi face. Dar nu vă speriaţi! Dumnezeu ne-a ascultat, ne-a dat înger păzitor, ne-a dat pe Maica Domnului, avem toate cetele de îngeri. Un părinte, îi citea ucenicul rugăciunea, părintele a făcut aşa şi a zis fratele: „Ce e părinte?“, „Ai greşit că am văzut îngerul dând din aripi!” Orice gând îl ia şi-l duce la Dumnezeu că-i înger păzitor, nu doarme în post!
Aveţi îndrăzneală, e tot ce vă putem spune, pentru că avem multe de spus, pentru că în inimile noastre foarte pretenţioase, aici nu mai e nevoie de multe, e nevoie de mult! E nevoie de adâncime, de a trăi acolo unde suntem!
Nu vă temeţi de judecată dacă aveţi pe Dumnezeu şi pe Maica Domnului! În noi stă toată fericirea veşnică. Luaţi lucrurile aşa cum sunt şi încercaţi, fraţilor încercaţi să vă iubiţi! Dacă nu se poate, cel puţin să nu vă omorâţi, să nu vă duşmăniţi!
N-am alt termen, decât ăsta: „Moarte sau viaţă!” Şi m-au întrebat mulţi ce e viaţa şi am răspuns: „Viaţa e moarte continuă!“, pentru că e mereu jertfă. Nu contează celelalte, ce spune lumea şi ce latră dracul! Contează ce spune Dumnezeu despre mişcarea inimii noastre.
Vă preţuim sincer, noi ne rugăm aici, chiar dacă nu vă interesează dar barem să ştiţi, ne rugăm pentru toată lumea şi sigur, pentru dumneavoastră acesta-i semnul material că sunteţi cu inima prezentă. N-aţi venit la praznicul din Techirghiol, aţi venit la un praznic ceresc sub oblăduirea, mângâierea, bucuria, nespus de marea veşnicie fericită a Maicii Domnului!
Aşa să vă ajute Dumnezeu!
Parintele Arsenie Papacioc
sursa:http://ortodoxia.md/

9 ianuarie 2013

Misa ...Orfanul Domnului

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Părintele Nicolae Tănase recomanda crestinilor si copiilor lor vizitarea orfelinatelor pentru o bună socializare cât si o întelegere a vietii.
Doi ortodocşi americani au răspuns invitaţiei Ministerului Educaţiei din Rusia de a preda morala creştină în câteva închisori şi orfelinate ruseşti. Aşa au ajuns aceştia, plini de râvnă, şi în aşezământul cu peste o sută de copii abandonaţi (băieţi şi fete) unde l-au întâlnit pe Mişa, orfanul Domnului... Dar să-i lăsăm să-şi depene singuri povestea...

Era aproape de sărbătoarea Crăciunului, timp potrivit pentru orfani să audă – mulţi dintre ei pentru prima oară – tradiţionala povestire despre Naşterea Domnului. Le-am vorbit despre Maica Domnului şi despre dreptul Iosif, cum au ajuns ei în Betleem şi cum, negăsind alt loc unde să tragă, s-au dus să înnopteze într-un staul, unde în noaptea aceea s-a şi născut Pruncul Iisus, în ieslea vitelor. Copiii şi educatorii stăteau nemişcaţi, sorbindu-ne cu emoţie fiecare cuvânt.

După terminarea povestirii, am dat fiecărui copil câte trei bucăţi de carton, să facă din ele o iesle, oricât de primitivă. Fiecare copil a mai primit şi câte o bucată de hârtie galbenă, din nişte şerveţele pe care le adusesem cu noi, căci în tot oraşul nu se putea găsi nici un fel de hârtie colorată. Urmând instrucţiunile noastre, copiii au făcut fâşii hârtia galbenă, închipuind paiele din iesle. Câteva pătrăţele de stofă din pijamaua pe care o americancă o azvârlise la gunoi, la plecarea din Rusia, au fost folosite drept scutece pentru Prunc. Păpuşi cu chip de copil au fost decupate cu răbdare de pe foile colorate aduse de noi din Statele Unite. Orfanii erau foarte absorbiţi de asamblarea ieslei, iar noi ne plimbam printre ei, gata să-i ajutăm la nevoie.

Aşa am ajuns şi la măsuţa lui Mişa, un copil cam de 6 anişori, care tocmai îşi terminase treaba. Uitându-mă la ieslea lui, am tresărit de mirare, căci în ea nu era unul, ci doi copii!

Am chemat îndată translatorul, să-l întrebe pe Mişa de ce erau doi copii în iesle.

Mişa şi-a pus mâinile la piept şi a început să ne recite istoria naşterii lui Iisus, cu multă seriozitate şi acurateţe. Acest copil, care tocmai auzise pentru prima dată povestirea biblică de Crăciun, ne-a relatat foarte corect tot ceea ce auzise de la noi, până în momentul în care Fecioara Maria a pus Pruncul în iesle.

De aici încolo, Mişa a început să adauge de la el, fabricând un sfârşit propriu al povestirii!

... Atunci, Fecioara Maria a pus pruncul în iesle. Iisus s-a uitat la mine şi m-a întrebat dacă am o casă în care să dorm. I-am spus că nu am mamă, nu am tată, şi nici casă în care să stau. Atunci Iisus mi-a spus că pot să stau cu El. Eu însă i-am răspuns că nu pot sta cu El, pentru că nu pot să-I dau nici un dar, aşa cum I-au dat cei ce au venit să-L vadă. Eu însă îmi doream foarte mult să stau cu Iisus în iesle, şi m-am gândit că I-aş putea ţine de cald şi că ăsta ar fi fost un dar plăcut pentru El.

Şi L-am întrebat: „Dacă ţi-aş ţine de cald, ar fi un dar bun pentru Tine?” Şi Iisus mi-a răspuns: „Dacă îmi ţii de cald, ăsta este cel mai mare dar pe care mi-L poate face cineva.”

Atunci m-am culcat în iesle, lângă El, şi Iisus m-a privit şi mi-a spus că pot sta pentru totdeauna cu El.

Când Mişa şi-a terminat povestea, lacrimile îi şiroiau pe obraji. Şi-a acoperit faţa cu palmele, şi-a pus capul pe măsuţă şi a tot hohotit de plâns, zgâlţâindu-şi umerii.

Micul orfan găsise, în sfârşit, pe cineva care-I promitea că nu-l va părăsi şi că va fi blând cu el, pe cineva la care ar fi putut sta pentru totdeauna…

(Povestita de Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa)

20 decembrie 2012

CUVÂNT LA NASTEREA DOMNULUI

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...


Fiindcă ne aflăm în vremea de prăznuire a Nasterii lui Iisus Hristos, Mântuitorul si Dumnezeul nostru, m-am gândit să spun câteva cuvinte în legătură cu acest prealuminat si dumnezeiesc praznic al mântuirii întregii lumi.

Ati văzut că atunci când vine primăvara - fiecare din noi am apucat atâtea primăveri câti ani avem -, mai întâi începe să se încălzească vremea, soarele începe să ardă mai cu putere, să străbată cu razele sale până la noi. Apoi începe a încolti iarba, pământul se umple de iarbă verde si de flori; neamul păsărilor începe să cânte frumos în codri, în dumbrăvi, în câmpii si pe dealuri. Dobitoacele ies la păsune, păstorii cântă din fluiere de bucuria primăverii, soarele străbate cu putere printre vii si livezi, codrii înfrunzesc si toată podoaba pământului se schimbă spre înnoire si se face un fel de rai pe pământ. Si fiecare are o multumire sufletească ajungând să vadă această împodobire si înnoire a stihiilor vremii, si de bucurie si multumire dă slavă lui Dumnezeu.

Asa s-a întâmplat si când a ajuns la noi plinirea vremii, primăvara cea duhovnicească a nasterii Domnului, Dumnezeului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Ea pe toate le-a bucurat, cum a zis Arhanghelul Gavriil către păstori: Iată, vă bineves-tesc vouă bucurie mare (Luca 2,10). S-au bucurat cerul si pământul de această primăvară si înnoire a neamului omenesc.

Dar oare de când a venit la noi această primăvară? Încă de când a zis Dumnezeu către sarpe despre Eva: Aceasta îti va zdrobi capul (Facere 3, 15). Era o proorocie a lui Dumnezeu Tatăl, că prin femeie a căzut neamul omenesc, si tot prin femeie, la plinirea vremii, se va zdrobi capul sarpelui, adică al satanei.

Dar de ce se cheamă Hristos sământa femeii? Apostolii spun că Hristos din sământa femeii S-a născut. Pentru ce? Pentru că El nu este sământă de bărbat după trup. Căci zice dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul în "Cuvânt teologic" la întruparea lui Dumnezeu sau în capetele cunostintei: "Sufletul Mântuitorului în persoana ipostasului s-a luat de la Duhul Sfânt, iar trupul din sângele Preasfintei si Preacuratei Fecioare Maria" (Filocalia 2, p. 215, într. 15, Sibiu, 1947, trad. de Pr. dr. D. Stăniloae).

Cam cu o mie cinci sute de ani înainte de venirea Domnului în trup, trăia în Mesopotamia, în tara cea dintre două râuri, Tigru si Eufrat, care se mai chema pe atunci "Poarta lui Dumnezeu", un mare vrăjitor pe care-l chema Valaam. El era dintr-o regiune numită Petor (Numerii 22, 5).

Tot în vremea aceea, poporul lui Israel era în nemernicia lui cea de patruzeci de ani, în pustie, si ajunsese în pământul amoreilor. După ce l-a bătut pe Sihon, împăratul amoreilor, trecuse în pământul Vasanului. Acolo l-a bătut pe Og, împăratul lor, si mare groază a băgat în popoarele de dincolo de Iordan si din pământul lui Moab, care era dincoace de Iordan, desi poporul încă nu trecuse Iordanul. Împărătia lui Moab, care era lângă poalele Muntelui Carmel si lângă Ierihon, avea pe atunci un împărat cu numele Balac.

Si acesta, când a văzut că poporul lui Israel - căruia îi ajuta Dumnezeu în vremea aceea, că era singurul popor ce se închina adevăratului Dumne-zeu - ia tară după tară si popor după popor, si a ajuns lângă hotarele lui, a fost cuprins de mare spaimă si grijă. De aceea împăratul Balac a strâns boierii curtii sale din Madiam si a zis: Poporul acesta mănâncă acum totul împrejurul nostru, cum mănâncă boul iarba câmpului (Numerii 22, 4).

Deci, sfătuindu-se ei si socotind că nu vor putea tine piept unui popor care se arată asa de puternic, au hotărât că nu este altceva mai bun de făcut decât să cheme în ajutor pe Valaam din Petor. Că la popoarele păgâne era mare credintă în acest vrăjitor pe vremea aceea. Atâta credintă aveau în acel mare vrăjitor, încât îl socoteau ca pe un dumnezeu.

Si a trimis Balac împăratul o delegatie peste Eufrat în Mesopotamia, cu mari daruri si cu mare cinste la Valaam din Petor, să vină să-i ajute cu farmecele sale, mai bine zis cu puterea drăcească, să bată pe poporul lui Israel, că dacă nu, tara lor va fi pierdută.

Si l-a dus pe vârful muntelui Peor si acolo i-a făcut jertfelnice. Dar Valaam, după ce i-a vorbit Dumnezeu prin gura asinei, în loc să blesteme poporul lui Israel a început să proorocească cele despre nasterea lui Iisus, zicând: Cât sunt de frumoase sălasurile tale, Iacove, corturile tale, Israele!... o stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel si va lovi pe căpeteniile Moabului si pe toti fiii lui Set îi va zdrobi. Din Iacov se va scula Cel ce va stăpâni cu putere... (Numerii 24, 5, 17-19).

Si astfel Valaam a proorocit de trei ori bine pentru Israel, despre steaua care trebuia să se arate în vremea nasterii Mântuitorului, si că Acesta va da lovitura de moarte lumii păgâne si idolatre si va împărăti peste toate popoarele lumii, până în veac. Apoi, sculându-se, s-a înapoiat în tara sa.

