DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...
CUVÂNT
CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
DESPRE
S M I
N T E A L Ă
Motto:
„Să nu daţi fratelui prilej de poticnire sau de sminteală“
(1Corinteni
14:13).
Preot
Ioan
Iubiţi credincioşi,
Sminteala,
a sminti, înseamnă a întoarce pe cineva
de la
drumul
bun prin exemple rele, prin corupere. Uneori sminteala sau
scandalizarea este
produsă prin cuvânt, alteori, o faptă, o
acţiune, un
gest pot produce o
sminteală, cum ar fi fost neplata dării
pentru Templu:
„Venind
ei la Capernaum, s-au apropiat de Petru cei ce strâng
darea
(pentru Templu) şi
i-au zis: învăţătorul vostru nu plăteşte
dare?
Ba, da! - a zis el. Dar intrând în casă,
Iisus i-a luat-o înainte,
zicând:
Ce ţi se pare Simone?
Regii pământului de la cine
iau dări
sau
bir? De la fiii lor sau de la străini?
El i-a zis: De la străini.
Iisus
i-a
zis: Aşadar, fiii sunt
scutiţi. Ci ca să nu-i smintim pe ei, mergând
la
mare, aruncă undiţa şi peştele care va ieşi
întâi, ia-l, şi,
deschizându-i
gura, vei găsi un statir (un
ban de argint). Ia-l şi dă-l
lor
pentru Mine şi pentru tine“ (Matei
17:24-27).
Sfântul
Apostol Pavel spune adesea: „Să nu daţi fratelui prilej de
poticnire
sau de sminteală“ (1Corinteni
14:13).
Sminteala este
lucrarea diavolului, care seamănă zâzanii,
împotriviri şi dezbinări, corupţie, erezii, ură între fraţi etc. Iar cei ce
săvârşesc acestea şi toate celelalte păcate
care depărtează omul de
Dumnezeu şi de credinţa mântuitoare a Bisericii, sunt numiţi „fiii
diavolului“: „O,
tu cel plin de toată viclenia
şi de toată înşelăciunea,
fiule
al diavolului, vrăjmaşule a toată dreptatea,
nu vei înceta a
strâmba
căile Domnului cele drepte?“ (Faptele
Apostolilor 13:10).
Sminteala ca şi ispita, ne dă ocol, nu se poate fără ea, dar creştinul
adevărat nu cedează: „Fericit
bărbatul care rabdă ispita“ (Psalm
19:3).
„Cel care va răbda până la sfârşit
acela se va mântui“ (Matei
10:22).
În Psaltire se mai spune: „Pace multă au cei ce iubesc legea Ta
şi nu
se smintesc“ (Psalm118:165). Aşadar, putem spune că sminteala
vine
de la oameni şi prin oameni, din
interes şi din răutate.
Anii de
sminteală
Legea şi Proorocii se termină cu Sfântul Ioan Botezătorul, capătul
Proorocilor. De la
Botezul lui Iisus începe Era Creştină, era
propovăduirii împărăţiei lui Dumnezeu. De atunci este intrare în
împărăţia lui Dumnezeu, unde intră toţi „cei ce se silesc şi o răpesc pe
ea“. Despre
această divină pecete asupra timpului, Iisus avea o
siguranţă absolută. „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu
vor
trece, până ce nu
vor fi toate“ (Matei 24:25).
Hristos a prevăzut că vor veni şi anii de sminteală.
Întruparea lui
Hristos înseamnă împărţirea istoriei în două: cea
de dinainte de Hristos
şi cea
de după Hristos. Dar
între timp a mai apărut şi a treia parte: cea
împotriva
lui Hristos. Dar ca Unul ce este începutul şi
sfârşitul: „... Eu
sunt
Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul.
Celui ce însetează îi
voi da
să bea, în dar, din izvorul vieţii“ (Apocalipsa
21:6), ştie şi sfârşitul
smintelii.
Sminteala şi smintitorii
► „Sminteala
este asemenea ciumei care începe de la om şi
molipseşte pe mulţi din cei ce trăiesc aproape de el“ (Sfântul Tihon
de
Zadonsk).
► „Cei
scandalizaţi devin aproape
întotdeauna ameninţători.
Fereşte-te pe cât poţi să nu sminteşti pe aproapele tău. Câte
păcate proprii avem noi! Pentru ce să ne îngreuiem cu cele
străine?“ (Sfântul Tihon de Zadonsk).
► „Nu e
nimic mai greu, nimic mai păgubitor,
decât să aduci
vătămare nu numai ţie, ci şi aproapelui“ (Avva
Dorotei).
► „Cel
ce atrage spre păcat (prin
sminteală) săvârşeşte o crimă
mai
mare decât acela care păcătuieşte numai pentru el“ (Origen).
► „Smintitorul
este cel mai mare duşman al lui Dumnezeu,
al
aproapelui
şi al său însuşi. Cel ce atrage pe alţii
spre rău
dovedeşte cutezanţă împotriva
lui Dumnezeu, nedreptate
împotriva
aproapelui, cruzime împotriva lui însuţi“ (Prot.
I.
Tolmacev).
► „Ce
poate fi mai grozav decât smintitorii? Lumea se îngrozeşte
de
incendiatori, de tâlhari, de ucigaşi, de
otrăvitori, dar cât de
groaznic
trebuie să fie creştinul care răspândeşte pretutindeni
molima
păcatului, răpeşte de la fraţii săi viaţa nobilă, şi aduce în
robia
diavolului, şi aruncă în iad“ (Prot. I. Tolmacev).
► „Să nu crezi că nu eşti ucigaş dacă l-ai povăţuit pe aproapele
tău spre păcat. Tu corupi
sufletul celui ce l-ai smintit, şi-i răpeşti
veşnicia“ (Fericitul Augustin).
► „Dacă Ahar a fost pedepsit atât de aspru pentru că a răpit un
galben
din câştigul afierosit Domnului (Isus Navi 7:20-25), atunci
la ce
fel de chinuri vor fi supuşi
aceia care răpesc de la Iisus
Hristos
sufletele câştigate şi răscumpărate nu cu preţ de
aur şi
argint,
ci cu sângele Domnului Iisus Hristos“ (D. Sobolevski).
► „Smintitorul
va da socoteală în faţa lui Dumnezeu nu numai
pentru
el, ci şi pentru aceia pe care
i-a smintit“ (Prot. I. Tolmacev).
► „Atrăgându-i pe alţii
spre păcat, vom fi îndoit pedepsiţi“
(Sfântul
Ioan Gură de Aur).
► „Păcatul pe care îl faci înaintea ochilor aproapelui nu numai
că te înjoseşte în faţa acestui semen, ci şi în
faţa întregii împărăţii
dumnezeieşti, ca pe un propagator al păcatului:
„Cel ce va strica
una
din aceste porunci, foarte mici şi va
învăţa aşa pe
oameni,
foarte
mic se va chema întru Împărăţia cerurilor“ - Matei 5:19
(Mitropolitul
Filaret al Moscovei).
► „Scandalizarea
fraţilor neputincioşi
este un păcat aşa de greu
încât
noi, ca să scăpăm de el, trebuie să ne lepădăm chiar de cele
îngăduite potrivit legii dumnezeieşti şi omeneşti, de îndată ce
aceste
lucruri îngăduite pot tulbura o
conştiinţă neputincioasă şi
să slujească drept poticnire pentru
semeni: „De aceea, dacă o
mâncare
(din cărnuri jertfite
idolilor - 1 Corinteni 8:7) sminteşte pe
fratele
meu, nu voi mânca în veac carne, ca să nu
aduc sminteală
fratelui
meu“ (1 Corinteni 8:13).
