DESPRE BLESTEM ŞI IERTARE

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

                  CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI

                                                      DESPRE

                                          BLESTEM ŞI IERTARE

Moto: „Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu

trebuie să fie fraţii mei aşa. Oare, izvorul aruncă din aceeaşi vână

şi apă dulce şi apă amară?“ (Iacov 3:10-11).

                                                                                               Preot Ioan

                                       Iubiţi credincioşi,

                    Blestemul este o invocare a urgiei divinităţii sau diavolului

împotriva unei fiinţe, unui obiect. Prima oară termenul şi acţiunea

blestemului apar în Biblie, când Dumnezeu blestemă şarpele: „Pentru

că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate animalele şi între

toate fiarele câmpului; pe pântecele tău să te târăşti şi ţărână să

mănânci în toate zilele vieţii tale“ (Facerea 3:14). Apoi Dumnezeu

blestemă pământul: „Iar lui Adam i-a zis: Pentru că ai ascultat

vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit

«Să nu mănânci», blestemat va fi pământul pentru tine“ (Facerea

3:17). Blestemul este opus binecuvântării, este neascultare sau abatere

gravă faţă de Dumnezeu şi de Legile Lui. Cei ajunşi de blestem, cei cu

purtări rele (depravaţi, răi, ticăloşi, infami) se numesc blestemaţi:

„Atunci va zice (Iisus Hristos) celor de-a stânga: Duceţi-vă de la

Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi

îngerilor lui“ (Matei 25:41). Blestemul este numai în puterea lui

Dumnezeu. El dă şi binecuvântarea şi blestemul. El a pus neascultarea

sub blestem. Blestemul poate fi cu fapta, aşa cum a fost potopul sau

nimicirea Sodomei şi Gomorei. Toţi oamenii, ca urmaşi ai lui Adam

sunt sub blestemul neascultării de Dumnezeu. Dar cei ce cred în

Domnul nostru Iisus Hristos, cei care se botează, se ung cu Sfântul şi

Marele mir şi se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Domnului, nu mai

sunt sub blestem, ci sub har. În viaţa pământească, Mântuitorul n-a

blestemat pe nimeni, nici pe vrăjmaşii Lui, ci numai smochinul

neroditor, dându-l ca pildă. El însă a învăţat pe ucenicii Săi să

binecuvânteze şi să se roage pentru cei care-i blestemă (Luca 6:28).

Sfinţii Apostoli de asemenea îndeamnă: „binecuvântaţi şi nu

blestemaţi“ (Romani 12:14). Aşadar, aşa cum Hristos n-a blestemat

niciun om, tot aşa şi creştinii nu trebuie să blesteme pe nimeni. Şi

totuşi mulţi creştini nu-şi înfrânează inima şi limba de la marele păcat

al blestemului aducător de moarte, despre care Sfântul Iacov spune:

„Cu ea (limba) bincuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea

blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui

Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu

trebuie să fie, fraţii mei, acestea aşa“ (Iacov 3: 9-10).

                    Fă binele şi răul nu te va ajunge

    Noi Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu numai în măsura în care ne

asemănăm cu El: Dumnezeu este sfânt şi noi trebuie să fim sfinţi;

Dumnezeu este milostiv şi noi trebuie să fim milostivi; Dumnezeu

este bun şi noi trebuie să fim buni; Dumnezeu este iertător şi noi

trebuie să fim iertători!

Sfântul Macarie Egipteanul spunea că oastea demonilor este

alcătuită din două cete mari:

            1. Una este ceata vrăjmaşilor, care luptă pe oameni cu

patimile şi cu poftele cele rele;

           2. Alta este ceata vrăjmaşilor care aruncă pe oameni în tot

felul de blesteme, înjurături, drăcuituri.

Trebuie să ştim că atunci când se rostesc fără socoteală, drăcuitul,

înjuratul, dar mai ales blestemul, se întorc pe capul celui care le-a

rostit, ca o pasăre de pradă care, neaflând vânat, se întoarce la cuibul

său. Înţeleptul Solomon zice în pildele sale: „Precum gadina (pasăre

mare de pradă) zboară fără oprire, tot aşa şi blestemul cel

nesocotit nu cade pe capul nimănui“. Prin această pildă, înţeleptul

Solomon ne face să înţelegem că blestemul cel nedrept nu se atinge de

nimeni, ci se întoarce pe capul celui ce l-a rostit. Fiţi înţelepţi faţă de

bine şi nevinovaţi faţă de rău, iar Dumnezeul păcii va zdrobi

repede sub picioarele voastre pe satana“ (Romani 16:19-20), sau

altfel spus: FĂ BINELE, ŞI RĂUL NU TE VA AJUNGE!

Însă foarte mulţi dintre creştini au obiceiul să blesteme pe alţii la

mânie sau să se blesteme pe ei înşişi. Au unii obiceiul să cheme pe

vrăjmaşul diavol să-l ia pe cutare sau cutare atunci când se mânie; ei

fac la fel ca vrăjitorii care cheamă îngerii întunericului (diavolii) să le

îndeplinească voile lor şi nu cheamă niciodată pe Dumnezeu. 
CE

       MULT SE BUCURĂ VICLEANUL DIAVOL CÂND ÎL

POMENEŞTI LA MÂNIE, IAR RĂZBUNAREA PE CARE O

CERI DE LA EL, O SOCOTEŞTE O MARE CINSTE. 
Flutură din

coadă urâtul, când vede că tu la mânie nu-l treci cu vederea, ci îl

chemi în ajutor. Sfântul Apostol Pavel ne porunceşte zicând:

„BINECUVÂNTAŢI ŞI NU BLESTEMAŢI“ (Romani 12:14), iar

Domnul Iisus Hristos ne învaţă nu numai să nu blestemăm pe nimeni,

ci chiar să binecuvântăm pe cei ce ne blestemă pe noi. Pentru a

înţelege mai bine cât de urât este blestemul înaintea lui Dumnezeu şi

ce urmări poate avea, amintim câteva întâmplări adevărate.

      Într-o zi, în Catedrala Sfântul Dumitru, a venit o doamnă

care plângea în hohote, ba chiar voia să-şi smulgă părul din

cap, şi mi-a spus: „- Părinte, părinte, vai de mine ce-am făcut!.

I-am spus să se liniştească şi să-mi spună ce a făcut!. - Părinte

de când era mică fetiţa mea, de câte ori mă supăra, nu aveam în

gură decât două vorbe: «Fir-ai a dracului !» şi «Arză-te-ar

focul !». Iată, ieri, exact când a împlinit 20 de ani, a murit arsă

de foc, din cauza gurii mele spurcate! Iată ce-am făcut, mi-am

dat fata diavolului, şi n-am să mi-o pot ierta toată viaţa!“.

La botezul copilului se cântă „Câţi în Hristos v-aţi botezat,

în Hristos v-aţi şi-mbrăcat. Aliluia“. Deci, dacă pe copilul nostru

l-am dat lui Hristos la botez, de ce i-l dăm satanei mai târziu

prin drăcuituri sau blesteme ??? Părinţii care drăcuie şi

blestemă pe copiii lor sunt nişte părinţi lipsiţi de dragostea

sfântă, ori nesocotiţi sau orbiţi de diavolul.

              Mama care drăcuieşte, Drăcuitul, blestematul

                Pe copii-i nenoroceşte, Izvorăsc din necuratul

                  Îi oferă celui rău, Şi au putere să omoare,

             Din mâna lui Dumnezeu. Pe tot omul, mic sau mare.

         La Mănăstirea Cernica au venit nişte părinţi cu copilul lor,

care era îndrăcit. Avea un diavol (sau mai mulţi) în el, care îl

ridicau de la pământ şi apoi îi dădeau drumul ca unei mingi.

