DESPRE SMINTEALĂ

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

              CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI

                                              DESPRE

                                      S M I N T E A L Ă

            Motto: „Să nu daţi fratelui prilej de poticnire sau de sminteală“

                                        (1Corinteni 14:13).

                                                                                          Preot Ioan

                                   Iubiţi credincioşi,

                     Sminteala, a sminti, înseamnă a întoarce pe cineva de la

drumul bun prin exemple rele, prin corupere. Uneori sminteala sau

scandalizarea este produsă prin cuvânt, alteori, o faptă, o acţiune, un

gest pot produce o sminteală, cum ar fi fost neplata dării pentru Templu:

„Venind ei la Capernaum, s-au apropiat de Petru cei ce strâng

darea (pentru Templu) şi i-au zis: învăţătorul vostru nu plăteşte

dare? Ba, da! - a zis el. Dar intrând în casă, Iisus i-a luat-o înainte,

zicând: Ce ţi se pare Simone? Regii pământului de la cine iau dări

sau bir? De la fiii lor sau de la străini? El i-a zis: De la străini. Iisus

i-a zis: Aşadar, fiii sunt scutiţi. Ci ca să nu-i smintim pe ei, mergând

la mare, aruncă undiţa şi peştele care va ieşi întâi, ia-l, şi,

deschizându-i gura, vei găsi un statir (un ban de argint). Ia-l şi dă-l

lor pentru Mine şi pentru tine“ (Matei 17:24-27).

Sfântul Apostol Pavel spune adesea: „Să nu daţi fratelui prilej de

poticnire sau de sminteală“ (1Corinteni 14:13).

Sminteala este lucrarea diavolului, care seamănă zâzanii,

împotriviri şi dezbinări, corupţie, erezii, ură între fraţi etc. Iar cei ce

săvârşesc acestea şi toate celelalte păcate care depărtează omul de

Dumnezeu şi de credinţa mântuitoare a Bisericii, sunt numiţi „fiii

diavolului“: „O, tu cel plin de toată viclenia şi de toată înşelăciunea,

fiule al diavolului, vrăjmaşule a toată dreptatea, nu vei înceta a

strâmba căile Domnului cele drepte?“ (Faptele Apostolilor 13:10).

Sminteala ca şi ispita, ne dă ocol, nu se poate fără ea, dar creştinul

adevărat nu cedează: „Fericit bărbatul care rabdă ispita“ (Psalm

19:3). „Cel care va răbda până la sfârşit acela se va mântui“ (Matei

10:22). În Psaltire se mai spune: „Pace multă au cei ce iubesc legea Ta

şi nu se smintesc“ (Psalm118:165). Aşadar, putem spune că sminteala

vine de la oameni şi prin oameni, din interes şi din răutate.

                                      Anii de sminteală

           Legea şi Proorocii se termină cu Sfântul Ioan Botezătorul, capătul

Proorocilor. De la Botezul lui Iisus începe Era Creştină, era

propovăduirii împărăţiei lui Dumnezeu. De atunci este intrare în

împărăţia lui Dumnezeu, unde intră toţi „cei ce se silesc şi o răpesc pe

ea“. Despre această divină pecete asupra timpului, Iisus avea o

siguranţă absolută. „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu

vor trece, până ce nu vor fi toate“ (Matei 24:25).

Hristos a prevăzut că vor veni şi anii de sminteală. Întruparea lui

Hristos înseamnă împărţirea istoriei în două: cea de dinainte de Hristos

şi cea de după Hristos. Dar între timp a mai apărut şi a treia parte: cea

împotriva lui Hristos. Dar ca Unul ce este începutul şi sfârşitul: „... Eu

sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul. Celui ce însetează îi voi da

să bea, în dar, din izvorul vieţii“ (Apocalipsa 21:6), ştie şi sfârşitul

smintelii.

                         Sminteala şi smintitorii

► „Sminteala este asemenea ciumei care începe de la om şi

molipseşte pe mulţi din cei ce trăiesc aproape de el“ (Sfântul Tihon

de Zadonsk).

► „Cei scandalizaţi devin aproape întotdeauna ameninţători.

Fereşte-te pe cât poţi să nu sminteşti pe aproapele tău. Câte

păcate proprii avem noi! Pentru ce să ne îngreuiem cu cele

străine?“ (Sfântul Tihon de Zadonsk).

► „Nu e nimic mai greu, nimic mai păgubitor, decât să aduci

vătămare nu numai ţie, ci şi aproapelui“ (Avva Dorotei).

► „Cel ce atrage spre păcat (prin sminteală) săvârşeşte o crimă

mai mare decât acela care păcătuieşte numai pentru el“ (Origen).

► „Smintitorul este cel mai mare duşman al lui Dumnezeu, al

aproapelui şi al său însuşi. Cel ce atrage pe alţii spre rău

dovedeşte cutezanţă împotriva lui Dumnezeu, nedreptate

împotriva aproapelui, cruzime împotriva lui însuţi“ (Prot. I.

Tolmacev).

► „Ce poate fi mai grozav decât smintitorii? Lumea se îngrozeşte

de incendiatori, de tâlhari, de ucigaşi, de otrăvitori, dar cât de

groaznic trebuie să fie creştinul care răspândeşte pretutindeni

molima păcatului, răpeşte de la fraţii săi viaţa nobilă, şi aduce în

robia diavolului, şi aruncă în iad“ (Prot. I. Tolmacev).

► „Să nu crezi că nu eşti ucigaş dacă l-ai povăţuit pe aproapele

tău spre păcat. Tu corupi sufletul celui ce l-ai smintit, şi-i răpeşti

veşnicia“ (Fericitul Augustin).

► „Dacă Ahar a fost pedepsit atât de aspru pentru că a răpit un

galben din câştigul afierosit Domnului (Isus Navi 7:20-25), atunci

la ce fel de chinuri vor fi supuşi aceia care răpesc de la Iisus

Hristos sufletele câştigate şi răscumpărate nu cu preţ de aur şi

argint, ci cu sângele Domnului Iisus Hristos“ (D. Sobolevski).

► „Smintitorul va da socoteală în faţa lui Dumnezeu nu numai

pentru el, ci şi pentru aceia pe care i-a smintit“ (Prot. I. Tolmacev).

► „Atrăgându-i pe alţii spre păcat, vom fi îndoit pedepsiţi“

(Sfântul Ioan Gură de Aur).

► „Păcatul pe care îl faci înaintea ochilor aproapelui nu numai

că te înjoseşte în faţa acestui semen, ci şi în faţa întregii împărăţii

dumnezeieşti, ca pe un propagator al păcatului: „Cel ce va strica

una din aceste porunci, foarte mici şi va învăţa aşa pe oameni,

foarte mic se va chema întru Împărăţia cerurilor“ - Matei 5:19

(Mitropolitul Filaret al Moscovei).

► „Scandalizarea fraţilor neputincioşi este un păcat aşa de greu

încât noi, ca să scăpăm de el, trebuie să ne lepădăm chiar de cele

îngăduite potrivit legii dumnezeieşti şi omeneşti, de îndată ce

aceste lucruri îngăduite pot tulbura o conştiinţă neputincioasă şi

să slujească drept poticnire pentru semeni: „De aceea, dacă o

mâncare (din cărnuri jertfite idolilor - 1 Corinteni 8:7) sminteşte pe

fratele meu, nu voi mânca în veac carne, ca să nu aduc sminteală

fratelui meu“ (1 Corinteni 8:13).

