DESPRE POCĂINŢĂ

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

          CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI

                                     DESPRE

                               P O C Ă I N Ţ Ă

                                                                                               Preot Ioan

        Moto: Când un om pierde o oaie dintr-o sută, lasă pe cele 99

şi o caută pe cea rătăcită până o găseşte. «Şi dacă a găsit-o o pune

pe umerii săi cu bucurie şi, sosind acasă, cheamă pe prietenii şi

vecinii săi zicându-le: „Bucuraţi-vă împreună cu mine, că am găsit

oaia cea pierdută. Zic vouă că aşa şi în cer va fi mai mare bucurie

pentru un păcătos care se pocăieşte decât pentru 99 de drepţi

cărora nu le trebuie pocăinţă“» (Luca 15: 4-7).

Pocăinţa - a se pocăi - înseamnă părere de rău, odată cu

făgăduinţa de îndreptare a greşelilor săvârşite. Pocăinţa, Spovedania

sau Mărturisirea păcatelor este una din cele 7 Sfinte Taine ale

Bisericii, care constă în mărturisirea păcatelor la preotul duhovnic. A

fost o pocăinţă şi o mărturisire care la oamenii maturi neîncreştinaţi

până atunci preceda Sfântul Botez. Atât Sfântul Ioan Botezătorul

cât şi Domnul Iisus Hristos şi-au început activitatea chemând la

pocăinţă prin acelaşi îndemn: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia

cerurilor“ (Matei 3:2; Matei 4:17). Este şi o altă pocăinţă, după

Botez, pentru păcatele săvârşite în urmă şi ca o pregătire pentru

primirea Tainei Sfintei Împărtăşanii. Cei care, în vârstă fiind, veneau

să fie botezaţi de către Sfântul Ioan Botezătorul (Matei 3:6; Marcu

1:5) sau de către Apostoli (Faptele Apostolilor 19:18), îşi mărturiseau

păcatele făcute înainte, căindu-se de ele. Taina pocăinţei are harul şi

puterea iertării păcatelor ispăşite de către Hristos ca urmare a spălării

lor prin „sângele Lui“ care ne curăţeşte de orice păcat (1 Ioan 1:7).

Pocăinţa a început a se săvârşi ca Taină doar după Cincizecime. Cât

timp Mântuitorul Hristos, „Care are toată puterea în cer şi pe

pământ“ (Matei 28:18), a trăit în trup pe pământ, El însuşi ierta

păcatele celor în sufletul cărora observa căinţă şi lacrimi, sau pe care

le mărturiseau. Aşa, spre exemplu, Sfântul Apostol Petru s-a mărturisit

păcătos (Luca 5:8). Tâlharului de pe cruce care-şi recunoaşte faptele

nelegiuite şi se căieşte apoi, rugându-se de iertare şi de pomenire în

Împărăţia Sa, Domnul îi răspunde: „Astăzi, vei fi cu Mine în rai“

(Luca 23:41-43). După cuvântul Arhimandritului Macarie

„Pocăinţa este lupta cu păcatul“.

            PĂRŢILE POCĂINŢEI (TAINEI SPOVEDANIEI)

Păcatele omeneşti depăşesc 365 câte zile sunt într-un an.

Aceste păcate sunt împărţite în:

► păcate împotriva Duhului Sfânt,

► păcate strigătoare la cer,

► păcate împotriva celor 10 porunci,

► cele 7 păcate de moarte,

► păcate străine,

► păcate împotriva milei sufleteşti,

► păcate împotriva milei trupeşti,

► păcate împotriva celor 4 virtuţi cardinale,

► păcate împotriva celor trei virtuţi teologice.

Taina Spovedaniei are patru părţi: Înfrângerea inimii,

mărturisirea păcatelor, canonul cuvenit şi dezlegarea păcatelor.

