DESPRE ISPITĂ

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

            CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI

                                          DESPRE

                                         I S P I T Ă

                                           

         Motto: Să nu uiţi: Diavolul ispiteşte, dar nu poate sili, cere

                   consimţământul, dar nu poate constrânge.

                                                                                    Preot Ioan

                                     Iubiţi credincioşi,

            Ispită - ispitire se referă la tentaţia, piedica, încercarea pe care o

suferă cineva şi prin care este împins în păcat. Acest fel de încercare nu

vine de la Dumnezeu, ci de la satana. Dumnezeu doar îngăduie ispitele,

respectând libertatea omului. Uneori în traducerile româneşti termenul

grecesc este redat prin încercare voită de Dumnezeu, pentru dovedirea şi

întărirea credinţei ca în cazul lui Avraam, ca în cazul dreptului Iov şi

altor sfinţi. Ispita vine prin pofta fiecăruia: „Nimeni să nu zică atunci

când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu

nu este ispitit de rele şi El Însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare

este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa“ (Iacov 1:13-14).

Ispita vine şi de la diavolul: „Cine săvârşeşte păcatul este de la

diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta

S-a arătat Fiul lui Dumnezeu ca să strice lucrurile diavolului“

(1Ioan 3:8). Deci la originea ispitei este pofta sau plăcerea, păcatul şi

„diavolul care de la început a fost ucigător de oameni“ (Ioan 8:44).

Dumnezeu a fost ispitit de evrei în pustiul Arabiei, după ce i-a scos

din Egipt prin atâtea minuni: i-a hrănit cu mană cerească, i-a adăpat cu

apă izvorâtă din stâncă etc. şi totuşi, au cârtit învârtoşaţi la inimă. De

aceea i-a şi pedepsit să moară muşcaţi de şerpi: „Nici să ispitim pe

Domnul, precum L-au ispitit unii din ei şi au pierit de şerpi“

(1Corinteni 10:9).

Nici Domnul Iisus Hristos n-a ispitit pe nimeni, dar El a fost ispitit

de mulţi şi în diferite rânduri. Mai întâi a fost ispitit de diavolul: „Atunci

Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul.

Şi după ce a postit 40 de zile şi 40 de nopţi, la urmă a flămânzit. Şi

apropiindu-se, ispititorul a zis către El: De eşti Tu Fiul lui

Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini. Iar El, răspunzând,

a zis: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din

gura lui Dumnezeu“... (Matei 4:1-4).

Iisus Hristos a fost ispitit şi atunci când mulţimile hrănite de El cu

pâinile şi peştii înmulţiţi au voit să-l proclame apoi rege, când a intrat în

Ierusalim călare pe mânzul asinei, smerit şi spre a împlini proorociile

(Ioan 12:12-15). Ispită a fost şi acuzaţia adusă îndeosebi de farisei,

cărturari, irodieni şi saduchei, în diferite împrejurări ca să-l prindă în

cuvânt spre a-I găsi vină: „Fariseii însă, auzind, ziceau: Acesta, nu

scoate pe demoni decât cu Beelzebul, căpetenia demonilor“ (Matei

12:24). De aceea le spune: „Ce mă ispitiţi făţarnicilor?“ (Matei 22:18).

De asemenea a fost ispitit de căpeteniile iudeilor când era pe Cruce:

„Dacă este regele lui Israel, să Se coboare de pe Cruce şi vom crede

în El“ (Matei 27:42).

Îndată după Botezul Său, Iisus Hristos S-a îndreptat spre post şi

rugăciune. Diavolul a venit să-L ispitească, însă El ca un miel blând, dar

cu tăria Stăpânului, a alungat de la Sine toată ispitirea vrăjmaşului. Cele

trei ispite cu care diavolul L-a ispitit pe Domnul nostru Iisus Hristos

sunt:

         · Lăcomia pântecelui, prin ispitirea cu pâine;

         · Slava deşartă, prin ridicarea pe aripa Templului;

         · Avariţia, prin aceea că Satan L-a ispitit prin oferirea bogăţiilor

întregii lumi;

Diavolul crezând că Noul Adam, Iisus Hristos este numai om cu

puteri supranaturale, nu Dumnezeu-întrupat s-a apropiat de El în pustiul

Carantaniei, ca şi oarecând de Adam în Eden oferindu-I toate splendorile

acestei lumi. La această ofertă Domnul răspunde: „Înapoia Mea Satano,

Domnului, Dumnezeului tău trebuie să te închini“ (Matei 5:10).

Sfinţii Apostoli au trecut şi ei prin multe încercări şi ispite de tot

felul. Mai întâi rămânând cu Iisus Mântuitorul lor, până la sfârşit, în toate

încercările Lui şi apoi „încercările de foc“: bătăi, primejdii de moarte,

prigoane, închisori, prin care au trecut în timpul misiunii lor până la

martiriu. Însă încercările de acest fel le-au adus nu numai biruinţa în

această luptă a credinţei, ci şi cununa dreptăţii şi a vieţii veşnice: „De

acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în

ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci tuturor celor

ce au iubit arătarea Lui“ (2 Timotei 4:8).

Cel care ispiteşte pe toţi oamenii, direct sau indirect, prin alţii, este

diavolul. De aceea ne îndeamnă Mântuitorul să veghem şi să ne rugăm

pentru a fi izbăviţi de cel rău: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi

în ispită. Căci duhul este osârduitor, iar

trupul neputincios“ (Matei 26:41). Şi tot aşa

şi Sfinţii Apostoli, după ce ei înşişi au fost

ispitiţi şi „cernuţi ca grâul de satana“ (Luca

22:31), îndeamnă pe fiii lor duhovniceşti să

privegheze şi să stăruie în rugăciuni ca să nu-i

biruie ispititorul diavol, care, „umblă răcnind

ca un leu, căutând pe cine să înghită“ (1 Petru

5:8).

       Unii au ispita bogăţiei şi a multor pofte vătămătoare „Cei care vor

să se îmbogăţească, dimpotrivă , cad în ispită şi în cursă şi în multe

pofte nebuneşti şi vătămatoare, ca unele care cufundă pe oameni în

ruină şi în pierzare“ (1 Timotei 6:9) din care pricină mulţi au căzut şi

s-au rătăcit din credinţă. Dumnezeu nu îngăduie însă ispite sau încercări

peste puterile omeneşti, ci odată cu ispita îngăduită, El dă şi puterea de a

o birui: „Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea

omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să

fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi

scăparea din ea, ca să puteţi răbda“ (1 Corinteni 10:13).