Atunci a venit Părintele Argatu cu o cruce în mână, îmbrăcat în

veşminte, a pus crucea pe capul copilului (de vreo şapte anişori)

şi l-a întrebat pe diavolul din el: „Cine eşti tu?“. Şi diavolul i-a

răspuns cu o voce urâtă, ca un grohăit de porc: „Sunt blestem

părintesc şi păcat strămoşesc!“

                  Mulţi copii aleşi, cuminţi       Pentru aceea uneori

                  Suferă pentru părinţi,             Intră dracu-n pruncuşori,

                 Căci de mici sunt drăcuiţi,       Mama plânge făr’ să ştie,

                 Blestemaţi şi-afurisiţi.             De ce au epilepsie.

            Într-o comună, unei femei i s-a furat fânul din pod. Şi

atunci, la mânie, l-a blestemat pe acela care i-a furat fânul să

rămână fără mâna cu care l-a luat. Şi într-adevăr blestemul a

căzut. Dar pe cine? Chiar pe copilul ei care era strungar în

Caracal. Când a venit seara acasă nu mai avea palma de la

mâna dreaptă, fiindcă i-o tăiase strungul, şi i-a spus: „Mamă, te

rog să mă ierţi, eu ţi-am furat fânul din pod, pentru că n-am avut

bani de ţigări“. Copilul trăieşte şi astăzi, dar n-a reuşit să se mai

însoare fiind ciung, iar mama a rămas cu ticul de a-şi roade

unghiile de la mâini (de supărare că şi-a blestemat copilul).

Când înjuri, drăcui sau blestemi îţi înjunghii sufletul de

bunăvoie. Sfinte şi de neuitat sunt cuvintele care spun că:

„Rugăciunile părinţilor întăresc casa copiilor, iar blestemele lor

asupra copiilor trec şi prin piatră“.

Lângă târgul din Craiova, unei familii i s-au furat toate

găinile. Femeia s-a pornit cu blestem împotriva hoţului şi a zis:

„Îl blestem să rămână fără mâna aceea cu care mi-a luat mie

găinile“. Şi blestemul s-a prins, căci, numai după câteva zile,

hoţul, care locuia în apropiere, s-a urcat pe stâlpul de înaltă

tensiune care l-a aruncat la pământ şi a rămas fără mâna

dreaptă, exact până unde o băgase în coteţ.

Însă să vedem ce scrie în Biblie: „A iubit blestemul, şi-i va

veni lui, nu a voit binecuvântarea care se va depărta de la

dânsul“ (Psalm 108). Aşa cum scrie în psalmul amintit, blestemul

s-a întors peste familie şi binecuvântarea lui Dumnezeu s-a depărtat

de acea casă; ca dovadă, la numai trei săptămâni, soţul doamnei

care blestemase a murit (fără să fi fost bolnav vreodată).

Cutremurătoare este povestea spusă de un învăţător. Făcând o

plimbare prin mahalaua unui orăşel, unde se mutase de curând, a

întâlnit pe o străduţă, un copil, cam de vreo cinci anişori, într-o

cămăşuţă ruptă, murdar, slab şi necăjit. „Cum te cheamă pe tine

copilaş?“, l-a întrebat învăţătorul. „Diavolul !“ i-a răspuns copilul.

„Al cui eşti tu?“ „Al satanei!“, a zis el. „Dar unde stai tu, măi?“,

l-a întrebat iarăşi învăţătorul. „În iad !“. Învăţătorul a rămas uimit

de răspunsurile copilaşului şi l-a urmărit să vadă unde intră, în ce

casă locuieşte. Aşa a aflat învăţătorul că mama copilului se certa

foarte des cu soţul ei, care era beţiv, şi-i zicea: „Ce ai făcut,

satano, iar ai venit beat pe capul meu?!“ Omul îi răspundea soţiei

cu înjurături şi ameninţări. Copilul, speriat, fugea în acest timp în

braţele mamei, dar ea îl alunga zicând: „Fugi, diavole, nu mă mai

necăji şi tu, că sunt eu destul de amărâtă de când trăiesc în

acest iad“. Astfel de cuvinte a auzit copilul până atunci. Aşa a

învăţat el de la mama sa că pe el îl cheamă Diavolul, pe tatăl lui îl

cheamă Satana şi trăiesc în iad. Şi iată, din această istorioară se

poate vedea ce groaznice urmări are pentru un copil creşterea cea

rea, cu vorbe putrede, înjurături, drăcuieli şi alte blestemăţii ce le

aude în casa părintească. Oare, nu vor răspunde aceşti părinţi în faţa

Domnului pentru acest copil???

        La Sfânta Mănăstire Lainici a trăit acum 100 de ani un părinte

stareţ, pe nume Irodion Ionescu. A fost duhovnicul Sfântului

Calinic de la Cernica. Acum este canonizat şi Sfintele sale Moaşte

se află în Biserica Sfintei Mănăstiri Lainici. Pentru viaţa lui plină de

smerenie, l-a învrednicit Dumnezeu cu darul înainte-vederii şi

multora le spunea gândurile cele de taină şi le vestea cele viitoare.

Odată, o femeie i-a adus, după un mai vechi obicei, un vas cu lapte

de la capra ei. Cuviosul părinte i-a spus: „Nu primesc laptele, că

nu este de la capra ta!. - Ba da, părinte, de la capra mea este!!.

Dar n-ai dat-o ieri diavolului? Cum să primesc laptele când ai

dat capra diavolului, care acum nu mai este a ta, nu-ţi mai

aparţine, şi eu nu beau lapte de la capra satanei”. Femeia şi-a

mărturisit păcatul şi, luând binecuvântare, din ziua aceea n-a mai

drăcuit.

Ai drăcuit? Ai folosit numele diavolului? El te aude şi vine

peste tine. Te-ai dat pe tine dracului, când te juri, din prostie, pe

diavolul, înseamnă că nu ştii ce putere are invocarea numelui lui. El

îţi zice: „Nu ne cunoşti, nu ştii că suntem poftele tale, cuvintele

tale?“ Fă-ţi un inventar al cuvintelor şi drăcuielilor în care apare

cuvântul dracul. Curăţă-ţi sufletul de cuvintele astea rele şi du-te la

preotul duhovnic să te spovedeşti, să mărturiseşti toate drăcuielile şi

cere iertare de la Dumnezeu.

                                      Ce vorbim?

       Într-un sat trăia odată un om care înjura la orice vorbă. Într-o

zi, omul a mers la pescuit. Un om cu frică de Dumnezeu, care îi

cunoştea năravul, trecea pe acolo. „- Bună ziua, ce faci aici? - Ce

dracu să fac, prind peşte. - Şi ce ai în vasul de lângă tine?

- Râme pentru pescuit. Deoarece peştele nu-i prost să sară la

cârligul gol, trebuie să-l înşel cu ceva momeală. -Vezi, dragul

meu, a zis omul cel cu frică de Dumnezeu, peştele este mai cu

minte decât tine. El nu sare la cârligul gol, dar tu faci acest

lucru. - Cum aşa? - Ori de câte ori drăcui şi înjuri, te arunci în

cârligul diavolului, fără ca el să-ţi dea ceva. Cu drăcuiturile şi

cu înjurăturile tale nu câştigi nimic; diavolul te prinde fără nici

o momeală. În numele Domnului, te rog, nu mai drăcui, nu mai

înjura, nu-ţi mai da sufletul în mâinile celui rău“.

Rana pricinuită de săgeată se cicatrizează, pădurea doborâtă de

secure creşte din nou, dar rana produsă de vorba urâtă şi rea nu se

mai vindecă în cele mai multe cazuri.

             Nu vă blestemaţi copiii, ci binecuvântaţi-i!

     Episcopul Ermoghen povesteşte cum un bărbat se purta rău cu

femeia lui. Când mama bărbatului şi-a mustrat fiul pentru urâta lui

purtare cu soţia sa, acesta a lovit-o pe mama lui cu multă sălbăticie.