Mărturisirea păcatelor cu înfrângerea inimii sau durerea inimii este o

condiţie esenţială dar mai trebuie să mai aibă 10 însuşiri şi anume:

1. Să fie simplă şi scurtă, să nu spui cuvinte deşarte, povestiri

şi basme.

2. Să fie smerită, să recunoşti că eşti păcătos.

3. Să fie adevărată, fără minciună şi încercarea de a justifica

păcatul, să nu spui mai puţine păcate decât ai făcut şi nici mai

multe, ci numai pe cele pentru care te mustră cugetul. Şi pururea

să te osândeşti numai pe tine.

4. Mărturisirea să fie cât mai grabnică, adică cum ai păcătuit

să şi alergi la duhovnic.

5. Să fie cu ruşine adică să te smereşti şi să te căieşti că ai

mâhnit pe Dumnezeu şi ai vătămat sufletul tău şi al aproapelui

tău. Pentru că ruşinea este o parte a pocăinţei.

6. Mărturisirea să fie întreagă, adică să nu ascunzi nimic ca să

mai spui altui duhovnic.

7. Să fie lămurită prin cuvinte înţelepte şi aşezate.

8. Să fie tainică, să nu audă altcineva, căci cine destăinuieşte

taina altuia păcătuieşte greu.

9. Mărturisirea să fie tânguitoare, cu lacrimi şi întristare în

inimă, cu ură împotriva păcatului, cu hotărâre să nu-l mai faci. Să

fugi de locul şi persoana cu care ai căzut în păcat. Iar de nu vei

face aşa, pocăinţa ta nu este adevărată şi nici primită de

Dumnezeu.

10. Trebuie să fii gata de primirea canonului, şi să-l faci cât

mai grabnic. Iar dacă ai uitat să te spovedeşti pentru vreun

păcat de moarte din nepăsarea ta, nu eşti desăvârşit iertat.

În „Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur“, găsim scris

aşa: „Înainte de a merge la spovedanie, cercetează-ţi

conştiinţa ta mult şi vezi că sunt greşeli mici care de multe ori

pot deveni mai vătămătoare ca cele mari. Scrie clar tot ce ai

greşit, caută un preot duhovnic iscusit şi nu lesne iertător,

căci niciun duhovnic înţelept nu va nesocoti Canoanele

Sfinţilor Părinţi. Şi mărturisindu-te, cere singur canonul

cuvenit şi fă-l îndată, căci nu-ţi ştii ceasul morţii. Dacă îţi dă

voie să te împărtăşeşti, încă nu te grăbi, că foc este şi arde“.

                   SFINŢII PĂRINŢI DESPRE POCĂINŢĂ

● „Dacă n-ar fi pocăinţa n-ar fi nici cei ce se mântuiesc“

(Avva Isaia).

● „A nu-ţi recunoaşte păcatele înseamnă să ţi le înmulţeşti.

Cel ce păcătuieşte şi se laudă cu păcatul păcătuieşte de două ori.

Este de condamnat nu atât săvârşirea păcatului cât neruşinarea

de după păcat“ (Sfântul Ioan Gură de Aur).

● „Dacă sufletul se va învinovăţi înaintea Domnului,

Domnul îl va iubi“ (Avva Pimen).

● „Cel ce este nemulţumit de sine însuşi se află pe calea cea

bună şi poate să aştepte iertarea păcatelor“ (Fericitul Augustin).

● „Cine se îndreptăţeşte se desparte de pocăinţă“ (Avva

Isaia).

● „Nimeni nu este atât de bun şi de milostiv ca Domnul; dar

pe cel ce nu se pocăieşte nici El nu-l iartă“ (Sfântul Marcu Ascetul).

● „Dumnezeu care e Sfânt, Unul, Fără de păcat, n-a cruţat

pentru tine pe Fiul său Unul născut, iar tu, un păcătos care nu te

pocăieşti, nu ai milă de tine însuţi?“ (Sfântul Efrem Sirul).