               File din „Patericul egiptean“ despre sminteală

● A zis părintele Evprepie: Cele trupeşti sunt materie. Cel ce

iubeşte lumea, iubeşte sminteala şi împiedicările. Deci, de se va

întâmpla cândva ceva, aceasta trebuie să o primim cu bucurie şi

cu mărturisire, fiindcă ne-am izbăvit de griji.

● Zis-a părintele Antonie cel Mare: De la aproapele tău este viaţa

şi moartea. Că de vom dobândi pe fratele, atunci pe Hristos

dobândim, iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos greşim.

● Era un om care vâna animale sălbatice prin pustie şi a văzut pe

avva Antonie cel Mare glumind cu fraţii şi s-a smintit. Iar bătrânul

părinte Antonie, vrând să-l încredinţeze pe el că trebuie puţin câte

puţin să se pogoare fraţilor, i-a zis lui: „Pune săgeata în arcul tău şi

întinde-l“. Şi a făcut vânătorul aşa. Şi avva Antonie i-a zis lui:

„Întinde-l încă puţin“. Şi l-a întins. Şi iarăşi i-a zis: „Întinde-l şi mai

mult“. Şi a zis vânătorul: „De voi întinde arcul peste măsură se va

frânge“. Zis-a lui avva Antonie: Aşa este şi cu lucrul lui Dumnezeu:

Dacă-i întindem pe fraţi peste măsură, degrabă se frâng. Trebuie

deci, câte puţin şi câteodată, a ne pogorî fraţilor. Auzind acestea,

vânătorul s-a umilit. Şi mult folosindu-se s-a dus. Iar fraţii întărindu-se

au mers la locul lor.

● Povestesc unii despre avva Agathon, că a muncit împreună cu

ucenicii lui zidind o chilie şi apoi au venit să locuiască în ea. Dar a

văzut avva Agathon chiar din prima săptămână a şederii lor, că nu le

era de folos să locuiască acolo şi le-a zis: „Sculaţi-vă să mergem de

aici“. Iar ei s-au tulburat şi l-au întrebat: „Dacă voiai să ne mutăm,

pentru ce atâta osteneală să zidim această chilie, căci smintindu-se

oamenii vor zice: Iată, iarăşi s-au mutat nestatornicii!“ Şi văzându-i

avva Agathon, împuţinaţi la suflet le-a zis: Deşi se vor sminti unii,

însă iarăşi se vor zidi alţii, zicând: „Fericiţi sunt unii ca aceştia, că

pentru Dumnezeu s-au mutat şi toate le-au defăimat“. Însă cel ce

voieşte să vină după mine, să vină că eu mă mut. Şi ucenicii lui i-au

făcut metanie până la pământ, rugându-l să-i ierte.

● Din ispita diavolului, un Sfânt a fost acostat într-o piaţă publică de

o femeie de moravuri uşoare, care îi cerea plată, acuzându-l pe nedrept

că s-ar fi culcat cu ea. Sfântul însă, nu s-a smintit şi în loc să se mânie,

i-a zis însoţitorului său: „Dă-i ceea ce cere!“ Ea, a primit banii, dar a

căzut doborâtă la pământ de un diavol. Dar Sfântul a gonit diavolul

prin rugăciune.

● „Orice vei face împotriva fratelui care te-a nedreptăţit pe tine,

toate spre sminteală ţi se vor face în vremea rugăciunii tale“ (Sfântul

Nil).

                   Şi au slujit idolilor lor şi s-au smintit

              „Apoi L-au mâniat pe El la apa certării şi Moise a suferit

pentru ei. Că au amărât duhul lui şi a grăit nesocotit cu buzele lui.

N-au nimicit neamurile de care le-a pomenit Domnul. Ci s-au

amestecat cu neamurile şi au deprins lucrurile lor. Şi au slujit

idolilor lor şi s-au smintit. Şi-au jertfit pe fiii lor şi pe fetele lor

idolilor. Au vărsat sânge nevinovat, sângele fiilor lor şi al fetelor lor,

pe care i-au jerfit idolilor din Canaan şi s-a spurcat pământul de

sânge. Atunci S-a aprins de mânie Domnul împotriva poporului Său

şi a urât moştenirea Sa. Şi i-a dat pe ei în mâinile neamurilor şi i-au

stăpânit pe ei cei ce-i urau pe ei. Vrăjmaşii lor i-au asuprit pe ei şi

au fost nefericiţi sub mâinile lor“ (Psalm 105:32-42).

                           Sminteala, păcat îndoit

   Păcatul prin care smintim pe alţii este dublu păcat. Omul înţelept se

străduieşte ca nici să nu scandalizeze pe cei din jur, nici să-i ducă la

păcat prin exemplul lui păcătos. Sfântul Ambrozie a lăudat această

înţelepciune pe care a văzut-o la împăratul Valentian, cel care a murit la

o vârstă tânără, dând următoarele exemple din viaţa lui: „Auzind ce se

vorbeşte despre el în cetatea Romei, că e vânător pasionat şi iubitor

de animale sălbatice - cum în realitate nu era - şi auzind cum că

această (aşa-zisă) patimă a lui îl distrăgea de la problemele statului,

împăratul a poruncit îndată ca toate animalele de pe domeniile lui

imperiale să fie ucise. Apoi, auzind cum anumiţi oameni răutăcioşi

împrăştiaseră zvonul cum că împăratul prânzeşte foarte devreme - vrând

prin aceasta să-l facă în ochii poporului un lacom la mâncare - împăratul

luă cu stricteţe asupra lui regimul celei mai aspre postiri, atât în

particular cât şi la mesele oficiale. La mesele oficiale, rareori îl vedea

cineva gustând ceva, iar când surorile lui s-au aflat nevoite să-şi apere

pricina unei anumite proprietăţi faţă de un oarecare cetăţean, împăratul,

deşi avea el însuşi prerogativa de a judeca acea cauză, a preferat s-o

trimită înaintea unui tribunal public, astfel încât să nu poată fi acuzat de

părtinire faţă de surorile lui. Cu adevărat a păzit acest împărat cu mare

frică cuvântul Domnului şi anume acela că va fi vai de acela care va

sminti pe vreunul dintre aceştia mici care vor crede în El.

Toţi creştinii trebuie să păzească poruncile Domnului să nu calce

niciuna din ele, să nu lucreze vreun păcat ca să nu dea pricină de

sminteală celorlalţi fraţi creştini, cât şi păgânilor: „Nu fiţi piatră de

poticnire, nici iudeilor, nici elinilor, nici Bisericii lui Dumnezeu“

(1 Corinteni 10:32). Pentru că cei de o credinţă, ai lor creştini, văzândui

pe ei păcătuind, se smintesc. Iar cei necredincioşi, văzând pe creştini,

ucenicii şi urmaşii lui Iisus Hristos păcătuind, se smintesc şi ei şi se

pornesc nu numai să defăimeze şi să hulească sfântul, cinstitul şi

lăudatul nume al creştinismului şi pe toţi creştinii, dar să şi hulească

chiar pe Iisus Hristos. Orice creştin care va spune vreun cuvânt sau va

face vreun lucru rău, acesta îndoit se va osândi şi pentru cuvântul cel rău

şi pentru lucrul pe care l-a făcut şi pentru sminteala pricinuită altora

după cum spune Sfântul Vasile cel Mare: «Dacă din fire este lucrul

rău care se face sau se grăieşte, cel ce a făcut aceasta sau a zis şi

pentru greşeala sa şi pentru sminteală are să dea seamă, precum de

la Petru învăţăm, către care zice Domnul: „Mergi înapoia Mea,

satano! Sminteală îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci

cele ale oamenilor“» (Matei 16:23).

         De ce a numit Domnul Hristos pe Petru, Satană?

           Sfântul Petru auzind de la Iisus Hristos că trebuie să meargă la

Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la

cărturari şi să fie ucis, „luându-L la o parte, a început să-L

dojenească zicându-I: Fie-ţi milă de Tine, să nu ţi se întâmple Ţie

aceasta. Iar El (Iisus Hristos) întorcându-se, a zis lui Petru: Mergi

înapoia mea, satano! Sminteală îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui

Dumnezeu,ci cele ale oamenilor“ (Matei16:22-23). Sfântul Apostol

Petru este numit de Iisus Hristos „sminteală“ şi „satană“, deoarece

 „cugetând cele ale oamenilor şi nu cele ale lui Dumnezeu“, a încercat

să-L abată de la misiunea Lui de răscumpărare şi mântuire a lumii

(Matei 16:23). Nu Petru era Satana. Petru era Petru. Totuşi Iisus

dădea identitatea omului după duhul care grăia printr-însul. Semn că aşa

va face şi la sfârşitul lumii. Cearta o primeşte Petru, pentru că nu ştia ce

punct de vedere grăieşte printr-însul. Necertat nu te smereşti. Şi

nesmeriţi fiind nu apare în noi înrudirea noastră cu crucea, ca să o

iubim, ca pe ceva în care suntem? Ce frumos spune Părintele Arsenie

Boca: Petru voia să-L scape pe Dumnezeu de cruce. Dumnezeu se

certa cu Petru... în numele iubirii. Satana îi era „milostiv“ lui Iisus

prin Petru şi „ucigaş“ prin Iuda. Să ne gândim că acelaşi cuvânt pe

care Domnul l-a zis diavolului deasupra muntelui: Mergi înapoia mea,

satano! (Luca 4:8), tot acest cuvânt l-a zis şi lui Petru, ca să ne înveţe

că cel ce se împotriveşte voii lui Dumnezeu este un al doilea diavol,

pentru că Satana înseamnă potrivnic şi el este cel care face sminteală şi

este factor de sminteli şi nu păzeşte voia lui Dumnezeu. Satana, prin

frica de suferinţă a trupului şi prin ignoranţa raţiunilor mântuirii, ţine

omul în îngustime, în nonsens, cu un cuvânt în sminteală de Dumnezeu.

           Orice păcat înfăptuit la vedere se numeşte sminteală

           Orice înţelepciune, eres ori călcare a poruncilor lui Dumnezeu şi

orice răutate şi păcat ce se lucrează pe faţă este şi se numeşte sminteală.

Este şi se numeşte sminteală pentru că este contra voinţei lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că această sminteală surpă şi pe

ceilalţi oameni care văd şi aud acel păcat, şi împiedică din calea

dreptei credinţe creştin ortodoxe, şi face să fie reci şi fără

fierbinţeală în cinstirea de Dumnezeu şi a poruncilor Lui. Aceasta

este pricina pentru care Dumnezeu numeşte sminteală şi piedică pe

dumnezeii păgânilor, pentru că au aruncat pe evrei în slujirea la idoli şi-i

oprea pe ei de la dreapta slujire şi cunoaşterea unuia, adevăratului

Dumnezeu: „.. că de veţi sluji dumnezeilor lor, aceştia vor fi cursă

pentru voi“ (I.eşirea 23:33).

      Nu se cade creştinilor a pricinui sminteală unul altuia

      Pe cât de mare va fi plata binecuvântaţilor creştini, a acelora care

îndreptează pe fraţii lor, tot atât vor lua mare osândă cei ce smintesc pe

alţii. Cel ce întoarce pe păcătos din calea lui cea rătăcită, nu numai că

izbăveşte sufletul fratelui din moarte, dar îşi acoperă şi mulţimea

păcatelor sale: „Fraţii mei, dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va

întoarce cineva, să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea

căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de

păcate“ (Iacov 5:19-20). Dimpotrivă, cel ce va pricinui sminteală

fratelui său şi din pricina smintelii îl va face să greşească, acesta nu

numai că omoară sufletul fratelui său, dar se face pricinuitor de a

rămâne neiertate păcatele sale. Pentru aceea Sfântul Vasile cel Mare şi

socoteşte pe aceşti smintitori ca pe nişte omorâtori de oameni: Toată

cugetarea care este contra voinţei lui Dumnezeu, aceasta este

sminteală şi, venind întru lucrare, are osânda uciderii. Sfântul Ioan

Gură de Aur spune că precum cei ce cinstesc pe fraţii lor cei mai mici

vor primi ca plată împărăţia cerurilor, tot aşa, dimpotrivă, cei care nu-i

cinstesc, ci îi smintesc, vor lua mare osândă: „Iar cine va sminti pe

unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se

atârne de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în adâncul mării“

(Matei 18:6).

      Conducătorii trebuie să nu smintească pe supuşii lor

                  Se cade ca toţi creştinii să se păzească a călca poruncile lui

Dumnezeu şi să ia aminte să nu dea pricină de sminteală. Mai mult

decât oamenii de rând sunt datori a nu pricinui vreo smineală toţi cei ce

au dregătorii politiceşti, bisericeşti sau fireşti. Acest lucru îl pot face

dacă se vor sili cu sârguinţă să păzească fiecare din ei treapta ce o au, cu

fapte şi cu lucruri bune, potrivite şi cuviincioase chemării şi treptei lor

după sfatul Sfântului Vasile cel Mare: „Se cade fieştecare, prin

lucrurile sale cele bune, să adevereze funcţiunea sa“.

Conducătorii sunt datori mai mult decât poporul de obşte să nu

pricinuiască supuşilor lor nici cea mai mică sminteală, pentru că vor fi

urmaţi de supuşii lor. Cei mai mici au fireasca însuşire să privească la

acei mai mari ca la o icoană şi dacă aceştia sunt buni, se fac şi ei buni,

iar dacă sunt răi, le urmează şi se fac şi ei asemenea, precum zice

Sfântul Ioan Gură de Aur: „Fiindcă este fireşte ca totdeauna

mulţimea supuşilor să privească la obiceiurile celor mai mari, ca la o

icoană închipuită şi să se asemene acelora“. Pentru aceasta citim în

Biblie că judecătorul Ghedeon, după ce a biruit pe ismaeliţi, pe Zevee şi

pe Salmanan, a cerut de la ostaşii ce au fost împreună cu el la război,

să-i dea sculele cele de aur, pe care le răpise de la vrăjmaşi şi luându-le

pe ele, le-a topit în topitoare şi a făcut un idol. Deci, fiindcă a ridicat

acest idol în ţara sa, Efrata, s-a făcut pricină să i se închine toţi supuşii

săi şi ca atare idolul acesta a fost sminteală de obşte la tot poporul

israilitenilor pentru că l-a împins pe el la slujirea idolilor şi l-a oprit de

la slujirea adevăratului Dumnezeu: „Dar am să vă rog şi eu un lucru, a

adăugat Ghedeon, să-mi dea fiecare din voi câte un cercel din prăzile

voastre; căci vrăjmaşii aveau mulţi cercei de aur pentru că erau

Ismaeliţi. Din acestea a făcut Ghedeon un efod şi l-a pus în cetatea sa,

în Ofra; şi a fost aceasta pricină de păcat pentru tot Israelul şi cursă

pentru Ghedeon şi pentru toată casa lui“ (Judecători 8: 24-27). Iată

sminteala pe care a pricinuit-o judecătorul şi cum a fost ea pricină să se

împiedice de ea toţi supuşii lui.

De aceea să fim atenţi la toţi şi la toate, în toată vremea şi în tot

ceasul, pentru a nu ne sminti şi a nu sminti pe alţii, căci după cuvântul

Sfântului Antonie cel Mare: „Păcătuim aşa de uşor pentru că nu

cunoaştem adevărata strălucire şi mărire a lui Dumnezeu şi de aceea

să nu uităm că de aproapele nostru depinde viaţa sau moartea

sufletului nostru“.

  Greşelile oamenilor mari aflaţi în dregătorii, chiar dacă sunt

        mici, sunt socotite de supuşii lor ca fiind greşeli mari

          La oamenii cei mari aflaţi în dregătorii, atât de mult iau aminte

supuşii lor, încât nu numai greşelile cele mici ale lor le socotesc mari,

dar şi fără să aibă vreo greşeală în adevăr, cei supuşi lor plăsmuiesc şi

zic că greşesc. Iată un exemplu. Ce este altceva mai strălucitor şi mai

curat ca soarele? Nimic nu este mai curat şi mai strălucitor ca soarele

şi cu toate acestea, astronomii din multa lor iscodire şi cu ajutorul

telescoapelor, au văzut înlăuntrul acestui preacurat şi preastrălucit

disc al Soarelui nişte nori mici întunecaţi. Din aceasta să se înveţe toţi

cei ce au demnităţi lumeşti, cât trebuie să fie ei de luminaţi şi de curaţi,

ca să lumineze cu fapta bună ca soarele sau mai bine a zice mai mult

decât soarele, ca să nu găsească pricină supuşii lor a le lipi vreo

întinăciune sau vreo prihană.

           Sminteala se deosebeşte una de alta după persoană

          Sminteala poate să fie mai mică sau mai mare după cum şi

demnităţile acelora care le făptuiesc, sunt mai mici sau mai mari.

Aşa, de pildă unul şi acelaşi păcat al curviei, dacă se lucrează pe faţă de

un om de rând şi simplu, este o sminteală mică, iar dacă se face de o faţă

bisericească este mult mai mare. Şi sminteala, adică cea pe care o

pricinuieşte un om de rând, se aseamănă cu o piatră mică, cu un

bulgăraş de pământ ce se află în mijlocul drumului şi foarte puţini

se împiedică de el, iar sminteala pe care o pricinuieşte o faţă

bisericească se aseamănă cu o stâncă mare de care toţi se împiedică.

         Ce trebuie să zicem când fratele nostru greşeşte?

           Să nu ne smintim şi să nu ne tulburăm dacă auzim vreun cuvânt

care nu ne place sau necuvincios. Să nu-l clevetim pe fratele nostru,

căci de multe ori chiar ochii se amăgesc. Lopata se arată frântă în apă şi

pământul cel nemişcat se arată mişcător atunci când de fapt el este

nemişcător. De aceea porunceşte purtătorul de Dumnezeu, Sfântul

Maxim: „Nu primi pe cei ce te smintesc aducându-ţi păreri chiar şi

asupra unor oameni; căci, cei ce primesc sminteli în orice chip din

bunăvoinţă sau nu cunosc calea păcii care povăţuieşte prin dragoste

la cunoştinţa de Dumnezeu pe îndrăgitorii ei“.

După ce vă veţi adeveri că răul acela şi păcatul pe care le-a făcut

fratele sunt adevărate, atunci suntem datori să ne aducem aminte de

porunca lui Dumnezeu care zice: Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi

(Matei 7:7). Mai bine este să spunem: „Fratele acela a greşit astăzi şi

eu am să greşesc mâine; acela a făcut o greşeală mică, iar eu voi face

greşeli mult mai mari“. Chiar dacă acela care greşeşte este diacon,

preot, călugăr să nu ne smintim, şi nici să nu ne oprim de a mai face

binele şi să zicem: Ce dacă este diacon, preot sau călugăr, ministru, sau

împărat, oare nu este şi el tot om? Şi aceleaşi patimi pe care le au toţi

oamenii le are cel ce a greşit, căci doar nu este înger. Aşadar se cade

mai degrabă să acoperim pe cât putem greşeala fratelui nostru şi aceasta

din patru motive:

                1. ca să nu audă vreun alt creştin şi să se smintească şi să

greşească;

                2. ca să nu audă păgânii şi ereticii şi să se bucure defăimând

credinţa nostră creştin ortodoxă şi să hulească pe Hristos. Împăratul

David a poruncit evreilor să nu descopere uciderea lui Saul şi a lui

Ionatan, ca să nu audă cei de alt neam şi să se bucure: „Nu povestiţi în

Ghet şi să nu vestiţi la ieşirile Ascalonului, ca nu cumva să audă să se

bucure feţele celor de alt neam şi să se veselească feţele celor netăiaţi

împrejur“ (2 Împăraţi 1:20);

                3. „Dacă noi vom acoperi greşeala fratelui nostru, atunci şi

Dumnezeu va acoperi greşealele noastre“, după cuvântul avvei

Pimen;

                4. Să ne asemănăm cu cei doi buni fii ai lui Noe, Sim şi Iafet,

care n-au voit nu numai să arate celorlalţi, dar nici singuri să vadă

goliciunea tatălui lor Noe, ci au acoperit-o cu o haină mergând cu

faţa înapoi ca să n-o vadă nici ei, nici alţii: „Dar Sim şi Iafet au luat

o haină, şi punând-o pe amândoi umerii lor, au intrat cu spatele

înainte şi au acoperit goliciunea tatălui lor şi feţele lor fiind întoarse

înapoi, n-au văzut goliciunea tatălui lor (Facerea 9:23)“. Precum cei

doi, Sem şi Iafet au primit binecuvântarea tatălui lor cel trupesc Noe, tot

aşa şi cel ce acoperă greşelile părinţilor lui duhovniceşti primeşte

binecuvântarea de la ei şi de la Însuşi Dumnezeu.

Iar, dimpotrivă, cel ce arată şi descoperă în public tuturor, greşelile

părinţilor lui cei duhovniceşti, (greşelile preoţilor) acesta se aseamănă

cu Ham, răzvrătitul fiu al lui Noe, care nu numai că a văzut goliciunea

tatălui său Noe, ci a arătat-o şi celorlalţi fraţi ai lui, pentru care pricină a

luat şi blestemul tatălui său, să fie rob fraţilor lui: „Trezindu-se Noe din

ameţeala de vin şi aflând ce i-a făcut feciorul său cel mai tânăr

(Ham), a zis: Blestemat să fie! Robul robilor să fie la fraţii săi!“

(Facerea 9:24-25). Ceilalţi doi fii ai lui Noe, Sem şi Iafet, n-au voit, nu

numai să arate la ceilalţi, dar nici singuri să vadă goliciunea tatălui lor

Noe. Pentru aceasta au primit binecuvântare: Binecuvântat să fie

Domnul Dumnezeul lui Sem; iar Canaan să-i fie rob! (Facerea 9:26).