Atunci nenorocita mamă a strigat: „Doamne, blestemat să fie fiul

meu, şi în veac să nu aibă parte nici de binecuvântarea mea, nici

de a Ta!“ În aceeaşi zi fiul a căpătat un tremur cumplit în tot trupul,

nefiind în stare nici să-şi ducă la gură lingura cu mâncare. În cele din

urmă, mama şi-a mărturisit păcatul la preot, i-a părut rău, după

Spovedanie a primit Sfânta Împărtăşanie, ceea ce i-a mai uşurat

întrucâtva starea. La scurt timp după aceea mama a murit. Aşadar, să

ne temem de blestemul părintesc, căci cumplit lucru este blestemul

părinţilor. Să preţuim şi să căutăm binecuvântarea părinţilor, căci ea

ne va ajuta de-a lungul întregii vieţi.

Blestemul lui Noe asupra seminţiei lui Ham i-a urmărit de-a

lungul veacurilor pe nenorociţii hamiţi, pe când fiii lui Iacov au fost

binecuvântaţi toată viaţa lor. Tânăr fiind, Sfântul Serghie a cerut

binecuvântarea părinţilor lui ca să se facă monah. Părinţii erau însă

vârstnici şi l-au rugat pe fiul lor să aştepte până când vor muri ei şi

apoi să se tundă monah. Serghie s-a supus părinţilor lui şi a avut parte

de binecuvântare în toată viaţa lui, până la moarte.

              Iertarea ofenselor şi iubirea de vrăjmaşi

        ● „Trebuie să ne rugăm şi pentru vrăjmaşi. Ei în cea mai

mare parte singuri nu-şi dau seama ce fac, ba ei mai sunt şi

binefăcătorii noştri. Prin atacurile lor ei ne întăresc în virtute, ne

smeresc duhul până la pământ, iar în ceruri ne împletesc cununi

paradisiace“ (Avva Isaia).

         ● „Oare nu ţi-e drag omul pe care l-ai ofensat şi te-a iertat cu

mărinimie? Fă şi tu asemenea, ca să afli dragoste şi de la

vrăjmaşii tăi“ (Prot. P. Socolov).

        ● „Dacă în casa voastră s-ar prăsi şarpele şi scorpia ce n-aţi

face ca să vă eliberaţi de ele? Dar ura şi duşmănia sunt mai rele

decât aceste animale şi cu toate acestea voi nu vreţi să vă curăţiţi

inima de ele, inima care e templul lui Dumnezeu“ (Fericitul

Augustin).

       ● „Cel ce păstrează în suflet pomenirea de rău este asemenea

celui care păstrează focul pe paie“ (Sfântul Efrem Sirul).

        ● „Dumnezeu ne-a poruncit vrăjmăşia, numai împotriva

şarpelui“ (Facerea 3:15), adică împotriva „diavolului ucigător de

suflete omeneşti“ (Sfântul Nil Athonitul).

        ● „Regina albinelor are ac, dar nu-l întrebuinţează în

vederea răzbunării. Dacă unele albine nu urmează exemplul

reginei, ele repede se căiesc de lipsa lor de judecată, pentru că

mor. Să audă aceasta creştinii care au porunca: «Nu întoarceţi

nimănui răul cu rău, ci biruieşte răul cu binele»“ (Sfântul Vasile

cel Mare).

      ● „Cu oamenii să te împaci, iar cu păcatele să te cerţi“ (Avva

Isaia).

       ● „Când ni se face bine, recunoştinţa cere să ne aducem

aminte de el, iar când ni se face rău, dragostea ne îndeamnă să-l

uităm“ (Sfântul Ambrozie al Mediolanului).

      ● „Vreţi să scăpaţi de vrăjmăşie? Iubiţi pe duşmanul vostru.

Aceasta este puterea dragostei“ (Fericitul Augustin).

      ● „Pentru ce urăşti omul care te-a ofensat? Nu el te-a jignit,

ci diavolul; nutreşte ură împotriva bolii, iar nu împotriva

bolnavului“ (Maica Singlitichia).

     ● „Unde nu este pace, acolo nu este Dumnezeu“ (Avva Isaia).

   Dacă citim în Noul Testament, versetul în care Sfântul Arhanghel

Mihail se certa cu diavolul pentru trupul Sfântului Prooroc Moise,

observăm că Sfântul Arhanghel n-a îndrăznit să rostească blestem

împotriva celui rău, care se împotrivea poruncii lui Dumnezeu, ci a zis

numai atât: „Domnul să te certe pe tine, diavole!“ (Iuda 9). Iar

Domnul Iisus Hristos, în toată viaţa Lui pe pământ, niciodată n-a

blestemat pe cineva, deşi, toată viaţa a fost prigonit şi defăimat de

evrei. A blestemat numai smochinul neroditor, care închipuia

nerodirea neamului evreiesc. Cu aceasta a vrut să arate SFÂRŞITUL

LEGII VECHI, CARE N-A PUTUT ADUCE MÂNTUIREA.

„Vorbirea noastră - zice Sfântul Apostol Pavel - să fie totdeauna

dreasă cu har, cu sare“ (Coloseni 4:6). Dar diavolul a sărit şi el

zicând: „Ba cu sarea mea să fie dreasă vorbirea voastră, ca să vă

mai răcoriţi înjurând!...“

Un căruţaş spunea că nu poate să urce sacii în căruţă dacă nu

drăcuie şi înjură. Exact ca un altul care atunci când bătea cuie i se

îndoiau, dar cum începea să drăcuie şi să înjure, reuşea să bată

cuiele. Şi apoi zicea: „Vezi, până n-am drăcuit n-am reuşit!“

Deci s-a folosit de ajutorul diavolesc, în loc să folosească pe cel

dumnezeiesc zicând: „DOAMNE, AJUTĂ!“

                                         I e r t a r e a

        A ierta înseamnă indiscutabil şi a uita. În Creştinism, religia

iubirii, avem două mari porunci: IUBIREA ŞI IERTAREA.

Creştinismul este nevoia teribilă de a ierta, iar a ierta este egal cu a

uita (dacă nu uităm, iertarea este egală cu zero), însă lumea de astăzi

este cuprinsă de focul răzbunării, al lăcomiei, al desfrâului, al urii, al

invidiei... Dar noi să nu ne lăsăm „duşi de val“, ci SĂ LEGĂM

CÂINELE RĂZBUNĂRII CU LANŢUL IETĂRII, pentru că aşa

ne îndeamnă Sfânta Scriptură: „DE NU VEŢI IERTA VOI, NICI

TATĂL VOSTRU CEL DIN CERURI NU VĂ VA IERTA

GREŞELILE VOASTRE“ (Marcu 11:26).

1. Însuşi Dumnezeu ne porunceşte iertarea, aşadar suntem

îndatoraţi să o facem. Dacă nu, ne împotrivim poruncii Lui: „Iertaţi şi

vi se va ierta“ (Luca 6: 37).

                 2. Dumnezeu ne cere să nu ne răzbunăm pe fratele care ne-a

greşit, biruit fiind de neputinţa firii şi îndemnat de diavol: „Nu vă

răzbunaţi singuri iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu)...“

(Romani 12:19).

               3. S-ar putea ca cel ce a greşit să se căiască. Dumnezeu îl iartă,

iar noi rămânem cu răzbunarea şi cu păcatul de a nu-l fi iertat.

              4. De-ar greşi aproapele în toată ziua şi în tot ceasul tot am fi

datori să-l iertăm, pentru iubirea de oameni a lui Dumnezeu cea

arătată faţă de noi.