File
din „Patericul egiptean“ despre sminteală
● A zis părintele Evprepie: Cele trupeşti
sunt materie. Cel ce
iubeşte lumea, iubeşte
sminteala şi împiedicările. Deci, de se va
întâmpla
cândva ceva, aceasta trebuie să o
primim cu bucurie şi
cu mărturisire, fiindcă ne-am
izbăvit de griji.
● Zis-a părintele Antonie cel Mare: De la aproapele tău este viaţa
şi
moartea. Că de vom dobândi pe
fratele, atunci pe Hristos
dobândim,
iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos greşim.
● Era un om care vâna
animale sălbatice prin pustie şi a
văzut pe
avva Antonie cel Mare
glumind cu fraţii şi s-a smintit. Iar bătrânul
părinte Antonie, vrând să-l
încredinţeze pe el că trebuie puţin câte
puţin să se pogoare fraţilor,
i-a zis lui: „Pune săgeata în arcul tău şi
întinde-l“. Şi a făcut vânătorul aşa. Şi avva Antonie i-a zis lui:
„Întinde-l
încă puţin“. Şi
l-a întins. Şi iarăşi i-a zis: „Întinde-l şi mai
mult“. Şi a zis vânătorul: „De voi întinde arcul peste
măsură se va
frânge“. Zis-a
lui avva Antonie: Aşa
este şi cu lucrul lui Dumnezeu:
Dacă-i întindem pe fraţi
peste măsură, degrabă se frâng. Trebuie
deci,
câte puţin şi câteodată, a
ne pogorî fraţilor. Auzind
acestea,
vânătorul s-a umilit. Şi
mult folosindu-se s-a dus. Iar fraţii
întărindu-se
au mers la locul lor.
● Povestesc unii despre
avva Agathon, că a muncit împreună cu
ucenicii lui zidind o
chilie şi apoi au venit să locuiască în ea. Dar a
văzut avva Agathon chiar din prima săptămână a şederii lor, că nu le
era de folos să locuiască acolo şi le-a zis: „Sculaţi-vă să mergem de
aici“. Iar
ei s-au tulburat şi l-au întrebat: „Dacă voiai să ne
mutăm,
pentru
ce atâta osteneală să zidim această chilie,
căci smintindu-se
oamenii
vor zice: Iată,
iarăşi
s-au mutat nestatornicii!“ Şi văzându-i
avva Agathon, împuţinaţi la suflet le-a zis: Deşi se
vor sminti unii,
însă iarăşi se vor zidi alţii,
zicând: „Fericiţi
sunt unii ca aceştia,
că
pentru
Dumnezeu s-au mutat şi
toate le-au defăimat“. Însă cel ce
voieşte să vină după mine, să vină că eu mă mut. Şi ucenicii lui i-au
făcut metanie până la pământ, rugându-l să-i
ierte.
● Din ispita
diavolului, un Sfânt a fost acostat într-o piaţă publică de
o femeie de moravuri
uşoare, care îi cerea plată,
acuzându-l pe nedrept
că s-ar fi culcat cu ea. Sfântul însă, nu
s-a smintit şi în loc să se mânie,
i-a zis însoţitorului său: „Dă-i
ceea ce cere!“ Ea, a primit banii, dar a
căzut doborâtă la pământ de un diavol. Dar Sfântul a gonit diavolul
prin rugăciune.
● „Orice
vei face împotriva fratelui care te-a nedreptăţit pe tine,
toate
spre sminteală ţi se
vor face în vremea rugăciunii
tale“ (Sfântul
Nil).
Şi au
slujit idolilor lor şi s-au smintit
„Apoi
L-au mâniat pe El la apa certării şi Moise a suferit
pentru
ei. Că au amărât
duhul lui şi a grăit nesocotit cu buzele lui.
N-au
nimicit neamurile de care le-a pomenit Domnul. Ci s-au
amestecat
cu neamurile şi au deprins
lucrurile lor. Şi au slujit
idolilor
lor şi s-au smintit. Şi-au jertfit pe fiii lor şi pe
fetele lor
idolilor.
Au vărsat sânge nevinovat, sângele fiilor lor
şi al fetelor lor,
pe
care i-au jerfit idolilor din Canaan şi
s-a spurcat pământul de
sânge.
Atunci S-a aprins de mânie Domnul împotriva poporului Său
şi a
urât moştenirea Sa. Şi i-a dat pe ei în mâinile neamurilor şi i-au
stăpânit pe ei cei ce-i urau pe ei. Vrăjmaşii lor i-au asuprit
pe ei şi
au
fost nefericiţi sub mâinile lor“ (Psalm
105:32-42).
Sminteala,
păcat îndoit
Păcatul prin care smintim pe alţii
este dublu păcat. Omul înţelept se
străduieşte ca nici să nu scandalizeze pe cei din jur, nici să-i ducă la
păcat prin exemplul lui păcătos. Sfântul Ambrozie a lăudat
această
înţelepciune pe care a văzut-o
la împăratul Valentian, cel care a murit la
o vârstă tânără, dând următoarele exemple din viaţa
lui: „Auzind ce se
vorbeşte despre el în cetatea Romei, că e
vânător pasionat şi iubitor
de
animale sălbatice -
cum în realitate nu era - şi
auzind cum că
această (aşa-zisă) patimă a lui îl distrăgea de la problemele statului,
împăratul a poruncit îndată ca
toate animalele de pe domeniile lui
imperiale
să fie ucise. Apoi,
auzind cum anumiţi oameni răutăcioşi
împrăştiaseră zvonul cum că împăratul prânzeşte foarte devreme - vrând
prin aceasta să-l facă în ochii poporului un lacom la mâncare - împăratul
luă cu stricteţe asupra lui regimul celei mai aspre postiri, atât în
particular cât şi la mesele oficiale. La mesele oficiale, rareori îl vedea
cineva gustând ceva,
iar când surorile lui s-au aflat nevoite să-şi apere
pricina unei anumite
proprietăţi faţă de un oarecare cetăţean,
împăratul,
deşi avea el însuşi
prerogativa de a judeca acea cauză, a
preferat s-o
trimită înaintea unui tribunal public, astfel încât să nu poată fi acuzat de
părtinire faţă de surorile lui. Cu adevărat a păzit
acest împărat cu mare
frică cuvântul Domnului şi
anume acela că va fi
vai de acela care va
sminti
pe vreunul dintre aceştia
mici care vor crede în El.
Toţi creştinii trebuie să păzească poruncile Domnului să nu calce
niciuna din ele, să nu lucreze vreun păcat
ca să nu dea pricină de
sminteală celorlalţi fraţi creştini, cât şi păgânilor: „Nu fiţi piatră de
poticnire,
nici iudeilor, nici elinilor, nici Bisericii lui Dumnezeu“
(1
Corinteni 10:32). Pentru că cei de o credinţă, ai lor creştini, văzândui
pe ei păcătuind, se smintesc. Iar cei necredincioşi, văzând pe creştini,
ucenicii şi urmaşii lui Iisus Hristos păcătuind, se smintesc şi ei
şi se
pornesc nu numai să defăimeze şi să hulească sfântul, cinstitul şi
lăudatul nume al creştinismului
şi pe toţi creştinii, dar să şi hulească
chiar pe Iisus
Hristos. Orice creştin care va spune vreun cuvânt sau va
face vreun lucru rău, acesta îndoit se va osândi şi
pentru cuvântul cel rău
şi
pentru lucrul pe care l-a făcut şi pentru sminteala pricinuită altora
după cum spune Sfântul Vasile cel Mare:
«Dacă din fire este lucrul
rău care se face sau se grăieşte, cel ce a făcut
aceasta sau a zis şi
pentru
greşeala sa şi pentru sminteală are
să dea seamă, precum de
la
Petru învăţăm, către care zice Domnul: „Mergi înapoia Mea,
satano!
Sminteală îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci
cele
ale oamenilor“» (Matei 16:23).
De
ce a numit Domnul Hristos pe Petru, Satană?