De aceea Sfântul Iacov spune: „Mare bucurie să socotiţi, fraţii

mei, când cădeţi în felurite ispite“ (Iacov 1:2); „Fericit bărbatul care

rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieţii, pe care a

făgăduit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El“ (Iacov 1:12).

                  Ispitele prin plăcere şi ispitele prin durere

          Sufletul omului este mai de preţ decât toate comorile lumii, pentru

că în el este sădită de la obârşie posibilitatea desăvârşirii, adică

îndumnezeirea omului prin Har. În cale stă însă infirmitatea firii şi o

putere potrivnică (diavolii), care caută să frâneze sufletul de la un zbor

mai înalt decât viaţa veacului acestuia. Şi fiindcă puterile nu erau egale,

Dumnezeu S-a făcut Om şi ca Om l-a biruit pe ispititorul, învăţându-ne şi

pe noi să luptăm. Tot războiul potrivnicului urmăreşte scoaterea

sufletului din ascultarea de Dumnezeu. Diavolul are două feluri de

ispite: prin durere şi prin plăcere. Avem pilda firii omeneşti a lui Iisus

Hristos. Însuşi Mântuitorul a trecut prin două ispite: întâia ispită prin

plăcere în pustiul Carantaniei, iar cea de-a doua prin încercările supreme

din vremea patimilor şi a morţii de pe Sfânta Cruce. Iisus a biruit cele

două ispite prin respingerea plăcerii şi prin acceptarea durerii. Cu

primele, diavolul umblă să ne amăgească, iar cu celelalte să ne

constrângă să socotim plăcerea ca „bine“ şi durerea ca „rău“. Cu

această meşteşugire ar restrânge năzuinţele sufletului numai la o viaţă

comodă în veacul acesta. Am putea spune că ispitele aleg credincioşii de

necredincioşi. Într-unii, ispitele desăvârşesc ascultarea şi dragostea de

Dumnezeu în suflet, iar în alţii le şterg pe acestea şi pun în loc ascultarea

şi dragostea de sine. Ispitele descoperă ceea ce este în inima omului:

„Drepte sunt căile Domnului, şi cei drepţi merg pe ele în bună pace,

iar îndărătnicii pe aceleaşi căi se poticnesc şi cad“ (Osea 14:10). Viaţa

duhovnicească nu se deschide decât în sufletul care are curajul umilinţei.

Avva Pimen spune că cele trei arme ale sufletului sunt: „înjosirea în

faţa lui Dumnezeu, dispreţul faţă de sine şi lepădarea voinţei

proprii“. Să nu fim nepăsători faţă de săvârşirea poruncilor lui

Dumnezeu, nici să nesocotim vreuna din ele, ci să ne străduim să le

împlinim pe toate deopotrivă, ca nu cumva să rămânem afară din cămara

cea de nuntă din pricina nesocotinţei şi să răbdăm cu bucurie ispitele. În

calea Domnului să fii neclintit şi neabătut, nici de plăcere, nici de

durere.

                                    Mecanismul ispitirii

                    Mecanismul ispitirii cuprinde un număr de şase etape:

               1. Momeala sau atacul. Sfântul Filotei Sinaitul dă acesteia o

definiţie preluată de la Sfântul Ioan Scărarul: „Atacul este gândul

simplu sau chipul lucrului născut de curând în inimă, ce se arată

minţii“. Este, adică, aşa cum spune Sfântul Ioan Damaschin, „ceea ce

ne pune simplu vrăjmaşul înainte“. Sfântul Marcu Ascetul arată că

momeala este „arătarea unui lucru rău în forma exclusivă a unui

gând“. Spunând, în altă parte, că atacul este „o mişcare fără imagini a

inimii“, el nu vrea să spună că este cu totul lipsit de vreo imagine

(aceasta, de altfel, ar contrazice cealaltă definiţie), ci că această imagine

(sau acest gând) nu se mişcă în acel moment în nici un fel şi de aceea

poate fi asemănată cu un impuls iniţial, sau, cum spune acelaşi Sfânt

Părinte, este o „primă răsărire“.

            2. Însoţirea. Sfântul Ioan Damaschin o defineşte ca „primirea

gândului pe care ni l-a adus vrăjmaşul“, iar Sfântul Ioan Scărarul

spune, mai precis, că ea este „convorbirea cu ceea ce s-a arătat în chip

pătimaş sau nepătimaş“. Această precizare ne arată că trebuie deosebite

două trepte ale însoţirii: pe una, are loc simpla convorbire cu gândul,

când omul se opreşte asupra gândului şi-l ţine, vorbind cu el, dar „fără

patimă“, adică fără a se însoţi în vreun fel cu el; pe a doua se produce

însoţirea propriu-zisă, când omul intră într-adevăr în legătură cu gândul,

se alipeşte de el şi se uneste cu el, desfătându-se cu el. Iar de atunci, după

cum arată Sfântul Isihie Sinaitul, omul îşi amestecă propriile gânduri şi

imagini cu cele semănate de diavoli. Din pricina acestei uniri, nălucirea,

sau gândul diavolesc, „creşte şi sporeşte şi mai mult, ca să pară minţii,

care a primit-o şi pe care a prădat-o, vrednică de iubit, frumoasă şi

plăcută“, lucru care nu este departe de a se lăsa omul cu totul prins de

ea. Dar în acest moment, chiar dacă omul s-a alipit de gând, încă nu se

cheamă că l-a primit cu totul.

               3. Consimţirea sau încuviinţarea este „învoire cu plăcere a

sufletului cu ceea ce s-a arătat“. În acest moment, omul se învoieşte

deplin cu gândul, primeşte să-l urmeze şi să-l „treacă în faptă“,

predându-se cu totul plăcerii născute din el.

               4. Robirea. Odată gândul primit cu toată voia, omul devine rob al

lui. Sfântul Ioan Scărarul defineşte robirea ca „tragerea cu sila şi fără

voie a inimii, sau însoţirea stăruitoare a inimii cu lucrul acela şi

pierderea stării noastre celei bune“.

               5. Făptuirea. Sfântul Ioan Damaschin o defineşte ca „lucrarea

însăşi a gândului pătimaş cu care ne-am învoit“. Încuviinţând gândul

şi fiind înrobit de el, omul trece la faptă şi lucrează păcatul.

              6. Patima. Repetarea consimţirii cu un acelaşi gând duce la naşterea

acelei patimi care-i corespunde sau, contribuie la întărirea ei. Sfântul

Ioan Scărarul o defineşte astfel: „propriu-zis patima este ceea ce se

încuibează în curs de vreme lungă în suflet, în chip pătimaş şi duce

la o deprindere prin obişnuinţă cu ea, încât se porneşte de bună voi

de la sine spre fapte“. De-a lungul acestei înlănţuiri, vinovăţia omului

nu este una şi aceeaşi.

                a. Momeala nepăcătoasă şi nevinovată. Într-adevăr, aşa cum am

văzut, ea nu ţine de voia omului şi nu stă în puterea noastră de a ne feri

de atacurile diavolilor. De aceea nu suntem în nici un fel răspunzători de

apariţia ei. Adam în rai a suferit ispita de la diavol. Hristos Însuşi a fost

ispitit, El, Care nicicum n-a păcătuit vreodată.

               b. În ceea ce priveşte însoţirea, ea poate fi lipsită de păcat, căci, în

primul moment, omul poate vorbi cu gândul fără să se alipească de el în

vreun fel, ci, după cum vom vedea, cu scopul de a-l alunga.

               c. Consimţirea este cu adevărat păcat, şi pe ea se străduiesc diavolii

s-o câştige. Atâta vreme cât omul nu a consimţit, el este liber şi nesupus

puterii diavolilor, care se mărgineşte la momeală. Dar odată

consimţământul dat, el a şi căzut în greşeală, devine rob al gândului,

care-l târăşte cu sila, nemaiputând face nimic pentru a se întoarce de la

el.

Dezvăluind mecanismul ispitei, Sfinţii Părinţi subliniază faptul că,

dacă nu stă în puterea noastră să ne ferim de momelile diavolilor, de noi

depinde cu totul dacă le primim sau le alungăm. Ei arată de asemenea că

până la un anumit moment al acestui proces, adică până la consimţire,

stă în puterea omului să se ferească de a cădea în robia cugetelor şi că,

după aceea, îşi pierde această putere. În felul acesta omul ştie exact care

este momentul în care poate opri acest mecanism. Astfel, Sfântul Ioan

Gură de Aur scrie că: „Dintre toate gândurile rele, unele nici nu pot

să treacă pragul sufletului nostru, dacă-l îngrădim cu bune

metereze. Altele, după ce s-au ivit în noi, dacă nu ne îngrijim, cresc şi

sporesc, dar dacă ştim ce trebuie să facem, adică să nu le lăsăm să

crească, ele pot fi de îndată înăbuşite şi nimicite. În sfârşit, altele se

nasc, cresc şi chiar ajung fapte ale răutăţii şi strică cu totul sănătatea

sufletului nostru, dacă lipsa noastră de grijă este peste măsură de

mare“. Aşadar, cunoaşterea acestui proces înlesneşte aplicarea unei

strategii potrivite pentru a stăvili năvala gândurilor rele şi meşteşugirile

diavoleşti care le insuflă.

                                Unii cad biruiţi, iar alţii biruiesc

      Diavolul priveghează veşnic şi insistă în a ispiti prin toate mijloacele

lui viclene. Unii cad biruiţi, iar alţii biruiesc asupra lui. O istorioară din

Pateric ne spune că un sfânt părinte a văzut într-o vedenie o

mănăstire unde călugării se osteneau prin rugăciuni, post şi muncă.

Mulţime de diavoli se luptau cu ei, aruncând săgeţi de mânie,

desfrânare, lăcomie, mâhnire, iubire de arginţi, lene şi altele la fel.

Mergând mai departe, a văzut în oraş oamenii care chefuiau,

desfrânau, jucau, huleau şi deasupra lor se afla un singur diavol

întunecat care lenevea. Din când în când, acel diavol se uita la

mulţimea de oameni păcătoşi, zicând: „Merge treaba! Ai mei

sunteţi!“.

   Astăzi voi părăsi păcatul şi mâine să fie voia lui Dumnezeu

              Iată cât de frumos scrie despre sminteală în rugăciunea regelui

Manase: „...Multe sunt fărădelegile mele şi nu sunt vrednic a căuta şi

a privi la înălţimea cerului, din pricina mulţimii nedreptăţilor mele.

Strâns sunt eu cu multe cătuşe de fier, încât nu pot să-mi ridic capul

meu şi nici nu am loc de odihnă, pentru că Te-am mâniat şi am făcut

rău înaintea Ta; n-am împlinit voia Ta, nici am păzit poruncile Tale,

ci am pus urâciuni şi am înmulţit smintelile...“.

De neuitat este şi acest fragment din paraclisul Maicii Domnului:

„Împresurări, necazuri şi nevoi m-au aflat, Maică Prea Sfântă şi

primejdii ale vieţii şi ispite de pretutindeni m-au înconjurat. Ci,

ajută-mă şi mă sprijineşte sub acoperământul tău cel puternic“.

Trebuie ştiut că atunci când creştinul este hotărât să se lase de păcate, nu

cedează ispitelor diavolului. Aşa spunea un creştin că îl ispiteau

gândurile de la dracii care îi şopteau: „Lasă astăzi, că ai să te pocăieşti

de păcate începând de mâine!“ Iar el, hotărât, îi răspundea: „Astăzi voi

părăsi păcatul şi mâine să fie voia lui Dumnezeu!“.

                             Cât de mare poate fi o ispită?

        O femeie, a mers la o vrăjitoare, căreia îi slujeau mulţime de diavoli,

ca să farmece un băiat anume, pentru a se căsători cu ea. Vrăjitoarea i-a

cerut o sumă mare de bani, încredinţând-o că are diavoli care o pot ajuta

să-şi îndeplinească dorinţa. Tânărul, fiind un om foarte credincios, prin

purtarea de grijă a lui Dumnezeu a aflat despre acest plan drăcesc. S-a

dus la părintele lui duhovnic, s-a spovedit şi s-a împărtăşit. Părintele l-a

îndemnat să se roage, să postească, să facă metanii şi să fie fără frică,

căci puterea Duhului Sfânt îl va păzi. Vrăjitoarea a trimis noaptea 3

diavoli asupra tânărului, dar aceştia s-au întors ruşinaţi, neputându-se

apropia de el. Vrăjitoarea a trimis noaptea următoare mai mulţi diavoli,

care însă au fost şi ei alungaţi de puterea dumnezeiască. A întrebat

vrăjitoarea pe diavoli: „De ce nu aveţi putere asupra acelui tânăr?“

Iar diavolii i-au răspuns: „Noi nu avem nici o putere asupra

credincioşilor smeriţi, care postesc, se roagă, sunt spovediţi şi

împărtăşiţi

                                    Ispitele şi lupta cu ele

             Nu are rost să ne îngrozim de ispitele vrăjmaşului. Nu au nici o

putere. Ne tulbură, ne provoacă, dar nu ne

determină. Lucrarea noastră este ca, îndată

ce le observăm, să le respingem. Dacă vin

iarăşi, iarăşi să le respingem şi sub nici o

formă să nu cădem în ele. Să le

supraveghem şi să le facem faţă. În timpul

atacului ispitei trebuie să cădem în genunchi

şi să ne rugăm. Să ne deprindem cu

rugăciunea lui Iisus (Doamne, Iisuse

Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieştemă

pe mine, păcătosul), căci ea alungă toate oştile vrăjmaşului.

Rugăciunea lui Iisus săvârşită permanent în inimă, usucă desfrâul,

potoleşte furia, alungă mânia, înlătură tristeţea, îndepărtează

obrăznicia, nimiceşte melancolia, alungă lenea, luminează mintea,

naşte zdrobire de inimă. Invocarea continuă a numelui lui Iisus este o

practică foarte veche în asceza creştină. Trebuie să ne păzim mintea.

Gândurile pot fi bune sau rele. Pe cele rele să le alungăm. De cum se

iveşte o ispită s-o curmăm îndată cu Rugăciunea lui Iisus ca şi cu o sabie.

Când vor veni pornirile lăuntrice rele, care ne tulbură, imediat să

coborâm cu atenţia în inimă şi să stăm acolo, respingând pornirile cele

rele prin încordarea voinţei, şi mai ales prin rugăciunea către Domnul. În

faptul că au loc atacuri, nu avem nici o vină. Inima din această pricină

devine necurată şi îşi pierde îndrăzneala către Domnul.

            Suntem cu toţii neputincioşi, supuşi greşelii

               Când ispita se află în faţa sau în preajma noastră, ea va căuta

negreşit să-şi găsească sprijin în pornirea noastră spre păcat şi va

determina în noi un anumit impuls. Acesta s-ar putea să fie, la început

insesizabil, dar dacă se dezvoltă va prinde putere în noi, ne va lua în

stăpânire şi va putea să ne ducă până la marginea pieirii. Uneori

impresiile ispititoare pot acţiona foarte repede, fără să-ţi dai seama, cum

se spune fără să-ţi treacă prin minte că pot să te vatăme; într-o clipă

întunecă mintea şi schimbă starea inimii. Cuviosul Pimen cel Mare

spunea: „Este bine să eviţi cauza păcatului“. Omul aflat în preajma

cauzei păcatului este asemenea celui ce stă pe buza unei prăpăstii adânci;

oricât ar încerca el să evite căderea, vrăjmaşul îl poate împinge oricând

în prăpastie. Cauzele sau pricinile păcatului în care se pot isca ispitele

sunt următoarele: vinul, femeile, bogăţia, vitalitatea prisositoare a

trupului, puterea şi onorurile. Sfântul Isaac Sirul spune că „acestea nu

sunt propriu-zis păcate, dar din cauza lor firea noastră poate fi uşor

atrasă spre păcat, de aceea omul trebuie să se apere de ele, cât mai

stăruitor cu putinţă“. Patimile sunt viclene şi flămânde!

                          Ispitirea din cele opt părţi

                  Părintele Ilie Cleopa ne îndeamnă să cunoaştem meşteşugul

războiului nevăzut şi să vedem din câte părţi suntem atacaţi în lupta

noastră duhovnicească de fiecare ceas şi minut. Şi fiindcă nu tot cel ce se

luptă se încununează, avem trebuinţă de mare trezvie şi grijă în toată

vremea luptelor celor de gând şi asupra dracilor care ne dau război,

ispitindu-ne din cele opt părţi: din spate, din faţă, din stânga, din dreapta,

de sus, de jos, dinăuntru şi dinafară.

               Ispita din spate. Diavolul îţi aduce aminte păcatele pe care le-ai

făcut înainte, ca să-ţi spurce mintea cu ele; poate ai înjurat, poate ai

desfrânat, poate ai furat şi tu te-ai pocăit, dar îţi aduce iar aminte.

Memoria noastră este ajutată de imaginaţie şi împinge la relele ce le-am

făcut, când ne-am petrecut viaţa fără grijă şi fără paza minţii. Diavolul

vrea să-ţi aduci aminte de ele, poate le vei mai face. Când vezi că

diavolul îţi aduce în minte gândurile care le-ai părăsit şi păcatele care nu

le-ai mai făcut, să ştii că te ispiteşte din spate, cu cele ce le-ai uitat. El

vrea să ţi le amintească, ca să te ispitească cu ele.

                Ispita din faţă. Când ne tulburăm cu mintea pentru cele ce ne

închipuim că vor veni asupra noastră, suntem ispitiţi din faţă. „Măi, am

să îmbătrânesc; o să vină o boală; o să vină un război; cutare mă

pândeşte să-mi facă rău; o să-mi iasă înainte, o să-mi fure...“, şi

începi a te tulbura cu mintea de cele care crezi că or să vină asupra

ta. Şi te tulburi degeaba, pentru că nimeni nu ştie ce are să fie. Dar

vrăjmaşul, ca să nu fii liniştit, îţi dă tot felul de gânduri. Aceaste

închipuiri le aduce vrăjmaşul în mintea noastră cu scopul de a ne tulbura

şi a ne înspăimânta de cele ce credem că vor veni asupra noastră. La

acele ispite avem cuvântul Mântuitorului: „Nu vă îngrijiţi de ziua de

mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea

ei.

             Ispita din stânga. De câte ori vom cunoaşte păcatul şi totuşi ne vom

lăsa momiţi de el şi îl vom lucra cu mintea, cu cuvântul sau cu fapta,

atunci ne ispitim din stânga. Eu ştiu că-i păcat să mănânc mult, dar

mănânc mult; eu ştiu că-i păcat să beau, dar beau; eu ştiu că-i păcat să

urăsc pe cineva, dar urăsc; eu ştiu că-i păcat să vorbesc de rău, dar

vorbesc; eu ştiu că-i păcat să ţii minte răul, dar ţin minte; eu ştiu că-i

păcat să fiu desfrânat sau să fur sau să înjur sau să fumez, dar mă las

biruit şi fac aceste păcate. Aşa suntem ispitiţi din stânga, prin chipul cel

arătat al răutăţii.