Oricare ar fi greşeala aproapelui faţă

de noi, e ca o picătură în mare ori ca nimic

înaintea păcatelor pe care le-am săvârşit

noi faţă de Dumnezeu. Toţi suntem oameni,

oricine am fi: suntem păcătoşi, suntem

pământ şi cenuşă în faţa lui Dumnezeu, înaintea Căruia

întreaga lume este ca o picătură, iar noi suntem ca nimic.

            AŞADAR, CE MARE LUCRU ESTE DACĂ UN OM

                                     GREŞEŞTE ALTUI OM ŞI

              UN PĂCĂTOS IARTĂ GREŞELILE ALTUI PĂCĂTOS?

Cel ce nu-şi iartă aproapele află zăvorâtă uşa către primirea milei

lui Dumnezeu şi iertarea păcatelor. În Sfânta Evanghelie, robul

nemulţumitor şi viclean, căruia împăratul i-a iertat datoria de 10 000

de talanţi, n-a vrut să-i ierte tovarăşului său datoria de 100 de dinari.

Atunci, chemându-l, i-a zis împăratul său: „Slugă vicleană, toată

datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea oare

ca şi tu să ai milă de cel împreună slujitor cu tine, precum şi eu

am avut milă de tine? Şi mâniindu-se, stăpânul lui l-a dat pe mâna

chinuitorilor, până ce-şi va plăti toată datoria“ (Matei 18:32-34).

Să înţelegem din această pildă că greşelile cu care ne-a necăjit

aproapele trebuie socotite ca nimic faţă de păcatele cu care am mâniat

noi pe Dumnezeu. Dacă nu iertăm datornicului nostru mica lui datorie,

nici Dumnezeu nu ne va ierta nouă datoria cea mare.

                Dacă dăm în judecată pe aproapele nostru,

                        ne va judeca şi Dumnezeu pe noi.

                 Dacă ne răzbunăm pe aproapele nostru,

                        se va răzbuna şi Dumnezeu pe noi.

          Cumplit lucru mai este a ne înverşuna împotriva aproapelui şi a-l

târî la judecată. Spune Sf. Ioan Gură de Aur: „Nu este lucru mai

lipsit de primejdie decât a-ţi ierta vrăjmaşul şi nici lucru mai plin

de primejdie decât a te răzbuna pe el“. Răutatea este un păcat mare

şi de aceea tâlharilor, ucigaşilor, desfrânaţilor, vameşilor şi tuturor

păcătoşilor li se deschide „uşa milostivirii lui Dumnezeu“ care

rămâne în schimb închisă pentru cei stăpâniţi de răutate.

             5. Nici nu se poate ruga lui Dumnezeu cel ce nu iartă greşelile

aproapelui. Cum va zice „Tată! Iartă-ne nouă greşelile noastre

precum iertăm şi noi greşiţilor noştri“ de vreme ce el nu iartă

greşiţilor săi? Îl roagă pe Dumnezeu cu buzele să-i ierte păcatele, iar

în inimă are dorinţa de răzbunare. Dumnezeu nu ascultă de cuvinte, ci

de inimă. Rugăciunea acestui om nu numai că nu este primită, dar „i

se socoate ca păcat“ (Psalm 108:6).

             6. Să nu uităm că Aman a fost spânzurat pe lemnul pe care-l

pregătise pentru nevinovatul Mardoheu (Estera 6:10). Şi apoi dacă

oamenii s-ar răzbuna unii pe alţii, obştea n-ar mai putea să dăinuiască,

fiindcă ne-am nimici între noi aşa cum se întâmplă în războaie: „ Iar

dacă vă muşcaţi unii pe alţii şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi

între voi“ (Galateni 5:15).

Despre Sfântul Macarie din Egipt se spune în Vieţile Sfinţilor

că viaţa întreagă a plâns şi s-a tânguit pentru că furase o smochină

pe când era copil. De câte ori îşi aducea aminte de această

smochină plângea cu amar. Iar Sfântul Isaac Sirul ne sfătuieşte

aşa: „Lasă-te prigonit, dar nu prigoni, lasă-te răstignit, dar nu

răstigni, lasă-te ocărât, dar nu ocărî, lasă-te defăimat, dar nu

defăima !“

ŞI ATUNCI, NOI, CUM PUTEM SĂ PĂCĂTUIM CU

ATÂTA UŞURINŢĂ BLESTEMÂND ŞI REFUZÂND SĂ

IERTĂM PE CINEVA ???

                                     Îl iert, dar nu-l uit

            Spunea cineva aşa: „Sunt gata să-l iert părinte, ducă-se cu

Dumnezeu, dar de uitat nu pot uita ce mi-a făcut“. Însă iertarea

fără uitare nu face doi bani. La spovedanie, după mărturisirea

păcatelor, preotul îţi pune mâinile sub formă de cruce

pe cap şi zice: „Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus

Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de

oameni, să te ierte pe tine fiule, şi să-ţi lase ţie toate

păcatele. Şi eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu

puterea care-mi este dată, te iert şi te dezleg de

toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi

al Sfântului Duh. Amin“. Cum ţi-ar fi să-l auzi atunci pe Hristos că

spune: „N-ai decât să-l ierţi, Sfinţia ta, că Eu de uitat nu uit ce-a

păcătuit !!!“

                                   Frate, iartă-mă te rog!

             Aşa cum au greşit fraţii faţă de Iosif (Facerea 37:45), tot aşa

greşim şi noi faţă de semenii noştri. Ce-a făcut Iosif cu fraţii lui? I-a

iertat !!! Pe noi cine ne iartă? Mai întâi oamenii cărora le-am greşit,

cerându-le iertare, şi apoi ne iartă Dumnezeu. Haideţi să vedem ce

s-a întâmplat cu femeia prinsă în desfrâu: mai întâi au iertat-o

pârâşii şi apoi Domnul nostru Iisus Hristos care îi zice: „- Femeie,

unde sunt pârâşii tăi? Te-au iertat? - Da, Doamne! - Atunci te

iert şi eu! Du-te şi de acum să nu mai păcătuieşti“. Deci mai întâi

să ne iertăm noi, unul pe altul (care suntem de fapt „doi bulgări de

pământ“), şi apoi sigur ne va ierta şi Dumnezeu pe noi.

În timpul foametei, în 1947, în Basarabia trăiau doi fraţi, având

casele vecine, doar un gard îi despărţea. Fratele cel mare şi-a

vândut lucrurile din casă şi a cumpărat câţiva saci de grâu şi de

porumb. Pentru că se fura mult şi el era mereu plecat de-acasă, l-a

rugat pe fratele cel mic, să-l lase să-şi pună sacii în podul casei lui.

Zis şi făcut. La câteva zile, când a venit fratele cel mare să-şi ia o

parte din grâu şi din porumb să macine la moară, fratele cel mic i-a

spus: „Să nu mai calci cu piciorul în curtea mea, mie nu mi-ai

dat nimic spre păstrare“.

De necaz, fratele cel mare l-a urmărit pe cel mic până a plecat

de-acasă, a sărit gardul, a spart uşa, s-a urcat în pod şi şi-a luat grâul

şi porumbul înapoi. Dar, prin lucrarea diavolului, tocmai când să

sară gardul înapoi l-a surprins fratele cel mic, care l-a dat pe mâna

poliţiei şi astfel fratele cel mare a primit ani grei de puşcărie în

insula Sahalin. Când s-a întors de acolo, fratele cel mic tocmai era

pe moarte. S-a chinuit mult, dar cu toate rugăciunile preotului, nu-i

ieşea sufletul. Şi nu i-a ieşit sufletul până când nu a venit fratele cel

mare cu o lumânare în mână. Fratele cel mic, cu lacrimi în ochi, l-a

rugat: „Frate, iartă-mă, te rog!“ Şi fratele cel mare i-a spus:

„Frate, eu te iert pentru tot ce mi-ai făcut şi Dumnezeu să te

ierte şi El“. Cum a zis aceste cuvinte, l-a iertat şi Dumnezeu şi

fratele cel mic şi-a dat sufletul în pace, spovedit şi împărtăşit.