Sfântul Petru auzind
de la Iisus Hristos că trebuie să meargă la
Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni
şi de la arhierei şi de
la
cărturari şi să fie ucis, „luându-L la o parte, a început să-L
dojenească zicându-I: Fie-ţi
milă de
Tine, să nu ţi se întâmple Ţie
aceasta.
Iar El (Iisus Hristos) întorcându-se,
a zis lui Petru: Mergi
înapoia
mea, satano! Sminteală îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui
Dumnezeu,ci
cele ale oamenilor“ (Matei16:22-23). Sfântul
Apostol
Petru este numit de
Iisus Hristos „sminteală“ şi „satană“, deoarece
„cugetând cele ale oamenilor şi nu cele ale lui Dumnezeu“, a
încercat
să-L abată de la misiunea Lui de răscumpărare şi mântuire a lumii
(Matei
16:23). Nu Petru era Satana. Petru era Petru. Totuşi Iisus
dădea identitatea omului după duhul care grăia printr-însul. Semn că aşa
va face şi la sfârşitul lumii. Cearta o primeşte
Petru, pentru că nu ştia ce
punct de vedere grăieşte printr-însul. Necertat nu te smereşti. Şi
nesmeriţi fiind nu apare în noi înrudirea noastră cu crucea, ca să o
iubim, ca pe ceva în
care suntem? Ce frumos spune Părintele Arsenie
Boca: Petru
voia să-L scape pe Dumnezeu de cruce. Dumnezeu se
certa
cu Petru... în numele iubirii. Satana îi era „milostiv“
lui Iisus
prin
Petru şi „ucigaş“ prin
Iuda. Să ne gândim că acelaşi cuvânt pe
care Domnul l-a zis
diavolului deasupra muntelui: Mergi înapoia mea,
satano!
(Luca 4:8), tot acest cuvânt l-a zis şi lui Petru, ca să ne înveţe
că cel ce se împotriveşte
voii lui Dumnezeu este un al doilea diavol,
pentru că Satana înseamnă potrivnic
şi el este cel care face sminteală şi
este factor de
sminteli şi nu păzeşte voia lui Dumnezeu. Satana, prin
frica de suferinţă a trupului şi prin ignoranţa raţiunilor mântuirii, ţine
omul în îngustime, în
nonsens, cu un cuvânt în sminteală de Dumnezeu.
Orice
păcat înfăptuit la vedere se numeşte
sminteală
Orice înţelepciune, eres ori călcare
a poruncilor lui Dumnezeu şi
orice răutate şi păcat ce se lucrează pe faţă este şi se numeşte sminteală.
Este şi se numeşte sminteală pentru că este contra voinţei
lui Dumnezeu.
Sfântul
Ioan Gură de Aur spune
că această sminteală surpă şi pe
ceilalţi oameni care văd şi aud acel păcat, şi împiedică din
calea
dreptei
credinţe creştin ortodoxe, şi face să fie reci şi fără
fierbinţeală în cinstirea de
Dumnezeu şi a poruncilor Lui. Aceasta
este pricina pentru
care Dumnezeu numeşte sminteală şi piedică pe
dumnezeii păgânilor, pentru că au aruncat pe evrei în
slujirea la idoli şi-i
oprea pe ei de la
dreapta slujire şi cunoaşterea unuia, adevăratului
Dumnezeu: „.. că de veţi sluji dumnezeilor lor, aceştia
vor fi cursă
pentru
voi“ (I.eşirea 23:33).
Nu
se cade creştinilor a pricinui
sminteală unul altuia
Pe cât de mare va fi
plata binecuvântaţilor creştini, a acelora care
îndreptează pe fraţii lor, tot atât vor lua mare osândă cei ce smintesc pe
alţii. Cel ce întoarce pe păcătos din calea lui cea rătăcită, nu numai că
izbăveşte sufletul fratelui din moarte, dar îşi acoperă şi mulţimea
păcatelor sale: „Fraţii mei, dacă vreunul
va rătăci de la adevăr şi-l va
întoarce
cineva, să ştie
că cel ce a întors pe păcătos
de la rătăcirea
căii lui îşi
va mântui sufletul din moarte şi
va acoperi mulţime
de
păcate“ (Iacov 5:19-20). Dimpotrivă, cel ce va pricinui sminteală
fratelui său şi din pricina smintelii îl va face să greşească, acesta nu
numai că omoară sufletul fratelui său,
dar se face pricinuitor de a
rămâne neiertate păcatele
sale. Pentru aceea Sfântul Vasile cel Mare şi
socoteşte pe aceşti smintitori ca pe nişte
omorâtori de oameni: Toată
cugetarea
care este contra voinţei lui Dumnezeu,
aceasta este
sminteală şi, venind întru lucrare, are osânda uciderii. Sfântul
Ioan
Gură de Aur spune că precum cei ce cinstesc pe
fraţii lor cei mai mici
vor primi ca plată împărăţia cerurilor, tot aşa,
dimpotrivă, cei care nu-i
cinstesc, ci îi
smintesc, vor lua mare osândă: „Iar
cine va sminti pe
unul
dintr-aceştia
mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se
atârne
de gât o piatră de
moară şi să fie aruncat în adâncul mării“
(Matei
18:6).
Conducătorii trebuie să nu
smintească pe supuşii lor
Se cade ca toţi creştinii să se păzească a călca poruncile lui
Dumnezeu şi să ia aminte să nu dea pricină de sminteală. Mai mult
decât oamenii de rând
sunt datori a nu pricinui vreo smineală toţi cei ce
au dregătorii politiceşti,
bisericeşti sau fireşti. Acest lucru îl pot face
dacă se vor sili cu sârguinţă să păzească fiecare din ei treapta ce o au, cu
fapte şi cu lucruri bune, potrivite şi
cuviincioase chemării şi treptei lor
după sfatul Sfântului Vasile cel Mare: „Se
cade fieştecare, prin
lucrurile
sale cele bune, să adevereze
funcţiunea sa“.
Conducătorii sunt datori mai mult decât poporul de obşte să nu
pricinuiască supuşilor lor nici cea mai mică sminteală, pentru că vor fi
urmaţi de supuşii lor. Cei mai mici au fireasca însuşire să privească la
acei mai mari ca la o
icoană şi dacă aceştia sunt buni, se fac şi ei
buni,
iar dacă sunt răi, le urmează şi se fac şi ei asemenea, precum zice
Sfântul
Ioan Gură de Aur: „Fiindcă este fireşte ca
totdeauna
mulţimea supuşilor
să privească la obiceiurile celor mai mari, ca la o
icoană închipuită şi să se asemene acelora“. Pentru
aceasta citim în
Biblie că judecătorul Ghedeon, după ce a biruit pe ismaeliţi, pe Zevee şi
pe Salmanan, a cerut
de la ostaşii ce au fost împreună cu el la război,
să-i dea sculele cele de aur, pe care le răpise de la vrăjmaşi şi luându-le
pe ele, le-a topit în
topitoare şi a făcut un idol. Deci, fiindcă a ridicat
acest idol în ţara sa, Efrata, s-a făcut
pricină să i se închine toţi
supuşii
săi şi ca atare idolul acesta a fost sminteală de obşte la tot poporul
israilitenilor pentru
că l-a împins pe el la slujirea idolilor şi l-a oprit de
la slujirea adevăratului Dumnezeu: „Dar am să vă rog şi eu un lucru, a
adăugat Ghedeon, să-mi
dea fiecare din voi câte un cercel din prăzile
voastre;
căci vrăjmaşii aveau mulţi cercei de aur pentru că erau
Ismaeliţi. Din acestea a făcut
Ghedeon un efod şi l-a pus în cetatea
sa,
în
Ofra; şi a fost aceasta
pricină de păcat pentru tot Israelul şi
cursă
pentru
Ghedeon şi pentru toată casa lui“ (Judecători 8: 24-27). Iată
sminteala pe care a
pricinuit-o judecătorul şi cum a fost ea pricină să se
împiedice de ea toţi supuşii lui.