● „Vezi să nu-ţi pui pocăinţa în minte de abia atunci când nu

va mai fi vreme şi loc decât numai pentru deznădejde“ (Sfântul

Isidor Pelusiotul).

● „Socoteşte postul drept armă, rugăciunea - perete şi

lacrimile - baie“ (Sfântul Nil Sinaitul).

● „Dumnezeu de obicei se întoarce nu atât din faţa celor ce

păcătuiesc cât din faţa celor ce făcând păcatul nu se întristează“

(Sfântul Ioan Gură de Aur).

● „De va cădea cineva în vreo greşeală şi nu se va întrista pe

măsura ei atunci uşor va cădea în aceeaşi cursă“ (Sfântul Marcu

Ascetul).

● „Plânsul tău să corespundă cu păcatele tale. Dacă a ta

cădere nu este mare, îţi sunt de ajuns lacrimile. Dacă căderea ta

este mare, plânsul să-ţi fie un râu de lacrimi. Dar dacă eşti curat

împrumută-ţi lacrimile altuia şi plângi pentru fratele tău. Însă,

de-am plânge noi măcar şi numai pentru păcatele noastre“

(Sfântul Ioan Pustnicul).

● „Fericit este omul pe care îl vei certa, Doamne, şi prin

legea Ta îl vei învăţa pe el, ca să-l linişteşti pe el în zile rele...

(Psalm 93: 12-13).

♦ Sfântul Chiril al Ierusalimului afirmă datoria păcătoşilor de

a se pocăi şi sarcina preoţilor, succesori ai Sfinţilor Apostoli, de a-i

ierta sau excomunica. El spune că: „timpul de faţă este timpul

mărturisirii“.

♦ Sfântul Epifaniu admite o singură renaştere, o singură

Pocăinţă perfectă care e Botezul. Dacă totuşi cineva mai păcătuieşte

după Botez, uşa mântuirii nu este închisă pentru el, având putinţa

curăţirii prin Pocăinţă.

♦ Sfântul Ioan Scărarul, în cartea sa „Scara“, la a patra treaptă

a suirii spre cer scrie că: „Fără Spovedanie nu este iertare de

păcate“.

♦ Sfântul Atanasie Sinaitul, patriarhul Antiohiei, vorbind despre

pregătirea demnă pentru Cuminecare prin Spovedanie, spune:

„Mărturiseşte-ţi lui Dumnezeu, prin preot, păcatele tale“.

♦ Sfântul Ioan Damaschin scrie: „Pocăinţa este întoarcerea,

prin asceză şi osteneli, de la starea cea contra naturii la starea

naturală şi de la diavol la Dumnezeu“. După acelaşi Sfânt Părinte,

Pocăinţa are un caracter curăţitor ca şi Botezul. Primul botez a fost

prin potop, al doilea prin mare şi nor, al treilea cel prin Lege, al

patrulea a fost botezul pocăinţei Sfântului Ioan Botezătorul, al

cincilea Botezul Mântuitorului, al şaselea prin Pocăinţă şi lacrimi, al

şaptelea prin sânge şi mucenicie.

♦ Sfântul Ioan Gură de Aur, încă înainte de a se preoţi, spune

despre Pocăinţă, întemeiat pe texte şi pilde biblice: -

Nabucudonosor, Ahab, Manase, David, Onisim, fiul risipitor,

incestuosul, ninivitenii - şi cele mai mari păcate, spovedite cu

lacrimi urmate de îmbunătăţirea vieţii. Iată ce mare este virtutea

Pocăinţei“.

♦ Sfântul Grigorie de Nazianz numeşte Pocăinţa „Botezul

lacrimilor“.