Rudele l-au rugat pe fratele mai mare să aleagă din magazia

răposatului nişte scânduri mai bune pentru a-i face tronul. Când s-a

dus în magazie să aleagă scândurile, cele mai multe le-a recunoscut

că erau furate de la el. L-a iertat şi pentru păcatul acesta (postmortem).

                                                Vecinii

                    Un sătean a găsit în fâneaţa sa boul vecinului. L-a dus

numaidecât în ograda primăriei şi i-a strigat furios vecinului, care

era un om cu frică de Dumnezeu: „Dacă mai intră în fâneaţa

mea, am să-ţi duc de atâtea ori boul în ograda primăriei până îl

vei plăti cu piele cu tot“. În cealaltă zi, omul cel cu frică de

Dumnezeu a găsit oile acelui vecin în holda sa. A dus oile în curtea

vecinului şi i-a zis cu blândeţe: „Vecine dragă, ţi-am găsit oile în

holda mea; să ştii că de câte ori le voi găsi acolo, de atâtea ori ţi

le voi aduce acasă...“

                               Dromichete şi Lysimach

        Sfântul Apostol Pavel, neegalat în sfaturi creştineşti deosebit

de înalte, zice în Epistola către Romani, capitolul 12, versetul 20:

„Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare, dacă îi este

sete, dă-i să bea; căci făcând aceasta, vei grămădi cărbuni de

foc pe capul lui“. Cum adică „vei grămădi cărbuni de foc“?

Foarte simplu. Cât ar fi cineva de înrăit, atunci când îi faci bine, îl

pui pe gânduri, îi determini conştiinţa să-l mustre, să-l ardă, ca şi

cum ar avea nişte cărbuni aprinşi pe cap. Sfântul Grigorie

Teologul aşa tâlcuieşte: „Cărbuni aprinşi pe capul vrăjmaşului

înseamnă aprinderea gândurilor lui spre Dumnezeu şi spre

bine“. Aşa au înţeles, iubiţi credincioşi,

înaintaşii noştri de vrednică pomenire, chiar

înainte de a fi creştini. Ne este cunoscută istoria

lui Dromichete (vezi foto dreapta), conducător

geto-dac din jurul anului 370 î. Hr. Atacat de

Lysimach, stăpânitor al Traciei, Dromichete îl

face prizonier, dar îl tratează în cel mai curat

duh creştin, îngrămădind cărbuni aprinşi pe

capul lui: îl aşază la masă, pe el şi pe ai lui, servindu-le mâncare din

vase de aur. Iar Dromichete şi ceilalţi ai casei au mâncat mai

deoparte, în vase de lemn. Ce lecţie extraordinară! Rezultatul? O

pace rapidă, urmată de o nuntă: Lysimach îi dă în căsătorie lui

Dromichete pe fiica sa! Dromichete, deşi nu era creştin, ştia că a

duşmăni este o faptă omenească, dar a ierta şi a iubi este ceva

dumnezeiesc. Talasie Libianul spune: „Ura faţă de aproapele

este moartea sufletului“. Aşa se exprimă, în veacul de aur,

Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dacă tu iubeşti pe cel ce te

duşmăneşte, eşti deopotrivă cu Acel ce face să răsară soarele şi

peste cei răi şi peste cei buni“.

                Napoleon şi mama condamnatului la moarte

        O mamă a venit înaintea tronului lui Napoleon Bonaparte să

ceară iertare pentru fiul ei. Împăratul observând că

tânărul săvârşise fărădelegea nu o dată, ci de două

ori, i-a spus femeii că dreptatea cere pedeapsa cu

moartea. „

- Eu nu cer dreptate“, a rostit femeia.

„Eu cer milă“. „

- Însă fiul vostru nu merită milă“,

i-a răspuns împăratul Napoleon. „

- Sire, a strigat

femeia, dacă ar fi meritat-o, nu ar mai fi milă, iar

eu cer doar milă!“ „

- Foarte bine, a zis împăratul,

voi avea milă“. Şi aşa, mulţumită vorbelor şi stăruinţei unei mame

deznădăjduite, tânărul a fost iertat.

                                            Sfântul Modest

             În Sevastia erau doi soţi, Eusebie şi Teodula, care s-au rugat

timp de patruzeci de ani să aibă copii. În cele din

urmă Teodula a născut un băiat căruia i-a pus

numele Modest (vezi icoana din dreapta). Părinţii

I-au mulţumit lui Dumnezeu pentru acest dar

nepreţuit. Împăratul Maximilian a aflat că Eusebie

nu se închina idolilor, ci adevăratului Dumnezeu, şi

de aceea l-a dus la închisoare, unde a şi murit

împreună cu Teodula, ca mucenici ai lui Hristos.

Copilul avea doar cinci luni când părinţii săi au primit cununa

muceniciei şi a fost încredinţat unui om bogat să-l îngrijească. La

treisprezece ani, Modest a aflat că părinţii lui muriseră

mărturisindu-L pe Hristos şi a căutat un creştin, care era argintar.

Acesta l-a învăţat Biblia şi credinţa creştină, apoi l-a dus pe Modest

în Atena la un arhiereu care l-a botezat. La botez a apărut un stâlp

de foc care ajungea până la capul lui Modest. După Botez, Sfântul

Modest l-a vindecat pe fratele argintarului şi pe un îndrăcit.

Diavolul nu suporta să-l vadă pe Sfânt aducându-i pe oameni la

credinţă şi căuta să-l piardă.

Argintarul avea 4 copii şi în testament l-a trecut şi pe Modest.

La moartea sa, argintarul a lăsat cu limbă de moarte ca toţi copiii

săi să asculte de Modest, ca să se mântuiască. Dar copiii au prins

ură pe Modest din cauza averii, chiar dacă acesta renunţase la

partea lui, şi au mers în târg să-l vândă pe el. L-a cumpărat un om

necredincios care i-a făcut multe necazuri. Modest s-a rugat şi l-a

adus la credinţă pe stăpânul său şi l-a vindecat de o boală grea. Cu

stăpânul său a stat şapte ani, iar după moartea stăpânului, Sfântul

Modest s-a dus la Ierusalim, la Muntele Sinai unde a petrecut în

post şi în rugăciune. După moartea arhiepiscopului Ierusalimului, în

locul lui a fost ales Modest. El conducea turma lui Hristos. După un

timp, fiii argintarului s-au hotărât să viziteze Ierusalimul şi locurile

sfinte. Toţi vizitatorii trebuiau să treacă mai întâi pe la primărie şi

apoi să viziteze Ierusalimul. Fiii argintarului au făcut o vizită şi la

Arhiepiscopia Ierusalimului. Aici au fost primiţi de însuşi

Arhiepiscopul Modest cu toată dragostea. Sfântul Modest i-a

ospătat aşa cum nu o mai făcuse nimeni până atunci.

Oapeţii nu l-au recunoscut pe Sfântul Modest, dar acesta i-a

recunoscut de prima dată. La plecarea celor patru oaspeţi, Sfântul

Modest i-a întrebat: „- Pe mine mă cunoaşteţi? - Nu vă

cunoaştem, căci suntem prima oară în Ierusalim. - De unde

sunteţi? - Din cetatea Sevastia, i-au răspuns oaspeţii. - Aveţi

tată?, i-a întrebat Sfântul. - A murit cu mulţi ani în urmă, i-a

răspuns cel mai mare dintre fraţi. - Fraţi mai aveţi? - Nu mai

avem, dar am avut un frate adoptiv pe care tata l-a trecut în

testament şi ne-a spus să ascultăm de el ca de un frate adevărat,

dar cred că tata era nebun. După ce a murit tata, am căutat să

scăpăm de el şi l-am vândut unui străin. - Dacă l-aţi vedea, l-aţi

mai cunoaşte? i-a întrebat Sfântul. - Nu, nu l-am mai cunoaşte,

căci au trecut 40 de ani de atunci. - Vreţi să-l vedeţi? a întrebat

arhiepiscopul. - Nu, pentru că era un nebun, era un nemernic, a

vrut să ne ia averea, spunea că face minuni, m-a vindecat şi pe

mine, dar era un netrebnic“, a răspuns unul dintre cei patru fraţi.