Acestea a proorocit pentru că Duhul lui Dumnezeu a umbrit pe Valaam vrăjitorul.

Băgati de seamă că acestea s-au întâmplat cu 1500 de ani înainte de venirea Mântuitorului, pe vremea lui Moise, când trăia Balac, împăratul Moa-bului. De atunci traditia aceasta era în tot pământul Persiei si în pământul unde se află astăzi Irakul si Iranul.

Si asa, din traditie în traditie, a ajuns proorocia aceasta, pe care o istoriseste dumnezeiasca Scriptură, până în vremea nasterii lui Iisus Hristos. Si s-a arătat steaua în Egipt, în Persia si în alte părti cu doi ani mai înainte.

Când au văzut magii o stea atât de mare, care nu-si mai făcea drumul ca si celelalte, de la răsărit la apus, ci venea de la miazăzi la miazănoapte -, stiind si proorocia lui Valaam -, au putut cunoaste despre steaua care va răsări din Iacov, din Israel, din protopărintele neamului evreiesc, Împăratul care va zdrobi toate împărătiile lumii si va împărăti în veac în împărătia cea duhovnicească si fără de sfârsit (conf. Luca 1, 33).

Dar cine erau magii care au pornit să se închine Mântuitorului? Să nu credeti că erau vrăjitori ca Valaam din Petor. Nu. În Persia, magi se numeau cei mai mari filozofi si astronomi, ghicitori în stele sau astrologi. Ei aveau cărti vechi rămase de la Valaam si de la alti înaintasi si stiau, din traditia de un mileniu si jumătate, că se va arăta o stea neobisnuită, o stea făcându-si drumul altfel, nu asa cum i-a zis Ziditorul de la început, si atunci Se va naste un Împărat care va împărăti toată lumea. Si pândeau, că erau astronomi, să vadă când va apărea steaua care să-si facă drumul ei, nu asa ca toate celelalte.

Oare nu te-ai speria să vezi acum o stea că vine de la miazăzi spre miazănoapte? Acum ai zice că e satelit, că seamănă cu stelele, dar atunci nu erau sateliti. Deci se stia că acesta este un semn minunat nemaiîntâlnit. "Oare ce-i cu steaua aceasta? O fi steaua despre care a spus Valaam din Petor!"

Si de ce a apărut steaua cu doi ani mai înainte de nastere? A fost o rânduială dumnezeiască să se arate cu doi ani mai înainte, ca să aibă ei când se pregăti pentru o călătorie lungă, din Persia până în Ierusalim, căci trebuiau să meargă peste 1000 de km, si pe atunci nu era atât de usor ca acum.

Si cei trei mari filosofi si magi au pornit cu cămilele încărcate cu hrană si cu daruri, să-L găseas-că pe Împăratul lumii.

Patru au pornit, dar numai trei au ajuns. Unul din ei cu numele Artavan, fiind împiedicat de diavo-lul, n-a putut să vină să se închine Mântuitorului în Betleem, ci a ajuns mai târziu, când Hristos era răstignit pe Cruce.

Iubiti credinciosi,

Dar cum s-a săvârsit această taină duhovni-cească? Nouă ne istoriseste Evanghelistul Matei asa: Iar nasterea lui Iisus Hristos asa a fost: că logodită fiind Maria, mama Lui, cu Iosif, mai înainte de a fi ei împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt (Matei 1, 18).

Dar de ce a trebuit să se logodească cu bărbat cea Preasfântă si Preacurată Fecioară, dacă a născut de la Duhul Sfânt si a fost cămara plină de toate darurile Sfântului Duh?

După cum arată dumnezeiestii Părinti, Maica Domnului a fost logodită pentru două pricini. Prima, pentru că trebuia să fie mintit satana. Cu 700 de ani înainte de venirea Domnului, Proorocul Isaia, evan-ghelistul Vechiului Testament, a spus la capitolul 7, versetul 14: Iată, fecioara în pântece va lua si va naste fiu si vor chema numele lui Emanuel, ce se tâlcuieste, cu noi este Dumnezeu.

Satana a înteles, prin gura acestui prooroc, că o fecioară va zămisli în chip negrăit la plinirea vremii, prin lucrarea lui Dumnezeu, si din ceasul acela a început să pândească pe toate fecioarele câte erau pe fata pământului, să afle care din ele va naste fără bărbat, ca să pună piedici planului mântuirii neamului omenesc. Căci, dacă o afla poporul având în pântece nefiind logodită, o ucidea cu pietre, după legea lui Moise.

Dar satana s-a înselat, că nu poate el niciodată să împiedice lucrarea lui Dumnezeu si să întârzie taina mântuirii. Că zice dreptul Iov: El (Dumnezeu) destramă planurile celor vicleni... El prinde pe înte-lepti în istetimea lor si sfatul celor înselători ies prost (Iov 5, 12-13).

De aceea Dumnezeu Si-a arătat întelepciunea si prudenta, când a dat logodnic Fecioarei, ca să creadă toată lumea si însusi satana că este femeie ca toate femeile, si el (satana) să nu bănuiască că ea este fecioara cea din veci asteptată si aleasă să nască pe Mesia.

Iar a doua pricină a fost si mai tainică. Sfântul Grigorie Teologul si Marele Vasile spun că s-a dat logodnic fecioarei, ca nu cumva satana, cunoscând de la început taina mântuirii, să nu intre în luptă cu Hristos. (Marele Vasile, Tâlcuire la psalmul 44 si Sfântul Grigorie Teologul, Cuvânt la Nasterea Dom-nului).

Căci Hristos trebuia să pătimească, să fie batjocorit, ocărât, schingiuit, răstignit si la urmă să fie omorât, si satana stia că noi prin rănile Lui ne vom vindeca. Toate acestea erau prezise de Isaia, care a zis: Dar El a luat asupră-Si durerile noastre si cu suferintele noastre S-a împovărat... si prin rănile Lui noi toti ne-am vindecat (53, 4-5).

Iată ce trebuia să pătimească El, conducătorul lumii, de la om! Si dacă ar fi stiut satana că această fecioară are să nască pe Hristos, nu avea oare să fugă departe de El? Ar fi luat lui Hristos orice prilej de a fi ocărât si batjocorit si omorât, ca să nu se plinească în felul acesta mântuirea lumii, care trebuia să vină prin Cruce.

Atunci satana n-avea să mai întărâte pe evrei, pe farisei, pe cărturari. N-avea să-l mai facă vânzător pe Iuda; nu apela la Pilat, nici la Irod, să-L prigo-nească. Dar de ce? Ca nu cumva să biruie Hristos si să ne mântuim noi! Dar asa, necunoscând taina, a început să-L prigonească chiar după botez, socotind că-i un drept sau un prooroc.

Că auzi ce-I spune satana în muntele Caranta-niei, căci nu stia sigur cine este: De esti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini (Matei 4, 1). Iar altădată, când duhul necurat a strigat din îndrăcitul din tinutul gherghesenilor: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? (Luca 8, 28).

A spus acestea pentru că diavolul stia scriptura care zice: Eu am zis: Dumnezei sunteti si toti fii ai Celui Preaînalt (Psalm 81, 6). Deci satana îl socotea pe Mântuitorul ca pe un fiu al lui Dumnezeu după dar, asemeni proorocilor si dreptilor către care a fost cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 10, 35), nestiind că este Fiul lui Dumnezeu după fiintă, Cel care va prăda iadul si va omorî moartea.

Dar cu câti oameni nu se luptase el de atâtea mii de ani! Cu câti patriarhi, cu câti drepti, cu câti făcători de minuni, care au înviat si mortii? El stia că trebuia să vină proorocul prezis de Moise, dar nu stia că va veni în persoana lui Hristos. Iată, deci, cele două pricini pentru care a pus Dumnezeu logodnic lângă Preacurata Fecioară Maria.

Iubiti credinciosi,

Dar să mergem cu Evanghelia mai departe. Si Iosif, când a văzut că Maica Domnului are în pân-tece, s-a întristat. El stia că a luat pe această fecioară din mâna proorocului Zaharia, să-i păzească fecioria nestricată si s-o păzească cu totul în învătătura Sfintelor Scripturi. Si când a văzut-o grea, a început a se spăimânta, a se mâhni cu gândul, cum cântă Biserica: "Spăimântatu-s-a Iosif..." si "Nu te mâhni, Iosife...".

S-a mâhnit Iosif, gândind cum se poate ca o fecioară de 15 ani, curată si preasfântă, pe care a luat-o din Sfânta Sfintelor, pe care a hrănit-o Arhan-ghelul Gavriil 12 ani, încredintată lui ca unui om bătrân si văduv, cum se poate deci ca această cămară a tainelor, această floare a raiului si a cerului, să fie acum grea? Cine a înselat-o pe Maria? Cine a gresit cu dânsa? Cum de s-a încumetat cineva să se apropie de un vas al Duhului Sfânt?

Acestea erau întrebările pe care bietul si dreptul Iosif si le punea, mâhnindu-se după dreptate. Avea dreptul să se mâhnească, fiindcă toată grija de a o păzi era asupra sa. "Mă tem - gândea el - că de voi spune lui Zaharia aceasta, o să mă mustre, că de ce n-am păzit-o; iar dacă va afla poporul, pe dânsa o va ucide cu pietre. Da - îsi zicea el -, mai bine am s-o las în taină si mă duc".

Si cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ceea ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Iar Iosif a primit aceste cuvinte ca si cum Însusi Dumnezeu i-ar fi spus: "Nu te teme că a înselat-o cineva! Nu te teme că de comoara aceasta a Duhului Sfânt s-a atins cineva să ti-o fure! Nu. Este preasfântă, preacurată! Pentru dânsa am făcut cerul si pământul si am zidit toată făptura! Ia-o, si nu te teme!"

Si asa, întărit de înger, Iosif a luat-o! Si zice mai încolo Scriptura: Si n-a cunoscut-o pe ea până când a născut pe Fiul Său cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus (Matei 1, 25). De la acest cuvânt până când, pornesc neoprotestantii de tot felul si nu voiesc s-o laude si s-o cinstească pe Maica Domnului. Ci zic: Auzi ce spune Scriptura: Si n-a cunoscut-o pe ea până când..., ca si cum ar da a întelege că după aceea, după ce a născut pe Cel Unul-Născut, s-o fi cunoscut Iosif!

Dar nebuni sunt si slabi la minte toti cei care cugetă asemenea cu dânsii. Să cerceteze Scriptura mai întâi si să vadă ce înseamnă cuvântul până când. Si atunci să vadă adevărul, care străluceste mai mult decât soarele în Evanghelie si în toate dumneze-iestile Scripturi.

Cuvântul "până când" înseamnă vesnicie, se spune în Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin. Si citind în scrierile dumnezeiestilor Părinti, vedem tâlcuit că, atunci când auzim zicându-se în psalmul 109: Sezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmasii Tăi asternut picioarelor Tale, să nu întelegi că de la judecată înainte, de când va zdrobi Hristos toată vrăjmăsia si pe diavolul si pe cei potrivnici, nu va mai sedea de-a dreapta Tatălui, spre a împărăti cu El peste toate veacurile, deoarece stim bine si este scris, că împărătia Lui nu va avea sfârsit (Luca 1, 33).

Sau când auzim de sotia lui David, Micol, fata lui Saul cea mai mică, se zice că n-a avut copii până în ziua mortii ei (II Regi 6, 23). Înseamnă că a născut după ce a murit? Câtă nebunie ar fi să crezi că a născut după ce a îngropat-o?! Deci a arătat vesnicia, că niciodată nu a mai născut.

Sau despre corbul lui Noe, ce zice? Si nu s-a mai întors corbul în corabia lui Noe până ce a secat apa de pe pământ (Facerea 8, 7). Dar s-a întors vreodată, sau o să se mai întoarcă? Nu! Porumbelul s-a întors a doua oară, dar corbul nu s-a mai întors!

Deci cuvântul până când înseamnă vesnicie! Asa si despre Maica Domnului. Când auzi că n-a cunoscut-o pe ea până când înseamnă că în vecii vecilor n-a cunoscut bărbat si n-a cunoscut-o nimeni.