♦ Sfântul Grigorie al Nyssei urmând învăţătura Sfinţilor Părinţi

despre Pocăinţă se adresează penitenţilor şi-i cheamă la tratament

duhovnicesc. El spune că preotul se întristează de păcatul fiului său

duhovnicesc, aşa cum s-a întristat Iacob la vederea hainei iubitului

său fiu Iosif. Trebuie să vă încredeţi în cel ce v-a născut în Dumnezeu

mai mult decât în cei ce v-au născut trupeşte. Descoperiţi-i cu

îndrăzneală secretele cele mari, descoperiţi-i tainele sufletului vostru,

precum se descoperă doctorului rănile cele mai secrete. El va purta

grijă de sănătatea voastră.

♦ Sfântul Efrem Sirul spune: „Omul, prin păcat, îşi ia pe

umeri sarcini grele de purtat, dar toate le poate uşura prin

Pocăinţă. Că întru noi (preoţii) este a lega şi a dezlega. Iar a lui

Dumnezeu este a ierta celor ce cad înaintea Lui. Păcatele prin

Pocăinţă se curmă. Prin Pocăinţă ajungem în societatea sfinţilor,

căci Pocăinţa este călătorie prin uşa cea strâmtă, spre viaţa de veci.

Vremea Pocăinţei este viaţa pământească. Aici şi acum să ne

pocăim“.

♦ Sfântul Atanasie cel Mare spune: „Toate păcatele săvârşite

după Botez se iartă prin Pocăinţă. După cum omul botezat de preot

se luminează prin harul Duhului Sfânt, tot astfel acela care se

mărturiseşte în Pocăinţă primeşte de la preot iertarea prin harul lui

Hristos“.

♦ Sfântul Vasile cel Mare zice: „Pocăinţa nu trebuie să

înceteze în cursul întregii vieţi, căci cine este fără de păcat? În

toată clipa păcătuim, dacă nu cu fapta apoi cu cuvântul, dacă nu

cu cuvântul apoi cu gândul.

Oricât de mici sunt păcatele, ele pătează conştiinţa, iar

conştiinţa trebuie să fie mereu curată. Dacă trebuie să fie păstrată

în curăţenie, dar totuşi zilnic se pătează, atunci în toată ziua trebuie

să o şi curăţim. Toţi păcătuim, toţi avem nevoie de Pocăinţă,

totdeauna“.

                CUM POATE SĂ AIBĂ LOC POCĂINŢA?

          Pocăinţa poate avea loc aşa cum se întâmplă când un om ajunge

într-o cameră întunecată, care deodată este luminată de razele soarelui.

Cât a privit camera în întuneric, i se părea într-un anume fel, adică

multe din cele aflate acolo nu le vedea, şi nici nu presupunea că se află

acolo. Multe lucruri şi le închipuia altfel de cum erau de fapt. Trebuia

să se mişte cu grijă, întrucât nu ştia unde se află obstacolele, dar iată,

camera se luminează, el vede totul limpede şi se mişcă liber.

Acelaşi lucru se petrece în viaţa duhovnicească. Când suntem

cufundaţi în păcate iar mintea noastră este ocupată numai cu grijile

lumeşti, nu luăm aminte la starea sufletului nostru. Suntem nepăsători

la starea noastră lăuntrică şi mergem neîncetat pe o cale greşită, fără

să ne dăm seama de asta. Dar iată o rază a luminii dumnezeieşti

pătrunde în sufletul nostru. Câtă murdărie vom vedea atunci în noi

înşine! Cât neadevăr, câtă minciună! Vom înţelege limpede că

mergeam pe căi greşite. Şi vom înţelege clar care-i calea cea bună.