            Sfântul Gheorghe se afla în legitimă apărare

          Într-o zi am întâlnit un copil de zece anişori şi fiindcă îl chema

Gheorghe, l-am întrebat: „Tu porţi numele Sfântului Gheorghe

purtătorul de biruinţă şi la judecată el va mijloci înaintea lui Hristos

pentru mântuirea sufletului tău. Te-aş ruga să-mi spui, ce mai ştii tu

despre acest Sfânt?“ Copilul mi-a spus: „Părinte, ştiu că Sfântul

Gheorghe a omorât balaurul pentru că balaurul a început primul şi

deci Sfântul Gheorghe se afla în legitimă apărare“.

Încă din Rai diavolul a început prin a-i ispiti pe protopărinţii noştri

Adam şi Eva. Şi de atunci încoace chiar şi în zilele noastre, tot el începe

primul prin a ne duce în ispită ca să cădem în păcate călcând voia lui

Dumnezeu. Deci, şi noi asemenea Sfântului Gheorghe suntem în

legitimă apărare folosind ca suliţă şi scut, rugăciunea către Hristos unită

cu postul.

               Nu se smintesc toţi cu pricină binecuvântată,

                                     ci şi cu patimă

           Am spus până aici că nu se cade creştinilor să smintească pe alţii.

Dar trebuie să mai spunem şi faptul că unii se smintesc nu după

dreptate, ci din mândrie şi din zavistia lor, când văd că alţii înaintează şi

le merge bine în viaţă. Alţii se smintesc din obiceiul şi din deprinderea

cea rea şi din ideile greşite ce le au despre păcat. Sunt oameni care prin

făţărnicia şi vrăjmăşia lor, se smintesc de cuvintele altora. Unii chiar se

smintesc de poruncile şi cuvintele Domnului, iar alţii din patimi. De

pildă, din mândria şi zavistia lor, se sminteau cei de un neam cu Hristos:

„Şi venind în patria Sa, îi învăţa pe ei în sinagoga lor, încât ei erau

uimiţi şi ziceau: De unde are El înţelepciunea aceasta şi puterile? Au

nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeşte mama lui Maria şi

verii lui: Iacov şi Iosif şi Simon şi Iuda? Şi se sminteau întru El. Iar

Iisus le-a zis: Nu este prooroc dispreţuit decât în patria lui şi în casa

lui“ (Matei 13:54-57).

                 Păcatele sunt arma cu care îl ajutăm pe diavol

                                              împotriva noastră

               La nimic nu sârguieşte mai mult diavolul decât la ruinarea

noastră şi el nu duce lupta cu toţi după aceeaşi metodă. Sunt cinci

stări ale omului: în prima stare sunt cei din robia păcatului, fără

vreun gând de eliberare; în cea de-a doua stare se află cei ce doresc

să se elibereze, dar nu întreprind nimic hotărât; în a treia stare se află

unii care după ce au câştigat virtuţile, cad în păcat cu mai mare

pierzare; în a patra stare sunt cei ce cred că merg spre desăvârşire şi

mai apoi lasă calea virtuţii ce au ; în a cincea stare se află cei ce fac

din virtute o pricină de răutate.

                  Sfântul Vasile cel Mare spunea că: „Pe lângă păcat vine

moartea, iar lângă poruncile lui Dumnezeu se află viaţa veşnică“.

Fiecare păcat este o unealtă cu care îl înarmăm pe diavol împotriva

noastră. La întrebarea ce este păcatul? Sfântul Simeon Noul Teolog a

răspuns: „Gânduri, cuvinte şi fapte rele“. Vai aceluia prin care se

defaimă numele Meu. În ce se defaimă? În aceea că nu facem ceea ce

zicem, căci neamurile aud din gura noastră cuvintele lui Dumnezeu, le

admiră ca frumoase şi măreţe. Dar când observă că faptele noastre nu

sunt conforme cu acele cuvinte pe care le vorbim, atunci se întorc şi zic

că religia creştină este fabulaţie şi rătăcire.

                 Se poate preschimba păcătosul în sfânt?

           Se poate preschimba păcătosul în sfânt? Şi este oare cu putinţă

omului păcătos să-şi găsească loc printre sfinţii lui Dumnezeu?

Răspunsul ni-l dă Sfântul Apostol Pavel: „Prin credinţă Rahav,

desfrânata... n-a pierit“ (Evrei 11:13). Iată că Sfântul Apostol a pus pe

aceeaşi treaptă pe desfrânata cea necurată cu credinciosul Abel, cu

Enoh cel plin de curăţie, cu Noe făcătorul de bine, cu cinstiţii patriarhi

Avraam, Isaac şi Iacov şi cu alţi strămoşi. Sfântul Apostol Pavel se

minunează, se bucură de biruinţa şi mântuirea desfrânatei. În Psalmul

118:155, proorocul David spune: Departe de păcătoşi este mântuirea,

dar spune acest lucru pentru păcătoşii care nu se pocăiesc, iar pentru cei

ce săvârşesc căinţă adevărată, aproape este mântuirea, după cuvântul

aceluiaşi David: Aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe

El...întru adevăr (Psalm 144:18).

                            Sunt trei feluri de păcătoşi:

            1. Cei care degrabă se îndreaptă spre pocăinţă, iar cad şi iar se

ridică.

             2. Sunt alţii care anevoie se ridică din cădere, dar îşi doresc

mult să se pocăiască.

             3. Alţii dacă au căzut în deznădăjduire şi-au împietrit inimile, L-au

părăsit pe Dumnezeu, s-au lepădat ei înşişi în mâinile diavolului. Ori în

Biblie scrie: „Cel drept cade de şapte ori şi tot se scoală“ (Pilde 24:46).

Şi tot în Sfânta Scriptură stă scris: „De câte ori cazi, ridică-te şi te vei

mântui“.

                     „Era odată un creştin care se întâmpla să alunece şi să

păcătuiască încontinuu, totuşi obişnuia mereu să se ridice de îndată

şi să-şi facă pravila de rugăciune. Diavolul care-l tot arunca în păcat

şi-a pierdut răbdarea, văzând curajul şi nădejdea creştinului.

Aşadar, i-a apărut la vedere acestuia şi i-a spus cu supărare: „Nu te

temi de Dumnezeu, tu biet nenorocit? Tocmai ai păcătuit, deci, cum

poţi tu să mai stai dinaintea lui Dumnezeu? Nu te temi că Dumnezeu

te va arde?“ Dar, întrucât acest creştin avea nădejdea în ajutorul lui

Dumnezeu, îi spuse diavolului: „Această chilie este ca o fierărie:

loveşti şi eşti lovit. Deoarece Dumnezeu este martorul meu, Care a

venit să mântuiască lumea, nu voi înceta să mă lupt cu tine, căzând şi

ridicându-mă, lovind şi fiind lovit, până la cea din urmă răsuflare a

mea şi să vedem cine va învinge: tu sau Hristos!“ Când a auzit

diavolul această replică neaşteptată, a zis: „Nu te voi mai lupta de

acum, căci dacă voi continua, te voi face să dobândeşti cununi“. De

atunci acest creştin a fost eliberat de război, lucru pentru care i-a

dat slavă lui Dumnezeu...“

Spre adeverirea istorioarei, iată cuvântul a doi Sfinţi Părinţi:

„De ar fi cineva chiar Petru şi Pavel sau Iacov sau Ioan şi i-ar

lipsi ajutorul dumnezeiesc, uşor ar fi învins; s-ar împiedica şi ar

cădea“ (Sfântul Ioan Gură de Aur);

„Omului nu-i este cu putinţă să dezrădăcineze păcatul cu

propria putere, ci doar cu puterea dumnezeiască“ (Sfântul Macarie).