De aceea să fim atenţi la toţi şi la toate, în toată vremea şi în tot
ceasul, pentru a nu
ne sminti şi a nu sminti pe alţii,
căci după cuvântul
Sfântului
Antonie cel Mare: „Păcătuim aşa de
uşor pentru că nu
cunoaştem adevărata
strălucire şi mărire a lui Dumnezeu şi de aceea
să nu uităm că de aproapele nostru depinde viaţa sau moartea
sufletului
nostru“.
Greşelile oamenilor mari aflaţi în
dregătorii, chiar dacă sunt
mici,
sunt socotite de supuşii lor ca fiind greşeli mari
La oamenii cei mari
aflaţi în dregătorii, atât de mult iau aminte
supuşii lor, încât nu numai greşelile
cele mici ale lor le socotesc mari,
dar şi fără să aibă vreo greşeală în adevăr, cei supuşi lor plăsmuiesc şi
zic că greşesc. Iată un exemplu. Ce este altceva mai strălucitor şi mai
curat
ca soarele? Nimic nu este mai curat şi mai
strălucitor ca soarele
şi cu
toate acestea, astronomii din multa lor iscodire şi cu ajutorul
telescoapelor,
au văzut înlăuntrul acestui preacurat şi
preastrălucit
disc
al Soarelui nişte nori mici întunecaţi. Din aceasta să se înveţe toţi
cei ce au demnităţi lumeşti, cât trebuie să fie ei de luminaţi şi de curaţi,
ca să lumineze cu fapta bună ca soarele sau mai bine a
zice mai mult
decât soarele, ca să nu găsească pricină supuşii lor a le lipi vreo
întinăciune sau vreo prihană.
Sminteala
se deosebeşte una de alta după persoană
Sminteala
poate să fie mai mică sau mai mare după cum şi
demnităţile acelora care le făptuiesc,
sunt mai mici sau mai mari.
Aşa, de pildă unul şi acelaşi păcat al curviei, dacă se lucrează pe faţă de
un om de rând şi simplu, este o sminteală mică, iar dacă se face de o faţă
bisericească este mult mai mare. Şi
sminteala, adică cea pe care o
pricinuieşte un om de rând, se aseamănă cu o piatră mică, cu un
bulgăraş de pământ ce se află în
mijlocul drumului şi foarte puţini
se
împiedică de el, iar sminteala
pe care o pricinuieşte o faţă
bisericească se aseamănă cu o stâncă mare
de care toţi se împiedică.
Ce
trebuie să zicem când fratele
nostru greşeşte?
Să nu ne smintim şi să nu ne tulburăm dacă auzim vreun cuvânt
care nu ne place sau
necuvincios. Să nu-l clevetim pe fratele nostru,
căci de multe ori chiar ochii se amăgesc.
Lopata se arată frântă în apă şi
pământul cel nemişcat
se arată mişcător atunci când de fapt el este
nemişcător. De aceea porunceşte
purtătorul de Dumnezeu, Sfântul
Maxim: „Nu
primi pe cei ce te smintesc aducându-ţi păreri chiar şi
asupra
unor oameni; căci, cei ce primesc
sminteli în orice chip din
bunăvoinţă sau
nu cunosc calea păcii care povăţuieşte prin dragoste
la
cunoştinţa de Dumnezeu pe îndrăgitorii
ei“.
După ce vă veţi adeveri că răul acela şi păcatul pe care le-a făcut
fratele sunt adevărate, atunci suntem datori să ne aducem aminte de
porunca lui Dumnezeu
care zice: Nu judecaţi,
ca să nu
fiţi judecaţi
(Matei
7:7). Mai bine este să spunem: „Fratele
acela a greşit astăzi şi
eu am
să greşesc
mâine; acela a făcut o greşeală mică, iar eu voi face
greşeli mult mai mari“. Chiar
dacă acela care greşeşte este diacon,
preot, călugăr să nu ne smintim, şi
nici să nu ne oprim de a mai face
binele şi să zicem: Ce dacă este diacon, preot sau călugăr, ministru, sau
împărat, oare nu este şi el
tot om? Şi aceleaşi patimi pe care le au toţi
oamenii le are cel ce
a greşit, căci doar nu este înger. Aşadar
se cade
mai degrabă să acoperim pe cât putem greşeala
fratelui nostru şi aceasta
din patru motive:
1. ca
să nu audă vreun
alt creştin şi să se smintească şi să
greşească;
2. ca
să nu audă păgânii şi ereticii şi să se bucure defăimând
credinţa nostră creştin ortodoxă şi să hulească pe Hristos. Împăratul
David a poruncit
evreilor să nu descopere uciderea lui Saul şi a
lui
Ionatan, ca să nu audă cei de alt neam şi să se bucure: „Nu povestiţi în
Ghet
şi să nu vestiţi la
ieşirile Ascalonului, ca nu cumva să audă să se
bucure
feţele celor de alt neam şi să se
veselească feţele celor netăiaţi
împrejur“
(2 Împăraţi 1:20);
3. „Dacă noi vom acoperi greşeala
fratelui nostru, atunci şi
Dumnezeu
va acoperi greşealele noastre“, după cuvântul avvei
Pimen;
4. Să ne asemănăm cu cei doi buni fii ai lui Noe, Sim şi Iafet,
care
n-au voit nu numai să arate celorlalţi, dar nici singuri să vadă
goliciunea
tatălui lor Noe, ci au acoperit-o cu o haină mergând cu
faţa înapoi ca să n-o
vadă nici ei, nici alţii: „Dar Sim şi
Iafet au luat
o
haină, şi punând-o pe amândoi umerii lor, au intrat cu spatele
înainte
şi au acoperit goliciunea tatălui lor şi feţele lor fiind întoarse
înapoi,
n-au văzut
goliciunea tatălui
lor (Facerea 9:23)“. Precum
cei
doi, Sem şi Iafet au primit binecuvântarea tatălui
lor cel trupesc Noe, tot
aşa şi cel ce acoperă greşelile părinţilor lui duhovniceşti
primeşte
binecuvântarea de la
ei şi de la Însuşi Dumnezeu.
Iar, dimpotrivă, cel ce arată şi
descoperă în public tuturor, greşelile
părinţilor lui cei duhovniceşti, (greşelile preoţilor)
acesta se aseamănă
cu Ham, răzvrătitul fiu al lui Noe, care nu numai că a văzut goliciunea
tatălui său Noe, ci a arătat-o
şi celorlalţi fraţi ai lui, pentru care pricină a
luat şi blestemul tatălui
său, să fie rob fraţilor lui: „Trezindu-se Noe din
ameţeala de vin şi
aflând ce i-a făcut
feciorul său
cel mai tânăr
(Ham),
a zis: Blestemat să fie!
Robul robilor să fie
la fraţii
săi!“
(Facerea
9:24-25). Ceilalţi doi fii ai lui Noe, Sem şi
Iafet, n-au voit, nu
numai să arate la ceilalţi,
dar nici singuri să vadă goliciunea tatălui
lor
Noe. Pentru
aceasta au primit binecuvântare: Binecuvântat să fie
Domnul
Dumnezeul lui Sem; iar Canaan să-i
fie rob! (Facerea 9:26).
Sfântul
Gheorghe se afla în legitimă apărare
Într-o zi am întâlnit
un copil de zece anişori şi fiindcă îl chema
Gheorghe, l-am întrebat:
„Tu porţi
numele Sfântului Gheorghe
purtătorul de biruinţă şi la
judecată el va
mijloci înaintea lui Hristos
pentru
mântuirea sufletului tău.