Ce spune dumnezeiasca Evanghelie mai depar-te? Si a luat pe Maria, logodnica sa, că a venit poruncă de la cezarul August, când domnea în Siria Quirinius, să meargă fiecare să se înscrie. Unde? În cetatea sa.

Si a venit Iosif cu Maria în cetatea Betleem. De ce au venit în Betleem? Betleemul era cetatea lui David, căci ati auzit mai sus ce i-a spus îngerul lui Iosif, logodnicul Fecioarei: Iosife, fiul lui David... Si fiindcă si Iosif si Maica Domnului se trăgeau din neamul si din casa lui David, după dreptate au venit în Betleem să se înscrie, cu toate că acum locuiau în altă parte.

Betleemul, numit în vechime si Efrata, se mai chema si cetatea lui David, căci într-însa s-a născut si s-a uns ca împărat marele strămos al Mântui-torului, după trup. Dar s-a mai numit si "Casa Pâinii", de către fericitul patriarh Iacov, care, păscându-si turmele oilor sale pe acele locuri, mai înainte a văzut si a proorocit că acolo avea să se pogoare si să Se nască Pâinea cea vie care S-a pogorât din cer, Domnul nostru Iisus Hristos.

Dar unde se află Betleemul? În Palestina. Este o cetate mică, la jumătatea căii între Ierusalim si Hebron, unde s-a născut Sfântul Ioan Botezătorul si unde Avraam a vorbit la stejarul Mamvri cu cei trei îngeri, mai bine-zis cu Sfânta Treime. Acolo era Betleemul!

Dar de ce S-a născut Mântuitorul în Betleem? Era vreo proorocie că Betleemul va fi locul de nastere al lui Iisus Hristos? Era. Proorocul Miheia a spus mai înainte cu vreo 4-500 de ani de venirea lui Hristos în lume: Si tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nicidecum nu esti mai mic între voievodatele lui Iuda, căci din tine va iesi Povătuitorul, Care va paste pe poporul Meu Israel (Miheia 5, 1; Matei 2, 6).

Această proorocie au cunoscut-o si arhiereii si cărturarii, căci atunci când i-a întrebat Irod: "Unde va să se nască Hristosul", ei au răspuns: "În Betlee-mul Iudeii". Si i-au spus proorocia aceasta.

Deci, când a venit Iosif în Betleemul Iudeii cu Maica Domnului, împlinindu-se nouă luni, tocmai atunci a sosit vremea de nastere. Si atunci, aflându-se în Betleem, căutau un loc unde să poată naste.

Iubiti frati, poate si dumneavoastră si noi am stat în una din nopti afară, când cerul era înstelat si stelele asa de frumoase si de strălucitoare, ca în timpul de iarnă de acum. Ce ati face dacă ati vedea deodată că stelele si cerul tot vin si vin si vin spre pământ si se apropie? Si din ce se apropie mai tare, mai tare luminează; si de atâta orbire si de frică, negresit, mai că v-ar iesi sufletul! Ce s-ar întâmpla? Câtă spaimă ar fi!

Sau dacă am vedea deodată în timpul zilei că soarele începe să vină către noi si tot vine si orbeste lumea si arde lumea cu razele sale si miliarde de raze străpung văzduhul, arzând toate si luminând toate! Câtă frică ar fi atunci si cât cutremur să vezi stelele si soarele venind spre pământ.

Ei, dar nimic n-ar fi aceasta fată de ce s-a întâmplat la nasterea lui Hristos. Că nu cerul, nu soarele s-a coborât atunci la noi, ci Ziditorul cerului si al pământului. Cel ce a zidit soarele si a pus lumina, razele si căldura în el, si a pus luminători pe tăria cerului. Acela a venit!

Câtă spaimă, cât cutremur n-ar trebui să ne cuprindă pe noi gândind că Cel Care a făcut toate din nimic, a venit până la firea noastră. Si n-a voit să vină să se nască în palatele cezarilor Romei sau la faraonii Egiptului, unde era numai aur, ci într-o iesle simplă, într-o pesteră. Era o pesteră cu iesle pentru vite, care avea cam 20-30 de picioare lătime, unde se adăposteau vitele de căldura mare. Era pestera unde David închidea oile când era păstor.

Deci Mântuitorul a voit să Se nască chiar în pestera unde David, strămosul Său după trup, a trăit. N-a ales palatele din Roma, nici pe cele din Persia, ci pestera lui David, ca să-si arate smerenia chiar de la început, de la nastere.

Dar de ce S-a născut într-o pesteră? Pentru că ea este simbolul întunericului. El a venit să aducă lumină si în temnita iadului si în lumea care era în noapte, că zice marele Apostol Pavel: Întunericul veacului acestuia. Veacul de acum si mai ales cel până la Hristos era o noapte lungă, în care lumea era oarbă, stătea în întunericul slujirii de idoli si al păcatului.

Si S-a născut Hristos noaptea, la miezul noptii si în pesteră, ca să arate că El a venit să aducă lumină, să risipească întunericul. Unde? La pesterile de care a spus Isaia, căci zice: pesterile lor - vorbeste de pesterile iadului - în veci cu întuneric sunt făcute. Si a venit să risipească întunericul din pesterile iadului si întunericul păcatului de pe fata pământului.

Dar de ce S-a născut Iisus Hristos la miezul noptii? A venit să lumineze pesterile întunericului veacului aceluia, întunecat de atâtea mii de ani, pentru că Hristos era lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care va să vie în lume. El de la început era lumina lumii si a venit să lumineze si să strălucească în toate părtile cu razele soarelui dumnezeirii Sale.

Dar stiti în care zi a săptămânii S-a născut Hristos? Poate vă întreabă cineva. Adu-ti aminte din Sfânta Scriptură ziua în care a făcut Dumnezeu lumina, când a zis: "Să se facă lumină" si a fost lumină! (Facerea 1, 3). Ziua întâi a săptămânii, Duminica sau "Ziua soarelui"!

Duminica S-a născut Hristos; Duminica S-a botezat, cum arată Sfintii Părinti de la Soborul IV Ecumenic. Duminica a înviat din morti (Matei 28, 1). Duminica a turnat Hristos din Duhul Sfânt peste Sfintii Săi ucenici si Apostoli. Duminica Sfintii Apostoli făceau Sfânta Liturghie. Tot Duminica s-a descoperit si Apocalipsa, că Sfântul Evanghelist Ioan zice: Am fost în duh în zi de Duminică (1, 10). Iată dar, câte sunt legate de ziua Duminicii!

De aceea a sfintit Dumnezeu ziua Duminicii si cu nasterea Sa, pentru că în ziua aceasta, cum v-am spus, a făcut Dumnezeu lumina. Parcă ne-ar fi spus Mântuitorul: "Eu Însumi am făcut lumina cea zidită atunci, si am venit să aduc lumina cea sfintită si duhovnicească la toată lumea. Eu am adus lumină peste tot omul si voi lumina peste tot omul care vine în lume ca lumina sfintită. Eu am făcut lumina atunci când am făcut soarele si lumina zilei, si Eu am venit acum cu lumină gândită, ca lumină duhovnicească". Iată pentru care pricină Hristos S-a născut Duminica si la miezul noptii.

Iubiti credinciosi,

Magii, când au ajuns în Iudeea, s-au dus la stăpânitorul Irod si au întrebat unde este Împăratul care S-a născut. Si întelegând Irod că în Iudeea si anume în Betleem se va naste Hristos, cu mare viclesug le-a spus magilor: Mergeti si cercetati cu de-amănuntul despre Prunc si, dacă Îl veti afla, vestiti-mi si mie, ca, venind si eu, să mă închin Lui (Matei 2, 8).

N-avea el de gând să-L cinstească, ci voia numai să afle unde este, ca să-L piardă. Dar cum v-am mai spus, planul lui Dumnezeu nu-l poate opri nimeni. Nici dracii, nici îngerii, nici oamenii, nici popoarele, nimeni, nimeni. El înaintează vesnic cum este rânduit de Dumnezeu.

S-au dus deci magii, după cum stiti, si au aflat steaua deasupra pesterii din Betleem. Apoi s-au închinat cu mare bucurie si cinste Domnului nostru Iisus Hristos, si I-au adus daruri: aur, smirnă si tămâie. Aur, ca unui împărat, tămâie, ca unui Dumnezeu si smirnă ca unui mort (muritor). Si luând înstiintare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, au pornit înapoi pe altă cale.

Irod, văzând că a fost batjocorit, s-a umplut de mare furie si de mare tulburare. Si aducându-si aminte de cele spuse de magi, că steaua s-a arătat cu doi ani mai înainte, a trimis ostasi în Betleemul Iudeii si în jur, să taie toti pruncii de doi ani si mai jos, că numai asa va fi sigur de uciderea acelui Împărat, Care este Hristos.

Dar înainte de aceasta, îngerul Domnului se arătă lui Iosif în vis si-i spuse: Scoală-te, ia pruncul si pe mama Lui si fugi în Egipt si stai acolo până ce-ti voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L omoare (Matei 2, 13).

Ati văzut purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru Fiul Său? Dar de ce i-a zis: "Fugi"? Oare S-a temut Hristos de Irod? De ce fuge Dumnezeu de om? Se teme oare de el? Doamne fereste! De câte ori nu a trecut Hristos prin mijlocul fariseilor când au vrut să-L prindă?

Aceasta a făcut-o spre a ne da nouă pildă, ca să fugim din calea primejdiei când vedem că vine asupra noastră; pentru că zice Sfântul Ioan Gură de Aur: "Dacă vezi că vine primejdia, să n-ai cutezanta si mândria cugetului să stai în calea primejdiei. Dacă stai, va lua Dumnezeu darul de la tine, fiindcă te încrezi în tine. Dacă Dumnezeu vrea să pătimesti martiriul si să te încununeze, te găseste dusmanul. Dar tu esti dator să te păzesti, să nu crezi că esti mai tare decât Petru si Pavel si să stai în calea primejdiei".

Dar câti din drepti n-au fugit si nu s-au ferit? De câte ori n-a fugit David de furia lui Saul, care îl urmărea ca să-l piardă?

Sfântul Atanasie cel Mare a fugit de furia arienilor; Emilian al Cizicului, treizeci de ani a umblat fugar; Teofilact al Nicomidiei, douăzeci si opt; Ilarion cel Nou a stat la o văduvă bătrână sapte ani într-o grădină, într-un bordei; Sfântul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului, a stat doisprezece ani pe malul mării la un pescar, fiindcă îl urmărea Leon, împăratul iconoclast; Sfântul Teodor Studitul două-zeci de ani a fost fugar si de asemenea ucenicul său, Nicolae Mărturisitorul.

Deci, vedem din vremea prigoanelor cum s-au ferit crestinii si sfintii, ca să nu aibă mândria să spună: "Mă duc la moarte!" Pentru că nu suntem pregătiti de moarte, si Dumnezeu, când vede că omul se reazemă pe puterile lui, îi ia darul. Este mai bine să zicem: "Doamne, sunt păcătos, sunt neputincios si fricos, de aceea fug. Dacă vrei să mă întăresti Tu, scoate-mă; dacă nu, fug!" Ce spune Proorocul Isaia în cântarea a patra? Mergi, poporul Meu, încuie usa ta, ascunde-te putin, câtusi de putin, până va trece mânia Domnului (Isaia 26, 20).

Auzi! Să ne ascundem putin, câtusi de putin, până va trece mânia Domnului. Nu avem poruncă să iesim în vileag, dar nici să ne lepădăm de Hristos când suntem descoperiti.

Si Sfântul Andrei al Cezareei, în tâlcuirea Apocalipsei, pentru prigoana cea mare care va fi către sfârsitul lumii pentru toată Biserica de pe fata pământului, zice: "În vremea aceea va ajuta Bisericii lui Hristos pustia cea gândită si cea simtită". Pustia cea gândită este atunci când omul va tine credinta în taină si se va ruga din inimă lui Dumnezeu să se pregătească pentru mucenicie si pentru moarte.