                 Cuvânt al Sfântului Dimitrie al Rostovului

   „Se întâmplă ca în acelaşi timp unii să cinstească un om, iar

alţii să-l necinstească, unii să-l laude, alţii să-l hulească, unii să

îl vorbească de bine, alţii de rău. Pentru cei aflaţi pe culmile

slavei, primejdia vânturilor şi a furtunilor este nemăsurat mai

mare decât a celor ce se călăuzesc prin „văile smereniei“.

Aşadar, în bunăstare şi cinste nu te lăuda, dar nici în înjosiri să

nu cazi în deznădăjduire. Dacă te bucuri, nu te veseli până uiţi

de tine, iar dacă ţi se va întâmpla vreun rău, nu te mâhni peste

măsură. Veacul acesta este schimbător şi totul de-a-ndoaselea,

dar moartea ne face pe toţi una. Unde-s bogătaşii proslăviţi?

Unde-s dregătorii şi stăpânitorii de rang? Unde-s cuvântătorii şi

înţelepţii? Unde-s puternicii şi vitejii? Unde-s stăpânitorii de

ţări şi pământuri? Au plecat ca şi cum nici nu ar fi fost

vreodată, n-au lăsat nicio fărâmă de cinste sau slavă. Aşadar,

este nevoie de multă priveghere pentru a ne mântui sufletul,

fiindcă diavolii nu trec pe nimeni cu vederea. Un singur lucru

este pe lume temeinic şi de nădejde: Dumnezeu şi slava Sa cea

veşnică. Aşadar, să-I aducem cuvinte de slavă şi mulţumire, ca

să ne dăruiască şi nouă viaţă veşnică“.

Cel ce va zice vreun cuvânt bun sau care va face o faptă

bună, nu este vinovat de sminteala cea din necunoaştere

                Sfântul Vasile cel Mare a zis aceste cuvinte despre sminteală:

„Cine va zice vreun cuvânt bun sau va face vreun lucru bun, iar cel ce

va auzi acel cuvânt bun al lui şi va vedea lucrul cel bun şi din

necunoştinţa şi neînţelegerea lui se va vătăma, atunci este curat de

vătămarea celui ce fără socoteală s-a smintit“.

                                Cine-i drept şi sfânt?

       Demult, un om l-a întrebat pe un călugăr bătrân: „- Părinte, cine-i

drept înaintea lui Dumnezeu? Am auzit povestindu-se despre o mare

minune: un om care putea să zboare, să se înalţe singur în văzduh.

Este acesta semn că-i drept înaintea lui Dumnezeu, asemenea

sfinţilor? - Nu, fiule, nici vorbă! - Apoi am auzit povestindu-se despre

un om ce putea să meargă pe apă. Este acesta drept înaintea lui

Dumnezeu? - Nici acesta? - Dar atunci, cine este drept? - Este drept

cel ce-şi duce viaţa liniştit, în credinţă şi în frică de Dumnezeu. Dacă

Dumnezeu ar fi vrut ca noi să zburăm, atunci ne-ar fi dat aripi. Rostul

nostru este de a fi buni creştini. Pentru a fi sfânt nu trebuie să te înalţi

în văzduh cu trupul; doar sufletul să ţi se înalţe spre cer prin

rugăciuni şi fapte bune. Nici nu trebuie să meargă pe ape; doar

sufletul său trebuie să rămână mereu deasupra păcatelor şi să nu se

afunde în ele. Doar aşa, cu un suflet curat poţi avea o viaţă curată.

Doar aşa, te poţi chema bun creştin şi poţi spera în mântuire. Cel cu

inima curată se va cunoaşte, astfel, după viaţa sa liniştită şi după

traiul cumpătat. Acela este om drept şi înaintea oamenilor şi înaintea

lui Dumnezeu“.

         Orice păcat este un atentat împotriva lui Dumnezeu

·                Când minţi,... minţi pe Dumnezeu.

               · Când furi,... furi pe Dumnezeu.

               · Când te mândreşti,... te mândreşti înaintea lui Dumnezeu.

               · Când urăşti,... urăşti pe Dumnezeu.

·                Când nu-ţi cinsteşti părinţii,... nu-l cinsteşti pe Dumnezeu.

·                Când cugeţi răul,... îl cugeţi împotriva lui Dumnezeu.

·                Când sminteşti pe cineva,... îl depărtezi de Dumnezeu.

                          Credincioşii trebuie să se ferească

     1. A nu produce sminteală: Deci să nu ne mai judecăm unii pe alţii,

ci mai degrabă judecaţi aceasta: „Să nu daţi fratelui prilej de poticnire

sau de sminteală“ (Romani 14:13).

      2. Să fugă de ceea ce-i sminteşte: „Iar dacă ochiul tău cel drept te

sminteşte pe tine, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci mai de folos îţi

este să piară unul dintre mădularele tale, decât tot trupul tău să fie

aruncat în gheenă. Şi dacă mâna ta cea dreaptă te sminteşte pe tine,

taie-o şi arunc-o de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din

mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă“ (Matei

5:29-30).

        3. Mai bine să renunţe la orice este al lor şi le place decât să dea lor

prilej de a se sminti: „Bine este să nu mănânci carne, nici să bei vin,

nici să faci ceva de care fratele tău se poticneşte, se sminteşte sau

slăbeşte în credinţă“ (Matei 14:21).

        4. Să fugă de cei care produc sminteală: „... fraţilor, să vă păziţi de

cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primito.

Depărtaţi-vă de ei“ (Romani16:17).

             Ne putem face părtaşi şi la păcatele altora?

Da, ne putem face părtaşi la păcatele altora şi iată cum:

         ► „Când îndemnăm pe alţii la păcat“;

         ► „Când dăm sfat altora să păcătuiască“ (Ioan 11:49-50);

         ► „Când poruncim altora să păcătuiască“ (Matei 2:16);

         ► „Când ne învoim la păcatul altuia“ (Faptele Apostolilor

22:20);

         ► „Când tăcem şi nu înfruntăm pe cel ce păcătuieşte“ (Pilde

29:24);

         ► „Când trecem cu vederea şi nu pedepsim pe păcătoşi“;

         ► „Când ascundem şi apărăm pe păcătoşi“ (Luca 11:47-48);

         ► „Când încuviinţăm păcatele altora“ (Romani 1:32);

         ► „Când dăm prilej de sminteală spre păcat“ (Luca 22:3-6).

                        PREDICA IZVORULUI

   Trei călători, istoviţi şi însetaţi, poposiră în drumul lor la un izvor şi

îşi potoliră setea cu apa lui cea limpede şi curată. Deasupra izvorului,

văzură scris: „Faceţi şi voi ceea ce fac eu“. - Oare ce-ar putea

însemna aceste cuvinte? - se întrebară cei trei călători. - Eu cred - zise

unul - că izvorul vrea să ne spună: vedeţi, deşi eu alerg mereu printre

pietre şi pământ, totuşi undele mele strălucesc în lumina cerului şi

apa mea este limpede şi curată. Lucraţi şi alergaţi şi voi şi rugaţi-vă,

oglindind pe Hristos în sufletul vostru, căci lucrul şi rugăciunea

neîncetată vă apără de ispite şi vă ţine curaţi înaintea lui Dumnezeu şi

a oamenilor.

                 - Eu cred - zise celălalt călător - că izvorul vrea să ne spună

altceva. Este ca şi cum el ne-ar zice: vedeţi, eu vă dau apa mea în dar,

fără bani; deci, în dar să daţi şi voi altora din darurile şi bogăţiile de

care v-a învrednicit Dumnezeu.