Atunci arhiepiscopul a început să le spună pe nume, chiar dacă ei

nu-i spuseseră numele lor. - De unde ne cunoaşteţi?, l-au întrebat

uluiţi cei patru fraţi. - Eu sunt fratele vostru adoptiv“. Când au

auzit fraţii au început să tremure, s-au îngălbenit la faţă, amuţiseră,

nu mai aveau cuvinte. Îşi aminteau acum de primirea deosebită pe

care le-o făcuse şi de cuvintele de ocară pe care le spuseseră la

adresa fratelui adoptiv.

Unul dintre ei l-a întrebat: „- De ce te-ai purtat atât de

frumos cu noi, în loc să te răzbuni, să ne dai pe mâna

judecătorilor? Atunci Sfântul Modest le-a spus: - Cine este cu

Hristos îi iubeşte pe duşmani, îi binecuvântează pe cei ce-l

blestemă, face bine celor ce-i fac rău şi se roagă pentru toţi să-L

cunoască pe Dumnezeu. Cine este cu Hristos nu urăşte pe

nimeni, nu duşmăneşte, nu se răzbună, ci îi iubeşte pe duşmani,

aşa cum v-am iubit eu pe dumneavoastră în cele trei zile cât aţi

stat la mine. Cine se răzbună este stăpânit de diavol şi acela nu

va avea viaţă veşnică, ci va avea parte de focul veşnic împreună

cu Satana pe care-l slujeşte. Cine este cu Hristos devine un om

bun“. Şi atunci cei patru fraţi i-au spus: „- Vrem şi noi să devenim

oameni buni, ne primiţi, ne iertaţi? - Da vă iert şi vă primesc cu

toată dragostea“. Aşa au rămas prieteni cei patru fraţi cu fratele

adoptiv, de care au ascultat toată viaţa şi s-au mântuit, împlinind

porunca tatălui lor: „Dacă ascultaţi de Modest, vă veţi mântui“.

Sfântul Modest a murit la vârsta de nouă zeci şi şapte de ani, după

ce a slujit ca arhiepiscop treizeci şi opt de ani.

                   O pildă din „Vechiul Testament“

                        despre iubirea vrăjmaşilor

      Biblia ne spune că împăratul Saul îl ura de moarte pe Psalmistul

David şi îl căuta în tot locul să-l omoare. De trei ori Domnul l-a adus

pe Saul la picioarele lui David şi l-a dat în mâinile lui. Odată, când

Saul umbla să-l prindă pe David, din întâmplare, s-a băgat tocmai în

peştera în fundul căreia era ascuns David cu ostaşii săi. Noaptea, după

ce Saul a adormit, ostaşii lui David au zis: „Iată, Domnul a dat pe

vrăjmaşul tău în mâinile tale, să-l omorâm“. Însă David i-a oprit pe

oamenii săi să se arunce asupra lui Saul şi, ieşind afară a început să

strige către Saul: „Împărate, iată, Domnul te-a dat în mâinile mele!

Oamenii mei mă îndemnau să te omor, eu însă te-am cruţat...

Judece Domnul între mine şi tine... Răul vine de la cei răi, zice o

veche zicală. De aceea eu nu voi pune mâna mea pe tine.

Dumnezeu va vedea şi El îmi va apăra pricina şi El îmi va face

dreptate, izbăvindu-mă din mâinile tale“. Când a sfârşit David, Saul

a ridicat glasul şi a plâns şi i-a zis lui David: „Tu eşti mai bun decât

mine, căci tu mi-ai răsplătit cu bine, iar eu te-am răsplătit cu rău“

(1 Regi 24:18).

Iată, aceasta este Evanghelia Mântuitorului: Iubiţi pe cei ce vă

urăsc şi faceţi bine celor ce vă fac vouă rău (Luca 6:27). Cu această

Evanghelie încerca David să-l împace pe Saul şi să mântuiască un

suflet pierdut. Cu această Evanghelie, David l-a dezarmat şi l-a biruit

de trei ori pe Saul, făcându-l să zică vorbele: „Tu eşti mai bun decât

mine, căci tu mi-ai făcut bine, iar eu ţi-am făcut rău“. Aici stă şi

înţelesul vieţii noastre: să-i dezarmăm şi să-i biruim cu Evanghelia pe

cei ce ne urăsc pe noi şi să-i aducem la Mântuitorul cu dragostea şi cu

bunătatea sufletului nostru. Nimic nu lucrează mai puternic într-un

suflet decât cântecul iertării şi dragostea. Cu o mie de ani înaintea

Mântuitorului, David a trăit Evanghelia lui Hristos. Iar noi la aproape

două mii de ani după venirea lui Hristos, nu trăim această Evanghelie.

„Cum de a ajuns poporul nostru aşa de buimac? Şi ce mai

poţi aştepta de la omul care, de dimineaţa până seara, nu mai

conteneşte cu blestemele ori cu sudălmile şi căruia nimic nu i-a

rămas neînjurat de la Dumnezeirea, Dumnezeul Dumnezeilor...

până la cruce, arhanghel, anafură, icoană, botez, parastas,

grijanie, biserică ... şi tot ce poate fi, între cele văzute şi nevăzute.

Nu cumva năravurile acestea atât de greţoase sunt şi ele de vină

pentru urgia care a căzut asupra noastră?“ Popoarele cu bună

creştere nu folosesc înjurăturile.

Cuviosul Marcu Ascetul zice: „Fiind supuşi diferitelor ocări

din partea oamenilor, să ne bucurăm, nu pur şi simplu, nu fără

socotinţă, ci să ne bucurăm pe temeiul că găsim ocazia prielnică

pentru dobândirea iertării greşelilor noastre, iertându-l pe

aproapele“.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Nimic nu-L bucură pe

Dumnezeu ca omul care nu ţine minte răul“.

Porunca a treia din Decalog spune: „Să nu iei numele

Domnului Dumnezeului tău în deşert“. Luăm numele Domnului în

deşert atunci când înjurăm, ne mâniem, blestemăm, batjocorim,

facem jurăminte mincinoase şi glume cu numele lui Dumnezeu şi

călcăm făgăduinţele făcute lui Dumnezeu.

                               Dumnezeu va răsplăti

             Un sărac s-a dus la un bogat pentru a cere de pomană o bucată

de pâine. Bogatul nu i-a dat nimic, dar, văzând că săracul nu pleca,

s-a înfuriat, a luat o piatră şi a aruncat-o după cerşetor. Acesta a luat

piatra şi a pus-o în traistă zicând: „Voi purta cu mine piatra

aceasta, până când va sosi ceasul în care voi putea să o arunc şi

eu după acest om bogat“. A petrecut toată viaţa cu acea povară, cu

acea piatră în traistă şi cu dorinţa de răzbunare în inimă. În sfârşit, a

sosit şi momentul să o arunce. Bogatul, comiţând un delict, a fost

deposedat de toate bunurile sale şi dus la închisoare. În ziua aceea,

săracul se afla chiar pe scara închisorii. L-a văzut pe bogatul care

aruncase cu piatra în el. A plecat spre el, şi-a scos piatra din traistă

şi-a ridicat braţul să o arunce. Dar nu a avut curajul şi a lăsat-o să

cadă, spunându-şi: „Săracul de el! Era bogat şi puternic, dar

acum îmi pare rău de el! Pentru ce am purtat atâta timp piatra

aceasta? Este drept că pentru nimic!“. Cum vom putea oare

învinge împotrivirile duşmanilor noştri? Nicicum altfel decât prin

renunţare, blândeţe şi rugăciune. Adică renunţarea la toate, cu

excepţia credinţei şi curăţiei vieţii, a blândeţii şi a rugăciunii de

toată vremea.