Iar pustia cea simtită vor fi codrii, muntii, dea-lurile, văile adânci, desisurile, care vor adăposti pe robii lui Dumnezeu si îi vor acoperi. Asa trebuie să facem. Negresit, în toată vremea si în tot locul, crestinul trebuie să fie pildă, să mărturisească prin toată viata sa că este cu adevărat lumina lumii si sarea pământului, să aibă mereu în minte cuvântul Apostolului: Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseste spre mântuire (Romani 10, 10).

Dar si aceasta să o învătăm din Evanghelia de azi: că este bine, si după Sfintii Prooroci si după Sfintii Apostoli, să te feresti din calea primejdiei când poti. Când nu, stăm înaintea Domnului si El va întări pe cele neputincioase si va plini cele cu lipsă ale noastre.

Iubiti credinciosi,

Iată ce s-a întâmplat. Sculându-se Iosif a luat Pruncul si pe mama Lui si au fugit în Egipt. Si au stat acolo, după mărturia unor sfinti si a unor mari istorici, sapte ani, că Irod a domnit 13 ani, cum arată marele istoric evreu Iosif Flaviu.

Si S-a dus Mântuitorul în Egipt pentru două pricini: prima ca să împlinească proorocia lui Osea: Din Egipt am chemat pe Fiul Meu (Osea 11, 1; Matei 2, 15), precum trebuia să plinească la vreme si proorocia despre răstignire, hrănirea cu otet, trestia si toate celelalte.

Dar si pentru altă pricină s-a făcut aceasta: În secolele II-IV după Hristos au iesit niste erezii numite gnostice: montanistii, arienii si altele. Si o seamă din ei au nălucit că Hristos S-a născut nu după fire, ci după nălucire. Deci, dacă nu S-ar fi ascuns Hristos, acesti eretici ar fi nălucit că El nu ar fi fost si om după trup, ci numai Dumnezeu, care după nălucire S-a întrupat.

Dar dacă a fugit de sabia lui Irod, El a fugit ca om, ca să arate că poartă si fire omenească si că sabia l-ar fi tăiat. Deci a făcut aceasta ca să se folosească Biserica mai târziu. A fugit deci ca să împlinească proorocia care spune că din Egipt am chemat pe Fiul Meu si ca să arate că purta trup si S-a ferit cu firea Sa omenească de sabia lui Irod.

Iar după ce au stat ei sapte ani în Egipt, Iosif, primind poruncă în vis, a luat Pruncul si pe mama Lui si a venit în părtile Galileii, în pământul lui Israel (Matei 2, 21-22).

Si ducându-se în Galileea, s-au asezat în cetatea Nazaret. Dar de ce au venit tocmai la Nazaret? Ca să se împlinească Scriptura, care zice: ...Nazarinean se va chema. Dar de la Sfintii Părinti aflăm că cuvântul nazarinean nu există în toată Scriptura. Atunci de ce se zice: Si a venit si a locuit în orasul Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean se va chema (Matei 2, 23).

Dar câte Scripturi nu existau mai înainte, de care stim prin traditie? Iudeii au fost strămutati din locul lor si o multime de cărti canonice de-ale lor s-au pierdut, cum a fost si Cartea Întelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, a lui Tobie si altele care au intrat în canonul cărtilor Scripturii. Asa se întelege proorocia aceasta de "Nazarinean". Se bănuieste că se află în cărtile lui Enoh, care a scris 19 cărti, ce se aflau în corabia lui Noe când a venit potopul. Căci se stia si după potop de proorocia lui Enoh, de care aminteste Sfântul Apostol Iuda în Epistola sa sobornicească si în cea de a doua a Sfântului Apostol Petru.

Deci cuvântul "Nazarinean" nu-l găsesti în toată Scriptura, dar s-a păstrat prin traditie, din proorociile lui Enoh. Asa spun dumnezeiestii Părinti.

Dar mai avem oare si altele din prorociile care s-au păstrat numai prin traditie si nu sunt scrise? Da, avem. Iată ce spune Epistola a doua a Sfântului Apostol Pavel către Timotei: După cum Iannes si Iambres s-au împotrivit lui Moise, asa si acestia stau împotriva adevărului... si celelalte (3, 8).

Ati văzut? Dar căutati la Numerii si la Levitic, să vedeti, găsiti pe Iannes si Iambres în Scriptură?

Am avut o discutie cu adventistii de la Fundul Moldovei, care ziceau că ei cred numai ce este scris. "Dacă voi credeti numai ce este scris, vă rog să-mi arătati unde se scrie de Iannes si Iambres în Scriptură?" Au zis: "Nu este scris". "Si de unde stie Pavel, care nu spune minciuni? Voi credeti în toate cele 14 epistole ale lui. De unde stie el că Iannes si Iambres s-au împotrivit lui Moise?" Au răspuns: "Poate din traditie". "Nu "poate". Eu vă aduc vouă si altele din Scriptură, care arată că traditia este mai veche decât Scriptura. Si Scriptura nu este altceva decât o traditie veche întreagă, scrisă.

V-am dat pilda cu Iannes si Iambres. Unde vedeti în Scriptură că asa i-a chemat? În ea se spune numai că vrăjitorii lui Faraon s-au împotrivit lui Moise până la a treia plagă (Iesire 7, 11, 22; 8, 7), până ce a dat Moise în tot pământul musită, dar nu spune cum îi chema pe vrăjitorii care s-au împotrivit lui.

Asadar, fratii mei, din predica de azi, pe lângă altele, să vă rămână cu osebire în minte, întâi, că suntem datori să ne ferim în vreme de primejdie, după a noastră putere; iar al doilea, că unele proorocii despre Mântuitorul le-au adus Sfintii Evanghelisti din Sfânta Traditie, care este mai veche decât Sfânta Scriptură. Asa este aceasta care zice că Mântuitorul Se va chema "Nazarinean".

Aceasta s-o stiti despre Nasterea Mântuitorului Iisus Hristos. Mai înainte de toate să dati slavă milostivirii si bunătătii celei negrăite a Mântuitorului nostru Iisus Hristos si Preacuratei si Preasfintei Fecioare Maria, care a slujit la Nasterea Lui, că ne-a învrednicit pe toti să mai ajungem încă o dată Nasterea Domnului si să prăznuim înnoirea neamului omenesc prin taina venirii cea în trup a lui Dumne-zeu Cuvântul.

Cu aceasta închei si rog pe Bunul Dumnezeu să ne ajute să nu uităm cele ce le-am spus si cele ce ati auzit. Amin!

http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/index.htm

26 august 2012

Maica Domnului e suparata pe aceia care nu-i cer nimic

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Maica Domnului
Cuvantul Parintelui Arsenie Papacioc rostit la Praznicul Adormirii Maicii Domnului din 2005:

Iubitii nostri frati crestini,
Cu toate cerurile, cu toată creaţia lui Dumnezeu, dacă n-ar fi Maica Domnului, n-ar fi atât de foarte frumos şi împlinită. Este stăpâna cerului şi a pământului! E uşor să spui lucrul acesta, dar când spui şi a cuvântului… Este atâta loc în împărăţia lui Dumnezeu, să stea ca o împărăteasă, dar îi convine mai mult să stea la căpătâiul nostru!
Şi să ştiţi că oricare ar fi motivul întristărilor şi al supărărilor, sunt numai de la draci! Cum e posibil să deznădăjduim când avem un frate atât de grozav şi de puternic, care este Hristos, şi o mamă atât de cuprinzătoare, peste tot, care e Maica Domnului! Dumnezeu ne-a făcut dintr-o mare iubire, dar numai pentru El, nu ne-a făcut şi pentru altceva, ca să fim în Împărăţie împreună în marea bucurie şi veselie alături de El! Dar pentru lucrul acesta trebuie să jertfim.
A căzut Adam, Dumnezeu ne-a creat perfecţi, ne-a creat cu mari posibilităţi pentru că umanitatea este superioară angelităţii îngerilor! Domnul Iisus Hristos ne-a adus mai mult decât ne-a pierdut Adam, ne-a adus putinţa de a ne îndumnezei după har.
În Evanghelia de aseară Maica Domnului spunea la Sfânta Elisabeta că mare dar mi-a dat, de acum mă vor bucura toate neamurile pământului, a căutat spre smerenia roabei Sale! Ce-o să zică duşmanii Maicii Domnului, care zic că-i o simplă femeie, măcar că şi chiar femeia simplă înseamnă viaţă, înseamnă nădejde! Dar cum să vorbeşti aşa de Maica Domnului? E îngrozitor de vinovat! Şi totuşi acestor oameni la judecata cea din urmă, Maica Domnului le va arăta această nebănuită pedeapsă: „Vă iert, dar, fraţi creştini! Domnul Dumnezeu poate să facă orice dar un lucru nu poate, să-şi calce cuvântul!” Şi dacă este vorba aşa şi nu se va pocăi, în focul iadului zice că o să se ducă! Ne aşteaptă clipă de clipă, veacuri întregi, ne aşteaptă să ne îndreptăm inima către El, pentru că o simplă suspinare e o rugăciune mare!
Nu vă descurajaţi! Am spus că e nevoie de cruce, de jertfă, pentru că trebuie să dărâmăm în noi tot ce a creat păcatul şi tot cu darul lui Dumnezeu vom face şi această nebunie. Pentru că nu este ruşine să mori strivit de dureri! E ruşine să mori istovit de plăceri!
Ne-a creat cu atâta putere, cu atâta dragoste dar ne-a făcut liberi ca să avem, zice-se, şi noi meritul că suntem în Împărăţia Cerului. Dar şi aici ne ajută pas cu pas, ne spune Mântuitorul: „Nu se mişcă fir de păr fără voia mea!“. Dacă nu se mişcă fir de păr, nu se mişcă nici fir de iarbă, nici o frunză nu se mişcă fără voia lui Dumnezeu.
Am primit un bileţel într-o împrejurare, unde vorbeam, îmi spune unul că „eu am făcut un păcat mic“. Fraţilor, nu este lucrul mic în viaţă răul cel mai mic! E foarte mare păcatul! Şi atunci eu, era lume mai multă decât aici: „Domnule dragă, eu ştiu pe cineva care avea un păcat şi mai mic decât al matale! Adam n-a făcut decât că a muşcat dintr-un măr dar a răsunat cerul şi pământul, pentru că făcuse o neascultare, pentru că se despărţise de Dumnezeul lui!” Pentru lucrul acesta a trebuit, pentru că a fost jignită Sfânta Treime, Dumnezeirea, să Se întrupeze Cineva din Sfânta Treime şi aşa S-a întrupat Mântuitorul, aşa cum ştiţi. Dar pentru ca noi să străbatem, deşi suntem guvernaţi de El, cu multe ajutoare, avem înger păzitor, pe care l-aţi cam uitat! Şi spune aşa într-un loc: „E cu neputinţă să nu mori dacă l-ai vedea in adevărata lui lumină!“. Îngerul păzitor nu e singur, are alte miliarde de îngeri care sunt o mare unitate. Sunt extrem de puternici pentru că sunt extrem de curaţi!