                - Eu mi-am format altă părere - grăi cel de-al treilea călător –

parcă izvorul ne dă de ştire zicându-ne: vedeţi cât de curată şi bună

este apa mea acum, dar îndată ce mă tulbur nu mai sunt bun de

nimic; nu mai poate bea nimeni din apa mea; călătorul fuge de ea...

Aşa este şi cu viaţa cea sufletească; îndată ce o tulbură păcatul (ne

smintim sau îi smintim pe alţii), ea nu mai este bună de nimic. E urâtă

şi în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor.

Trei păreri diferite aveau cei trei călători. Şi toţi trei aveau dreptate.

Iată ce predică minunată poate fi şi un izvor, cu apa lui cea limpede şi

curată.

                              Rugăciunea regelui Manase

      Manase, regele iudeilor, într-o rugăciune deosebit de frumoasă (în

care poate mulţi dintre noi ne regăsim), se căieşte amarnic pentru că

L-a mâniat pe Dumnezeu, făcând urâciuni şi înmulţind smintelile:

„Doamne, Atotţiitorule, Dumnezeul părinţilor noştri, al

lui Avraam, al lui Isaac, al lui Iacob şi al seminţiei celei

drepte a lor, Cel ce ai făcut cerul şi pământul cu toată

podoaba lor, Care ai legat marea cu cuvântul poruncii Tale,

Care ai încuiat adâncul şi l-ai pecetluit cu numele Tău cel

înfricoşător şi slăvit, înaintea Căruia toate se tem şi tremură

din pricina atotputerniciei Tale, pentru că nimeni nu poate

să stea înaintea strălucirii slavei Tale şi nesuferită este mânia

urgiei tale asupra celor păcătoşi! însă, nemăsurată şi

neajunsă este şi mila făgăduinţei Tale, căci Tu eşti Domnul

Cel Preaînalt, Bun, îndelung-Răbdător şi mult-Milostiv,

Căruia îţi pare rău de răutăţile oamenilor. Tu, Doamne,

după mulţimea bunătăţii Tale ai făgăduit pocăinţă şi iertare

celor ce ţi-au greşit şi după mulţimea îndurărilor Tale ai

hotărât pocăinţă păcătoşilor spre mântuire. Aşadar, Tu,

Doamne, Dumnezeul celor drepţi, n-ai pus pocăinţă pentru

cei drepţi: pentru Avraam şi Isaac şi Iacob, care nu ţi-au

greşit ţie, ci ai pus pocăinţă mie, păcătosului, pentru că am

greşit mai mult decât nisipul mării. Multe sunt fărădelegile

mele şi nu sunt vrednic a căuta şi a privi înălţimea cerului,

din pricina mulţimii nedreptăţilor mele. Strâns sunt eu cu

multe cătuşe de fier, încât nu pot să-mi ridic capul meu şi nu

am nici loc de odihnă, pentru că Te-am mâniat şi am făcut

rău înaintea Ta; n-am împlinit voia Ta, nici am păzit

poruncile Tale, ci am pus urâciuni şi am înmulţit smintelile.

Dar acum îmi plec genunchii inimii mele, rugând bunătatea

Ta:Am păcătuit, Doamne, am păcătuit şi fărădelegile mele eu

le cunosc. Însă cer, rugându-Te: Iartă-mă, Doamne, iartă-mă

şi nu mă pierde în fărădelegile mele şi nici nu mă osândi la

întuneric sub pământ, căci Tu eşti, Dumnezeule, Dumnezeul

celor ce se pocăiesc. Arată-ţi peste mine bunătatea Ta,

mântuieşte-mă pe mine, nevrednicul, după mare mila Ta, şi

Te voi preaslăvi în toate zilele vieţii mele. Căci pe Tine Te

slăvesc toate puterile cereşti şi a Ta este slava în vecii vecilor.

Amin!

                                     Iubiţi credincioşi,

        Sminteala ca şi ispita, ne dă ocol, nu se poate fără ea (căci după

cuvântul Sfinţilor Părinţi, dacă s-ar ridica ispitele, nu s-ar mai mântui

nimeni), dar creştinul adevărat nu cedează căci ştie că: „Cel care va

răbda până la sfârşit acela se va mântui“ (Matei 10:22). Sfântul

evanghelist Matei ne spune despre pedeapsa care-i aşteaptă la

înfricoşata Judecată pe ce-i ce fac sminteală: „Trimite-va Fiul Omului

pe îngerii Săi, vor culege din împărăţia Lui toate smintelile şi pe cei ce

fac fărădelegea, şi-i vor arunca pe ei în cuptorul cu foc; acolo va fi

plângerea şi scrâşnirea dinţilor“ (Matei 13:41-42). Satana, prin frica

de suferinţă a trupului şi prin ignoranţa raţiunilor mântuirii, ţine omul în

îngustime, în nedezvoltare, în nonsens, cu un cuvânt: în sminteală de

Dumnezeu. Omul trebuie să fie vigilent de la începutul şi până la

sfârşitul vieţii sale; să nu se smintească sau să nu smintească pe

cineva. Să nu smintim vreun frate al nostru prin cuvânt sau prin lucru şi

nici să nu ne smintim de păcatele pe care le fac alţii. Chiar atunci când

ne-am smintit sau am smintit pe alţii, să avem nădejde de iertare, să ne

pocăim, să alergăm la preotul nostru duhovnic şi să ne spovedim.

Canonul de rugăciune către puterile cereşti şi toţi Sfinţii spune aşa în

cântarea a treia: „Rogu-mă, Serafimi, Stăpânii, izbăviţi-mă de

smintelile vrăjmaşilor; voi Domnii, Căpetenii, Scaune şi Arhangheli,

împreună cu toţi îngerii, rugaţi pe Dumnezeu pentru mine păcătosul“.

A fi creştin însemnă să crezi în lumină chiar dacă te afli în mijlocul

întunericului, să ai nădejde chiar atunci când totul pare pierdut, să te uiţi

la lumea cufundată în păcat cu compasiune şi cu blândeţe.

Sfântul Antonie cel Mare a văzut oarecând lumea plină de cursele

pe care le avea diavolul întinse în ea. A întrebat Sfântul: „Doamne, cine

va putea scăpa dintr-acestea?“ Şi i-a răspuns Domnul: „Cei smeriţi

vor scăpa“. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că „Toată lumea este

plină de sminteli şi de piedici“. Asemenea lor spune şi Solomon:

„Cunoaşte că prin mijlocul a multe curse treci“ (Sirah 9:18), cuvinte

tâlcuite de Sfântul Ioan Gură de Aur: „N-a zis că pe lângă curse vei

trece, ci prin mijlocul curselor, că de amândouă părţile sunt

prăpăstiile“. Vom putea să nu ne prindem în atâtea curse şi să nu ne

poticnim în atâtea piedici dacă vom lua aminte la noi înşine, păzind cele

predate în Biblie şi de Sfinţii Părinţi.