          POCĂINŢA TREBUIE SĂ FIE DIN TOATĂ INIMA

      Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen zicându-i: „Am săvârşit un

păcat mare şi aş vrea să mă pocăiesc trei ani“. Bătrânul i-a zis: „E

mult“. Fratele i-a zis iarăşi: „Îmi va fi de ajuns un an?“ Bătrânul i-a

răspuns din nou: „E mult“. Cei care erau de faţă au întrebat: „Dar

dacă se va pocăi patruzeci de zile?“ Bătrânul a replicat: „E mult“. Şi

apoi a adăugat: „Eu zic că dacă un om se pocăieşte din toată inima,

şi-şi făgăduieşte să nu mai facă acel păcat, Dumnezeu îl primeşte

chiar în trei zile“. Convorbirea va fi fost teoretică. Se vede aceasta din

faptul că erau de faţă şi alţii. Bătrânul era întrebat cu scopul de a

dezlega unele din nedumeririle ucenicilor. Şi iată că, în cel mai biblic

înţeles al pocăinţei, accentul este pus pe intensitatea pocăinţei. Nici

în trei ani, nici într-un an, ci „din toată inima“. Cele trei zile sunt,

desigur, doar o măsură simbolică ca să se vadă cât de neimportant

rămâne timpul în raport cu intensitatea căinţei inimii.

                            UN MODEL DE POCĂINŢĂ

                 Din cartea Arhimandritului Heruvim Karambelas, „Părinţi

contemporani de la Sfântul Munte Athos“ (volum 1), prezentăm ca un

model de pocăinţă viaţa Părintelui Elias Panagulakis.

S-a născut în Kalamata în 1873. A primit puţină învăţătură, doar cât

să poată citi şi scrie. Până la 30 de ani a cântat la instrumente muzicale

şi ţinea o cârciumă lângă Biserica Sfântul Nicolae. Toţi trântorii şi

vagabonzii oraşului se adunau aici. El era şeful şi avea o puternică

influenţă asupra lor. Trăia o viaţă desfrânată şi împrăştiată,

nerespectând şi netemându-se de nimeni. În 1902, unul dintre prietenii

lui apropiaţi a murit. Panagulakis s-a dus la înmormântare şi a urmărit

cu mare atenţie sfânta slujbă. Expresia: „A trecut din moarte la viaţă“

(Ioan 5:24) l-a tulburat şi, tremurând, l-a întrebat pe preot dacă mai

există o altă viaţă după moarte. Acesta l-a învăţat adevărurile credinţei

ortodoxe, catehizându-l. Panagulakis era deja prizonier al harului

dumnezeiesc. Îngrozit de destrăbălările sale anterioare s-a dus la un

preot, la ieromonahul Glimanos, de la mănăstirea Velanidia,

mărturisindu-şi păcatele cu zdrobire de inimă şi hotărându-se să ducă

pe viitor o viaţă creştină model. După care şi-a vândut cârciuma şi

toate ale sale şi şi-a acoperit camera cu perdele negre. I-a vizitat pe cei

cărora le greşise în trecut, le-a cerut iertare în genunchi şi a îndreptat

toate nedreptăţile făcute mai înainte. În cele din urmă s-a hotărât să se

facă ascet. Mai întâi s-a dus la Mani, unde a rămas câteva luni, după

care s-a întors la Kalamata, aşezându-se într-o chilie de lângă capela

schitului „Sfânta Ana“. Puţin mai târziu s-a mutat într-o chilie de

lângă cimitirul oraşului. Acolo, fără să fie tuns călugăr, a trăit 15 ani

în asceză aspră, postind şi rugându-se. S-a abţinut cu totul de la carne,

peşte, ouă şi lapte, gustând ulei numai sâmbăta şi duminica.