Te-aş ruga
să-mi spui, ce mai ştii tu
despre
acest Sfânt?“ Copilul mi-a spus: „Părinte, ştiu
că Sfântul
Gheorghe
a omorât balaurul pentru că balaurul
a început primul şi
deci
Sfântul Gheorghe se afla în legitimă apărare“.
Încă din Rai diavolul a început prin a-i ispiti pe protopărinţii noştri
Adam şi Eva. Şi de atunci încoace chiar şi în
zilele noastre, tot el începe
primul prin a ne duce
în ispită ca să cădem în păcate călcând voia lui
Dumnezeu. Deci, şi noi asemenea Sfântului Gheorghe suntem în
legitimă apărare folosind ca suliţă şi
scut, rugăciunea către Hristos unită
cu postul.
Nu
se smintesc toţi cu pricină binecuvântată,
ci şi cu patimă
Am spus până aici că nu se cade creştinilor
să smintească pe alţii.
Dar trebuie să mai spunem şi faptul că unii se smintesc nu după
dreptate, ci din
mândrie şi din zavistia lor, când văd că alţii înaintează şi
le merge bine în viaţă. Alţii se smintesc din obiceiul şi
din deprinderea
cea rea şi din ideile greşite
ce le au despre păcat. Sunt oameni care prin
făţărnicia şi vrăjmăşia lor, se smintesc de cuvintele altora. Unii chiar se
smintesc de poruncile
şi cuvintele Domnului, iar alţii
din patimi. De
pildă, din mândria şi
zavistia lor, se sminteau cei de un neam cu Hristos:
„Şi venind în patria Sa, îi învăţa pe
ei în sinagoga lor, încât ei erau
uimiţi şi ziceau: De unde are
El înţelepciunea aceasta şi puterile? Au
nu
este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeşte mama lui Maria şi
verii
lui: Iacov şi Iosif şi Simon şi
Iuda? Şi se sminteau întru
El. Iar
Iisus
le-a zis: Nu este prooroc dispreţuit
decât în patria lui şi în
casa
lui“ (Matei
13:54-57).
Păcatele sunt arma cu care îl ajutăm pe
diavol
împotriva
noastră
La
nimic nu sârguieşte
mai mult diavolul decât la ruinarea
noastră şi el nu duce lupta cu toţi
după aceeaşi metodă.
Sunt cinci
stări ale omului: în prima stare sunt cei din robia păcatului, fără
vreun
gând de eliberare; în cea de-a doua stare se află cei ce doresc
să se elibereze, dar nu întreprind nimic hotărât; în a treia stare se află
unii
care după ce
au câştigat
virtuţile,
cad în păcat
cu mai mare
pierzare;
în a patra stare sunt cei ce cred că merg
spre desăvârşire şi
mai
apoi lasă calea
virtuţii
ce au ; în a cincea stare se află cei
ce fac
din
virtute o pricină de răutate.
Sfântul
Vasile cel Mare spunea că: „Pe
lângă păcat vine
moartea,
iar lângă poruncile
lui Dumnezeu se află viaţa veşnică“.
Fiecare păcat este o unealtă cu care îl înarmăm pe diavol împotriva
noastră. La întrebarea ce este păcatul?
Sfântul Simeon Noul Teolog a
răspuns: „Gânduri, cuvinte şi fapte rele“. Vai aceluia prin care se
defaimă numele Meu. În ce se defaimă? În
aceea că nu facem ceea ce
zicem, căci neamurile aud din gura noastră cuvintele lui Dumnezeu, le
admiră ca frumoase şi măreţe. Dar când observă că faptele noastre nu
sunt conforme cu
acele cuvinte pe care le vorbim, atunci se întorc şi zic
că religia creştină este fabulaţie şi rătăcire.
Se
poate preschimba păcătosul în sfânt?
Se poate preschimba păcătosul în sfânt? Şi
este oare cu putinţă
omului păcătos să-şi găsească loc printre sfinţii
lui Dumnezeu?
Răspunsul ni-l dă Sfântul Apostol
Pavel: „Prin credinţă Rahav,
desfrânata...
n-a pierit“ (Evrei 11:13). Iată că Sfântul Apostol a pus pe
aceeaşi treaptă pe desfrânata cea necurată cu credinciosul Abel,
cu
Enoh
cel plin de curăţie,
cu Noe făcătorul de bine, cu cinstiţii
patriarhi
Avraam,
Isaac şi Iacov şi cu alţi strămoşi. Sfântul Apostol Pavel se
minunează, se bucură de biruinţa şi mântuirea desfrânatei. În Psalmul
118:155, proorocul
David spune: Departe de păcătoşi este mântuirea,
dar spune acest lucru
pentru păcătoşii care nu se pocăiesc,
iar pentru cei
ce săvârşesc căinţă adevărată, aproape este mântuirea, după cuvântul
aceluiaşi David: Aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe
El...întru
adevăr (Psalm
144:18).
Sunt
trei feluri de păcătoşi:
1.
Cei care degrabă se îndreaptă spre pocăinţă, iar cad şi iar
se
ridică.
2.
Sunt alţii care anevoie se
ridică din cădere,
dar îşi doresc
mult
să se pocăiască.
3. Alţii dacă au căzut în deznădăjduire şi-au împietrit inimile, L-au
părăsit pe Dumnezeu, s-au lepădat
ei înşişi în mâinile diavolului. Ori în
Biblie scrie: „Cel
drept cade de şapte ori şi tot se scoală“ (Pilde
24:46).
Şi
tot în Sfânta Scriptură stă scris: „De câte ori cazi, ridică-te şi te vei
mântui“.
„Era odată un
creştin care se întâmpla să alunece şi să
păcătuiască încontinuu, totuşi
obişnuia mereu să se ridice de îndată
şi să-şi facă pravila de rugăciune.
Diavolul care-l tot arunca în păcat
şi-a
pierdut răbdarea, văzând curajul şi nădejdea creştinului.
Aşadar, i-a apărut
la vedere acestuia şi i-a spus cu supărare: „Nu te
temi
de Dumnezeu, tu biet nenorocit? Tocmai ai păcătuit, deci, cum
poţi tu să mai
stai dinaintea lui Dumnezeu? Nu te temi că Dumnezeu
te va
arde?“ Dar, întrucât acest creştin
avea nădejdea în ajutorul lui
Dumnezeu,
îi spuse diavolului: „Această chilie este ca o fierărie:
loveşti şi eşti lovit. Deoarece Dumnezeu este martorul meu, Care a
venit
să mântuiască lumea, nu voi înceta să mă lupt cu tine, căzând
şi
ridicându-mă, lovind şi
fiind lovit, până la
cea din urmă răsuflare a
mea
şi să vedem cine va învinge: tu sau Hristos!“ Când
a auzit
diavolul
această replică neaşteptată, a zis: „Nu
te voi mai lupta de
acum,
căci dacă voi continua, te voi face să dobândeşti cununi“. De
atunci
acest creştin a fost eliberat
de război, lucru pentru care i-a
dat
slavă lui Dumnezeu...“
Spre adeverirea
istorioarei, iată cuvântul a doi Sfinţi Părinţi:
„De
ar fi cineva chiar Petru şi
Pavel sau Iacov sau Ioan şi
i-ar
lipsi
ajutorul dumnezeiesc, uşor ar
fi învins; s-ar împiedica şi ar
cădea“ (Sfântul Ioan Gură de Aur);
„Omului
nu-i este cu putinţă să dezrădăcineze păcatul
cu
propria
putere, ci doar cu puterea dumnezeiască“ (Sfântul
Macarie).
Cuvânt
al Sfântului Dimitrie al Rostovului
„Se
întâmplă ca în acelaşi timp unii să cinstească un om, iar
alţii să-l necinstească, unii să-l laude, alţii să-l hulească, unii să
îl
vorbească de bine, alţii de rău. Pentru cei aflaţi pe culmile
slavei,
primejdia vânturilor şi a furtunilor este
nemăsurat mai
mare
decât a celor ce se călăuzesc prin „văile
smereniei“.