În Sfânta Scriptură, înţeleptul Sirah zice că de foarte multe ori se

smintesc cei ce au vrajbă, pomenire de rău şi făţărnicie: „Cel ce face cu

ochiul meşteşugeşte rele; înaintea ochilor tăi îndulci-va gura sa şi de

cuvintele tale se va mira, lăudându-te; iar în spate îşi va schimba

vorbirea şi îţi va pune în seamă cuvinte care rănesc“ (Înţelepciunea

lui Sirah 27:22-24). „Mărirea şi batjocura sunt în vorbă şi limba

omului îl face să cadă“ (Înţelepciunea lui Sirah 5:15). Tot înţeleptul

Sirah spune: „Căile Lui (adică ale lui Dumnezeu) pentru cei cuvioşi,

sunt drepte, iar pentru cei fără de lege sunt pline de piedici“

(Înţelepciunea lui Sirah 39:29). Tot în Sfânta Scriptură găsim şi sfaturi

cum să nu smintim pe cineva dacă am fi invitaţi la o petrecere:

Mănâncă cuviincios cele ce sunt puse înaintea ta şi nu plescăi, ca să

nu te faci nesuferit. Isprăveşte cuviincios cel dintâi şi nu fi nesăţios,

ca să nu sminteşti (Înţelepciunea lui Sirah 31:18-19).

Mulţi oameni se vatămă din lenevire, din necunoştinţă sau din

patimile lor. Oamenii drepţi şi cu fapte bune nu primesc nicio vătămare

din ispite. Ispitele nu numai că nu vatămă pe cei cu luare aminte şi

înţelepţi, dar îi şi folosesc făcându-i să ia aminte, să se teamă, să

privegheze şi să se păzească pe sine. Iată ce spune Sfântul Ioan Gură

de Aur: „Şi o adeveresc cei cu fapte bune, care nu numai că nu s-au

vătămat cu nimic din sminteli, dar mult au câştigat, precum a fost Iov,

precum Iosif şi precum toţi drepţii. Iar de se pierd mulţi, aceasta o

pătimesc din adormirea lor... fiindcă smintelile, precum s-a zis şi

deşteaptă (spre lucrarea dumnezeieştilor porunci)“. Iubiţi credincioşi,

să strigăm ca şi împăratul David: „Păzeşte-mă (Doamne) de cursa

care mi-au pus mie şi de smintelile celor ce fac fărădelege“ (Psalm

140:10).

Ca sub Harul Domnului fiind păziţi, nici să smintim pe alţii,

nici să ne smintim noi şi aşa să ajungem la ziua aceea a

răsplătirilor, învrednicindu-ne împărăţiei cerurilor, în Hristos

Iisus Domnul nostru, Căruia i se cuvine slava, cinstea şi

închinăciunea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi

pururea şi în vecii vecilor. Amin!

               Cuvânt de folos pentru sufletele noastre

               Aşa ne întreabă Iisus Hristos atunci când

                    smintim pe alţii sau ne smintim noi:

       Pentru ce tu omule, m-ai lăsat pe mine? Pentru ce de la Cel ce

te-a iubit te-ai întors? Pentru ce te-ai lipit de vrăjmaşul meu? Aduţi

aminte că pentru tine din cer M-am pogorât. Adu-ţi aminte că

pentru tine trup M-am făcut. Adu-ţi aminte că pentru tine din

Fecioară M-am născut. Adu-ţi amine că pentru tine am pruncit,

m-am smerit, am sărăcit, pe pământ am vieţuit. Adu-ţi aminte că

pentru tine gonire am răbdat, grăire de rău, batjocuri, necinste,

răni, scuipări, pumni, luare în râs şi patimi de ruşine am primit.

Adu-ţi aminte că pentru tine cu cei fără de lege M-am socotit, cu

moarte de ocară am murit, am fost îngropat. M-am pogorât din

Cer ca pre tine să te sui la Cer.

       M-am smerit ca pre tine să te înalţ. Am sărăcit ca pre tine să

te îmbogăţesc. M-au necinstit ca pre tine să te proslăvesc. M-am

rănit ca pre tine să te vindec. Am murit ca pre tine să te înviez. Tu

ai păcătuit, iară Eu păcatul tău asupra Mea l-am luat. Tu eşti cel

vinovat, iar Eu chinuri am primit. Tu eşti cel datornic, iar Eu

datoria am plătit. Tu erai spre moarte osândit, iar Eu pentru tine

am murit. Ci la aceasta M-a atras pre mine dragostea şi

milostivirea Mea, pentru că Eu nu am putut răbda ca să pătimeşti

tu acest fel de rea nenorocire.

         Deci, tu această dragoste a Mea o treci cu vederea? Că în loc

de dragoste cu urâciune îmi răsplăteşti. În loc să mă iubeşti pe

Mine iubeşti păcatul. În loc să-mi slujeşti Mie, slujeşti patimilor.

Dar ce ai aflat tu nevrednic, de nu voieşti să vii către Mine? De

voieşti binele, binele tău este la Mine. De voieşti fericire, fericirea

ta este la Mine. De voieşti frumuseţe, cine este mai frumos ca Min?

De vrei bun neam, cine este de neam mai bun decât Fiul lui

Dumnezeu şi al Fecioarei. Dacă voieşti înălţime, cine este mai înalt

decât împăratul cerului şi al pământului. Dacă voieşti slavă, cine

este mai mult slăvit ca Mine? Dacă voieşti bogăţie, la Mine este

toată bogăţia. Dacă voieşti înţelepciune, Eu sunt înţelepciunea.

Dacă voieşti prietenie, cine este mai iubit şi mai iubitor decât mine,

care Mi-am pus sufletul pentru toţi?

           Dacă cauţi ajutor, cine îţi va ajuta în afară de Mine? Dacă

cauţi doctor, cine te va doctorici în afară de Mine? Dacă cauţi

veselie, cine te va veseli afară de Mine? Dacă cauţi mângâiere în

întristarea ta, cine te va mângâia în afară de mine? Dacă cauţi

odihna, întru Mine vei afla odihna sufletului tău. Dacă cauţi pace,

Eu sunt pacea. Dacă cauţi viaţă, întru Mine este Izvorul vieţii. De

cauţi adevăr, Eu sunt Adevărul. Dacă cauţi calea, Eu sunt Calea.

Dacă cauţi povăţuitor către cer, Eu îţi sunt povăţuitor credincios.

       Deci dar, de ce nu voieşti să vii la Mine? Nu îndrăzneşti să te

apropii? Dar către cine este mai lesne apropierea? Te sfieşti să

ceri? Dar cine a cerut cu credinţă şi nu i-am dat? Dacă nu te lasă

pe tine păcatul, Eu pentru păcătoşi am murit. Dacă te tulbură

mulţimea păcatelor, la mine este multă milostivire, Căci am zis:

«Veniţi toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi odihni pre voi.

Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla

odihnă sufletelor voastre, căci jugul meu este bun şi sarcina mea

uşoar㻓 (Matei 11:28).

BIBLIOGRAFIE: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 2004; Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii,

Deva, 2006; Preot dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, E.I.B.M., Bucureşti, 1995;

Grădina de flori duhovniceşti, Editura Bunavestire, Bacău, 2001; Patericul egiptean, Editura

Reîntregirea, Alba Iulia, 2003; Sfântul Nicodim Aghioritul, Hristoitia, Editura Bunavestire,

Bacău, 2001; Patericul Sarovului, Editura Cartea Ortodoxă, Galaţi, 2005; Sfântul Dimitrie al

Rostovului, Călăuziri către veşnicele locaşuri, Editura Sofia, Bucureşti, 1999; Sfântul Nicolae

Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, Cugetare, 14 mai, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2005;

Carte de rugăciuni, Editura Calinic Râmniceanu, Râmnicu Vâlcea, 1861; Mitropolia Moldovei

şi Bucovinei, Concordanţă biblică