Avem pe Maica Domnului, dacă este atât e destul! Maica Domnului este o nouă lume, Maicii Domnului îi place să stea la căpătâiul dureroşilor, la capătâiul suferinzilor, deşi stăpâneşte întreg cerul şi pământul. Este o enorm de mare greşeală aşa cum spuneam, să nu-i ceri nimic! E foarte supărată pe acei care nu-i cer nimic. Ne rugăm încontinuu să mai trăim, dar cu o condiţie, să purtăm crucea. A trebuit să vină Mântuitorul ca să ne salveze în urma unei căderi care a făcut-o Adam, v-am spus, a muşcat dintr-un măr.
Toate minunile pe care le-a făcut Mântuitorul, pe care le ştiţi, ne stă mintea în loc! Învia morţii ca şi cum era treaz. Dar n-a văzut lumea minunile pe care le-a făcut, numai atunci când a fost pe cruce, pentru că necesita această suferinţă cu orice chip. Când Mântuitorul era pe cruce, acum se văita Satana, a fost răpus! Nu putea în iubirea Dumnezeiască care stăpâneşte totul. Tot, fraţii mei! Nu există gând şi mişcare de păr să nu ştie! Dracul, dragii mei, e un tolerat, n-are nici o putere! „Îndrăzniţi“, a spus Mântuitorul, „Eu am biruit lumea!” şi ce alta doresc decât să aprindeţi focul pe care Eu l-am aprins.
Nu este timp de şagă, am fost în viaţa mea la multe căpătâi de morţi: plânset, vaiet, răcnet, muget, mii de glasuri fremătătoare. Vedeau păcatele pe care le-au făcut! Nu se puteau repara altfel decât înapoi, [dar] inapoi nu mai putea, că venise moartea. Moartea e o realitate, iadul e o realitate, raiul e o realitate – mereu auzim lucrurile acestea, mereu fiecare dintre noi spune ceva, bate un clopot în inima noastră: „Trezeşte-te!“.
Sigur că de asta am spus că e nevoie de jertfă! Oriunde ai fi, chiar în iubire, în familie, peste tot e nevoie de armonie. Ca să faci armonia e nevoie să ştii să jertfeşti! Ce ţi se cere? De ce vă speriaţi? De ce se zice: „Drace, drace!“. El zice: „Doamne, Doamne!“. Dumnezeu e bucuros de numai atât! Nu trebuie o mare meşteşugire, şi în sfârşit, tehnică neapărat a rugăciunii! Pune-ţi inima în mişcare! I-am spus lui Dumnezeu, şi cu cât i-am spus mai mult cu cât ne-a pierdut Adam. Ne-a adus putinţa de a fi dumnezei, ne-a dat putinţa să iubim duşmanii! Suntem mereu şi-n situaţia să repetăm că putem orice, dar părinte, să iubim vrăjmaşii nu putem. Bine dragii mei, care ziceţi că nu puteţi, dar ce vi se pare aşa de mare povară? Să zici: „Doamne, Doamne!“.
Iadul e o realitate care nu poate fi dezminţită, o confirmă: „mergeţi în focul cel de veci“. Focul veşnic e fără lumină! E de mii de ori mai tare în calorii decât asta de aici! Cât stai acolo? “O mie de ani“. Nu! O veşnicie! Pentru că nu i-ai spus ăluia: „Iartă-l Doamne!“. M-a înjurat, m-a lovit, m-a furat… Ce puţin! Eu m-am convins la căpătâiul atâtor morţi că toţi se căiau grozav, voiau să mai trăiască o zi! Ca să-şi pună lucrarea în regulă, care era foarte greu, nu s-a mai putut, decât atât. Astăzi este ziua aia! Dacă nu murim ne împodobim cu daruri deosebite, să putem sufla şi răsufla. Fraţi creştini, suflarea şi răsuflarea e un dar de la Dumnezeu, nici asta nu este a noastră! Totul – suntem guvernaţi, stăpâniţi de marea Lui iubire.
Vă daţi seama dumneavoastră ce se poate întâmpla dacă Mântuitorul Dumnezeu refuză să ne mai iubească?! Pentru că suntem cu gânduri frumoase, nu vă descurajaţi niciodată, este omeneşte să greşeşti, îngereşte să te ridici şi drăceşte să rămâi în groapă!
Acesta-i timpul, nu amânaţi cu nici un chip pe mâine! Nu vreau să fac istorie în tot ce vreau să vă spun, dar vreau să vă spun că este cel mai preţios timp acum, dovada este că stăm în picioare şi că am venit cu râvnă să împodobim aici cu prezenţa noastră acest grozav de mare praznic!
Ne spune Mântuitorul că atunci vei trece de la moarte la viaţă… Moartea-i o realitate, iadul de asemenea, v-am spus, Dumnezeu nu poate să facă un lucru, să-şi calce cuvântul. A spus aşa, aşa va judeca! A apărut iadul care este cea mai mare durere a lui Dumnezeu. Vă amintesc, să nu vă îngrijoraţi nici să vă înspăimântaţi. Sunt foarte convins că veţi vedea la răscrucea cea din urmă ce important a fost momentul acesta, prezenţa dumneavoastră aici.
Noi batem clopotele, ne luptăm să fim prezenţi, şi nu vi se cere nimic decât atât, să fii prezent şi să spui: „Maica Domnului nu mă lăsa!“. Credeţi că e puţin? Nu e puţin unde e dragoste desăvârşită. Acolo unde e dragoste desăvârşită totul este posibil. Încercaţi să vă iubiţi! Vă spun dragii mei, iubirea este criteriul judecăţii de apoi. Nu faceţi pofta acestui drac, că iar spun: e cu neputinţă să nu mori dacă dai în adevărata lui răutate, urâciune. O fetiţă mai mărişoară a văzut un drac, nu în adevărata lui urâciune, şi a preferat să meargă toată viaţa cu picioarele goale pe jar decât să mai vadă un drac! E o realitate, atât de mult l-a sluţit păcatul, lepădarea, urâciunea, şi tot ceea ce a făcut şi face. Dar nu vă speriaţi! Dumnezeu ne-a ascultat, ne-a dat înger păzitor, ne-a dat pe Maica Domnului, avem toate cetele de îngeri. Un părinte, îi citea ucenicul rugăciunea, părintele a făcut aşa şi a zis fratele: „Ce e părinte?“, „Ai greşit că am văzut îngerul dând din aripi!” Orice gând îl ia şi-l duce la Dumnezeu că-i înger păzitor, nu doarme în post!
Aveţi îndrăzneală, e tot ce vă putem spune, pentru că avem multe de spus, pentru că în inimile noastre foarte pretenţioase, aici nu mai e nevoie de multe, e nevoie de mult! E nevoie de adâncime, de a trăi acolo unde suntem!
E o mare bucurie pentru noi mânăstirea de-aci, că sunteţi prezenţi aici, şi cu alte cuvinte suntem una!
Nu vă temeţi de judecată dacă aveţi pe Dumnezeu şi pe Maica Domnului! În noi stă toată fericirea veşnică. Luaţi lucrurile aşa cum sunt şi încercaţi, fraţilor încercaţi să vă iubiţi! Dacă nu se poate, cel puţin să nu vă omorâţi, să nu vă duşmăniţi!
N-am alt termen, decât ăsta: „Moarte sau viaţă!” Şi m-au întrebat mulţi ce e viaţa şi am răspuns: „Viaţa e moarte continuă!“, pentru că e mereu jertfă. Nu contează celelalte, ce spune lumea şi ce latră dracul! Contează ce spune Dumnezeu despre mişcarea inimii noastre.
Vă preţuim sincer, noi ne rugăm aici, chiar dacă nu vă interesează dar barem să ştiţi, ne rugăm pentru toată lumea şi sigur, pentru dumneavoastră acesta-i semnul material că sunteţi cu inima prezentă. N-aţi venit la praznicul din Techirghiol, aţi venit la un praznic ceresc sub oblăduirea, mângâierea, bucuria, nespus de marea veşnicie fericită a Maicii Domnului!
Aşa să vă ajute Dumnezeu!
http://actualitateaortodoxa.com/articole/Maica%20Domnului%20e%20suparata.phphttp://actualitateaortodoxa.com/articole/Maica%20Domnului%20e%20suparata.php

3 august 2012

SFIINTII PRIETENII MEI...: Fapte si cuvinte de invatatura ale parintelui Cleopa

Acolo unde nu poate omul ajută Dumnezeu – Cuviosul Paisie Aghioritul

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...



Dumnezeu ajută la orice lucrare care nu se poate face omeneşte

- Ce fum este acolo?

- Ardem ceva. Părinte.

- Ati dat foc pe vântul acesta?

- Dar a plouat dimineaţă, Părinte.

- Deşi a plouat şi de s-ar fi făcut şi potop, dacă va porni un vânt, se va face atâta uscăciune încât toate vor deveni ca iarba de puşcă. “A plouat”, îti spune alta! Mai demult a luat foc acolo jos din neatenţia voastră. Ati uitat? Atunci când cineva se face de râs odată trebuie ca după aceea să fie foarte atent. Dumnezeu ajută acolo unde trebuie, acolo unde nu poate omul acţiona omeneste. Nu va ajuta nebăgarea noastră de seamă. In felul acesta defăimăm şi pe Sfinţi.

- Părinte, oare cum poate înţelege cineva întotdea­una pană la ce punct trebuie să acţioneze omeneşte?

- Aceasta se vede din capul locului. Dar chiar să fi avut intentia să facă ceea ce putea să facă şi n-a făcut-o pentru că ceva l-a împiedicat, Dumnezeu îl va ajuta în clipa cea grea. Iar dacă n-a avut intenţia, deşi a avut curaj, Dumnezeu nu va ajuta. Ţi se spune, de pildă, să pui seara zăvorul la uşă şi tu nu-l pui, pentru că-ti vine greu, şi spui că va păzi Dumnezeu. Aceasta nu în­seamnă că ai încredere în Dumnezeu dacă nu pui zăvorul, ci nu-l pui pentru că îţi vine greu. Cum oare va ajuta atunci Dumnezeu? Adică să-l ajute pe leneş? Atunci când spun cuiva să pună zăvorul şi nu-l pune, numai pentru neascultarea lui trebuie pedepsit.

Orice poate omul să facă omeneşte, trebuie să facă, iar ceea ce nu poate, să lase la Dumnezeu. Iar dacă face mai mult decât ceea ce poate, dar nu din egoism, ci din mărime de suflet, deoarece crede că nu s-a epuizat tot ceea ce poate face omeneşte, aceasta o vede Dumnezeu şi Se înduioşează. Dumnezeu, pentru ca să ajute, vrea să vadă mai întâi străduinţa noastră personală. Vezi, Noe s-a chinuit 100 de ani ca să facă Corabia. Tăia lemnele cu fierăstraie de lemn. Afla alte lemne mai tari şi le făcea fierăstraie. Oare nu putea face Dumnezeu ceva ca să se termine Corabia mai repede? Le-a spus însă cum să o facă şi după aceea le-a dat putere. De aceea să facem ceea ce putem noi, ca să facă şi Dumnezeu ceea ce noi nu putem face.

A venit cineva la Colibă şi mi-a spus: “De ce călugării stau aici şi nu merg în lume să ajute poporul?”. Dacă ar fi mers afară în lume să ajute poporul, ai fi spus: «De ce umblă călugării prin lume?». Acum, când nu merg, spui de ce nu merg”. După aceea îmi spune: “De ce călugării merg la medici şi nu-i ajută Hristos şi Maica Domnului ca să se facă bine?“. “Această între­bare mi-a mai pus-o şi un medic evreu”, i-am răspuns. “Acesta nu-i evreu”, mi-a spus unul care era împreună cu el. “N-are importanţă că nu este evreu. Intrebarea este însă evreiască. Şi vă voi spune răspunsul ce l-am dat evreului, deoarece este un caz asemănător. «Tu, ca evreu ce eşti trebuia să ştii pe de rost Vechiul Testament», i-am spus. «Acolo la Proorocul Isaia se spune că Dumnezeu i-a adăugat încă 15 ani de viaţă împăratului Ezechia deoarece era foarte bun. A trimis pe proorocul Isaia, care a spus împăratului: “Dumnezeu îţi mai dăruieşte încă 15 ani de viaţă, pentru că ai distrus crângurile închinătorilor de idoli. Cât despre rana ta – împăratul avea o rană – Dumnezeu a spus să pui pe ea o turtă de smochine, şi te vei face bine“. Dacă Dum­nezeu i-a hărăzit încă 15 ani de viaţă, oare nu putea să-i vindece şi acea rană? Insă aceea s-a tămăduit cu o turtă de smochine». Lucrurile ce se pot face de oameni, să nu le cerem de la Dumnezeu. Să ne smerim înaintea oamenilor şi să le cerem ajutorul.

