
Eliana Popa
Ai istovit, Măicuță, de-atâta rugăciune
Făcută către Domnul pentru pierduta lume,
Ce-şi duce-n nepăsare şi-n lăcomie traiul
Și nu primește harul ce îi aduce Raiul.
Ai istovit, Măicuță, să tot privești la noi
Cei care-ți cerem milă și pază în nevoi,
Noi, care-n bucurie, uităm să-Ți mulțumim
Şi-n clipa de durere doar vorba grea rostim...
Iar lacrima Ta sfântă pentru Iisus tot curge,
Când fapta mea murdară Îl pune iar pe cruce
Și iarăși Prea Înaltul coboară printre noi
Să urce iar Golgota, să-mbrace pe cei goi...
Să poarte neputința acestui neam stricat,
Să își mai frângă Trupul sub crucea de păcat,
Să mai învingă iadul, să scoată la lumină
Făptura-ncătuşată ce vrea spre El să vină.
Nici Tu n-ai fost cruțată, Tu, Maică, ai suferit
Cu Fiul pe Golgota, durerea Ți-ai sfințit!
Căci știi Măicuță bine că orice suferință
E treapta ce ne urcă mai sus, spre biruință.
Ai istovit, Măicuță, genunchiul să Ți-l pleci
Ca mila să pătrundă şi-n sufletele reci
Să rogi Desăvârsirea, Pământul să nu-l piardă
Și iată, a câta oară, Prea Bunul ne mai iartă?