Un frate a fost insultat de un prieten al său, dar cu toate

acestea, el a fost cel care s-a dus să-şi ceară iertare şi să se împace

cu el. Dar prietenul său nu a voit nici măcar să-i deschidă uşa, ci,

strigând la el dinăuntru , l-a alungat de lângă chilia lui. Fratele

atunci s-a dus şi a dezvăluit duhovnicului său acestea, iar

duhovnicul i-a zis: „Cu adevărat tu te-ai dus să-ţi ceri iertare de

la el, chiar dacă, de fapt, el era vinovatul. Dar mergând tu pe

drum, în inima ta îl osândeai cu gândul şi îţi dădeai dreptate ţie.

Chiar dacă el este cel care a păcătuit împotriva ta, eu te

sfătuiesc să îţi dai seama că, de fapt, tu i-ai greşit lui, iar el este

nevinovat. Gândind aşa, mai mergi la el o dată“.

Aşa a făcut fratele. Şi ce credeţi că s-a întâmplat? Nici nu s-a

apropiat bine fratele de uşa chiliei prietenului său, că acesta a

deschis uşa larg, a alergat la el, l-a îmbrăţişat şi a făcut pace cu el.

                                     

                                         Iertarea

      Multe şi minunate sunt urmările iubirii: mila, prietenia, smerenia,

bunătatea, dar piatra de încercare rămâne: iertarea. Să ierţi, dar nu pe

cel care te iubeşte şi te iartă pe tine, ci pe cel care te urăşte şi nu te

iartă, pe vrăjmaşul care-ţi caută moartea. Există motive suficiente

pentru aceasta, sau e ceva iluzoriu şi cu neputinţă? Sfânta Scriptură

dezvăluie o serie de motive ale iertării, pe care le înşirăm, după cum

urmează: Iert, pentru că am fost iertat de păcatul strămoşesc; iert,

pentru că am nevoie să fiu iertat de păcatul actual; iert, pentru ca să

contribui la zidirea morală a unei lumi noi, care nu se poate face pe

temelii de ură; iert, ca să pun capăt răului după îndreptarul: „Nu te

lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele!“ (Romani 12:21);

iert, pentru că iubesc, dar iubirea se revarsă ca trilurile privighetorii,

fără să ţină seamă de zborul din clipa următoare; iert, pentru

desăvârşire, fără nici o altă consideraţie, după cuvântul: „Fiţi dar voi

desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru Cel din Ceruri este

desăvârşit!“

Şi dacă sunt mai grele treptele prin care se rânduiesc motivele

iertării dezinteresate, sunt suficiente primele două motive: iertarea

păcatului strămoşesc şi a păcatului actual, pentru a scăpa de

sentinţa rostită de Mântuitorul împotriva slugii care n-a iertat pe

fratele său.

                 Decizie grea: Iertăm sau facem dreptate?

              „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi

asemenea“ (Luca 6:31). Iată ceea ce toţi comentatorii Noului

Testament au numit Legea de aur a moralei creştine. După cum se

observă, cuvintele spuse mai înainte sunt foarte simple. Pot fi înţelese

de oricine. Nu este nevoie de licenţe, de doctorate şi nici măcar de

studii de teologie. Sunt pe măsura înţelegerii tuturor.

Toţi ştim ce vrem să ne facă nouă oamenii. Vrem să ne urască?

Vrem să ne facă rău? Vrem să ne vorbească de rău? Vrem să ne

târască prin tribunale? Niciodată! Vrem să fim iubiţi şi respectaţi.

Mântuitorul a adus în lume noutatea iubirii: „Să iubeşti pe aproapele

tău ca pe tine însuţi“ (Matei 19:19). De aceea a zis: „Poruncă nouă

dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii, precum V-am iubit şi Eu pe voi“

(Ioan 13:34). Dar de ce era porunca aceasta nouă? Era nouă fiindcă în

Vechiul Testament scrie: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti

pe vrăjmaşul tău“ (Matei 5:43). Mântuitorul face un pas mai departe

decât acest precept din Vechiul Testament, de fapt face un pas uriaş şi

zice: „nu numai să iubiţi pe cei ce vă iubesc, dar să iubiţi pe

vrăjmaşii voştri, să binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, să faceţi

bine celor ce vă urăsc, şi să vă rugaţi pentru cei ce vă nedreptăţesc

şi vă prigonesc“ (Matei 5:44).

Trebuie să recunoaştem că nu este o poruncă uşor de urmat şi că

ne pune la mare încercare. Teoretic o înţelegem şi chiar o admitem,

dar când e vorba de pus în practică ni se pare dacă nu imposibil, cel

puţin nedrept. Suntem puşi în faţa unui: ORI - ORI. Ori facem

precum ne porunceşte Iisus şi suntem creştini, ori nu facem şi nu

suntem creştini.

În Vechiul Testament se spune: „Ochi pentru ochi, dinte

pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură

pentru arsură, vânătaie pentru vânătaie, suflet pentru suflet“. Iată

ce anume a vrut Mântuitorul să îndrepteze, să instaleze porunca

iubirii în locul legii Talionului. Mulţi dintre noi sunt rămaşi la

nivelul legii Talionului din Vechiul Testament. Legea Talionului era

legea fundamentală. Şi poate că ea trebuie înţeleasă ca pozitivă la

vremea respectivă. Dar Mântuitorul ne cere un efort de autodepăşire.

Tocmai de aceea a venit El ca să ne ajute să încercăm această

autodepăşire. Chiar Dumnezeu pe care Îl descoperea Moise îndemna

la desăvârşire: „Să-mi fiţi sfinţi“ (Levitic 20:26).

                     Cuvinte de duh despre iertare

● „Iertarea vrăjmaşului este semnul unui suflet mare, nu

slab“ (Prot. I. Tolmacev).

● „Iubeşte-ţi vrăjmaşii şi vei deveni prieten lui Dumnezeu“

(Sfântul Vasile cel Mare).

● „Cum spui «Doamne miluieşte», când tu însuţi nu ai

milă!“ (Avva Nil Athonitul).

● „Să nu uităm, creştinilor, să iertăm pe ceilalţi înainte de a

cere iertare de la Dumnezeu. Rugăciunea pomenitorului de rău

este tot una cu semănatul pe piatră“ (Sfântul Isaac Sirul).

Blestem şi iertare

21

● „Răul în nici un chip nu nimiceşte răul şi de aceea, dacă

cineva îţi face un rău, tu fă-i bine, pentru că binele nimiceşte răul“

(Avva Pimen).

● „Nu există în lume nimic mai vrednic de mirare decât

iubirea de vrăjmaşi“ (Fericitul Augustin).

● „David a obţinut o biruinţă mai mare când l-a cruţat pe

Saul, decât atunci când l-a doborât pe Goliat“ (Sfântul Ioan Gură

de Aur).

● „Dumnezeu ne-a dat două capacităţi, deopotrivă de

preţioase pentru slaba noastră inimă: să ne aducem aminte şi să

uităm“ (Graful Bludov).