               Ispita din dreapta. Ispita din dreapta este de două feluri. Prima

este atunci când credem în vise şi în vedenii şi, crezând în ele, suntem

înşelaţi de draci. Dracii pot lua chip de îngeri ai luminii, chipul lui

Hristos, chipul Maicii Domnului, al mucenicilor, precum zice Sfântul

Apostol Pavel: „Nu este de mirare, deoarece însuşi Satana se preface

în chip al luminii“ (2 Corinteni 11:14). Când credem în năluciri şi în

vise suntem ispitiţi din dreapta. Ispită de dreapta este şi atunci când

facem o faptă bună cu scop rău şi nu spre slava lui Dumnezeu, şi nu

avem smerenie.

              Ispita de sus. Ispita de sus este tot de două feluri. Când începem o

nevoinţă mai presus de puterea noastră fizică şi intelectuală. Nevoinţa

trebuie să se facă cu dreaptă socoteală, după măsura puterii fiecăruia.

Nimeni nu are voie să ia o nevoinţă mai presus de puterea lui. Sfântul

Vasile cel Mare spune: „Măsura înfrânării se ia după puterea

fiecăruia. Nu toţi pot să postească la fel, sau să facă metanii la fel,

sau să facă milostenie“. Fiecare după măsura şi puterea lui să facă fapte

bune. Ispita de sus este şi atunci când iscodim Sfintele Scripturi mai

presus de puterea înţelegerii noastre. Sfântul Grigorie de Nyssa spune:

„Nu spargeţi oasele Scripturii, având dinţii înţelegerii, de lapte!“ Că

vrem să ne băgăm în lucruri pe care nu le înţelegem şi pe care nu le-am

citit la Sfinţii Părinţi şi n-au tâlcuirea celor mai mari teologi ai lumii. O

iscodire ca aceasta vine din mândrie şi, dacă cineva nu se va smeri,

ajunge la nebunie, la hulă şi la eres. Cu ispita de sus au fost înşelaţi toţi

sectanţii, toţi ereticii de la începutul lumii, pentru că au vrut să înţeleagă

Sfânta Scriptură după mintea lor.

             Ispita de jos. Ispita de jos este atunci când nu vrem să facem fapta

bună după puterea noastră. Eu aş putea să postesc până seara, dar mă

lenevesc. Eu aş putea să fac milostenie mai multă, dar mă zgârcesc.

Eu aş putea să fac metanii mai multe, dar nu fac. Eu aş putea să

priveghez mai mult dar nu priveghez. Eu aş putea să mă rog mai

mult, dar nu mă rog.

               Ispita din afară. Ispita din afară vine prin cele cinci simţuri, adică

prin vedere, auz, gust, miros şi pipăit, care se numesc la Sfinţii Părinţi

„ferestre ale sufletului“. Prin aceste cinci simţuri, omul primeşte mari

păcate în sufletul lui, dacă nu are trezvia atenţiei şi paza minţii. Cele

cinci simţuri sunt cinci şovoaie fireşti ale noastre, prin care diavolii

toarnă în sufletul nostru tot felul de patimi şi răutăţi. Mai folosesc

diavolii şi o altă ispită mai mare decât cele cinci simţuri: imaginaţia.

Imaginaţia este mai subţire decât cele cinci simţuri, dar mai groasă decât

mintea. Ea prinde cele cinci simţuri şi dă război sufletului. De aceea este

mai greu să păzeşti imaginaţia decât cele cinci simţuri, decât însăşi

mintea.

                 Ispita dinăuntru. Dinăuntru ies toate păcatele noastre, adică din

inimă ies preacurviile, uciderile, mândria, jignirile, ura, răzbunarea,

viclenia, toate ca dintr-un iad ies din inima noastră. Sfântul Clement

spune: „Pune străjer la poarta inimii tale, ca să nu primească nici pe

cele ce vin din afară, nici pe cele dinăuntru!“. Pe cele ce vin dinăuntru

să le oprim cu rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui

Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine, păcătosul!“, iar pe cele ce vin

dinafară cu cugetarea la muncile iadului şi la fericirea raiului.

                     Cele patru ispite ale omului din vremea morţii

     În vremea morţii noastre spaima va fi mare, căci satana, luptă cu noi

toată viaţa noastră să ne ducă prin păcat la iad, dar niciodată nu dă atâta

luptă ca în vremea morţii. Aceste patru asupriri primejdioase sunt:

            1. Războiul împotriva credinţei. Să nu dăm loc în inima noastră

gândurilor necredinţei, precum este scris de înţeleptul Solomon: De se va

sui peste tine duhul celui puternic (adică al vrăjmaşului), să nu-ţi laşi

locul tău. Şi dacă vrăjmaşul şarpe îţi va aduce îndoiala, nu-l băga în

seamă, să nu-i răspunzi şi pururea să fii în gând cu rugăciunea către

Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

           2. Războiul împotriva nădejdii. Când ne războieşte vrăjmaşul cu

deznădejdea, să ne aducem aminte de mila şi bunătatea lui Dumnezeu,

Care a venit în lume să moară pentru noi, păcătoşii.

          3. Războiul împotriva smereniei. Când ne va da diavolul război cu

slava deşartă şi cu mândria, să ne socotim că suntem praf şi cenuşă şi să

punem toate isprăvile noastre pe seama lui Dumnezeu. Să ne cunoaştem

cu adevărat greutatea păcatelor şi a răutăţilor noastre, dar să nu

deznădăjduim de mila lui Dumnezeu, după cum zice Sfântul Duh prin

gura Proorocului David: „Mântui-va Domnul sufletele robilor Săi şi

nu vor greşi toţi cei ce nădăjduiesc spre Dânsul“.

          4. Războiul prin nălucirile cele de multe feluri. Iar dacă ne vor da

nouă diavolii război cu nălucirile şi prefacerile lor în chip de îngeri de

lumină, să stăm neclintiţi şi să zicem: „Schimbaţi-vă, ticăloşilor, în

întunericul vostru, că mie nu îmi trebuiesc vedenii. Nu am trebuinţă

în acest ceas decât de mila lui Dumnezeu şi de milostivirea Lui“. Şi

să nu uiţi că dacă în ceasul acela vei cere prin rugăciune, ajutorul

Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, te va izbăvi şi va aduce peste

sufletul tău mila ei şi îndurarea Preaputernicului Dumnezeu.