Până la un punct omul va acţiona omeneşte, după care se va încredinţa lui Dumnezeu. Este lucru al ego­ismului să încerce să ajute cineva în ceva care nu se poate face omeneşte. In multe cazuri în care omul insistă să ajute, văd că aceasta se face din lucrarea ispititorului, ca să-l netrebnicească. Eu, când văd ca nu se ajută o situaţie prin mijloace omeneşti – mai mult sau mai puţin înţeleg până la ce punct poate ajuta omul şi de la ce punct după aceea trebuie să le lase în seama lui Dumnezeu – atunci îmi înalţ mâinile spre Dumnezeu, aprind două lumânări, îi las problema lui Dumnezeu şi îndată se rezolvă. Dumnezeu ştie că n-o fac din lenevie.

De aceea, atunci când ni se cere ajutorul, trebuie să distingem şi să ajutăm în cele în care putem. In cele în care nu putem, să ajutăm cel puţin cu o rugăciune sau prin a le încredinţa numai lui Dumnezeu. Şi aceas­ta este o rugăciune tainică.

Dumnezeu se îngrijeşte întotdeauna pentru binele nostru

Dumnezeu este bun din fire şi întotdeauna se îngri­jeşte pentru binele nostru, şi atunci când îi cerem ceva ne va da dacă este spre binele nostru. Tot ceea ce este absolut necesar pentru mântuirea sufletului nostru şi pentru întreţinerea noastră trupească Dumnezeu ne va da cu îmbelşugare şi vom avea binecuvântarea Lui. Orice întâmplare prin care Dumnezeu ne lipseşte de ceva, fie pentru a ne încerca, fie pentru a ne păzi, tre­buie să o primim cu bucurie, dar să o şi cercetăm, ca să ne folosim. El ştie când şi cum să iconomisească făptura Sa şi ajută în felul Său în clipa când este nevoie. Insă de multe ori făptura Sa cea neputincioasă este nerăbdătoare, pentru că vrea ceva chiar în clipa aceea în care o cere, ca şi copilul cel mic care cere de la mama lui covrigul necopt, neavând răbdare ca să se coacă. Noi vom cere, vom avea răbdare şi buna noas­tră Maică a Domnului ne va da ceea ce cerem atunci când va fi gata.

- Părinte, când ajută Sfinţii?

- Atunci când trebuie să ajute, nu atunci când cre­dem noi că trebuie să ajute. Adică ajută atunci când asta ne foloseşte. Ai înţeles? Un copil, de pildă, cere de la tatăl său motocicletă, dar tatăl său nu-i ia. Copilul îi spune: “Vreau motocicleta pentru că mă obosesc mergând pe jos”. Tatăl său însă nu-i ia motocicletă, pentru că se teme să nu moară. “Iţi voi lua mai târziu o maşină”, îi spune. Pune deci bani la bancă şi când se vor aduna destui, îi va lua maşină. Tot astfel şi Sfinţii ştiu când trebuie să ne ajute.

- Părinte, cum trebuie să simţim mila lui Dum­nezeu?

- Mila lui Dumnezeu este mângâierea dumneze­iască ce o simţim înlăuntrul nostru. Dumnezeu rân­duieşte lucrurile astfel încât să nu ne odihnim în mângâierea omenească, ci să scăpăm la cea dumneze­iască. Vezi, grecii din Australia de pildă, deoarece s-au aflat cu desăvârşire singuri, s-au apropiat de Dumnezeu mai mult decât alţi greci, precum cei din Germania, care au fost mai aproape de patrie şi au aflat acolo şi alţi compatrioţi. Greutăţile i-au ajutat mult să se apropie de Dumnezeu. Toţi au început cu o valiză, s-au aflat departe de patrie, departe de rude. Trebuia să afle de lucru, să afle dascăl pentru copiii lor etc, fără ajutor de altundeva. De aceea s-au îndreptat spre Dumnezeu şi şi-au ţinut credinţa. In timp ce grecii din Europa, care n-au avut aceste greutăţi, nu au această legătură cu Dumnezeu.

„Cereţi si vi se va da”

- Părinte, de ce trebuie să cerem de la Dumnezeu să ne ajute, de vreme ce El ştie nevoile noastre?

- Pentru că există libertate. Şi mai ales, atunci când ne doare pentru aproapele nostru şi îl rugăm pe Dum­nezeu să-l ajute, El se înduioşează foarte mult şi inter­vine fără ca să silească voia noastră liberă. Dumnezeu vrea să ajute pe oamenii ce suferă. Dar pentru ca să-i ajute, trebuie ca cineva să-L roage. Căci de va ajuta pe cineva fără ca să-L roage altcineva, atunci diavolul va protesta şi va spune: “De ce îl ajuţi şi îi sileşti voia lui cea liberă? Fiindcă este păcătos, îmi aparţine”. Aici se vede şi marea nobleţe duhovnicească a lui Dumnezeu, care nici diavolului nu-i dă pricină să protesteze. De aceea vrea să-L rugăm pentru ca să intervină – şi Dumnezeu vrea să intervină imediat, dacă este pentru binele nostru – şi să ajute făpturile Sale potrivit cu nevoile lor. Pentru fiecare om lucrează separat, pre­cum îi foloseşte fiecăruia mai bine.

Aşadar pentru ca Dumnezeu şi Sfinţii să ajute, tre­buie ca omul însuşi să vrea şi să ceară aceasta, altfel nu intervin. Hristos l-a întrebat pe paralitic: “Vrei să te faci sănătos?”. Dacă omul nu vrea, Dumnezeu res­pectă libera sa alegere. Dacă cineva nu vrea să meargă în rai, Dumnezeu nu-l ia. Afară numai dacă a fost nedreptăţit şi stăpânit de neştiinţă, fiind astfel îndreptăţit să primească ajutorul dumnezeiesc. Altfel Dumnezeu nu vrea să intervină. Cineva cere ajutor, iar Dumnezeu şi Sfinţii i-l dau. Nici nu apuci să clipeşti din ochi şi te-au ajutat deja. Uneori nici nu apuci să clipeşti, atât de repede Se află Dumnezeu lângă tine.

“Cereţi şi vi se va da”, spune Scriptura. Dacă nu ce­rem ajutor de la Dumnezeu, în zadar ne chinuim. In vremea în care cerem ajutorul dumnezeiesc Hristos ne leagă cu o sforicică prin harul Său şi ne ţine. Suflă vân­tul de ici şi de colo, dar nu ne primejduim fiindcă sun­tem legaţi. Însă atunci când omul nu înţelege că Hristos este Cel Care îl ţine, se desface de legătura sforicelei şi îl bat vânturile de ici şi de colo şi se chinuieşte.

Să ştiţi că numai patimile şi păcatele sunt ale noas­tre. Orice bine facem este de la Dumnezeu şi orice neghiobii facem sunt ale noastre. Doar puţin să ne lase harul lui Dumnezeu şi nu mai putem face nimic. Precum în viaţa fizică, dacă Dumnezeu ne ia pentru puţin oxigenul, îndată murim, tot astfel şi în viaţa duhovnicească, dacă se retrage pentru puţin harul dumnezeiesc, s-a terminat, ne-am pierdut. Odată, stând la rugăciune, simţeam o bucurie. Ore întregi stăteam în picioare şi nu simţeam deloc oboseală. Atât timp cât m-am rugat, am simţit o desfătare lăuntrică, ceva ce nu o pot exprima în cuvinte. După aceea mi-a trecut un gând omenesc: “Deoarece îmi lipsesc două coaste şi răcesc repede, pentru ca să nu pierd această stare, ci să merg înainte cât va ţine, mai bine să iau un şal, să mă înfăşor cu el, ca nu cumva să răcesc mai târziu”. De îndată ce am primit gândul acesta, imediat am căzut grămadă la pământ. Am rămas astfel cam o jumătate de oră, şi abia după aceea m-am putut ridica şi merge la chilie ca să mă întind. Mai înainte, cu cât înaintam în rugăciune simţeam un fel de mângâiere, de uşu­rinţă, de veselie, ce nu se pot explica. Dar cum am primit acest gând, am căzut grămadă. Dacă aş fi adus un gând de mândrie şi aş fi spus, de pildă: „Nu ştiu dacă există trei într-o astfel de stare”, atunci aş fi păţit mare vătămare. Am gândit omeneşte, precum se gândeşte şchiopul la cârjele lui, şi nu diavoleşte. A fost un gând firesc, şi cu toate acestea ai văzut ce am păţit.

Singurul lucru pe care îl are omul este intenţia lui şi potrivit cu ea îl ajută Dumnezeu. De aceea spun că oricâte bunătăţi am avea, ele sunt daruri ale lui Dumnezeu. Faptele noastre sunt zero, iar virtuţile noastre sunt un şir de zerouri, noi vom încerca să adăugăm mereu zerouri şi vom ruga pe Hristos să pună unitatea la început ca să devenim bogaţi. Dacă Hristos nu pune unitatea la început, osteneala noastră este pierdută.

Intenţia cea bună

- Părinte, ce se va întâmpla cu oamenii care au bunătate, dar nu cred?

- Oare chiar nu cred? Dar să spunem că nu cred. Atunci când erau mici, mama lor nu-i împărtăşea? Să zicem că nu-i împărtăşea. Dar n-au fost botezaţi? N-au fost miruiţi? Nu sunt născuţi de mame ortodoxe şi botezate? Ei bine, pentru aceşti oameni ce au bună­tate, vei vedea că Bunul Dumnezeu va rândui lucrurile într-un anume fel, fie cu încercări, fie cu o boală, fie cu ispite, fie cu un cutremur, fie cu trăznet, fie cu o inun­daţie, fie cu un cuvânt etc, şi în cele din urmă îi va duce în rai. De multe ori îi poate apărea şi un sfânt sau un înger unui astfel de om, cu toate că nu este vrednic de o astfel de mare binecuvântare. Dar Hristos poate face şi aceasta, după ce mai întâi va folosi toate cele­lalte. Dar de obicei ce păţesc unii ca aceştia? Merge diavolul şi-i înşală pe mulţi, sărmanii, spunându-le: “A, tie Dumnezeu ti-a arătat o minune aşa de mare, pentru că poţi mântui lumea”. Şi nenorocitul nu spune: “Dum­nezeul meu, cum să-Ţi mulţumesc? Eu n-am fost vred­nic de un astfel de har”. Adică în loc să simtă zdrobire, primeşte gândurile ce i le aduce diavolul şi se mân­dreşte. După aceea se duce din nou diavolul şi-i des­chide “televizorul”, arătându-i îngeri, sfinţi şi-i spune: “Tu vei mântui lumea“. Dar dacă omul acesta îşi va reveni, atunci Bunul Dumnezeu iarăşi îl va ajuta.

In tot cazul să nu uităm că toţi avem o moştenire de la Dumnezeu, de aceea toţi oamenii au bunătate în profunzimea lor. Dar diavolul pe toate le murdăreşte. Unii au păstrat această bunătate, deşi nu trăiesc aproape de Biserică. Ei bine, pentru unii ca aceştia va rândui Dumnezeu. De aceea, atunci când vedeţi un om că a alunecat şi are o viată păcătoasă, dar totuşi îl doare sufletul pentru alţii – vede, de pildă, un bolnav şi inima i se sfâşie, un sărac şi-l ajută – din aceasta să înţelegeţi că pe unul ca acesta nu îl va lăsa Dumnezeu, ci îl va ajuta. Şi când vedeţi un om depărtat de Dumnezeu că este aspru, nemilostiv etc, atunci trebuie să faceţi rugăciune zi şi noapte ca Dumnezeu să “debarce” în inima lui, pentru ca el să ia demaraj.

Judecăţile lui Dumnezeu sunt abis. Un lucru ştiu: că cei care trăiesc o viată lumească pentru că nu au fost ajutati, ci au fost atraşi sau îmbrânciţi spre rău, deşi au avut intenţie bună, unii ca aceştia îl înduio­şează pe Dumnezeu şi El îi va ajuta. Va folosi diferite metode ca şi ei să-şi afle drumul, nu-i va lăsa. Ba chiar şi în ceasul morţii va iconomisi ca ei să se afle într-o stare bună”.

Cuviosul Paisie Aghioritul - Vol. II – “Trezire duhovnicească”

29 iulie 2012

Maica Domnului – “…sufletul nostru trebuie să ajungă la curăţia sufletului fecioară”

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...