Aşadar, în bunăstare
şi cinste nu te lăuda, dar nici în înjosiri să
nu
cazi în deznădăjduire. Dacă te
bucuri, nu te veseli până uiţi
de
tine, iar dacă ţi se va întâmpla
vreun rău, nu te mâhni peste
măsură. Veacul acesta este
schimbător şi
totul de-a-ndoaselea,
dar
moartea ne face pe toţi una. Unde-s bogătaşii proslăviţi?
Unde-s
dregătorii şi stăpânitorii de rang? Unde-s cuvântătorii
şi
înţelepţii? Unde-s puternicii
şi vitejii? Unde-s stăpânitorii de
ţări şi pământuri? Au plecat ca
şi cum nici nu ar fi fost
vreodată, n-au lăsat nicio fărâmă de cinste sau slavă. Aşadar,
este
nevoie de multă priveghere pentru a
ne mântui sufletul,
fiindcă diavolii nu trec pe nimeni cu vederea. Un singur lucru
este
pe lume temeinic şi de
nădejde: Dumnezeu
şi slava Sa cea
veşnică. Aşadar, să-I aducem cuvinte de slavă şi
mulţumire, ca
să ne dăruiască şi nouă viaţă veşnică“.
Cel
ce va zice vreun cuvânt bun sau care va face o faptă
bună, nu este vinovat de sminteala cea din necunoaştere
Sfântul
Vasile cel Mare a zis aceste cuvinte despre sminteală:
„Cine
va zice vreun cuvânt bun sau va face vreun lucru bun, iar cel ce
va
auzi acel cuvânt bun al lui şi va
vedea lucrul cel bun şi din
necunoştinţa şi neînţelegerea
lui se va vătăma, atunci este curat de
vătămarea celui ce fără socoteală s-a smintit“.
Cine-i
drept şi sfânt?
Demult, un om l-a
întrebat pe un călugăr bătrân: „- Părinte, cine-i
drept
înaintea lui Dumnezeu? Am auzit povestindu-se despre o mare
minune:
un om care putea să zboare,
să se înalţe singur în văzduh.
Este
acesta semn că-i drept înaintea lui
Dumnezeu, asemenea
sfinţilor? - Nu, fiule, nici vorbă! - Apoi am auzit povestindu-se despre
un om
ce putea să meargă pe apă. Este acesta drept
înaintea lui
Dumnezeu?
- Nici acesta? - Dar atunci, cine este drept? -
Este drept
cel
ce-şi duce viaţa liniştit,
în credinţă şi în
frică de
Dumnezeu. Dacă
Dumnezeu
ar fi vrut ca noi să zburăm, atunci ne-ar fi dat aripi. Rostul
nostru
este de a fi buni creştini.
Pentru a fi sfânt nu trebuie să te
înalţi
în văzduh cu trupul; doar sufletul să ţi se înalţe
spre cer prin
rugăciuni şi
fapte bune. Nici nu trebuie să meargă pe ape; doar
sufletul
său trebuie să rămână mereu deasupra păcatelor
şi să nu se
afunde
în ele. Doar aşa, cu un suflet curat
poţi avea o viaţă curată.
Doar
aşa, te poţi chema bun creştin şi poţi spera în mântuire.
Cel cu
inima
curată se va
cunoaşte, astfel, după viaţa sa liniştită şi după
traiul
cumpătat. Acela este om
drept şi înaintea oamenilor şi înaintea
lui
Dumnezeu“.
Orice
păcat este un atentat împotriva lui
Dumnezeu
· Când
minţi,... minţi pe Dumnezeu.
· Când
furi,... furi pe Dumnezeu.
· Când
te mândreşti,... te
mândreşti înaintea lui
Dumnezeu.
· Când
urăşti,... urăşti pe Dumnezeu.
· Când
nu-ţi cinsteşti părinţii,... nu-l cinsteşti pe
Dumnezeu.
· Când
cugeţi răul,...
îl cugeţi
împotriva lui Dumnezeu.
· Când
sminteşti pe cineva,... îl
depărtezi de Dumnezeu.
Credincioşii trebuie să se
ferească
1. A nu
produce sminteală: Deci să nu ne mai judecăm
unii pe alţii,
ci mai degrabă judecaţi aceasta: „Să nu daţi fratelui prilej de
poticnire
sau
de sminteală“ (Romani
14:13).
2. Să fugă de ceea ce-i sminteşte:
„Iar dacă ochiul
tău cel drept te
sminteşte pe tine, scoate-l şi
aruncă-l de la tine, căci mai de folos îţi
este
să piară unul dintre mădularele
tale, decât tot trupul tău să fie
aruncat
în gheenă. Şi dacă mâna
ta cea dreaptă te
sminteşte pe tine,
taie-o
şi arunc-o de la tine, căci mai de folos îţi
este să piară unul din
mădularele tale, decât tot trupul tău să fie
aruncat în gheenă“ (Matei
5:29-30).
3. Mai
bine să renunţe la orice este al lor şi le
place decât să dea lor
prilej de a se sminti:
„Bine este să nu mănânci carne, nici să bei
vin,
nici
să faci ceva de care fratele tău se poticneşte,
se sminteşte sau
slăbeşte în credinţă“ (Matei 14:21).
4. Să fugă de cei care produc sminteală: „...
fraţilor, să vă păziţi de
cei
ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii
pe care aţi primito.
Depărtaţi-vă de ei“ (Romani16:17).
Ne
putem face părtaşi şi la păcatele altora?
Da, ne putem face părtaşi la păcatele altora şi
iată cum:
► „Când
îndemnăm pe alţii la păcat“;
► „Când
dăm sfat altora să păcătuiască“ (Ioan
11:49-50);
► „Când
poruncim altora să păcătuiască“ (Matei 2:16);
► „Când
ne învoim la păcatul altuia“ (Faptele
Apostolilor
22:20);
► „Când
tăcem şi nu înfruntăm pe
cel ce păcătuieşte“ (Pilde
29:24);
► „Când
trecem cu vederea şi nu
pedepsim pe păcătoşi“;
► „Când
ascundem şi apărăm pe păcătoşi“ (Luca 11:47-48);
► „Când
încuviinţăm păcatele altora“ (Romani 1:32);
► „Când
dăm prilej de sminteală spre păcat“ (Luca
22:3-6).
PREDICA IZVORULUI
Trei călători, istoviţi şi însetaţi, poposiră în drumul lor la un izvor şi
îşi potoliră setea cu apa lui cea limpede şi
curată. Deasupra izvorului,
văzură scris: „Faceţi şi voi ceea ce fac eu“.
- Oare ce-ar putea
însemna
aceste cuvinte? - se întrebară cei trei călători. - Eu cred - zise
unul - că izvorul vrea să ne
spună:
vedeţi,
deşi eu alerg mereu printre
pietre
şi pământ, totuşi
undele mele strălucesc
în lumina cerului şi
apa
mea este limpede şi
curată.
Lucraţi şi alergaţi şi voi şi
rugaţi-vă,
oglindind
pe Hristos în sufletul vostru, căci
lucrul şi
rugăciunea
neîncetată vă apără de
ispite şi vă ţine curaţi
înaintea lui Dumnezeu şi
a
oamenilor.
- Eu
cred - zise celălalt călător - că izvorul
vrea să ne
spună
altceva.
Este ca şi cum el ne-ar zice:
vedeţi, eu vă dau apa mea în dar,
fără bani;
deci, în dar să daţi şi voi altora din
darurile şi bogăţiile de
care
v-a învrednicit Dumnezeu.
-
Eu mi-am format altă părere - grăi
cel de-al treilea călător –
parcă izvorul ne dă de
ştire zicându-ne: vedeţi cât de curată şi
bună
este
apa mea acum, dar îndată ce
mă tulbur nu mai sunt bun de
nimic;
nu mai poate bea nimeni din apa mea; călătorul fuge de ea...