                             Iubiţi credincioşi,

         Dacă nu cerem iertare celor cărora le-am greşit şi nu-i iertăm pe

cei care ne-au greşit, nu vom avea pace în sufletele noastre. Această

pace mult dorită în sufletele noastre are trei laturi: pacea cu noi înşine,

pacea cu cei dimprejur şi pacea cu Dumnezeu. Dacă oricare din aceste

laturi lipseşte, noi nu avem pacea sufletului. Trebuie ca imediat,

pentru necunoscuta clipă a morţii, să ne iertăm între noi. Iar când îţi va

veni în gând să te răzbuni asupra celor care te-au nedreptăţit, înalţă

mintea ta către Dealul Golgotei. Acolo vei vedea pe Domnul Iisus

Hristos răstignit în mijlocul a doi tâlhari şi rănit de la cap până la

picioare. Acolo vei vedea sângele curgând din răni, pe ucenicul cel

iubit, Sfântul Ioan Evanghelistul, stând alături şi pe Sfânta Maica Lui

cu inima zdrobită, tânguindu-se şi plângând. Acolo vei vedea fierea şi

oţetul. Deschide urechile sufletului tău şi ascultă chipul răzbunării

rostit de Hristos: „DOAMNE, IARTĂ-LE LOR, CĂ NU ŞTIU CE

FAC !“ (Luca 23:34).

Omul dă „examene“ în greutăţi şi în necazuri. Atunci se vede

dacă omul are dragoste creştină, dacă are puterea de a ierta din tot

sufletul. Să nu uitaţi că cel mai frumos „altar“ este sufletul omului

care a suferit necazuri, dar care-I mulţumeşte lui Dumnezeu pentru

toate: bune şi rele, ştiute şi neştiute. Deci, trebuie să avem răbdare,

răbdare şi iar răbdare, şi când ni se pare că am terminat-o, o luăm din

nou de la capăt: răbdare, răbdare, răbdare. Dar până când să avem

răbdare cu cei care ne greşesc? Până la uşa mormântului, pentru că

„Cine va răbda până la sfârşit acela se va mântui“ (Ioan 16:33).

Vrei să te laşi de blestemat, de drăcuit şi de înjurat? Foloseşte-ţi

genunchii! Îngenunchează şi roagă-te neîncetat lui Dumnezeu şi

vei reuşi!

                „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!

       Până şi în chinurile morţii pe Sfânta Cruce, Iisus Hristos a căutat

să facă bine oamenilor. Fără a se gândi la Sine, ci doar la ei, cu ultima

suflare le-a dat cea mai mare învăţătură pe care a primit-o vreodată

neamul omenesc: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac (Luca

23:34). Nicicând nu s-au mai auzit astfel de vorbe la un loc de osândă!

Dimpotrivă, cei ce piereau astfel, vinovaţi ori nevinovaţi, chemau

oameni şi zei la răzbunare, iar cuvinte din acestea de răzbunare se mai

aud, din păcate şi astăzi, la multe popoare şi chiar şi la cele care-şi fac

semnul Sfintei Cruci. Hristos însă, dându-şi sufletul, i-a iertat pe

batjocoritorii, călăii şi chinuitoriii Săi. S-a rugat Tatălui să-i ierte, le-a

găsit şi pogorământ: „nu ştiu ce fac“, a spus.

De ce a rostit Domnul de pe Cruce această învăţătură? De ce, din

mulţimea uriaşă a învăţăturilor Sale, a ales-o tocmai pe aceasta? Fără

îndoială, pentru a fi pomenită şi împlinită. Domnul şi-a pecetluit

Evanghelia prin pilda iertării, în nemeritata suferinţă de pe Cruce,

măreaţă mai presus decât toate măreţiile pământului.

Mântuitorul şi-a început propovăduirea cu cuvântul pocăinţei şi a

sfârşit-o cu cel al iertării. Căinţa este sămânţa, iertarea este fructul,

sămânţa nu-i de folos dacă nu aduce roadă, căinţa nu-i de folos fără

iertare.

Ce-ar fi lumea fără iertare? Mama s-ar mai putea chema mamă

fără iertare? Fratele s-ar mai putea numi frate fără iertare? Prietenul,

prieten şi creştinul, creştin. „Fără iartă-mă!“, fără „te iert“, viaţa ar

fi de neîndurat. Toată înţelepciunea lumii n-ar fi în stare să pună

rânduială şi să facă pace între oameni dacă n-ar fi iertarea.

La ce-i foloseşte omului toată ştiinţa lumii dacă nu-i în stare să

ierte un singur cuvânt supărător sau o privire care-l răneşte? La nimic.

La ce bun o sută de sticle de ulei vărsat în candelă dacă nici un strop

nu-i mărturia iertării unei singure jigniri? La nimic. Totul e în zadar.

Dacă am şti noi câte ni se iartă nouă în fiecare zi şi în fiecare

ceas, nu numai de către Dumnezeu, ci şi de către oameni, ne-am grăbi

să iertăm şi noi altora. Sfântul Apostol Pavel l-a întrebat pe Mântuitor

de câte ori trebuie să ierte fratelui său care greşeşte: „Oare până de

şapte ori?“ La aceasta, Mântuitorul i-a răspuns în chipul cel mai

grăitor: „Nu zic ţie până la şapte ori, ci până de şaptezeci de ori

şapte“ (Matei 18:21-22). Din acest răspuns se vede prin comparaţie

deosebirea dintre om şi Dumnezeu! Credea Sfântul Apostol Petru că,

prin „până la şapte ori“ a atins culmile iertării. Dar Domnul l-a

îndreptat: „până de şaptezeci de ori şapte“.

                           Uituc ca un butuc

        Oare ce să însemne aceste cuvinte, uituc ca un butuc? Dacă

vine stăpânul cu o secure şi loveşte un butuc el

nu va ţine minte aceste lovituri, nici faptul că l-a

crăpat folosindu-se de o pană şi un baros. Aşa

trebuie să fim şi noi, asemenea butucului adică

să uităm cu totul răul pe care ni-l fac alţii, cuvintele cu care ne

jignesc şi toate celelalte. Când te-ajunge piatra urii / Veselă să-ţi

fie faţa / Numa-n pomul plin de roade / Arunc-oamenii cu piatra.

Cel care păstrează în sine ţinerea de minte a răului este asemenea

unuia care păstrează focul în paie.

                                   Suntem datori cu iertarea

    Cine vrea să biruie prima piedică în calea mântuirii - lumea -, are

la îndemână aceste trei virtuţi: răbdarea, iertarea şi rugăciunea.

Cu răbdarea suntem datori, pentru că mai înainte de a veni la

ostenelile mântuirii sau la calea lui Dumnezeu făceam şi noi ale lumii,

înmulţind păcatele şi ne-am băgat datori iar acum trebuie să

plătim cu durere cele ce le-am făcut atunci cu plăcere. Deci acum

trebuie să plătim păcatele noastre cele de atunci, ca pentru răbdare să

dobândim mântuirea de la Dumnezeu. Pe urmă, cine vrea să biruie

lumea e dator cu iertarea, oricâte necazuri ar pătimi de la oamenii

lumii, ca unul ce ştie că fraţii săi stau legaţi într-o robie străină, în

întunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de ei înşişi. Iar în al treilea

rând, cine biruie lumea, se roagă Tatălui în ascuns sau în gând pentru

orice fiu al lui Dumnezeu, oricât de rea purtare ar avea şi oricâte rele

ţi-ar face. Căci răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în

ascuns, au putere înaintea lui Dumnezeu şi pentru ele biruie El şi

schimbă spre bine pe cel ce te necăjeşte.

                                  

                                      Ai drăcuit?

    Ai drăcuit? De ce i-ai folosit numele? Căci el te aude şi vine peste

tine. Te-ai dat pe tine, dracului, când te juri, din

prostie, pe diavolul? Nu ştii ce putere are numele lui!

El îţi zice: Nu ne cunoşti, nu ştii că suntem poftele

tale, cuvintele tale? Fă-ţi un inventar de cuvinte şi

drăcuielile în care apare dracul sau ai auzit pe altul.

Să vă curăţiţi sufletul de cuvintele astea rele şi te du

la duhovnic să te spovedeşti, să mărturiseşti toate

drăcuielile şi cere iertare lui Dumnezeu (Părintele Arsenie Boca).