“Prin asceză şi iubire sufletul nostru trebuie să ajungă la curăţia sufletului fecioară, în care se va naşte chipul nostru veşnic.”

Nu se poate vorbi numai despre Maica Domnului. Ea e prevăzută de Providenţă îndată după căderea omului. Deci pomenirea ei pune din plin problema refacerii omului.

Primul om refăcut e Iisus, Fiul ei, şi toţi ucenicii lui Iisus, deci Ea e şi Maica Bisericii. A fost instituită chiar de Iisus când era pe cruce, ca Maică a creşti­nătăţii, când Iisus i-a dat pe Ioan de fiu şi lui Ioan pe Ea de maică.

Dacă viaţa noastră s-ar reduce numai la viaţa aceasta, cea dintre leagăn şi mormânt, toată zdroaba vieţii ar fi fără sens. Dar viaţa aceasta nu e numai atâta.

Ştim de la Iisus că vom purta şi chipul pe care ni L-a arătat El, schimbându-Se la faţă. Aceasta, însă, când Se va naşte în noi Iisus aşa cum S-a născut în Sfânta Fecioară.

Prin asceză şi iubire sufletul nostru trebuie să ajungă la curăţia sufletului fecioară, în care se va naşte chipul nostru veşnic.

Nu e, deci, numai o urmare a Domnului, o „imitatio Cristi”, ci şi o urmare a Maicii Domnului.

Dar Maica Domnului n-a fost scutită de nici una din durerile omeneşti. De mică a cunoscut refugiul şi pri­goana lui Irod. Sabia durerilor a fost profeţită pentru “între robii lui Dumnezeu şi Maica lui Dumne­zeu e o deosebire fără margini” zice Sfântul Damaschin. Dacă Moise, un rob, poate prin rugăciunea lui să oprească urgia lui Dumnezeu şi nu-L lasă să Se răzbune pe închinătorii la idoli – cu atât mai mult rugăciunea Sfintei Fecioare Maria va opri să nu cadă urgia divină peste păcătosul popor creştin.

Dumnezeu a făcut pe om în calitate de fiu şi nu ca pe o făptură oarecare. Această calitate, Dumnezeu n-a dat-o îngerilor sau altei creaturi. Domnul Hristos întrupându-Se a ridicat firea feminină, femeiască, până la cinstea de a putea fi numită Maica lui Dumnezeu.

Ereticii neputând înţelege spuneau că: nu se poate ca o muritoare să fie Maica lui Dumnezeu.

Subiectul întrupării în chip omenesc este persoana a II-a a Sfintei Treimi şi deci cea care a născut pe Dumnezeu întrupat este Născătoarea de Dumnezeu, afirmaţie a Sinodului al III-lea Ecumenic, de la Efes, din anul 431.

Maica Domnului oarecum răscumpără la picioa­rele crucii, ceea ce a greşit strămoaşa.

Al VII-lea Sobor (Sinod) Ecumenic[1], având în vedere rătăcirile ereticilor despre Sfinţi şi Maica Domnului, hotărăşte: “A cinsti şi a mări mai întâi pe Născătoarea de Dumnezeu: mai înaltă decât toate puterile cereşti; iar de asemenea şi pe sfintele puteri cereşti îngereşti, fericiţii şi întru tot lăudaţii Apostoli şi Prooroci, pe Sfinţii Mucenici morţi pentru Hristos, pe Sfinţii şi de Dumnezeu purtătorii dascăli şi toţi drepţii, cuvioşii bărbaţi şi a cere mijlocirea lor, pentru că ne pot apro­pia de împăratul tuturor – Dumnezeu.”

Şi cântă Biserica: Sub milostivirea Ta scăpăm, Stăpână Născătoare de Dumnezeu, Fecioară! întru rugăciunile noastre nu ne lăsa pe noi în scârbe, ci ne mântuieşte pe noi: Una curată, Binecuvântată, Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu …


de Ieromonah Arsenie Boca – Rostul Incercarilor

20 mai 2012

PARINTELE DUMITRU STANILOAE DESPRE MAICA DOMNULUI


DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...DOAMNE IARTA PACATELE MELE SI ALE NEAMULUI MEU...


Noi ortodocsii ii cinstim pe sfinti ca sa laudam pe Hristos, a Carui lucrare si-a dovedit eficienta prin rodirea sa in ei; ii cinstim, cinstind criteriul dupa care trebuie sa lucram si noi.

Cerem ajutor sfintilor, Maicii Domnului, socotindu-ne smeriti fata de ei, si convinsi ca noi insine nu putem avea o atat de mare ascultare de la Dumnezeu, pentru ca nu suntem atat de smeriti ca ei. Ne rugam launtric sa fie si ei cu noi, cu rugaciunile lor, dar mai ales ne rugam Maicii Domnului. Caci nu e bine sa ma socotesc eu intr-o relatie singulara cu Hristos – asta seamana a ceva protestant…

Lumea protestanta, refuzand cinstirea sfintilor, manifesta o totala neincredere in capacitatea omului de a face prin ea roditoare si aratata lucrarea lui Hristos si obligatia fiecaruia de a conlucra cu Hristos pentru a rodi lucrarea Lui in ei. Se manifesta in aceasta un scepticism nu numai referitor la om, ci si la eficienta lui Hristos. Mantuirea oamenilor nu se realizeaza fara intalnirea activa intre Dumnezeu si om, printr-un act de putere a lui Dumnezeu asupra omului ca obiect, ca “bustean” fie in viata aceasta, fie in cea viitoare. Totala depreciere a omului, ca faptura a lui Dumnezeu, nu se poate sa nu se rasfranga si asupra lui Dumnezeu.
Dar umanitatea fiecaruia se realizeaza in Hristos intr-o solidaritate cu toti semenii Sai. Toti marturisesc despre valoarea fiecarui om, in solidaritatea tuturor cu fiecare. Sfintii arata umanitatea lor deplin actualizata in Hristos prin iubirea ce o arata fratilor lor, care este iubirea lui Hristos insusita de ei. Ei le arata aceasta iubire prin rugaciunile lor. Iar cei de pe pamant isi manifesta vointa lor de a urca spre actualizarea adevaratei lor umanitati, prin cinstirea acordata celor ce au ajuns la tinta umanizarii lor in Hristos. Mai unita cu Hristos decat toti sfintii, si de aceea mai presus de toti sfintii si ingerii, se afla Maica Domnului, ca cea care L-a purtat in pantece pe Fiul lui Dumnezeu zamislit si nascut din ea ca om si apoi L-a purtat in brate ca prunc si a ramas unita cu El prin afectiunea omeneasca suprema pe care o traieste o mama fata de fiul ei. Legatura ei cu Iisus este mai intima ca legatura oricarui sfant cu El caci trupul Lui s-a format nemijlocit din trupul ei, ea L-a purtat in brate, I-a privit neincetat fata si ochii, L-a alaptat si L-a iubit cu iubirea omeneasca culminanta proprie unei mame, fiind identificata intr-un anumit inteles cu Fiul ei. De aceea “indraznirea” ei catre El este mai mare ca a tuturor sfintilor si iubirea ei fata de noi se resimte de iubirea maxima a lui Hristos fata de noi.

Iconografia ortodoxa prezinta pe Iisus luandu-i la Adormirea ei sufletul in bratele Lui, inversand purtarea Lui ca prunc in bratele ei. Iubirea Lui fata de ea este tot atat de afectuoasa ca si iubirea ei fata de El. Pruncul ajuns in plinatatea puterilor poarta in bratele Sale pe mama Lui ramasa cu puteri mai imputinate. In persoana ei a simtit si simte Iisus la maximum iubirea omeneasca fata de El si in afectiunea Lui fata de ea se include o afectiune fata de om in general, fata de mamele umane si de iubirea lor pentru fiii lor.

In Maica Domnului avem in cer o inima de mama, inima care s-a topit cel mai mult pentru Fiul ei si a batut si bate ea insasi la inima Lui pentru cauza Lui, care e mantuirea noastra, caci mantuirea nu e o chestiune de justitie, ci de iubire intre Dumnezeu si oameni; iubire care din partea oamenilor a devenit fierbinte si culminanta concentrandu-se intr-o inima de mama si manifestandu-se prin ea. Dumnezeu cel intrupat tine seama de aceasta inima a Mamei, care a devenit Maica noastra, pentru ca e Maica Lui.

Ea e darul cel mai de pret facut lui Dumnezeu de catre umanitate, dar un dar prin care Dumnezeu ne rasplateste cu nenumaratele Sale daruri. “Ce-Ti vom aduce Tie, Hristoase…? Cerul Iti aduce pe ingeri, pamantul Iti aduce darurile lui. Dar noi, oamenii, Iti aducem pe Maica Fecioara“, canta Biserica la Nasterea Domnului.

„Maica Domnului premerge umanitatii si toti ii urmeaza”. Premerge in iubire, in curatie, in apropierea de Dumnezeu. Ea trece cea dintai prin moartea pe care Fiul ei a facut-o neputincioasa si de aceea, in rugaciunea ce i se adreseaza la Adormire, toti ii cer ocrotire. “Intru adormire, Nascatoare de Dumnezeu, lumea nu o ai parasit.” Inaltarea ei inchide portile mortii, pecetea ei e pusa pe neant. E pusa de sus de Dumnezeu-Omul si de jos, de prima “faptura noua”, inviata si indumnezeita.

De aceea Maicii Domnului ii cerem incomparabil mai des decat tuturor sfintilor sa se roage pentru noi si pentru toti ai nostri. Totdeauna, dupa doua tropare adresate lui Dumnezeu, al treilea este adresat ei. Daca fiecarui sfant i se dedica o zi principala in anul bisericesc pentru cinstire si lauda, Maica Domnului este laudata in fiecare zi, desi are si cateva sarbatori la fel de mari dedicate ei in mod deosebit. Apoi, ei nu i se cere numai sa se roage lui Hristos pentru noi, ci i se cer si ei insasi multe lucruri. Ei ne adresam cu cereri ca acestea:
“Tu mantuieste pe robii tai de toate nevoile”; “Stapana, ajuta-ne, milostivindu-te spre noi”; “Alearga, Stapana, Nascatoare de Dumnezeu, si ne izbaveste pre noi de primejdii”; „Numai la tine nadajduiesc si alerg sub acoperamantul tau”; “Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, in vremea vietii mele nu ma lasa pe mine, ajutorului omenesc nu ma incredinta, si tu insati ma apara si ma mantuieste”.

Necontenit se repeta refrenul: “Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, mantuieste-ne pre noi!” Niciodata nu i se spune insa: “Miluieste-ne pre noi!” Prin aceasta expresie, adresata numai lui Dumnezeu, se afirma credinta ca noi depindem intru totul de mila lui Dumnezeu. “Mantuieste-ne” adresat Maicii Domnului nu are sensul de mantuire, ca opera infaptuita de Hristos, ci de “scapare” sau “izbavire” din diferite greutati, necazuri, primejdii, ispite, care insa au si ele o legatura cu mantuirea.

Dar orice i se cere Maicii Domnului, i se cere totusi pentru faptul ca este in unirea cea mai stransa cu Fiul ei, deci El este in ultima analiza izvorul a tot ajutorul pe care ni-l da ea. Numai pentru ca este Maica lui Dumnezeu Mantuitorul, i se cer si ei direct anumite ajutoare, nu pentru ca ea ar fi mantuitoare, sau co-mantuitoare (co-redemprix, cum se tinde a se socoti in Catolicism), caci ea nu poate fi pusa pe acelasi plan cu Iisus Hristos, propriul autor al mantuirii. Inseamna ca nu din momentul in care vine Fiul lui Dumnezeu in Fecioara incepe innoirea umanitatii. Se pune Fecioara deasupra lui Hristos si se face inceputul mantuirii de la ea, nu de la Fiul lui Dumnezeu, care vine la ea. De aceea nu putem sa admitem ca ea este prima care se curata de pacatul stramosesc pentru ca este prima in care vine Fiul lui Dumnezeu si vine intr-un mod mai deplin decat vine in ceilalti oameni, prin botez…Venirea Lui este momentul hotarator, nu ea este momentul hotarator.