Aşa este şi
cu viaţa
cea sufletească;
îndată ce
o tulbură păcatul (ne
smintim
sau îi smintim pe alţii), ea nu mai
este bună de
nimic. E urâtă
şi
în faţa
lui Dumnezeu şi
în faţa
oamenilor.
Trei
păreri diferite aveau cei trei călători.
Şi toţi trei aveau dreptate.
Iată ce predică minunată poate fi şi un
izvor, cu apa lui cea limpede şi
curată.
Rugăciunea regelui Manase
Manase, regele
iudeilor, într-o rugăciune deosebit de frumoasă (în
care
poate mulţi dintre noi ne regăsim), se căieşte amarnic pentru că
L-a mâniat pe
Dumnezeu, făcând urâciuni şi
înmulţind smintelile:
„Doamne,
Atotţiitorule,
Dumnezeul părinţilor noştri,
al
lui
Avraam, al lui Isaac, al lui Iacob şi al
seminţiei
celei
drepte
a lor, Cel ce ai făcut
cerul şi pământul cu toată
podoaba
lor, Care ai legat marea cu cuvântul poruncii Tale,
Care
ai încuiat adâncul şi
l-ai pecetluit cu numele Tău
cel
înfricoşător şi slăvit, înaintea Căruia
toate se tem şi
tremură
din
pricina atotputerniciei Tale, pentru că nimeni
nu poate
să stea înaintea strălucirii
slavei Tale şi
nesuferită este
mânia
urgiei
tale asupra celor păcătoşi!
însă, nemăsurată şi
neajunsă este şi
mila făgăduinţei
Tale, căci Tu eşti Domnul
Cel
Preaînalt, Bun, îndelung-Răbdător şi mult-Milostiv,
Căruia îţi pare rău de răutăţile oamenilor. Tu, Doamne,
după mulţimea
bunătăţii Tale ai făgăduit pocăinţă şi iertare
celor
ce ţi-au
greşit şi după mulţimea îndurărilor
Tale ai
hotărât pocăinţă păcătoşilor
spre mântuire. Aşadar,
Tu,
Doamne,
Dumnezeul celor drepţi, n-ai pus pocăinţă pentru
cei
drepţi: pentru Avraam şi Isaac şi Iacob, care nu ţi-au
greşit ţie, ci ai pus pocăinţă mie, păcătosului, pentru că am
greşit mai mult decât nisipul mării.
Multe sunt fărădelegile
mele
şi nu sunt vrednic a căuta şi a
privi înălţimea cerului,
din
pricina mulţimii
nedreptăţilor
mele. Strâns sunt eu cu
multe
cătuşe de
fier, încât nu pot să-mi
ridic capul meu şi nu
am
nici loc de odihnă,
pentru că Te-am
mâniat şi am
făcut
rău înaintea Ta; n-am împlinit voia Ta, nici am păzit
poruncile
Tale, ci am pus urâciuni şi am
înmulţit
smintelile.
Dar
acum îmi plec genunchii inimii mele, rugând bunătatea
Ta:Am
păcătuit,
Doamne, am păcătuit şi fărădelegile
mele eu
le
cunosc. Însă cer,
rugându-Te: Iartă-mă, Doamne, iartă-mă
şi nu
mă pierde în fărădelegile
mele şi
nici nu mă osândi
la
întuneric
sub pământ,
căci Tu eşti, Dumnezeule, Dumnezeul
celor
ce se pocăiesc.
Arată-ţi peste mine bunătatea
Ta,
mântuieşte-mă pe
mine, nevrednicul, după mare
mila Ta, şi
Te
voi preaslăvi
în toate zilele vieţii
mele. Căci
pe Tine Te
slăvesc toate puterile cereşti şi a Ta este slava în vecii vecilor.
Amin!
Iubiţi credincioşi,
Sminteala
ca şi ispita, ne dă ocol, nu se poate fără ea (căci după
cuvântul
Sfinţilor Părinţi, dacă s-ar ridica ispitele,
nu s-ar mai mântui
nimeni),
dar creştinul adevărat nu cedează căci ştie că: „Cel care va
răbda până la sfârşit acela se va mântui“ (Matei 10:22). Sfântul
evanghelist Matei ne
spune despre pedeapsa care-i aşteaptă la
înfricoşata Judecată pe ce-i ce fac sminteală: „Trimite-va
Fiul Omului
pe
îngerii Săi, vor culege din împărăţia
Lui toate smintelile şi pe
cei ce
fac fărădelegea, şi-i vor arunca pe ei în cuptorul cu foc; acolo va fi
plângerea
şi scrâşnirea dinţilor“
(Matei 13:41-42). Satana, prin frica
de suferinţă a trupului şi prin ignoranţa raţiunilor mântuirii, ţine
omul în
îngustime, în
nedezvoltare, în nonsens, cu un cuvânt: în
sminteală de
Dumnezeu. Omul
trebuie să fie vigilent de la începutul şi
până la
sfârşitul vieţii sale; să nu
se smintească sau să nu smintească pe
cineva. Să nu smintim vreun frate al nostru prin cuvânt sau prin lucru şi
nici să nu ne smintim de păcatele
pe care le fac alţii. Chiar atunci când
ne-am smintit sau am
smintit pe alţii, să avem nădejde de iertare, să ne
pocăim, să alergăm la preotul nostru duhovnic şi să ne spovedim.
Canonul de rugăciune către puterile cereşti şi toţi Sfinţii spune aşa în
cântarea a treia: „Rogu-mă, Serafimi, Stăpânii,
izbăviţi-mă de
smintelile
vrăjmaşilor;
voi Domnii, Căpetenii, Scaune şi Arhangheli,
împreună cu toţi îngerii, rugaţi pe Dumnezeu pentru mine păcătosul“.
A fi creştin însemnă să crezi în lumină chiar dacă te afli în mijlocul
întunericului, să ai nădejde chiar atunci când totul pare pierdut, să te uiţi
la lumea cufundată în păcat cu compasiune şi cu
blândeţe.
Sfântul
Antonie cel Mare a văzut oarecând lumea plină de cursele
pe care le avea
diavolul întinse în ea. A întrebat Sfântul: „Doamne,
cine
va
putea scăpa
dintr-acestea?“ Şi i-a răspuns Domnul: „Cei smeriţi
vor
scăpa“. Sfântul Ioan Gură de
Aur zice că „Toată lumea
este
plină de sminteli şi de
piedici“. Asemenea lor spune şi Solomon:
„Cunoaşte că prin
mijlocul a multe curse treci“ (Sirah 9:18), cuvinte
tâlcuite de Sfântul
Ioan Gură de Aur: „N-a
zis că pe
lângă curse
vei
trece,
ci prin mijlocul curselor, că de
amândouă părţile
sunt
prăpăstiile“.
Vom putea să nu ne prindem în atâtea curse şi să nu ne
poticnim în atâtea
piedici dacă vom lua aminte la noi înşine,
păzind cele
predate în Biblie
şi de Sfinţii Părinţi.
În Sfânta Scriptură, înţeleptul Sirah zice că de foarte multe ori se
smintesc cei ce au
vrajbă, pomenire de rău şi făţărnicie: „Cel ce face cu
ochiul
meşteşugeşte rele; înaintea ochilor tăi
îndulci-va gura sa şi de
cuvintele
tale se va mira, lăudându-te;
iar în spate îşi va
schimba
vorbirea
şi îţi va pune în seamă cuvinte
care rănesc“
(Înţelepciunea
lui
Sirah 27:22-24). „Mărirea
şi batjocura sunt în vorbă şi limba
omului
îl face să cadă“ (Înţelepciunea
lui Sirah 5:15). Tot înţeleptul
Sirah spune: „Căile Lui (adică ale lui Dumnezeu) pentru cei cuvioşi,
sunt
drepte, iar pentru cei fără de lege sunt pline de piedici“
(Înţelepciunea lui Sirah 39:29). Tot
în Sfânta Scriptură găsim şi sfaturi
cum să nu smintim pe cineva dacă am fi invitaţi la o petrecere:
Mănâncă cuviincios
cele ce sunt puse înaintea ta şi nu
plescăi, ca să
nu te
faci nesuferit. Isprăveşte cuviincios cel dintâi şi nu
fi nesăţios,
ca să nu sminteşti (Înţelepciunea lui Sirah 31:18-19).