                    „ ...Şi nu ne duce pe noi în ispită... “

            În rugăciunea „Tatăl nostru“ spunem: „...Şi nu ne duce pe noi în

ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean... (Matei 6:13). Oare ne ispiteşte pe

noi Dumnezeu? Nu! Dumnezeu nu ne ispiteşte pe noi. El doar îngăduie

ispitele, cu scopul de a ne oţeli în lupta împotriva răului şi de a ne face să

stăruim în bine, asigurându-ne astfel mântuirea: „Fericit bărbatul care

rabdă ispita“ (Iacob 1:12), căci „Cel care va răbda până la sfârşit

acela se va mântui“ (Matei 10:22).

Dumnezeu nu îngăduie să fie ispitiţi toţi oamenii la fel. Asupra

celor smeriţi şi blânzi şi care îşi cunosc bine neputinţa şi nimicnicia lor,

Dumnezeu nu îngăduie ispite prea mari. Sfântul Isaac Sirul ne spune:

„Ispitele care vin asupra celor smeriţi de la toiagul cel duhovnicesc,

spre sporirea şi creşterea sufletului, sunt acestea: nehotărârea,

îngreunarea trupului, slăbănogirea mădularelor, trândăvirea,

zăpăceala cugetării, părerea neputinţei trupeşti, împuţinarea

nădejdii, întunecarea gândurilor, lipsirea ajutorului omenesc, lipsa

celor de trebuinţă...“.

        „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău“ (Matei 4:7)

           O istorioară ne spune că o dată a început să plouă cu găleata şi s-a

pornit un potop de ape aproape ca pe vremea lui Noe. Un creştin ortodox

nu a vrut să plece din faţa inundaţiilor împreună cu ceilalţi consăteni, ci a

rămas lângă căsuţa lui, rugându-se la Dumnezeu. Apele au crescut până

la streaşină, iar el a fost obligat să se urce pe casă. A apărut o barcă cu

oameni necunoscuţi lui care l-au chemat să se urce pentru a-şi salva

viaţa. El le-a spus că rămâne acolo fiindcă are încredere că Dumnezeu va

face ceva să-l scape. Cei cu barca au plecat. Apele au continuat să

crească ajungând până la jumătatea acoperişului casei. A apărut a doua

barcă, cu alţi oameni, care l-au chemat să se urce, fiindcă nu mai era mult

până când casa ar fi fost acoperită cu totul de ape. Şi acum creştinul a

refuzat să urce pe motiv că Dumnezeu nu-l poate părăsi, fiindcă se roagă

Lui. Au plecat şi aceşti oameni cu barca lor cu tot. Apele au crescut până

în vârful casei încât numai coşul de fum se mai vedea. Pe acest coş se

suise omul când a apărut o a treia barcă cu oameni pe care nu-i mai

văzuse niciodată şi care l-au chemat să se urce în barcă, fiindcă nu mai

era mult şi s-ar fi înecat. Pentru a treia oară creştinul a spus că nu se urcă

în barca lor, fiind sigur că Dumnezeu va face o minune şi-l va salva.

Apele au crescut, au acoperit casa şi creştinul s-a înnecat. Ajungând

sufletul creştinului la judecată, Dumnezeu i-a spus: „Cele trei bărci Eu

le-am trimis să te ia de acolo, dar tu M-ai ispitit şi de aceea ţi-ai

pierdut mântuirea sufletului“.

                                        Iubiţi credincioşi,

                   De la primii oameni până la sfârşitul veacurilor, toţi suntem

într-o neîncetată luptă cu ispitele diavoleşti, care încearcă fără odihnă să

ne stăpânească, să ne tragă în adâncul iadului. Aşa cum aurul se

lămureşte în focul cuptoarelor, aşa şi noi trebuie să fim încercaţi în focul

ispitelor. Ispitele ne vin de la lume, de la trup şi de la diavol. Dacă

omul este cu luare aminte asupra sa, ispitele diavolului nu-i pot face nici

un rău pentru că ele nu pot constrânge voia liberă a omului, de care nici

Dumnezeu nu se atinge. Mijloacele cele mai eficace pentru învingerea

ispitelor sunt rugăciunea şi postul, recomandate de Mântuitorul: „Dar

acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post“

(Matei 17:21). Diavolul nu ne poate ispiti decât cu învoirea lui

Dumnezeu. Aşadar, Dumnezeu nu voieşte răul, dar îngăduie ispitele

(încercările) ca pe nişte osteneli şi trepte ale pocăinţei, lucru care ne este

spus şi de Sfântul Isaac Sirul: „Nu lasă Dumnezeu ca de zidirea Lui

să se apropie puterea dracilor şi a oamenilor şi să-şi împlinească în

ea voia lor“. Acolo unde există smerenie, diavolul nu are loc, iar acolo

unde nu există diavol, este firesc să nu existe ispite.

        Odată un pustnic a silit un diavol să spună: „Sfinte Dumnezeule...“.

A spus diavolul: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de

moarte“, dar nu spunea „miluieşte-ne pe noi“. Cuvântul „miluieştene“

are smerenie şi sufletul care îl rosteşte primeşte mila cea mare a lui

Dumnezeu.

           Ispitele şi încercările noastre nu au încetat. Dar oare Dumnezeu le

îngăduie în zadar? Nu le îngăduie în zadar, ci pentru că ne iubeşte. Prin

încercări ne face curaţi şi strălucitori ca diamantul şi ne deschide drumul

spre Împărăţia cerurilor. „Vehiculul“ cu care se ajunge acolo este

răbdarea. Iar răbdarea se poate obţine numai prin încercări, prin ispite.

Acum înţelegem cuvântul unui bătrân din Pateric: „Pomii de pe văile

nebătute de vânturi puternice au rădăcini slabe“, ca şi pe cel al

Sfântului Macarie: „Ce ştie acela care n-a fost ispitit?“. Iată de ce ne

sunt trimise ispitele. Dacă dedicăm mai mult timp lui Dumnezeu citind

din Biblie şi din cărţile creştin-ortodoxe, gândurile dumnezeieşti îşi vor

face loc în mintea noastră. Când te rogi vorbeşti cu Dumnezeu, iar când

citeşti din Biblie vorbeşte Dumnezeu cu tine. Primul lucru pe care

trebuie să-l facă creştinul ortodox este să vină Duminica la Sfânta

Biserică şi să participe la Sfânta Liturghie, fiindcă Biserica nu este numai

casa lui Dumnezeu ci este şi „uşa cerului“. Un lucru foarte grav este că

unii se rătăceasc spiritual chiar atunci când calea cea dreaptă, adică

ortodoxia este lângă ei. Noi cei ce suntem învăluiţi de ispite ca nişte

neputincioşi ne rugăm Ţie, Doamne, să ne întăreşti cu puterea Ta să

venim la pocăinţă şi să dobândim iertarea greşalelor noastre

lăudându-te: Slavă puterii Tale Doamne, iubitorule de oameni!

Adam şi Eva au căzut din starea primordială prin ispita divolului.

Sfinţii Părinţi arată căderea îngerilor răi ca fiind veşnică: „Atunci va zice

(Dumnezeu) celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în

focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor săi“ (Matei

25:41). Căderea lor este veşnică pentru că nu au fost ispitiţi de nimeni.

Neputinţa mântuirii se găseşte în natura lor, fiind lipsiţi de orice

înclinaţie spre bine şi de aici rezultă neputinţa pocăinţei.

Dumnezeu nu lasă oamenii să fie isptiţi peste puterile lor de

rezistenţă. Omul poate rezista ispitei, pentru că prin ea nu se atinge

libertatea lui. Cu Hristos el poate birui ispita celui rău: „În sfârşit

fratilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei lui. Îmbrăcaţi-vă

cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor

diavolului“ (Efeseni 6:10-11). În special privegherea, rugăciunea, postul

şi harul lui Dumnezeu înving orice ispită diavolească.

         „Înapoia Mea Satano, Domnului, Dumnezeului tău

                      trebuie să te închini“ (Matei 5:10).

              Temeiul posibilităţii mântuirii îl constituie faptul că păcatul lui

Adam nu constituie o cădere radicală, ca aceea a îngerilor răi. Îngerii răi

au căzut în păcat din proprie iniţiativă şi prin sine, fără nici o ispită din

afară. Omul însă n-a căzut numai prin sine, ci fiind amăgit de diavolul.

Revolta îngerilor răi este îndreptată direct împotriva lui Dumnezeu,

numai prin voinţa lor, pe când la om, răzvrătirea este însoţită de pofta

senzuală, trezită din exterior şi ducând la întunecarea minţii. Îngerii răi sau

împietrit în rău şi au devenit duşmanii lui Dumnezeu. În omul căzut,

chipul lui Dumnezeu nu s-a desfiinţat ci numai s-a alterat, iar mustrarea

de cuget a rămas şi năzuinţa după adevăr şi binele n-a dispărut.

                 ● Odată cu căderea în păcat a protopărinţilor noştri se alterează

chipul lui Dumnezeu în om. Se alterează firea umană, se întunecă mintea

cu privire la adevărul religios, slăbeşte voinţa care înclină mai mult spre

cele rele decât spre cele bune, fiindcă s-a rupt legătura harică cu

Dumnezeu.

            ● Numai învingând ispitele va spori în sufletele noastre forţa

duhovnicească.

             ● Aşa cum ochiul are nevoie de lumină ca să vadă, tot aşa şi sufletul

omului are nevoie de har ca să sporească în sfinţenie şi desăvârşire.

             ● Trebuie să ne fie clar că diavolul nu poate să ne înfrângă prin

ispitele sale, dacă noi nu-i cedăm nici mintea, nici simţurile şi nu ne

abatem voinţa.

             ● Ce frumos scrie în condacul al 7-lea din Acatistul Sfântului

Pantelimon: „Bucură-te, vieţuitor deasupra ispitelor“.

              ● „Căci cu Tine mă voi izbăvi de ispită, şi cu Dumnezeul meu

voi trece zidul“ (Psalm 17:32).

              ● „Că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în

slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după asemănărea noastră,

afară de păcat“ (Evrei 4:15).

              ● Sfântul Ioan Gură de Aur în rugăciunea a opta, cea pentru

ceasurile dimineţii spune: „Doamne, izbăveşte-mă de toata ispitirea“.

              ● Când ne împresoară ispitele, să citim în primul rând Psalmul

37, după cum suntem sfătuiţi în Psaltire.

             ● „Fraţilor, chiar de va cădea un om în vreo greşeală, voi cei

duhovniceşti îndreptaţi-l pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, luând

seama la tine însuţi, ca să nu cazi şi tu în ispită“ (Galateni 6:1).

                  Cuvinte ale Sfinţilor Părinţi despre ispită

    _ „Dumnezeu ne cercetează cu cele plăcute sau cu cele neplăcute.

Noi să le primim pe amândouă cu aceeaşi supunere. Pe amândouă

căile ne readuce Dumnezeu la sănătatea sufletului şi la reunirea cu

Dânsul“ (Sfântul Ioan Gură de Aur).

_ „Toate ispitele sunt îngăduite de Dumnezeu pentru vindecare

sufletelor bolnave“ (Sfântul Ioan Damaschin).

_ „Cine este bun, mai bun să se facă şi cine a biruit ispita, să se

roage şi pentru cel care este încă în ispite“ (Părintele Paisie Olaru).

_ „Nu locul îl mântuieşte pe om, ci voinţa lui. Adam a căzut chiar

din rai,în timp ce Lot s-a păzit chiar în Sodoma“ (Sfântul Efrem

Sirul).

_ „Smulge gândurile rele cu alte gânduri“ (Sfântul Nil Sinaitul).

_ „Să ne osârduim la rugăciune, să nu slăbim când suntem reci,

împrăştiaţi. Ispititorul este duh şi fără să observăm ne schimbă

ideea şi ne depărtează de harul Duhului Sfânt. Să nu

deznădăjduim, oameni suntem şi avem neputinţe, iar ispititorul

este viclean. Trebuie să luptăm şi Domnul ne ajută. Dar trebuie

osteneală“.

               Evreii l-au ispitit pe Dumnezeu în pustie

          _ „Şi au ispitit pe Dumnezeu în inimile lor, cerând mâncare

sufletelor lor. Şi au grăit împotriva lui Dumnezeu, şi au zis: Va

putea, oare, Dumnezeu să gătească masă în pustie? Oare, va putea

da şi pâine, sau va putea întinde masă poporului Său?“ (Psalm

77:21-22-24). „Pentru aceasta a auzit Domnul şi S-a mâniat, şi foc

s-a aprins peste Iacob, s-a suit peste Israel“ (Psalm 77:25). „Şi a

poruncit (Dumnezeu) norilor de deasupra şi uşile cerului le-a

deschis“ (Psalm 77:28). „Şi a plouat peste ei mană de mâncare şi

pâine cerească le-a dat lor. Pâine îngerească a mâncat omul.

Bucate le-a trimis lor din destul. Şi a plouat peste ei ca pulberea

cărnuri şi ca nisipul mării păsări zburătoare“ (Psalm 77: 28-29-

31). „Nimic nu le lipsea din cele ce pofteau şi mâncarea era încă

în gura lor, când mânia lui Dumnezeu s-a ridicat peste ei şi a ucis

pe cei sătui ai lor şi pe cei aleşi ai lui Israel i-a doborât. Cu toate

acestea, încă au mai păcătuit şi n-au crezut în minunile Lui“

(Psalm 77:34-35-36). Aşadar, atunci când cerem ceva de la

Dumnezeu şi ne îndoim că El ar putea împlini, aceasta înseamnă că-L

ispitim pe Dumnezeu.

            Ispita DE LA DUMNEZEU este O PROVOCARE LA BINE

            iar ispita DE LA DIAVOL este O PROVOCARE LA RĂU.

                                  M-a învăţat diavolul

      La una din mănăstirile din ţara noastră a venit într-o zi o familie care

avea diverse probleme, cerând ajutorul părintelui stareţ al Mănăstirii.

Atunci părintele stareţ a hotărât ca toată obştea călugărească a Mănăstirii

să se roage şi să postească timp de trei zile pentru familia aceea. Asta s-a

şi întâmplat până în ziua a treia, când părintele stareţ plimbându-se prin

curte a găsit nişte coji de ou. Mergând în chilia unui călugăr mai tânăr l-a

găsit mâncând din ou şi atunci l-a întrebat: Ce ai făcut? Iar călugărul i-a

răspuns: Părinte stareţ, vă rog să mă iertaţi, dar nu am mai putut să ţin

post. Părintele stareţ l-a întrebat din nou: dar cum l-ai copt? Atunci

călugărul a zis: L-am ţinut la flacăra lumânării. Şi l-a întrebat părintele

stareţ: dar cum ţi-a trecut prin minte? Călugărul i-a spus: M-A

ÎNVĂŢAT DIAVOLUL! Atunci diavolul care stătea pe sobă a răspuns:

Nu l-am învăţat eu, pentru că mie nici măcar nu mi-a trecut prin

minte aşa ceva!

Diavolul e rău, recunosc, dar rău pentru el însuşi, nu pentru noi,

dacă suntem cu băgare de seamă. Această fire a răutăţii, nu-i pericol

decât acelora care şi-o însuşesc.

Dumnezeu a îngăduit înadins ca cei răi să fie amestecaţi cu cei

buni. El n-a dăruit alt pământ celor răi şi a amestecat pe unii cu alţii,

săvârşind astfel o lucrare de un mare folos. Cei buni îşi dovedesc

vrednicia în mijlocul acelora care-i trag de la calea cea dreaptă spre

rău. Căci trebuie să fie între voi rătăciri ca să se învedereze cei aleşi.

Iată pentru ce Dumnezeu a îngăduit pe cei răi pe lume: ca astfel cei

buni să capete o strălucire încă şi mai vie. Vedeţi de câtă învrednicire

se pot bucura ei? Iar aceasta nu le vine de la cei răi, ci de la propria

vrednicie...

             ACELAŞI TEMEI ESTE CÂND E VORBA DE DIAVOL.

Dumnezeu l-a îngăduit pentru a vă face mai băgători de seamă, ca să dea

strălucire luptătorului, o mai straşnică măreţie luptei. Aşa că de vi se va

spune: Pentru ce Dumnezeu a îngăduit existenţa diavolului?

răspundeţi aşa: Departe de a fi stricător celor veghetori şi băgători de

seamă, diavolul le slujeşte, nu prin voia lui însăşi (care-i ticăloasă), ci

ca urmare a vredniciei acestora, care scot din răutatea lui, ceea ce le

trebuie. Când diavolul s-a oprit asupra lui Iov, n-a fost cu gândul de

a-l face să strălucească încă şi mai tare, ci ca să-l doboare. Din pricina

aceasta, a acestui gând şi a acestei năzuinţe, el era ticălos. Cu toate

acestea, nimic n-a stricat dreptului Iov. Dimpotrivă, acesta îşi dovedi şi

mai tare vrednicia, aşa precum am arătat. DIAVOLUL A DAT

DOVADĂ DE TICĂLOŞIE - IAR IOV CEL DREPT DE

VREDNICIE...

                                             Ispitele

           Să nu uităm că faptele bune sunt precedate şi urmate de ispite. În

ambele cazuri, ele sunt îngăduite de Dumnezeu. Numai în felul acesta,

virtutea încercată prin faptă bună pe care o faci se confirmă şi prinde

rădăcini puternice în sufletul tău.

     Lipsa de griji şi comoditatea adorm şi împrăştie sufletul, în vreme ce

ispitele îl întăresc şi îl aduc mai aproape de Dumnezeu. De aceea, atunci

când un călugăr ascet l-a văzut pe cel pe care se afla sub ascultarea sa că

este chinuit de ispite, l-a întrebat: Vrei să-L rog pe Dumnezeu să

îndepărteze de la tine războiul?, acesta i-a răspuns: Părinte, chiar dacă

m-ar chinui, văd că mă folosesc sufleteşte din strădaniile mele.

Roagă-te mai degrabă să-mi dea răbdare. Iar părintele lui i-a răspuns:

AZI AM CUNOSCUT CĂ AI SPORIT SUFLETEŞTE.

BIBLIOGRAFIE: Biblia, E.I.B.M., Bucuresti, 2004; Preot dr. Ioan Mircea, Dictionar al

Noului Testament, E.I.B.M., Bucuresti, 1995; Din învăţăturile Marelui nostru părinte Simeon

Noul Teolog, Editura Pelerinul, Iasi, 2003; Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale,

Editura Sofia, Bucureşti, 2001; Războiul creştinilor cu diavolul, Editura Panaghia, Vatra Dornei,

2004; Părintele Arsenie Boca, Despre îndumnezeirea omului prin har, Editura Credinţa

Strămoşească, 2005; Leon Magdan, Andreea Magdan, Dumnezeu şi omul, antologie de cugetări,

Editura Sfântul Alexandru, Bucureşti, 2001;Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înţelepte, Editura

Egumeniţa, Galaţi, 2006; Ne vorbeşte Părintele Cleopa, vol. 6, 8, 12, Editura Mânăstirea