De foarte multe ori se spune ca ea ne ajuta, pentru ca mijloceste la Fiul ei cu deosebita eficienta.

“Ocrotitoare crestinilor, neinfruntata, mijlocitoare catre Facatorul neclintita, nu trece cu vederea glasurile rugaciunilor celor pacatosi, ci alearga ca o buna in ajutorul nostru, al celor ce strigam cu credinta catre tine, grabeste spre mijlocire, alearga spre rugaciune, cea care ocrotesti pururea, Nascatoare de Dumnezeu, pe robii tai”.

Ajutorul ei este atat de necesar, fiindca un motiv pentru care Hristos miluieste pe cei ce alearga la El este acela ca o cinstesc pe Maica Lui. Caci cei ce nu o recunosc pe ea ca Nascatoare a lui Dumnezeu intru feciorie si din puterea Duhului Sfant, nu-L recunosc pe El insusi ca Dumnezeu.

„Tarie si mantuire S-a facut celor pierduti, Cei ce S-a nascut din tine, Stapana lumii, Care a mantuit din portile iadului pe cei ce cu credinta te slavesc pe tine” (din slujba inmormantarii).

Faptul ca ea este Maica lui Dumnezeu-Mantuitorul este si motivul pentru care ei ii acordam nu numai venerare ca sfintilor, ci supravenerare (hyperdulia).

Aceasta supravenerare se arata in multimea incomparabil mai mare de rugaciuni adresate ei, in cererea unor ajutoare direct de la ea, in motivarea celor adresate Mantuitorului, prin faptul ca S-a nascut din ea. Ea are o pozitie unica in cultul Bisericii. Ea e deasupra tuturor creaturilor omenesti indumnezeite si a ingerilor, unite in Hristos. Dar nu e identica cu Dumnezeu si cu Hristos Dumnezeu-Omul. Ea e numai om. Dar e omul ridicat prin harul lui Hristos deasupra tuturor sfintilor si mai venerata decat toti, fara sa i se aduca inchinare ca lui Dumnezeu sau ca lui Hristos, Dumnezeu cel intrupat, inchinare ca Celui de care depindem in mod total si absolut in existenta si fericirea noastra vesnica. Tot ce are ea, are ca si noi, prin Dumnezeu, si mai special prin Dumnezeu cel intrupat, desi are mai mult decat noi toti si s-a ridicat prin curatia si iubirea ei fata de Dumnezeu mai presus decat toata creatiunea; si in solidaritatea pan-umana in Hristos ea aduce mai multa iubire decat toate fapturile constiente.

Exemplul tipic al adevaratei libertati este Prea-sfanta Fecioara Maica lui Dumnezeu. Fie voia Ta, faca-se voia Ta in mine! E o mare placere pentru ea sa faca aceasta, pentru ca lucrul corespunde vointei celei ce spune aceasta. Daca doua fiinte se iubesc, una este foarte fericita sa faca voia celeilalte pentru a o vedea fericita; ea este foarte fericita s-o vada fericita.

In Fecioara Maria, iubirea dintre Dumnezeu si umanitate prin femeie, iubirea curata de orice nevoie, primeste ca raspuns din partea lui Dumnezeu cea mai mare marturie sensibila si vesnica a iubirii Sale: Intruparea Fiului lui Dumnezeu. Nu este o creatie noua. Este umanitatea innoita in Hristos Dumnezeu venit in maxima apropiere de oameni, Fiul lui Dumnezeu facut om pentru a-l indumnezei pe om. Unirea vointelor divina si umana a ingaduit Duhului Sfant sa lucreze aceasta.

Sfintenia Mariei tine mai intai de fecioria ei. Ea este libera de orice dorinta si de orice ispita omeneasca. Sensibilitatea ei este curata de orice pofta si de orice egoism. Ea este sfanta prin daruirea deplina de sine insasi lui Dumnezeu. Ea este sfanta si prin prezenta lui Hristos in ea. Sfintii sunt indumnezeiti prin prezenta lui Hristos in ei.

Am mentionat ca nasterea Fiului lui Dumnezeu ca om din Fecioara a ridicat umanitatea la unirea maxima cu Dumnezeu si a dat mortii, primita de El, caracter mantuitor, intrucat nu a suportat-o pentru pacatul Lui, deci din necesitate si, deci, a putut-o invinge. Prin nasterea din Fecioara, Hristos S-a aratat ca e Persoana dumnezeiasca Ce-si asuma firea omeneasca si prin aceasta calitate. Se ridica deasupra legii generale a nasterii oamenilor din unirea dintre barbat si femeie si poate invinge legea mortii definitive. Iar prin unitatea de natura cu oamenii, sa-i poata scapa si pe ei de moartea definitiva. Prin aceasta a adus cea mai insemnata lumina in existenta omenirii supusa nonsensului prin suportarea unei legi care, in acest caz, ar fi inexplicabila in originea si in sensul ei.

Ratiunea cere ca o astfel de lege sa aiba un autor constient superior ei, care, deci, poate scapa de sub puterea ei cand socoteste ca vrea sa dea vietii oamenilor un sens, prin venirea Sa ca om venit intre ei, pentru ca si ei sa scape de ea prin unirea voita cu El.

De aceea o negare a nasterii lui Hristos din Fecioara insemnand necesitatea supunerii Lui sub o lege care Ii este superioara, nu-L poate arata avand puterea sa scape de ea si in moartea definitiva cu trupul, impusa de ea in mod general, prin nasterea membrilor ei pentru o moarte definitiva. Dar puterea Fiului lui Dumnezeu s-a aratat nu numai in nasterea Lui mai presus de fire din Fecioara si, ca urmare, in biruirea mortii, primita cu voia, ci si in faptul ca nu lasa trupul Maicii Lui, din care s-a format trupul Lui, sa se corupa in mormant, ci il invie si-l inalta la cer unde este si El. Era firesc ca trupul ei, din care s-a format apoi trupul Lui in stare sa invinga moartea, sa primeasca si el puterea aceasta, dar nu din puterea ei, ci din puterea Fiului lui Dumnezeu care a lucrat in ea, formandu-si trupul Lui. Prin aceasta ni s-a dat asigurarea ca nu numai trupul lui Hristos, ca trup al Persoanei dumnezeiesti, va invia, ci si trupurile persoanelor noastre omenesti, avand ca asigurare spre aceasta invierea trupului Maicii Lui, cu care s-a unit cat mai mult. Maica Domnului este, si in aceasta privinta, puntea de legatura intre Fiul lui Dumnezeu nascut si inviat ca om si intre oameni.

Iar ca Maica Domnului nu invie si nu se inalta prin sine insasi se vadeste in faptul ca ea nu se arata cu trupul ei inviat si nici in actul inaltarii, si aceasta nu se putea arata astfel nici in lucrarea vazuta a lui Hristos cel inviat si inaltat langa ea. Actul invierii si inaltarii ei s-a savarsit prin Fiul ei inviat si inaltat in chip nevazut.

Stransa legatura dintre El si ea se arata si prin aceasta o legatura de taina. Apostolii au constatat ca trupul ei nu mai era in mormant doar cand au ridicat piatra de pe mormantul ei a treia zi, la cererea lui Toma, care a venit cu intarziere sa o vada.

In icoanele Bisericii, acest fapt este exprimat prin faptul ca Hristos e aratat langa trupul adormit al Maicii Sale, tinand in brate sufletul ei in chipul unui copil. Nu ingerii buni sau rai iau sufletul ei, ca la ceilalti oameni, ci Hristos Insusi, Fiul ei. Si in aceasta se arata legatura directa intre Maica Domnului si Fiul lui Dumnezeu Care S-a nascut din ea ca om.

In „Sinaxarul” din Minei se spune ca ingerii zburau inaintea ei, purtata de Domnul, si au strigat si la inaltarea ei, cum au strigat si la inaltarea Domnului, cetelor de mai sus: „Deschideti portile voastre, sa treaca Maica Imparatului tuturor!” Ea va fi in veci mai cinstita decat Serafimii si mai marita decat Heruvimii, aflandu-se nemijlocit langa Fiul ei facut om si ridicat pe tronul dumnezeiesc, la dreapta Tatalui, ca sa se faca tuturor oamenilor daruitor al slavei Lui, prin comuniunea cu El si prin participarea la toate bunatatile Lui.

Avem astfel in cer nu numai pe Fiul lui Dumnezeu facut om, ca sa trimita puterea Sa celor ce cred in El, ca sa se ridice intre ingeri la slava primita ca om de El, ci si pe Maica Lui, ca o faptura dintre noi, dar unita in mod deosebit cu El, rugandu-se si ea pentru noi. De aceea ne rugam nu numai lui Hristos, ci si ei, sa se roage pentru noi si, increzatori in rugaciunile ei, ii spunem:

“Bucura-te, ceea ce stai inaintea scaunului Dumnezeului tau si te rogi pentru noi.

Bucura-te, mijlocitoarea intre Dumnezeu si om, care ne izbavesti pe noi de nevoi”.

Hristos ne-a dat, prin acestea, asigurarea ca nu numai El a inviat ca om, fiind Fiul lui Dumnezeu, ci si noi, oamenii simpli, din puterea Lui.

Maica Domnului naste pe Fiul lui Dumnezeu ca om, in chip feciorelnic. Dar Duhul Sfant, lucrand in felul acesta, sau contribuind ca persoana la realizarea actului prin care Fiul lui Dumnezeu Se face ipostas al firii omenesti, lucreaza si asupra celei ce se face prin aceasta Maica Lui, asa cum lucreaza si Cuvantul Insusi, Care Isi formeaza firea omeneasca din ea tot ca persoana. Dar eficienta Duhului asupra cuiva e in proportie cu puritatea sau cu disponibilitatea celui asupra caruia Duhul lucreaza. Caci puritatea inseamna disponibilitate nemicsorata pentru Dumnezeu, inseamna angajarea integrala in dialogul cu Dumnezeu, in rolul celui ce raspunde si se daruieste. Maica Domnului se daruieste deplin Cuvantului, nu numai prin cuvant, ci prin punerea sa integrala la dispozitia Lui. Duhul poate coplesi astfel in ea deplin legea naturala a nasterii. Cine se preda voluptatii nu e pur, nu e disponibil in mod integral pentru Dumnezeu, pentru Cuvantul, nu e intr-o stare de luciditate spirituala si de responsabilitate in fata lui Dumnezeu. In acesta puterea Duhului nu poate coplesi legea naturala a nasterii. Cuvantul lui Dumnezeu nu-si poate forma El Insusi, in mod suveran, trupul Sau; ci in acest caz trupul se formeaza prin legea naturii si e imprimat de voluptatea de la inceputul formarii lui. Ipostasul Cuvantului nu-si poate impropria deplin trupul ce se formeaza astfel si acesta nu-si gaseste implinirea suprema sau personalizarea deplina in Ipostasul Cuvantului, ci ramane in parte neliber, nedeplin personalizat, nedeplin disponibil pentru spirit.

Cine nu face din partea sa totul pentru puritate, nu poate fi sfintit de Duhul si coplesit de El. Cine nu se daruieste integral lui Dumnezeu, intr-o deplina eliberare de patimi, nu-L poate primi integral pe Dumnezeu ca persoana pentru a-si afla in El personalizarea deplina. Leontiu de Bizant observa ca si mamele altor proroci au fost sfintite de Duhul si prin aceasta si prorocii ce se aflau in pantecele lor (Ieremia, Ioan Botezatorul etc). „Dar numai Nascatoarea de Dumnezeu este in particular cea care a avut pe Duhul Insusi, umbrind-o si salasluit in ea, si L-a nascut pe Cel conceput ca ipostas al trupului luat din ea. Caci nu a nascut pe cineva sfintit, ci pe Sfantul care, nascandu-Se din ea, a si sfintit-o” (…)”.

(Din: “Parintii Bisericii despre Maica Domnului“, Antologie alcatuita de Ieromonah Benedict Stancu, Editura Sophia, Bucuresti, 2010

ARHIVA BLOG

BIBLIA ORTODOXĂ