Mulţi oameni se vatămă din lenevire, din necunoştinţă sau din
patimile lor. Oamenii
drepţi şi cu fapte bune nu primesc nicio vătămare
din ispite. Ispitele
nu numai că nu vatămă pe cei cu luare aminte şi
înţelepţi, dar îi şi folosesc făcându-i să ia
aminte, să se teamă, să
privegheze
şi să se păzească pe sine. Iată ce spune Sfântul Ioan Gură
de
Aur: „Şi o adeveresc cei cu
fapte bune, care nu numai că nu
s-au
vătămat cu nimic din
sminteli, dar mult au câştigat,
precum a fost Iov,
precum
Iosif şi precum toţi drepţii.
Iar de se pierd mulţi,
aceasta o
pătimesc din adormirea lor... fiindcă smintelile, precum s-a zis şi
deşteaptă (spre lucrarea
dumnezeieştilor porunci)“. Iubiţi credincioşi,
să strigăm ca şi împăratul David: „Păzeşte-mă (Doamne) de cursa
care
mi-au pus mie şi
de smintelile celor ce fac fărădelege“ (Psalm
140:10).
Ca
sub Harul Domnului fiind păziţi, nici să smintim
pe alţii,
nici
să ne smintim noi şi aşa să ajungem la ziua aceea a
răsplătirilor,
învrednicindu-ne împărăţiei cerurilor, în Hristos
Iisus
Domnul nostru, Căruia i se cuvine
slava, cinstea şi
închinăciunea, împreună cu
Tatăl şi cu
Duhul Sfânt, acum şi
pururea
şi în vecii vecilor. Amin!
Cuvânt
de folos pentru sufletele noastre
Aşa ne întreabă Iisus
Hristos atunci când
smintim
pe alţii sau ne smintim noi:
Pentru
ce tu omule, m-ai lăsat
pe mine? Pentru ce de la Cel ce
te-a
iubit te-ai întors? Pentru ce te-ai lipit de vrăjmaşul
meu? Aduţi
aminte
că pentru tine din
cer M-am pogorât. Adu-ţi
aminte că
pentru
tine trup M-am făcut.
Adu-ţi
aminte că pentru
tine din
Fecioară M-am născut. Adu-ţi amine că pentru
tine am pruncit,
m-am
smerit, am sărăcit, pe pământ
am vieţuit. Adu-ţi aminte că
pentru
tine gonire am răbdat,
grăire de rău, batjocuri, necinste,
răni, scuipări,
pumni, luare în râs şi patimi de ruşine am primit.
Adu-ţi aminte că pentru
tine cu cei fără de lege M-am socotit, cu
moarte
de ocară am
murit, am fost îngropat. M-am pogorât din
Cer
ca pre tine să te
sui la Cer.
M-am
smerit ca pre tine să te
înalţ. Am sărăcit ca pre tine să
te
îmbogăţesc.
M-au necinstit ca pre tine să te proslăvesc.
M-am
rănit ca pre tine să te
vindec. Am murit ca pre tine să te
înviez. Tu
ai păcătuit,
iară Eu păcatul tău asupra Mea l-am
luat. Tu eşti
cel
vinovat,
iar Eu chinuri am primit. Tu eşti cel datornic, iar Eu
datoria
am plătit. Tu erai spre moarte osândit, iar
Eu pentru tine
am
murit. Ci la aceasta M-a atras pre mine dragostea şi
milostivirea
Mea, pentru că Eu
nu am putut răbda
ca să pătimeşti
tu
acest fel de rea nenorocire.
Deci,
tu această dragoste
a Mea o treci cu vederea? Că în
loc
de
dragoste cu urâciune îmi răsplăteşti.
În loc să mă iubeşti
pe
Mine
iubeşti păcatul. În loc să-mi
slujeşti
Mie, slujeşti
patimilor.
Dar
ce ai aflat tu nevrednic, de nu voieşti să vii către
Mine? De
voieşti binele, binele tău
este la Mine. De voieşti
fericire, fericirea
ta
este la Mine. De voieşti
frumuseţe,
cine este mai frumos ca Min?
De
vrei bun neam, cine este de neam mai bun decât Fiul lui
Dumnezeu
şi al Fecioarei. Dacă voieşti
înălţime,
cine este mai înalt
decât
împăratul cerului şi al pământului. Dacă voieşti
slavă, cine
este
mai mult slăvit ca Mine? Dacă voieşti
bogăţie, la
Mine este
toată bogăţia. Dacă voieşti
înţelepciune, Eu
sunt înţelepciunea.
Dacă voieşti
prietenie, cine este mai iubit şi
mai iubitor decât mine,
care
Mi-am pus sufletul pentru toţi?
Dacă cauţi
ajutor, cine îţi va
ajuta în afară de
Mine? Dacă
cauţi doctor, cine te va doctorici în afară de Mine? Dacă cauţi
veselie,
cine te va veseli afară de
Mine? Dacă cauţi mângâiere în
întristarea
ta, cine te va mângâia în afară de
mine? Dacă cauţi
odihna,
întru Mine vei afla odihna sufletului tău. Dacă cauţi
pace,
Eu
sunt pacea. Dacă cauţi viaţă, întru
Mine este Izvorul vieţii. De
cauţi adevăr, Eu
sunt Adevărul. Dacă cauţi
calea, Eu sunt Calea.
Dacă cauţi
povăţuitor
către cer, Eu îţi sunt povăţuitor
credincios.
Deci
dar, de ce nu voieşti să vii la Mine? Nu îndrăzneşti să te
apropii?
Dar către
cine este mai lesne apropierea? Te sfieşti să
ceri?
Dar cine a cerut cu credinţă şi nu
i-am dat? Dacă nu
te lasă
pe
tine păcatul,
Eu pentru păcătoşi am murit. Dacă te tulbură
mulţimea păcatelor,
la mine este multă milostivire,
Căci
am zis:
«Veniţi toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi odihni pre voi.
Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi
smerit cu inima şi veţi afla
odihnă sufletelor voastre, căci
jugul meu este bun şi sarcina mea
uşoar㻓 (Matei
11:28).
BIBLIOGRAFIE:
Biblia, E.I.B.M., Bucureşti,
2004; Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii,
Deva, 2006; Preot dr.
Ioan Mircea, Dicţionar
al Noului Testament, E.I.B.M., Bucureşti, 1995;
Grădina de flori duhovniceşti, Editura
Bunavestire, Bacău, 2001; Patericul
egiptean, Editura
Reîntregirea, Alba
Iulia, 2003; Sfântul Nicodim Aghioritul, Hristoitia, Editura
Bunavestire,
Bacău, 2001; Patericul Sarovului, Editura Cartea Ortodoxă, Galaţi, 2005; Sfântul Dimitrie al
Rostovului, Călăuziri
către veşnicele locaşuri,
Editura Sofia, Bucureşti, 1999; Sfântul Nicolae
Velimirovici, Proloagele
de la Ohrida, Cugetare, 14 mai, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2005;
Carte
de rugăciuni,
Editura Calinic Râmniceanu, Râmnicu Vâlcea, 1861; Mitropolia Moldovei
şi
Bucovinei, Concordanţă biblică
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu