ˇ Definiţia iubirii: sporirea prieteniei faţă de cei ce ne ocărăsc. (Diadoh al Foticeii)

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

ˇ Când începe cineva să simtă cu îmbelşugare dragostea lui Dumnezeu, începe să iubească şi pe aproapele întru simţirea duhului. Şi aceasta este dragostea despre care grăiesc toate Sfintele Scripturi. Căci prietenia după trup se desface foarte uşor când se găseşte o cât de mică pricină. Pentru că nu a fost legată cu simţirea Duhului. Dar în sufletul ce stă sub înrâurirea lui Dumnezeu, chiar dacă s-ar întâmpla să se producă vreo supărare, totuşi legătura dragostei nu se desface dintr-însul. Căci aprinzându-se pe sine însuşi din nou de focul dragostei lui Dumnezeu, îndată revine iarăşi la starea cea bună şi cu multă bucurie primeşte dragostea aproapelui, chiar dacă a fost ocărât sau păgubit mult de către acela pentru că acest suflet topeşte în dulceaţa lui Dumnezeu amărăciunea iscată de gâlceavă. (Diadoh al Foticeii)11

ˇ Faza de mijloc din lucrarea sfintei cunoştinţe ne pricinuieşte nu puţină întristare când, ocărându-l pe cineva dintr-o întărâtare oarecare, ni l-am făcut duşman. Fiindcă ea nu încetează de-a împunge conştiinţa noastră, până ce, prin multă rugare de iertare, nu aducem pe cel ocărât la cugetul de odinioară. Dar cea mai desăvârşită înţelegere nu face foarte multă grijă şi mustrare chiar când careva dintre oamenii lumii s-ar mânia pe noi pe nedreptul, pentru faptul că suntem tot sminteală cuiva din veacul acesta. Atunci mintea e stingherită şi de la contemplarea lui Dumnezeu şi de la cuvântarea despre El. Căci temeiul cunoştinţei fiind dragostea, nu lasă cugetarea să se lărgească în zămislirea de contemplaţii dumnezeaeşti, până nu vom recâştiga mai întâi în dragoste şi pe cel ce s-a mâniat în deşert pe noi. Iar dacă acela nu vrea să se întâmple aceasta, sau s-a depărtat de locul unde vieţuim noi, se cuvine ca, aşezându-i chipul feţei lui în afecţiunea largă a sufletului, să plinim astfel în adâncul inimii legea dragostei. Căci cei ce vor să aibă cunoştinţa lui Dumnezeu trebuie să privească spiritul şi feţele celor ce s-au mâniat fără temei, cu un cuget nemânios. Împlinindu-se aceasta, mintea noastră nu numai că se va mişca fără greşeală spre contemplarea lui Dumnezeu, ci se va înălţa şi spre dragostea Lui cu multă îndrăznire, ca una ce se zoreşte neîmpiedicată de la treapta a doua la cea dintâi. (Diadoh al Foticeii)

Părinţii să-şi încredinţeze copiii lui Dumnezeu

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

         Dumnezeu a dat primilor zidiţi, lui Adam şi Evei, marea binecuvântare de a deveni împreună-creatori cu El. încontinuare părinţii, bunicii, etc. sunt şi ei împreună-creatori cu Dumnezeu, pentru că dăruiesc trupul.Dumnezeu, într-un anumit fel, este obligat să se  intereseze de copii. Atunci când copilul se botează,Dumnezeu îi pune la dispoziţie un înger pentru a-1 apăra.
      Aşadar copilul este ocrotit de Dumnezeu, de îngerul păzitorşi de părinţii lui. îngerul păzitor este întotdeauna lângă el şi îl ajută. Cu cât creşte copilul, cu atât părinţii sunt eliberaţi  de responsabilităţi.   
Dacă părinţii mor, atunci Dumnezeu de  sus şi de aproape, precum şi îngerul păzitor de aproape,continuă să-1 ocrotească necontenit pe copil.Părinţii trebuie să-i ajute duhovniceşte pe copiii lor încăde când sunt mici, pentru că atunci metehnele lor sunt mici şi uşor se pot tăia. Sunt precum cartofulproaspăt, care se cojeşte uşor, atunci când îl razi puţin.  Căci dacă se va învechi trebuie să iei cuţitul pentru a-1curăţa, iar dacă este şi puţin stricat, trebuie să tai mai înadânc. Atunci când copiii sunt ajutaţi de mici şi se umplu de  Hristos, vor fi lângă El totdeauna. Şi chiar dacă ar devia  puţin atunci când vor creşte, datorită vârstei sau a uneirele prietenii, pe urmă iarăşi se vor întoarce la El. Pentru că frica de Dumnezeu şi evlavia care au adăpat inimile lor încă din vârsta copilăriei nu este cu putinţă să fie uitatevreodată.
        Apoi, în perioada adolescenţei, care este vârsta cea maigrea, grija părinţilor pentru copiii lor este mai mare, pânăce îi vor ţine la şcoală şi îi vor căsători. Atunci părinţii să  facă tot ceea ce pot pentru a-i ajuta, iar ceea ce nu potface, pentru că întrece puterile lor, să o încredinţeze  Atotputernicului Dumnezeu. Când părinţii îşi încredinţează  copiii lor lui Dumnezeu, atunci El este obligat să-i ajute în
lucrurile care nu se pot face omeneşte. Dacă, de pildă,copiii nu ascultă, să-i încredinţeze lui Dumnezeu, iar nu să  caute diferite moduri de a-i constrânge. Mama să-i spună lui  Dumnezeu: "Dumnezeul meu, copiii mei nu mă ascultă. Eu  nu pot face nimic. Ai grijă Tu de ei!"
     .Alaltăieri, la priveghere mi-a făcut o deosebită impresie o mamă pe care o cunoşteam de multă vreme. A venit să ia binecuvântare. Dar văd că are cu ea numai pe copiii cei  mai mari.
"Unde sunt cei mici?" o întreb.
"Acasă, Părinte, îmi răspunde. Fiind o zi aşa de mare am vrut să venim la  priveghere şi m-am sfătuit cu soţul: «Deoarece mergem la  priveghere şi nu la dis-tractii, Dumnezeu va trimite un înger să-i păzească pe  micuţii noştri»". Rar mai întâlneşti astăzi o astfel de încredere în Dumnezeu, pentru că acum, aşa cum a  dispărut încrederea copiilor în părinţi, tot astfel a dispărut  şi încrederea părinţilor în Dumnezeu. Şi auzi adeseori pe  mulţi părinţi spunând: "De ce tocmai copilul nostru să apuce pe un drum rău? Doar noi mergem regulat la biserică". Şi aceasta se întâmplă pentru că părinţii nu-I dau lui Hristos şurubelniţa ca să le strângă puţin copiilor lor vreun şurub slăbit, ci vor să le facă ei singuri pe toate. Şi cu toate că există Dumnezeu, Care ocroteşte copiii, şi îngerul lor păzitor este mereu lângă ei, ocrotindu-i şi el la rândul său, părinţii se neliniştesc până se îmbolnăvesc. Şi deşi  sunt oameni credincioşi, se comportă ca şi când nu ar  exista Dumnezeu şi înger păzitor, împiedicând astfel     intervenţia dumnezeiască. în timp ce ar trebui să se  smerească şi să ceară ajutor de la Dumnezeu şi atunci  ,Bunul Dumnezeu le va ocroti copiii lor...

Ultima femeie care a intrat in Sfantul Munte Athos

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

     Sfantul Munte Athos a inceput sa fie un loc de retragere pentru calugari inca din timpul ultimelor persecutii romane impotriva crestinilor, iar in anul 726 cand a fost dat primul edict impotriva icoanelor si pana in anul 843, un insemnat numar de calugari de pe intreg teritoriul bizantin a venit la Muntele Athos. Ei au adus aici acte, documente, moaste, obiecte de arta, numeroase icoane. In aceasta perioada au inceput sa se zideasca primele "lavre" athonite.

Deci lumea monahala cauta un loc in care ,in special icoanele,sa fie pastrate de furia occidentala care era impotriva icoanelor.Occidentalii catolici pur si simplu distrugeau icoanele dandu-le foc sau rupandu-le.

                                         Un loc rezervat monahilor

Pentru a-i pune la adapost de diferitele pretentii ale locuitorilor de pe continent, imparatul Vasile I Macedoneanul, printr-un decret emis in anul 885, a oprit trecerea ilegala peste Canalul Xerxes, declarand in mod oficial Athosul ca "loc al calugarilor" si i-a scutit de plata oricarui fel de taxe catre Stat. Decretul imperial, numit "Avaton", interzice femeilor a intra in Sfantul Munte Athos. Aceasta masura a fost reconfirmata de imparatul Leon al VI-lea Filozoful, in anul 911, si de imparatul Roman I Lecapenul, in anul 920, care le-au ingaduit sa-si agoniseasca si bunuri personale.

Generalul bizantin Nichifor Focas l-a ajutat foarte mult pe Sfantul Atanasie Athonitul, in zidirea primei mari manastiri athonite, Marea Lavra, in anul 963. Noua organizare monahala a Sfantului Atanasie se baza pe urmatoarele criterii: impunerea stilului chinovial, oprirea calugarilor de a poseda averi personale, interzicerea deosebirii dintre calugarii greci si cei apartinand altor popoare, supunerea tuturor monahilor unui protos, cu drepturi superioare fata de cele ale staretilor, oprirea intrarii pe teritoriul Athosului a femeilor, organizarea comunitatii monahale in mod independent fata de orice autoritate.

Toate aceste hotarari au fost stabilite legal, in anul 970, cand imparatul bizantin Ioan I Tzmiskes aproba un „Tipikon”, care urma sa aiba valabilitate pe intreg teritoriul Muntelui Athos. Acest act a fost semnat de Sfantul Atanasie Athonitul, alaturi de ceilalti 54 de conducatori ai asezamintelor monahale athonite, existente la acea vreme in Munte.

Valabilitatea "avaton-ului" este confirmata de legislatia in vigoare, mai precis de articolul 186 din Carta Constitutionala a Muntelui Athos (1924), intrata in vigoare in anul 1926, prin ratificarea de catre Statul Grec, prin decretul din 10/26 septembrie 1926.

                          Ultima femeie care a intrat in Sfantul Munte Athos

    In anul 385, dupa moartea primei sale sotii, Aelia Flaccilla, impreuna cu care a avut trei copii, Arcadie, Honorie si Aelia Pulcheria, imparatul Teodosie cel Mare s-a casatorit cu Galla, fiica imparatului Valentinian I. Impreuna cu cea de-a doua sotie, imparatul a avut doi copii, pe Gratian si pe Galla Plachida. Dintre cei doi copii, doar fiica a supravietuit, ajungand imparateasa.

Potrivit traditiei, Manastirea Vatoped a fost intemeiata pe la sfarsitul secolului al IV-lea, de catre imparatul Teodosie cel Mare. Odata, trecand cu corabia de la Roma, spre Constantinopol, printesa Galla Pachida a venit in Sfantul Munte Athos, spre a se inchina in ctitoria tatalui ei.

Vrand sa intre in biserica, femeia a auzit o voce ca de tunet, venind din icoana Maicii Domnului, numita "Antifonitria": "Opreste-te si intoarce-te inapoi, caci eu sunt Imparateasa muntelui acestuia. Pentru ce ai venit sa tulburi linistea supusilor mei? Sa stii ca, de azi inainte, nici o femeie nu va mai calca pamantul sfant al acestui Munte." Credincioasa fiind, fiica imparatului s-a smerit si a plecat in graba din Sfantul Munte Athos.

Icoana Maicii Domnului numita "Antifonitria", adica "Impotriva Graitoarea", este una dintre cele mai vechi icoane ale Maicii Domnului din Sfantul Munte Athos. Icoana se pastreaza inca si astazi in Manastirea Vatoped, zugravita pe peretele stang al pronaosului bisericii celei mari. Candele ard neincetat in fata acestei icoane slab luminata de putina lumina ce intra printr-o mica fereastra.

Desi traditia interzicerii intrarii femeilor in Sfantul Munte era deosebit de veche, aceasta nu a fost intarita printr-un edict imperial decat spre secolele X-XI. Astfel, pastorii vlahi intrau adesea in Munte, printre manastiri, pentru a-si paste turmele, impreuna cu familiile si obiceiurile lor. Aceste incursiuni au mai avut loc, chiar si dupa emiterea edictelor cu pricina.

In vremea imparatului Alexie Comneanul, care a domnit intre anii 1081-1118, vlahii inca mai intrau in Sfantul Munte, cu turmele de oi si capre, dar si cu femeile si fetele lor. Astfel, multe pacate s-au savarsit in aceasta perioada, femeile, imbracate in haine barbatesti cutreierand intregul Munte. Despre acest lucru, un manuscris veche, spune: "Precum madineii isi gateau femeile si le aduceau inaintea poporului iudeu, spre a-l corupe si a-l indeparta de Dumnezeu, tot astfel, diavolul a intrat in sufletele vlahilor, de-si impodobeau sotiile si fetele in straie barbatesti, ca sa-i piarda pe acei ce voiau a trai evlavios." Cand monahii s-au plans imparatului Alexie, acesta i-a alungat indata pe vlahi. Dupa alungarea vlahilor, insa, monahii care erau mai neputinciosi au inceput sa le simta lipsa, gandindu-se la bunastarea acelora, care aveau din belsug lapte, branza, lana, carne, vin, petreceri etc. In cele din urma, imparatul si patriarhul au hotarat ca in Sfantul Munte Athos sa nu mai intre pascatorii de turme.

                                         Dragostea parintilor athoniti pentru orice femeie !

Fiind intrebat un parinte athonit, de ce calugarii tin atat de mult la "avaton-ul" Sfantului Munte, care interzice accesul femeilor in interior, acesta a raspuns, zicand: "Pentru ca iubesc femeile!" Cine are urechi de auzit, sa auda! In intreg Sfantul Munte nu se afla vreun parinte care sa urasca femeile, ori care sa le dispretuiasca. Toti calugarii athoniti indeamna familia spre fapte cuvioase si, cu multa dragoste, vorbesc despre mama si despre sotie, despre sot, despre tata si despre copii.

Ca o concluzie de tras ar fi aceea ca intrarea femeilor in Sfantul Munte a fost interzisa de Maica Domnului.
Si spun asta pentru ca multi cauta si acum argumente pro sau contra acestui lucru,legandu-se de lucrurile umane,cand in definitiv interzicerea a venit din ceruri.

Care este numele corect al Mântuitorului – Iisus sau Isus

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Am o mare rugăminte, numele Domnului se scrie Iisus, deoarece Isus din greaca veche înseamnă “măgar”. Iertare pentru remarcă dar consider necesar a o invoca aici pentru că nu pot să citesc astfel numele Mântuitorului. Multumesc pentru înţelegere. Doamne ajută!

Cand am auzit această interpretare am mers să fac investigaţiile necesare şi în primul rând am verificat Noul Testament în limba greacă. Desi nu am scris nimic dupa ce m-am edificat,am sa o fac acum caci discutia se tot repeta.
“Iăsous” este transliteraţia exactă a felului cum se scrie numele lui Isus în Noul Testament din limba greacă. Cu părere de rău, nu dispun de caracterele (fonturile) necesare ca să redau exact cum se scrie în limba greacă. Deci, nu este nici Iisus şi nici Isus, dacă ne referim la felul exact cum este scris numele Mântuitorului în limba greacă.

“Onos” este transliteraţia exactă a cuvântului din Noul Testament în limba greacă care în limba română este tradus “măgar”. Deci, nici pe departe nu sună asemănător şi nu poate fi confundat. Pentru siguranţă am mai verificat odată care este traducerea cuvântului “măgăruş” în limba greacă şi este ” ‘onarion”. Nici pe departe nu seamănă la pronunţare cu cuvântul “Iisus” sau “Isus”.
In greaca se folosesc cuvintele: "onos", "polos", sau "upozughion", iar in ebraica : חמור
Şi dacă am pomenit despre acest animal, este important să menţionăm că pe un măgăruş a încălecat Domnul Isus când a întrat în Ierusalim aşa cum scrie Evanghelistul Ioan:

Isus a găsit un măgăruş, şi a încălecat pe el, după cum este scris: “Nu te teme, fiica Sionului; iată că Împăratul tău vine călare pe mânzul unei măgăriţe.” (Evanghelia după Ioan12:14-15)

Faptul că Domnul Isus a întrat astfel în Ierusalim a avut o semnificaţie dublă. Prima este că a mai arătat încă odată oamenlor smerenia în care a venit pentru ai mântui de la pierzarea veşnică. A doua semnificaţie a fost pentru a le da prilejul oamenilor să recunoscă în El pe Mesia cel profeţit de prorocul Zaharia care a scris:

Saltă de veselie, fiica Soinului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine, El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe. (Zaharia 9:9)
Si atunci de unde totusi aceasta scriere diferita a numelui mantuitorului intre ortodocsi si catolici sau alte culte occidentale,mai putin anglicanele,unde Jesus este clar.?In paranteza fie spus nu imi este clar de ce singular este -ortodox-si pluralul este-ortodocsi.

''Fereste-te de basmele lumesti si bãbesti. '' (1 Timotei 4:7 )

Aici intra si ce tot scriu de ani de zile ca la biserica mergem cu pomelnic nu cu acatist,acatistul fiind un cantec de multumire,cel mai ades catre Maica Domnului.

De ce protestantii, greco-catolicii si alte denominatiuni scriu ISUS cu un " I ", iar ortodocsii cu doi " I " (IISUS) ?De ce in Biblie traducerea Cornilescu este scris cu un '' i'' si in versiunea Biserici Ortodoxe cu doi de ''i''?

Problema scrierii numelui lui ISUS este o problema minora in judecarea spiritualitatii cuiva. Este pur si simplu o problema de redactare. Ortodocsii invoca doua motive pentru care folosesc numele IISUS (cu doi "i" ) .

1. In limba greaca, limba in care s-a scris in original Noul Testament, apare (ca pronuntie fonetica) numele "Iesu Hristu", cu un "u" lung (in Hristu). Numele "Iesu" provine de la ebraicul (ebraica a fost limba originala a Vechiului Testament) "Jehosua", care inseamna "Jahwe (Dumnezeu) este Mântuitor" (Matei 1.21) . In ambele cazuri numele incepe cu "Je", care in pronuntia curenta devenea un "i" lung. Motivul pentru care noi ortodocsii consideram necesar ca in româneste sa se scrie IISUS in loc de ISUS ar fi pentru pronuntarea numelui cit mai aproape de forma originala.

2. In vremea lui Iisus, numele acesta era foarte obisnuit in Palestina (cum ar fi la noi "Ion" ) . Teologii ortodocsi au considerat necesar sa foloseasca numele "IISUS" pentru Mântuitorul, pentru a se face distinctie intre IISUS HRISTOS si ceilalti oameni care aveau numele "ISUS". Deci, pentru a sublinia unicitatea lui Hristos.

Motivele acestea reprezinta alegerea pe care am facut-o noi ortodocsii. Desigur, acestea sunt doar o problema de redactare textuala, fara importanta asupra relatiei oamenilor cu Dumnezeu. Cei care au ales numele "ISUS" nu pot fi considerati incorecti, deoarece vocalele lungi in limba romana nu se transcriu neaparat prin dublarea vocalei respective (de ex: in cuvântul "mic", vocala "i" este scurta; in cuvântul "inima", vocala initiala "i" este lunga.(este vorba de -i- de la inceputul cuvantului) . Se foloseste adaugarea unui "i" atunci când s-ar face confuzie intre cuvinte. De ex: "copii" este cuvântul la plural nearticulat; "copiii" este acelasi cuvânt, dar articulat). Referitor la cuvântul "ISUS", sau "IISUS" nu este nici o greseala ce nume se scrie. Este o problema de optiune personala .

Aceasta problema nu trebuie sa reprezinte un motiv de disputa intre culte. Ce s-ar putea zice despre numele "Jesus" (pronuntie: "Gizaz" ) la englezi, sau despre "Elninho" (pronuntie "Elninio" ) la portughezi ? Sunt ei mai putin credinciosi, sau mai putin corecti din cauza ca pronunta numele in acest fel ? E o problema de limba si de optiune libera.

Asadar :

''Fereste-te de basmele lumesti si bãbesti. '' (1 Timotei 4:7 )
''Fereste-te de întrebãrile nebune si nefolositoare, cãci stii cã dau nastere la certuri.'' (2 Timotei, 2:23 )

''Fereste-te de vorbãriile goale si lumesti; cãci cei ce le tin, vor înainta tot mai mult în necinstirea lui Dumnezeu.''( 2 Timotei 2:16)

Despre numele de botez. Există nume “creştine” şi “necreştine”?

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

© Ieromonah Petru Pruteanu

Întrebare: Părinte Petru, vă rog să explicaţi de ce unii preoţi din Moldova nu vor să boteze cu nume precum Mihaela, Florin, Ovidiu, Lilia ş.a.? Este adevărat că persoanele care nu primesc nume de Sfinţi nu au Înger Păzitor şi dacă au nume necreştineşti trebuie să şi le schimbe pentru a fi pomeniţi la slujbă?

Răspuns: Consider această problemă drept una foarte dureroasă pentru Biserica Ortodoxă în general, şi pentru cea din Moldova în particular, pentru că din cauza modei de a pune copiilor nume exotice, dar şi a inculturii unor preoţi, copiii ajung să sufere un anumit disconfort sau chiar o traumă psihologică atunci când li se spune că nu pot fi pomeniţi la slujbe cu un anumit nume sau că nu ar avea „înger păzitor”. Şi ca să elucidăm această problemă, voi încerca să o abordez sistematic, în câteva puncte. Totodată, menţionez că subiectul nu ţine numai de teologie, ci şi de lingvistică, istorie şi chiar de cultură generală.

1.      Numele în general este mai mult decât un apelativ sau un cod alfabetic personal (analogic cu codul numeric personal). Teoretic, omul poate purta orice nume (dorit de el sau de părinţii lui), dar trebuie să fim conştienţi că acesta va fi purtat toată viaţa şi chiar dincolo de această viaţă, şi va creşte sau va scădea în popularitate odată cu persoana care poartă acel nume. De aceea numele nu trebuie pus la întâmplare sau schimonosit după bunul plac, pentru că el se identifică cu persoana care-l poartă.

2.     Primii creştini „dintre neamuri” (adică non-iudeii) purtau nume păgâne, iar la botez acestea nu erau schimbate pentru că supra-numele de „creştin” sfinţea „numele mic / prenumele”, oricare ar fi fost acesta. Sfântul Mucenic Dimitrie (Δημήτριος), de exemplu, purta numele unei zeităţi păgâne (Demetrius), dar şi-a păstrat acest nume şi după botez, iar prin viaţa, şi mai ales moartea sa (martirică), a sfinţit acest nume atât de iubit astăzi de noi. Aceeaşi situaţie o avem şi la Sfântul Dionisie, iar exemplul este valabil pentru multe alte sute şi mii de sfinţi din primele veacuri, care nici nu aveau cum şi de unde să împrumute doar nume de sfinţi. Culmea e că uneori, chiar dacă la botez numele erau schimbate, Biserica continua să-i pomenească după numele lor vechi păgâne, considerate astăzi nume de sfinţi. Aşa este cazul Sfântului Kneaz Vladimir, botezat Vasile sau a Sfintei Kneaghine Olga, botezată Elena.

3.     Totuşi, de prin secolele IV-V, se observă tendinţa de a pune copiilor de creştini doar nume de sfinţi, dar tendinţa nu a devenit niciodată o regulă general valabilă, ci doar un sfat. În unele medii creştine, printre care se numără şi Rusia Ţaristă de până la 1917, numele erau puse de obicei după calendar, conform datei naşterii sau botezului şi nu de puţine ori era ales chiar de preot. Iată de ce ruşii au foarte multe nume care în România sau Grecia sunt considerate exclusiv călugăreşti (Maxim, Vitalie, Ghenadie ş.a.). În alte ţări sau regiuni era obiceiul de a da copiilor numele unor rude sau personalităţi ale neamului (Traian, Cezar – la latini), fiind acceptate şi nume populare (Mircea, Radu, Neagu/Neagoe, Doina – la români; Ruslan, Igor, Oleg – la ruşi) sau nume de flori (Viorel, Viorica ş.a. – la români). O parte din aceste nume, atât de la români cât şi de la ruşi, au ajuns şi în calendar, iar unele (încă) nu.

4.     Numele creştine (sau devenite creştine) au forme variate, iar diferenţa de scriere sau pronunţie nu trebuie să ne sperie, pentru că ea nu contează. Cel mai frecvent nume de bărbat – Ioan, este cunoscut în lume sub zeci de transliterări şi pronunţii (Ion, Ivan, John, Jean, Jovan, Giovanni, Johann, Juan, Janos, Jan etc.), dar el rămâne totuşi acelaşi nume, fiecare folosind varianta locală. Acest lucru este valabil cu multe alte nume şi doar un preot lipsit de cultură generală poate să spună că el botează cu numele „Gavriil”, dar nu şi cu cel de „Gabriel”, pe simplul motiv că nu l-a găsit în calendar exact aşa cum ştie el. Ar fi cazul să înţelegem că o bună parte din diferenţele de transliterare şi pronunţie a numelor se datorează celor două moduri de a citi limba greacă: erasmic sau reuchlinian. Grecescul Μιχαήλ poate fi citit şi Mihail, dar şi Michael – şi ambele sunt corecte (într-un anume fel). La fel e şi cu Γαβριήλ, care este Gavriil şi Gabriel în acelaşi timp.

5.      O altă problemă o reprezintă schimbarea genului unor nume. În tradiţia monahală este extrem de cunoscută practica feminizării unor nume bărbăteşti, de aceea nimeni nu se scandalizează când aude aşa nume de călugăriţe precum Serafima, Siluana, Macaria ş.a. Cunosc însă preoţi din Moldova care nu au vrut să boteze fete cu numele Daniela (prorocul Daniil/Daniel), Adriana (Sf. Adrian), Andreea (Sf. Ap. Andrei), Nicoleta (Sf. Nicolae) sau chiar Mihaela şi Gabriela (Arhanghelii Mihail şi Gavriil). Nu găsesc altă explicaţie decât lipsa de cultură a celor care refuză să boteze cu nume feminizate, deşi practica este pe larg folosită în mediul monahal. Apropo, se cunosc şi cazuri de masculinizare a unor nume, precum Anastasie, Athanasie ş.a., care în forma de substantiv comun sunt la feminin.

6.     Nu trebuie să uităm că există şi practica traducerii numelor. Chiar nu pot să înţeleg de ce ruşii au tradus numele de Pistis, Elpis şi Agapis prin Vera (Credinţa), Nadejda (Speranţa) şi Liubovi (Dragostea), dar refuză să traducă numele de Svetlana sau Luminiţa, care la greci este Fotinia, iar la latini – Lucia? Bineînţeles, nume precum Lilia/Liliana (de la Susana) sau Florin[a] (de la Anthim / Flor, Florentie) sunt şi ele nume creştine şi nu-i corect să refuzăm traducerea numelor. Cred că nu mai are rost să spun că Victoria şi Nika sunt acelaşi nume, Bogdan este traducerea lui Theodor (Fiodor), iar Dorin şi Dorel sunt derivate de la Theodor…

7.      Un capitol aparte îl ocupă numele creştine din tradiţiile locale, în general necunoscute de noi. De exemplu, numele Sfântului Şio din Georgia nu este cunoscut la noi, dar este preferat de mulţi georgieni. Pe de altă parte, românii (ca popor latin şi în strânse contacte cu Occidentul), obişnuiesc uneori să pună copiilor numele unor sfinţi occidentali precum: Sfântul Ovidiu (Auditus), episcop de Braga, trecut la Domnul în data de 3 iunie 135; Sfânta Monica, mama Fericului Augustin, trecută la Domnul la 4 mai 387; Sfântului Octavian, arhidiacon din Cartagina, martirizat la 22 martie 484; Sfântul Robert (Rupert), episcop de Worms, trecut la Domnul la 27 martie 718 ş.a. Deci ar fi cazul să studiem mai bine Sinaxarul Sfinţilor occidentali de până la 1054 (iar în unele cazuri şi după această dată) şi să nu credem că dacă noi n-am auzit de un nume, el nici nu există. Dacă e să fiu sincer, nu sunt sigur că cei care pun copiilor numele Ovidiu, Monica, Octavian sau Robert chiar ştiu de aceşti sfinţi, dar asta e deja o altă problemă. Nici nu-i obligatoriu ca părinţii să pună copiilor numai nume de sfinţi (formalizând exagerat acest act), mai ales că cei mai mulţi nu le vorbesc niciodată despre sfântul al cărui nume îl poartă copilul şi nici nu-i învaţă să le urmeze viaţa. În acest caz la ce bun să-i mai obligăm să pună nume de sfinţi dacă pe ei nu-i interesează acest aspect?

8.      Consider că trebuie să existe şi nişte restricţii în acceptarea unor nume şi ar fi cazul ca aceste restricţii să le aibă şi Oficiile de Stare Civilă. Nu mi se pare corect să punem drept prenume tot felul de diminutive precum Ionuţ, Ionică, Ionel ş.a., chiar dacă o persoană cu numele Ion, la anumite vârste sau în mediul familial, poate fi numită cu oricare dintre acestea. Când el ajunge la 40-50 de ani, nici unul din aceste diminutive nu se mai potriveşte, iar persoana este parcă făcută de râs printr-un nume ce nu pare serios. Nu e bine nici să se accepte două sau mai multe nume pentru aceeaşi persoană, iar obiceiul trebuie catalogat ca fiind unul incorect din punct de vedere teologic. Orice om are o singură identitate şi, prin urmare, trebuie să aibă un singur nume. Trebuie categoric respinse şi unele nume date de rromi (ţigani) precum: Rexona, Palmoliviu, Barcelona, Lisabona, Napoleon, Mercedesa ş.a. Din păcate, unii preoţi români au botezat cu astfel de nume, batjocorind însăşi ideea de „nume de botez”.

9.     În Biserica Rusă se ajunge la o altă extremă: dacă părinţii pun copilului nume caraghioase sau care lipsesc din calendarul rusesc (că ei de altul nu ştiu), preotul îl botează cu un nume ales de el (din calendar), iar părinţii îl numesc toată viaţa cu un alt nume – cel din acte sau un diminutiv al aceluia, uitând de multe ori ce nume i-a pus preotul la botez. Şi atunci când pruncul este adus la împărtăşire sau este pomenit la vreo slujbă, reapar toate problemele legate de numele lui. De aceea trebuie adoptată o cale de mijloc şi chiar, dacă este nevoie, să se facă o listă mai extinsă a numelor creştine, care să fie trimisă şi prin mănăstirile ruseşti, încât pravoslavnicii de acolo să nu mai respingă pomelnicele ce conţin alte nume decât cele ştiute de ei.

10. În afară de tunderea în monahism, Biserica nu cunoaşte careva rânduieli sau slujbe de schimbare a numelui, deşi am auzit că sunt unii preoţi care fac aşa ceva şi chiar mă întreb ce anume fac? Cunosc ierarhi care au schimbat numele candidatului la preoţie în timpul hirotoniei, dar aceasta, asemenea şi chiar mai mult decât tunderea în monahism, este o chemare la o slujire specială (după cum vedem şi în Biblie, când unor personalităţi le-au fost schimbate numele) şi nu o rânduială comună de schimbare a numelui. Deci numele nu poate şi nu trebuie schimbat, indiferent care ar fi acesta. Punerea unui nume nepotrivit trebuie prevenită (înainte de înregistrarea în actele civile şi botez), dar nu corectată post-factum. Când e cazul să pomenim pe cineva, cred că trebuie pomenit numele de la botez, oricare ar fi acesta, iar dacă preotul a botezat copilul cu un alt nume decât cel din actele civile, la slujbe trebuie puse ambele, ca să nu fie neglijat nici unul, nici altul. Dacă o persoană ştie că a fost botezată cu un alt nume, dar nimeni nu-l mai ţine minte, să scrie peste tot numele civil şi să nu se îndoiască de valabilitatea pomenirilor din Biserică.

11.   Numele de botez şi chiar botezul însuşi nu are nicio legătură cu „îngerul păzitor”. Textul de la Matei 18:10 vorbeşte clar despre existenţa „îngerilor păzitori” la persoane nebotezate şi aceasta pentru că fiecare om, fie şi păgân, are un astfel de înger chiar de la naştere. Îngerul nu este dat omului abia la botez şi nu pentru asta ne botezăm. După botez, creştinul are posibilitatea de „a colabora” altfel cu îngerul său, fiind în mod deosebit protejat şi ajutat spre mântuire de către acesta. Nu putem spune nici că „îngerul păzitor” ar avea un nume sau o zi de prăznuire, de aceea expresia pseudo-bisericească „ziua îngerului / ziua de înger” este total greşită din punct de vedere teologic. Ziua noastră onomastică este ziua în care îl pomenim pe Sfântul al cărui nume îl purtăm şi pe care-l considerăm ocrotitorul (patronul) nostru, dar asta nu are nimic cu „îngerul”. Dacă ocrotitorul nostru este Sfântul Nicolae, nu înseamnă că el este şi „îngerul păzitor” (cum se mai crede în Biserica Rusă), pentru că fiecare om are un „înger păzitor” al lui, în timp ce Sfântul ocrotitor poate fi unul pentru mai multe milioane de oameni.  Deci, persoana care nu poartă numele unui sfânt, oricum are un „înger păzitor”, iar drept sfânt ocrotitor îl poate lua pe orice sfânt din calendar, care îi este mai drag, chiar dacă numele aceluia nu are nicio tangenţă cu al lui.

12.  Cred că obiceiul vechilor creştini de a pune copiilor nume de sfinţi este unul foarte bun şi trebuie urmat, dar nu formal (nomenclaturist), ci învăţându-i pe micii creştini să urmeze şi viaţa acelui (sau altui) sfânt. Totodată nu putem refuza pe cei care pun altfel de nume copiilor lor, pentru că nu avem niciun temei teologic pentru aceasta, ci mai degrabă trebuie să ne rugăm şi să-i învăţăm pe oameni să ajungă şi ei sfinţi, ca să-şi sfinţească şi numele. Cred că mulţi au şi făcut-o, de aceea putem spune că la Duminica Tuturor Sfinţilor (prima după Cincizecime) îi cinstim pe mulţi sfinţi cu nume şi vieţi neştiute de noi. Este de la sine înţeles că omul sfinţeşte numele şi nu numele de sfânt îl sfinţeşte pe om. Majoritatea curvarilor şi beţivilor „ortodocşi” poartă nume de sfinţi, dar asta nu-i ajută la nimic, ci mai mult îi osândeşte. Iar noi, călăuziţi de Fericitul Augustin, să ţinem minte că cel mai bun mod de a-i cinsti pe sfinţi, este de a le urma viaţa.

CRESTINII SECOLULUI XXI: ISPITELE SI COMPORTARILE NOASTRE DIN BISERICA

CRESTINII SECOLULUI XXI: ISPITELE SI COMPORTARILE NOASTRE DIN BISERICAURMEAZA LINCUL...DOAMNE AJUTA! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...

DESTEAPTA-TE ROMANE!

DOAMNE AJUTA!  DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...
 http://www.youtube.com/watch?v=y9_8cQjkGfc&feature=related
Noi ,in Romania avem o religie relevata ,avem biserici ,avem sfinti,avem libertate de manifestare ,dar traim in nepasare.
Cat de mult ar trebui sa multumim lui Dumnezeu pentru asta !
Si totusi nu o facem.
In alte parti vin niste inselatori ,lucratori ai diavolului,si pe aceia multimile ii urmeaza entuziasmati.
O ,tu romanule ,desteapta-te din amortire!
Te va intreba Dumnezeu de ratacirea ta .
Te va pune dicolo fata-n fata cu ratacitii altor popoare si aceia insisi te vor mustra pentru nesimtirea ta .
Vor zice ei:
Voi ,romani fara minte,cum l-ati lasat voi pe Hristos ,Fiul Creatorului,si v-ati inchinat fapturilor”???
Cum sa nu merita tara asta batai de la Dzeu?
http://www.youtube.com/watch?v=y9_8cQjkGfc&feature=colike

Ce este dragostea de sine?

DOAMNE AJUTA! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...

Dragostea de sine este virtutea prin care crestinul, intarit de harul sfintitor, nazuieste sa-si dezvolte darurile primite de la Dumnezeu si sa-si desavarseasca viata, potrivit legilor morale, spre a ajunge la unirea cu Dumnezeu. Deci, pe cand dragostea fireasca de sine se cuprinde in imboldul pastrarii vietii, virtutea dragostei de sine se arata prin pastrarea, sporirea si buna intrebuintare a darurilor primite de la Dumnezeu.

In ce chip isi arata crestinul dragostea de sine?

Crestinul isi arata dragostea de sine prin grija fata de luminarea si intarirea puterilor sufletesti si de mantuirea sufletului, dupa cuvantul Sfintei Scripturi, care spune: “Ce-i va folosi omului daca ar castiga lumea intreaga, iar sufletul sau il va pierde?” (Matei 16,26), precum si prin grija pentru sanatatea trupului si pentru folosirea lui in slujba lui Dumnezeu si a aproapelui.

Care sunt foloasele dragostei de sine?

Virtutea dragostei de sine, fiind nedespartita de dragostea catre Dumnezeu si catre aproapele, este neaparat necesara pentru mantuire. Fara ea, crestinul nu poate implini lucrul pe care i l-a incredintat Dumnezeu in aceasta viata, nu poate fi staruitor in bine si nici nu poate folosi bine virtutile crestinesti. Ea infraneaza poftele rele, duce la ferirea de pacat si la impodobirea cu alese virtuti crestine.

Care sunt pacatele impotriva dragostei de sine?

Pacatele impotriva dragostei de sine se cuprind, pe scurt, in ura de sine, aratata prin savarsirea de fapte rele, precum citim in Sfanta Scriptura: “De vietuiti dupa trup, veti muri, iar daca ucideti, cu Duhul, faptele trupului, veti fi vii” (Rom. 8, 13).

Hristos este tainic prezent in fiecare om care sufera

DOAMNE AJUTA!DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...

Infricosatoare este constatarea ca Hristos Domnul, desi S-a inaltat la ceruri in slava Preasfintei Treimi, nu inceteaza a fi tainic prezent in fiecare om care sufera pe pamant si asteapta iubirea noastra milostiva. De aceea, Sfantul Maxim Marturisitorul a spus, inaintea lui Pascal, ca Hristos Domnul sufera pana la sfarsitul veacurilor potrivit suferintelor fiecaruia dintre oameni. De ce? Pentru ca Invierea Lui nu inlatura, ci integreaza taina Crucii Lui, iar slava Lui din ceruri nu desfiinteaza smerenia Lui ca prezenta tainica in sufletul oamenilor care sufera si au nevoie de iubire frateasca. Marea descoperire a Judecatii universale este, deci, identificarea lui Hristos Cel slavit cu Hristos Cel smerit, pentru a deschide libertatii si iubirii noastre milostive usa mantuirii, aceea de a raspunde la iubirea lui Dumnezeu fata de noi cu iubirea noastra fata de semenii nostri, pentru a face iubirea Lui transparenta prin noi, spre bucuria Lui si a oamenilor pe care ii ajutam. Al doilea adevar infricosator, care priveste direct libertatea noastra, este judecata insasi, care nu se limiteaza la pacatele sau faptele rele savarsite de noi, ci se extinde si la omisiuni, adica la faptele bune pe care am fi putut sa le facem si nu le-am facut. In Evanghelia dupa Sfantul Evanghelist Ioan se spune ca dreptii vor fi partasi la comuniunea de viata si iubire eterna a Preasfintei Treimi, iar pacatosii la osanda singuratatii vesnice: "Vine ceasul in care toti cei din morminte vor auzi glasul Lui, si vor iesi cei ce au facut cele bune, spre invierea vietii, iar cei ce au facut cele rele, spre invierea osandirii" (Ioan, 5, 28-29). Nu e suficient sa nu faci rau nimanui, ci trebuie sa faci bine multora Spre deosebire de Sfanta Evanghelie dupa Ioan, in descrierea judecatii universale, Sfanta Evanghelie dupa Matei nu vorbeste despre faptele rele savarsite de oameni. Desigur, se intelege ca toate acestea vor fi pedepsite, dar se mai adauga ceva neasteptat: judecata se face si pentru omisiuni, adica pentru faptele bune pe care ar fi trebuit sa le savarsim si nu le-am facut. Cu alte cuvinte, judecata este infricosatoare fiindca nu admite neutralitatea si indiferenta unora fata de suferinta altora, adica neomenia, cum zice Sfantul Ioan Gura de Aur: "- Pentru ce, Doamne, nu pomenesti si de celelalte cai de pacat? - Nu judec pacatul, raspunde Domnul, ci neomenia! Nu judec pe pacatosi, ci pe cei ce nu s-au pocait. Pentru neomenie va osandesc! Ati avut un leac atat de bun pentru mantuire, milostenia, cu care puteati sterge orice pacat, si ati dispretuit o atat de mare binefacere. Ocarasc neomenia, ca radacina a pacatului si a toata necredinta; laud omenia, ca radacina a tuturor bunatatilor. Pe unii ii amenint cu focul cel vesnic, iar altora le fagaduiesc Imparatia cerurilor" (Sfantul Ioan Gura de Aur, Omiliile despre pocainta, Omilia a saptea). Deci, nu e suficient sa nu faci rau nimanui, ci trebuie sa faci bine multora. Nu e suficient sa nu ucizi, sa nu furi, sa nu jignesti, sa nu asupresti pe semenul tau, ci este necesar si sa-i faci mult bine dupa putinta. Evanghelia ne spune ca celor de-a dreapta Sa, adica celor milostivi, Fiul Omului sau Imparatul Judecator le va zice: "Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, de mosteniti Imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii." Cei milostivi sunt numiti binecuvantati, intrucat pentru ei s-a pregatit, inca de la intemeierea lumii, Imparatia lui Dumnezeu, adica Imparatia iubirii vesnice a Preasfintei Treimi. In aceasta Imparatie a iubirii smerite vor intra oamenii cu suflet plin de iubire milostiva, care s-a aratat in fapta buna, in cuvantul bun, in prezenta prietenoasa langa bolnavul din spital sau langa omul intemnitat. Sfantul Ioan Gura de Aur ne arata ca Mantuitorul nu a spus: "Am fost bolnav si nu m-ati vindecat sau am fost in temnita si nu m-ati eliberat, ci am fost bolnav si in temnita si nu m-ati cercetat". Adica, Dumnezeu nu ne cere sa facem ceea ce intrece puterile noastre, nu ne cere sa il vindecam pe cel bolnav, ci sa il cercetam, sa fim alaturi de el in singuratatea si suferinta lui, chiar daca nu putem schimba imediat situatia in care se afla. Aceeasi atitudine se cere si fata de cel strain sau fata de cel intemnitat. Iubirea, criteriul ultim al Judecatii universale Evanghelia de astazi ne mai arata ca Dumnezeu este iubire smerita si milostiva, iar criteriul ultim al judecatii tuturor oamenilor, indiferent de etnie, cultura, pozitie sociala sau varsta, este iubirea milostiva. Cata iubire milostiva a aratat un om in viata sa pe pamant, atata binecuvantare primeste el in bucuria iubirii vesnice a Preasfintei Treimi din Imparatia cerurilor. Cei care au fost indiferenti si nemilostivi fata de semenii lor in suferinta sunt numiti blestemati. Acest apelativ extrem de aspru este un repros-sentinta care explica gravitatea nepasarii unora fata de suferinta altora. Mantuitorul le spune celor nemilostivi: "Mergeti in focul (sau iadul) care a fost pregatit pentru diavolul si pentru ingerii lui". Sfintii Parinti ai Bisericii au remarcat ca iadul sau focul cel vesnic si intunecos nu a fost pregatit pentru oameni, intrucat pentru oameni a fost pregatita Imparatia cerurilor, adica Imparatia iubirii Preasfintei Treimi. Insa oamenii nemilostivi, care au ascultat mai mult de diavol si de slujitorii lui decat de Dumnezeu, se despart de Dumnezeu Cel milostiv, deoarece au trait in indiferenta fata de suferinta celor din jurul lor. Ca atare, desi nu este destinat iadului, omul nemilostiv se aseamana cu demonii prin lipsa de iubire smerita fata de oameni. Demonii, desi sunt inteligenti, nu se mantuiesc, adica nu se pot uni cu Dumnezeu, fiindca nu au in ei iubire smerita sau milostiva. Evanghelia de astazi ne pune in fata problema libertatii noastre. Si anume, cum folosim libertatea noastra in timpul vietii pamantesti? Am folosit libertatea noastra ca sa cultivam iubirea milostiva ori am confundat libertatea cu indiferenta si nepasarea, cu autosuficienta si egoismul? Deci, numai cand savarsim binele suntem cu adevarat liberi si traim viata ca fiind binecuvantare de la Dumnezeu. Saracii, avocati puternici ai celor milostivi Asadar, Evanghelia ne arata responsabilitatea totala pe care o avem fata de oamenii in suferinta, incat mantuirea noastra depinde de atitudinea noastra fata de ei. Nimeni nu poate intra in Imparatia lui Dumnezeu ocolind pe aproapele sau. La portile Imparatiei cerurilor vor sta martori pentru noi cei care au primit ajutorul nostru cand se aflau in suferinta sau in nevoi, dar si cei care nu l-au primit, au fost uitati de noi sau trecuti cu vederea, dispretuiti ori alungati. De aceea, Sfantul Grigorie de Nyssa spune ca saracii sunt aparatori sau avocati puternici ai celor milostivi, dar si aspri judecatori ai celor care nu au fost milostivi. Ei sunt portarii Imparatiei cerurilor. Desigur, cuvintele Sfantului Grigorie de Nyssa sunt inspirate tocmai din aceasta Evanghelie a Judecatii finale si universale.

Piedica virtuţii

                                     

Multora li se pare că dacă ar fi în altă împrejurare ar fi mai buni.
Bogatului i se pare că piedica virtuţii este bogăţia, săracului - sărăcia, învăţatului - ştiinţa, nebunului - nebunia, bolnavului - boala, sănătosului - sănătatea, iar tânărului - tinereţea.
Aceasta este numai o închipuire şi o recunoaştere a înfrângerii morale; ca şi când un soldat slab ar căuta să se mângâie: în acest loc trebuie să fiu învins, să mi se dea alt loc şi voi fi un viteaz! Adevăratul soldat este totdeauna viteaz, fie că se menţine pe locul său, fie că este răpus.
Dacă împăratul Lazăr ar fi fugit de pe Câmpul Mierlei, ar fi fost socotit un învins; însă pentru că a rămas pe locul său şi a căzut, el este socotit învingător.
Adam a pierdut credinţa în rai; Iov şi-a întărit credinţa plin de bube pe gunoi.
Profetul Ilie niciodată nu a spus: foamea mă împiedică să fiu ascultător faţă de Dumnezeu; nici împăratul David n-a spus: coroana mă împiedică să ascult de Dumnezeu.
                                                (Sfântul Nicolae Velimirovici - Învăţături despre bine şi rău)

Ce adevărat este! Câţi nu spun: dacă aş fi în mănăstire, aş face mai mult pentru suflet, sau: dacă aş fi în ţară şi nu în Spania, aş şi mai aprins în credinţă, sau: dacă nu aş lucra zece ore la patron, m-aş ruga mai mult... Dar cine ne împiedică să facem din casa noastra o mănăstire? Cine ne împiedică să trăim în spirit ortodox, chiar dacă suntem în Spania, sau Italia? Cine ne împiedică să zicem "Doamne Iisuse" în cele zece ore, când muncim la patron? Au nu zice psalmistul David: "În tot locul stăpânirii Lui, binecuvintează suflete al pe Domnul".

DOAMNE AJUTA! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...

Prietenii crestinului

DOAMNE AJUTA!   DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...

Un om i-a zis prietenului sau: "Vreau sa-l vad pe imparat, vino cu mine". Prietenul ii raspunde: "Vin cu tine pana la jumatatea drumului". Atunci el ii zice altui prieten: "Vino tu si ma conduce pana la imparat". Acesta ii raspunde: "Te duc pana la palatul imparatului". Omul zice si unui al treilea prieten: "Vino cu mine pana la imparat". El ii raspunde: "Merg, intru in palat, stau, vorbesc si te duc la imparat“. Primul prieten este asceza, care il conduce pe calugar o bucata de drum; al doilea este curatenia, care merge cu el pana la cer; al treilea este milostivirea, care-l duce pana la imparatul nostru Dumnezeu, cu indrazneala.


Iubirea vrajmasilor

Odata, un ucenic l-a intrebat pe parintele sau:

- Ce trebuie sa faca omul sa fie asemenea lui Dumnezeu?

- Sa faca numai ceea ce Dumnezeu poate face, a raspuns parintele.

- Si ce poate face numai Dumnezeu, a intrebat din nou ucenicul.

- Sa iubeasca pe dusmanul Sau.

PE VREMURI..

Pe vremuri, când doctorul afla pe cineva greu bolnav şi ameţit de boală, lua un ac şi cu el îl împungea pe cel bolnav. Dacă simţea bolnavul împunsătura şi se mişca, atunci mai era nădejde de scăpare şi tămăduire, dar dacă nu simţea bolnavul nimic, atunci era pierdută orice nădejde. Aşa sunt şi suferinţele şi necazurile ce ni le trimite doctorul nostru sufletesc, Tatăl ceresc. De simţi acul mustrărilor şi suferinţelor, atunci tu poţi fi tămăduit şi mântuit, dar dacă nu le mai simţi… eşti pierdut

TAMAIA

      Rasinile sunt substante lipicioase, inflamabile, secretate de diferiti arbori atunci cand li se cresteaza coaja. Din punctul de vedere al chimiei organice, sunt substante organice macromoleculare, continand C, H, O, N, S. Sunt colorate in galben, brun, negru.

      Tamaia este o substanta rasinoasa obtinuta prin crestarea scoartei unor arbusti exotici, solidificata sub forma unor boabe neregulate, de culoare galbuie-rosiatica, care prin ardere, produce un fum cu miros aromat patrunzator. Este folosita in ceremoniile religioase, medicina si parfumerie. Aceasta rasina aromata, care arde usor si repede la flacara, se scurge din coaja copacului Boswellia Carteri, Boswellia Serata, din familia Burseraceae, care creste in: India, China, Somalia, Etiopia, Egipt.

Unele prevederi si semnificatii biblice

Acest cuvant se pomeneste in Biblie de 22 de ori. Exemple:

- Facerea 43, 11. "A zis atunci Israel, tatal lor: Daca-i asa, ei bine, faceti asa: luati in tarhaturile voastre cate ceva din roadele pamantului si duceti-i-le omului in dar: putin balsam, si putina miere, tămâie si smirna si migdale si alune".

- leremia 6, 20: "De ce-Mi aduceti voi tamaie din Saba si scortisoara din tara de departe? Ca arderile-de-tot ale voastre nu sunt primite, iar jertfele voastre nu M-au indulcit".

- Matei 2, 11: "Si intrand in casa, L-au vazut pe Prunc impreuna cu Maria, mama Sa; si cazand la pamant, I s-au inchinat; si deschizandu-si visteriile, I-au adus daruri: aur, tamaie si smirna".

      Aceasta rasina se strange de pe scoarta copacului si, pentru a fi mai parfumata, se amesteca si cu alte arome, asa cum se precizeaza in Vechiul Testament (Iesire 30, 38). Tamaia face parte din simbolurile de cult, fiind un aromat natural, folosit in toate religiile din vremuri stravechi. Folosirea ei este expresia pioseniei, a cinstirii lui Dumnezeu: "Tamaie... sa nu va faceti pentru voi: sfintenie sa va fie ea pentru Domnul" (Iesire 30, 34-37).

Tamaia, prin parfumul si mireasma ei subliniaza frumusetea actelor de cult, creeaza atmosfera de sfintenie si astfel ea se integreaza in actul de slujire a lui Dumnezeu ca un dar, ca o pretioasa ofranda si simbol al rugaciunii si faptei bune. „Sa se indrepteze rugaciunea mea ca tamaia inaintea Ta”, zice Psalmul 140 de la Slujba Vecerniei. Tamaia este simbol al rugaciunii de cinstire a lui Dumnezeu dar si de implorare a Sfantului Duh: "Tamaie iti aducem Tie, Hristoase, Dumnezeul nostru, intru miros de buna mireasma duhovniceasca, pe care primind-o intru jertfelnicul Tau cel mai presus de ceruri, trimite-ne noua harul Prea Sfantului Tau Duh" (rugaciunea rostita de preot la binecuvantarea tamaiei). In Noul Testament, ca si in Vechiul Testament, tamaia este considerata un element simbolic de slavire a lui Dumnezeu. Magii care au venit sa se inchine la Betleem Pruncului Iisus, Fiul lui Dumnezeu, I-au adus in dar "aur, smirna si tamaie" (Matei 2, 11). In Apocalipsa Sfantului Ioan Evanghelistul avem imaginea unei Liturghii Ceresti, in care tamaia se mentioneaza ca un element esential ce insoteste rugaciunile Sfintilor catre Dumnezeu: "Si a venit un alt inger si a stat la altar, avand cadelnita de aur si i s-a dat lui tamaie multa, ca s-o aduca impreuna cu rugaciunile tuturor sfintilor pe altarul de aur dinaintea tronului. Si fumul tamaiei s-a suit din mana ingerului, inaintea lui Dumnezeu impreuna cu rugaciunile Sfintilor” (Apocalipsa 8, 3-4). Tamaia se foloseste in cultul crestin din primele veacuri asa cum se mentioneaza in textele primelor Liturghii crestine (Constitutiile Apostolice, Sf. Ambrozie, Liturghia, Sf. Iacob, s.a,). Vechii evrei o intrebuintau ca un articol absolut necesar in ceremoniile religioase. De altfel, cu aceeasi intrebuintare a fost cunoscuta si in religiile pagane, fie curata, cand se ardea pe altarul exterior, fie amestecata cu alte materii aromate cand se tamaia interiorul templului, deci tamaia se priveste ca icoana mirosului de buna mireasma a rugaciunilor pioase si ca unul din cele mai pretioase daruri ce se pot aduce lui Dumnezeu. Ca insemnatate simbolica, tamaia este expresia adoratiei lui Dumnezeu; ea mai simbolizeaza cererea si dorinta celui care se roaga, ca rugaciunea lui sa fie primita de Dumnezeu; cat si darul Sfantului Duh si recunoasterea de catre Magi a Dumnezeirii Pruncului Iisus. Tamaia se foloseste atat la slujba Sfintei Liturghii, cat si la toate slujbele divine, fumul ei imbalsamand si creand o atmosfera de reculegere si sfintenie, prielnica pentru rugaciune si indepartarea duhurilor rele. Tamaia se arde in cadelnita sau in vase speciale (tamaiernite, catui). Mireasma tamaiei are calitati tonice si stimulante, de aceea, in trecut se folosea si in medicina.

      Caditul sau tamaierea este cel mai de seama dintre actele cultului extern. Folosirea tamaiei, asa cum am mai spus, este o traditie foarte veche care se gaseste nu numai la crestini, ci si in practica religioasa a popoarelor pagane, si la iudei. Cadirea, tamaierea, se face in timpul Liturghiei si a tuturor serviciilor divine. Ea este un simbol al rugaciunii credinciosilor, de slavire si cinstire a lui Dumnezeu si a Mantuitorului lisus Hristos. Fiecare moment al tamaierii isi are simbolul sau. Astfel, tamaierea in timpul citirii Apostolului se face in cinstea Evangheliei care urmeaza a se citi si simbolizeaza atat pe Sfintii Apostoli, cat si invatatura Evangheliei raspandita de ei. Tamaierea care se mai face la ecfonisul: "Mai ales pentru Prea Sfanta, Curata Prea Binecuvantata…”, se face atat in cinstea Sfintelor Daruri, dupa sfintirea si prefacerea lor, cat si in cinstea Maicii Domnului, care se pomeneste acum. Tamaierea Sf. Daruri inainte de ducerea lor la Proscomidiar semnifica harul Sf. Duh dat Sf. Apostoli dupa Inviere: „Luati Duh Sfant…” (Ioan 20;22).

      Cadelnita sau catuie – tamaierul sau tamaietoarea – este obiectul de cult in care se pune pe jar, tamaie. Are forma unui recipient rotund, de metal, atarnat de 3-4 lantisoare unite, in partea de sus intr-un maner cu doua belciuge, ca sa poata fi tinuta de preot cand tamaiaza in biserica, dupa randuiala sfintelor slujbe. Intrebuintarea cadelnitei la serviciul liturgic este la fel de veche ca si folosirea tamaiei si a tamaierilor pe care cultul crestin le-a mostenit din cultul Vechiului Testament. Primele cadelnite folosite de crestini erau facute din argila, metal ori ceramica, cu sau fara maner, asa cum se folosesc si astazi de unii preoti la serviciile funebre la tara sau cadelnite cu manere scurte folosite inca in unele manastiri. Forma de azi a cadelnitelor ar data dupa unii liturgisti, cam din secolul al XII-lea. Cadelnita aminteste altarul Tamaierii din Cortul Marturiei si apoi din Templu, pe care se aducea lui Dumnezeu jertfa de tamaie (Iesire 30, 1- 8 si Evrei 9, 4). Fetele cadelnitei sunt uneori gravate cu figuri de animale si de plante, simbolizand ca intreaga natura (fire) inalta, impreuna cu oamenii, rugaciuni lui Dumnezeu. Despre simbolismul cadelnitei, Sf. Ambrozie spune: "Cadelnita este menita sa dea buna mireasma... tot asa si voi (crestinii) sunteti buna mireasma a lui Hristos". In interpretarea marelui liturgist si ierarh Gherman al Constantinopolului, cadelnita simbolizeaza umanitatea Mantuitorului, focul din cadelnita Divinitatea Sa, iar fumul de Tamaie este mireasma Duhului Sfant.

      Drumul Tamaiei - se numea in antichitate, calea pe care erau transportate din tarile producatoare, diferite rasinoase aromate, care se foloseau fie in cult, fie pentru preparate farmaceutice sau in parfumerie (ca tamaia, smirna, camforul, sacazul - guma de Accacia, care se scurge din scoarta unor arbori). Astfel, tamaia si smirna produsa in sudul Arabiei, Yemenul de astazi, erau duse la inceput pe cale maritima, apoi transportate cu caravane de camile, traversand desertul ce despartea Arabia de Sud de marile imperii si bogatele cetati ale Orientului Apropiat.  Caravanele ajungeau la Gaza, oras iudeu, port la Marea Mediterana si strabateau tara Ghebanitilor, pana in Tima, capitala lor, foarte departe de Gaza. Acest traseu foarte lung era impartit in 65 de statii de oprire a caravanelor pentru implinirea formalitatilor de tranzit si plata unor taxe ce reveneau si statelor, dar si localitatilor in care stationau. Cei care incercau sa se sustraga implinirii acestor obligatii si se abateau de la traseul stabilit oficial pentru comertul cu aceste produse, erau pedepsiti cu moartea. Smirna si tamaia au fost pentru Arabia si India antica mari izvoare de imbogatire. Tamaia si smirna erau folosite in templele si palatele faraonilor din Egipt, chiar si pe la jumatatea mileniului doi. Sapaturile arheologice au aratat ca, in Mesopotamia antica, aceste aromate erau folosite pentru ghicirea viitorului; ghicitorii ardeau tamaie intr-un vas asezat pe genunchi si ghiceau dupa miscarea fumului. Incepand cu secolul al VIII-lea pana in secolul al VI-lea i. Hristos, cand se dezvolta comertul cu aceste aromate, ele sunt tot mai folosite, devenind nelipsite in cultul din marile temple ale centrelor urbane (Ninive, Babilon, Ierusalim, Susa, Damasc). Profetul Iezechiel vorbeste despre comertul orasului Tyr cu Saba de unde importa tamaie. Pliniu, scriitor latin din secolul 1, a lasat in scrierile sale date importante despre comertul cu smirna si tamaie si despre drumurile de comert cu aceste si alte mirodenii, aratand cat de mult incarcau costul lor, multiplele taxe la care erau supuse pe parcursul transportului, incat, atunci cand ajungeau la Roma, erau foarte scumpe, ca si aurul, iar smirna era cea mai scumpa.

Clasificarea din punct de vedere botanic se face dupa monumentala lucrare "Flora R.S.R." aparuta in treisprezece volume in intervalul 1952-1976 in Editura Academiei si dupa alte documentare stiintifice mentionate in bibliografia selectiva.

      Descrierea stiintifica

      Tamaia este o substanta rasinoasa extrasa din trunchiul unor arbusti Boswellia Carteri, Boswellia Serata, din familia Burseraceae, care creste in: India, China, Somalia, Etiopia, Egipt. Tamaia are actiune farmacoterapeutica, antiinflamatoare, antiseptica, astringenta, carminativa si cicatrizanta, diuretica, expectoranta, sedativa. Arborele care da tamaia este inalt de 3-6 m, cu florile alburii. Creste prin crapaturile stancilor din munti si prin pietrisurile de la bazele colinare din vecinatatea marii. Prin incizii longitudinale facute in scoarta acestui mic arbust se scurge un lichid laptos, care in contact cu aerul se solidifica, formand bucati, mai mari sau mai mici, putin globuloase, de culoare galbuie, care constituie produsul vegetal, sub numele de tamaie. Tamaia este o substanta rasinoasa cu miros placut si aromatic care dezvolta bine aceasta aroma abia la temperatura de 100°, cand se inmoaie fara a se topi (asa se recunoaste); la temperatura mai ridicata se descompune si da nastere la vapori aromatici, proprietate care o face sa fie intrebuintata la ceremoniile religioase ale bisericii noastre. Tamaia, din cauza proprietatilor stimulente, tonice, a fost intrebuintata in medicina. Tamaia are diferite forme si culori dupa locurile si tarile din care provine. Tamaia de Arabia, Egipt si Somalia are culoarea putin galbuie si forma de lacrimi, cea de India este superioara, este galbena, cristalizata in forma de lacrimi mari. Astazi tamaia naturala se poate falsifica de unii "impostori" si vinde la preturi exorbitante ca tamaie. Tamaia intra ca ingredient la prepararea Sfantului si Marelui Mir. Unii confunda tamaia cu smirna si invers, confuzie care se intalneste si in Sfanta Scriptura. Azi se foloseste pe scara larga tamaia sintetica.

    

Tămâie naturală (click pe imagine pentru a o mări)

SMIRNA       Smirna este o substanta rasinoasa, obtinuta prin crestarea unor arbusti exotici: Styrax Benzoin-Sumatra, Styrax macrothyrsus – Vietnam, Styrax paralleloneurus, Indonezia, Styrax tokinozis-China din Familia Stryacceae, care arde raspandind un miros placut aromatic si care se foloseste in ceremoniile religioase, imbalsamare, in medicina si parfumerie.       Cuvantul smirnă este pomenit in Biblie de cincisprezece ori si deriva de la cuvantul "a fi amar" din ebraica. Smirna intr-adevar este o substanta amara si rasinoasa. In toate vremurile in Orient smirna a fost pretuita si se vindea in boabe solide de culoare usor galbuie si venea din Arabia sau Abisinia (Yemenul de astazi si Etiopia).       Unele mentionari si semnificatii biblice - Cantarea Cantarilor 3, 6: "Cine-i acel ce din pustiu se-nalta ca o coloana fumeganda, amestec viu de smirna si tamaie, din arta facatorilor de mir?" . - Cantarea Cantarilor 4, 14: "... cu narduri si sofran, cu trestie-n balsam, cu scortisoara, cu aromele lemnoase din Liban, cu smirna si aloe, cu tot ce-i mai subtire-ntre miresme". - Cantarea Cantarilor 5, 5: "M-am ridicat iubitului ca sa-i deschid si smirna mi-a picat din maini; de smirna pline-s degetele mele si smirna-i pe maneru-ncuietorii..." - Facerea 37, 25: "Apoi s-au asezat sa manance. Si daca si-au ridicat privirea, iata ca o caravana de Ismailiti venea de la Galaad, avandu-si ei camilele incarcate cu tamaie si balsam si smirna, pe care mergeau sa le descarce in Egipt".       Asupra arborelui care produce smirna au fost foarte multe controverse; Pliniu compara arborele cu ienuparul, Discoride cu salcamul. Unii naturalisti ca Ehrenberg si Hemprich numesc arborele care da smirna Balsamodendron Myrrha - Familia Terebentaceae - vecin cu genul Boswellia care da tamaia. Palestinologii ne spun ca arborele Mor este din familia Burseraceae si originar din Arabia. Unii traducatori biblici considera smirna Styrax si Myrrha.       Arbustul mai este raspandit in Sumatra, Java, Malaezia, Vietnam, Cambodgia, China, Thailanda. Smirna, ca si tamaia, combinata cu alte substante aromatice, a jucat mare rol in practicile religioase ale indienilor si egiptenilor. Se amesteca cu untdelemn sfintit si servea la unsul templului. Sf. Evanghelist Matei ne spune ca smirna, ca si aurul si tamaia, a fost unul din darurile pe care Magii l-au adus Mantuitorului la nastere: "Si, intrand in casa, L-au vazut pe Prunc impreuna cu Maria, mama Sa; si cazand la pamant, I s-au inchinat; si deschizandu-si visteriile, I-au adus daruri: aur, tamaie si smirna". (Matei 2, 11). Nicodim a folosit-o amestecata cu alte arome la imbalsamarea trupului lui Iisus: "Si a venit si Nicodim, cel care venise la El mai inainte noaptea, aducand ca la 100 de litre de amestec de smirna si aloe" (Ioan 19, 39). Vinul si smirna pe care soldatul roman le-a dat Mantuitorului pe cruce erau amare, dar nu aveau nici una din proprietatile narcotice pe care unii banuiesc ca le-ar fi avut. Iuda si Israelul faceau negot cu smirna si primeau in schimb grau, ceara, miere, untdelemn si balsam (Iezechiel 27;17). Se spune ca nimic nu este mai placut ca privelistea oferita de copacii de Styrax in cursul lunii martie, cand sunt acoperiti cu flori care imbata cu parfumul lor mirositor vaile Carmelului si ale Galileii. In Siria si Palestina, in Insulele Arhipelagului Indonezian, Italia sau chiar sudul Frantei creste Styraxul. Ca si tamaia, mirosul si fumul ei deosebit de aromat sunt simbolul faptelor bune si al rugaciunilor catre Dumnezeu, iar amaraciunea ei este simbolul patimilor. La vechii evrei era considerata ca fiind simbolul iubirii nevinovate. Ca dar al Magilor, ea a simbolizat fiinta omeneasca a Mantuitorulul. In vechime era unul din cele mai scumpe articole de parfumerie, numai pentru regi si femeile celor bogati, putandu-se folosi pentru tamaiere sau parfumarea paturilor. Astazi costa circa 25 Euro/ Kg.       Descrierea stiintifica        Styrax Benzoin in mod obisnuit el este un arbust, dar poate avea si forma unui copac cu o inaltime de 4-5 m. Frunzele sunt ovale iar partea inferioara le este acoperita cu perisori albi. Scoarta arborelui este neteda. Din scoarta lui, prin incizii, curge rasina, denumita smirna. Styrax Benzoin din familia Stryraceae, are tulpina groasa, ramurile cilindrice acoperite cu o scoarta alburie spre gri, frunzele alterne petiolate, intregi, netede pe partea superioara, florile albe, fructul este mare, globulos. Asa cum am mai spus, acest arbore creste prin sesurile si prin malurile raurilor din insulele Borneo, Sumatra si Java si in alte regiuni tropicale. Recunoastere: smirna este un suc alburiu, foarte compact, care se solidifica in contact cu aerul devenind untoasa. Incet, incet culoarea devine aurie, pentru ca atunci cand rasina este intarita sa fie rosiatica, adunata in lacrimi mici. Are un gust balsamic, arde raspandind un miros placut si multi vapori de acid benzoic cu actiune farmaceutica. Se dizolva in alcool de 90° sau in eter. Se cunosc mai multe calitati de smirna dupa modul de extractie si de preparare precum si dupa varsta arborilor din care se extrag. Impostorii de astazi falsifica smirna cu diferite rasini obtinute din diferite specii de brad, molid etc. pretinzand sume exorbitante, vanzand aceste surogate ca fiind smirna; ea este mai scumpa ca tamaia.      Actiune farmacoterapeutica       Smirna este antiinflamatoare a cailor respiratorii. Este intrebuintata si ca antioxidant, antiseptica, astringenta, carminativa, deodoranta, sedativa si expectoranta. Smirna intra in compozitia Sfantului si Marelui Mir in conditiile de solubilizare intr-un vas de vin si ulei de masline virgin, la fierbere, dupa o tehnologie speciala asa cum se mentioneaza in cartea "Ce stim despre Sfantul si Marele Mir?".     Smirnă (click pe imagine pentru a o mări)

ÎNVĂTĂTURI BUNE DESPRE TĂMÂIE

 ---Cand se tamaie casa – ce se tamaie, care e forma si cine poate tamaia?

Tamaierea se face acasa odata cu inceputul rugaciunilor. Se aprinde tamaie si se pot tamaia si sfintele icoane; aceasta se face de catre un barbat cu credinta, daca nu este se poate face si de o crestina curata in acel timp. Este bine sa se tamaie toate camerele. De asemenea, se mai pot tamaia vase, haine sau mancare de pomana, inainte de a le imparti, cum e cazul pe la sambata mosilor; si se mai poate tamaia sambetele sau duminicile, dimineata, la mormintele mortilor, pana se incepe slujba la biserica.

---In caz de necesitate (rau, frica, ganduri necurate, tulburare, suparare), in timpul zilei, ce se poate lua?

Daca persoana nu a mancat, poate lua anafura, agheasma mica, iar daca a mancat sa se unga cu ulei de la Sf. Maslu sau agheasma pe frunte, sa se afume cu tarnoseala, sa aprinda tamaie.

ÎNVĂTĂTURI GRESITE DESPRE TĂMÂIE

---Dacă cineva este rău, are răutate în suflet, trebuie să înghită un bob de tămâie şi va fi bun.

Înghiţind unul sau mai multe boabe de tămâie vei scăpa de calculi renali (pietrele de la rinichi), dar în nici un caz de răutate. Răutatea vine din suflet, nu din trup. Vei deveni mai bun înghiţind un "bob de răbdare" şi unul "de rugăciune".

---Lumânările trebuie tămâiate înainte de a fi aprinse.

Lumânarea este un simbol şi o jertfă, (simbolizează lumina dumnezeiască pe care o dorim şi în viaţa aceasta, şi în viaţa viitoare şi este şi o jertfă adusă lui Dumnezeu). Se tămâie icoanele, se tămâie prin casă, dar n-am mai pomenit să tămâiem lumânările.

---Tămâia se foloseşte oricând, smirna numai în sărbători.

Putem să folosim şi una şi alta, oricând vrem fără nici o oprelişte. Pentru o mai bună înţelegere, între smirnă şi tămîie este o diferenţă ca între pâinea albă şi cea neagră. O poţi folosi pe fiecare când o ai, cu sfinţenie şi cu mulţumire la Dumnezeu.

ARTICOL PRELUAT DIN http://www.parohiamacin4.org/