Miercurea şi vinerea nu mânca absolut nimic. Nu avea pat, ci dormea

foarte puţin pe o scândură aşezată pe pământ. Deoarece alţi tineri,

atraşi de exemplul lui, au început să vină să locuiască cu el, a mai

construit câteva chilii mici cu banii primiţi de la nişte creştini

evlavioşi. Uşile acestor chilii erau aşa de strâmte, încât nu puteai intra

decât în dungă. În fiecare duminică şi sărbătoare o mulţime de creştini

se adunau în chilia lui Panagulakis, iar el propovăduia cuvântul lui

Dumnezeu. În încăperea simplă în care predica era atârnat un schelet

uman, ca o continuă amintire pentru cei ce ascultau, că totul este

deşertăciune în această lume. Predicile lui Panagulakis erau simple şi

nemeşteşugite, dar ieşeau dintr-o inimă aprinsă de dragoste pentru

Hristos şi au renăscut o mulţime de suflete. Acest ascet lipsit de

învăţătură avea ucenici tineri care au ajuns mai târziu mari lucrători ai

Evangheliei. Panagulakis nu împlinise încă 45 de ani când a fost lovit

de o formă gravă de tuberculoză. A adormit întru Domnul în ianuarie

1917, lăsând în urma sa mulţi fii duhovniceşti şi renumele unui bărbat

sfânt.

Un om cu credinţă în Dumnezeu se va lepăda de sine, adică de

duhul lumii şi astfel având duhul lui Hristos şi dispreţuindu-se pe sine

atunci când păcătuieşte cu sau fără voie va ajunge la prihănirea de

sine, la înfrânare şi la ascultare de cei mai mari iar aceste două virtuţi

duc la smerenie. Un om credincios va avea frică de Dumnezeu, se va

pocăi iar pocăinţa îi va aduce ascultarea, înfrânarea şi gândul la

moarte care duc la smerenie, iar lacrimile la rugăciune curată. Omul

cu nădejde în Dumnezeu va avea dragoste şi pocăinţă. Dragostea

atrage după sine înstrăinarea de tot ce este rău, neplăcut lui

Dumnezeu. Înstrăinarea atrage după sine tăcerea iar tăcerea duce la

rugăciune curată.

„Sufletul tău şi pământul, deopotrivă sunt grădină,

Unde, orişice sămânţă prinde iute rădăcină;

Deci, cum vrei tu în grădină, pui: cucută de otravă

Sau crini albi, a căror vrajă te ridică până-n slavă“.

(Vasile Militaru)

Cel ce se pocăieşte trebuie să-şi mărturisească păcatele

chivernisitorului tainelor lui Dumnezeu, adică preotului său duhovnic,

iar nu oricui se va întâmpla. Scopul iubirii dumnezeieşti faţă de cei

păcătoşi este vădit prin cuvintele lui Dumnezeu prin gura proorocului:

„Spune-le: Precum este adevărat că Eu sunt viu, tot aşa este de

adevărat că Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se

întoarcă de la calea sa şi să fie viu. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la

căile voastre cele rele!“ (Iezechiel 33:11). Deoarece mijloacele de

îndreptare trebuie să fie potrivite cu păcatul şi să se aducă roade

vrednice de pocăinţă, după cele ce sunt scrise: „Faceţi, dar, roade

vrednice de pocăinţă“ (Luca 3:8), ca nu cumva lipsind roadele, să fim

loviţi de ameninţare, căci s-a zis: „Orice pom care nu face roadă

bună se taie şi se aruncă în foc“ (Luca 3:9). De aceea mărturisirea

păcatelor să se facă înaintea acelora cărora le este încredinţată

iconomia tainelor lui Dumnezeu. Aşa ştim că din vechime cei ce se

pocăiau la fel făceau înaintea Sfinţilor. În Evanghelie e scris că-şi

mărturiseau păcatele lui Ioan Botezătorul (Matei 3:6), iar mai târziu

înaintea Apostolilor, care îi şi botezau (Faptele Apostolilor 19:18).

Dumnezeu îl cheamă pe om la veşnicie. Iată Dumnezeu spune prin

cuvântul proorocului: „Că două rele a făcut poporul Meu: pe Mine,

izvorul apei celei vii, M-au părăsit, şi şi-au săpat fântâni sparte care

nu pot ţine apă“ (Ieremia 2:3).

Sunt poticneli din care cu anevoie omul se ridică şi deznădejde

din care cu anevoie iese omul. Cele nouă Fericiri rostite de

Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Matei 5: 1-12), sunt tot atâtea trepte

către desăvârşire. Fericirile sunt calea pocăinţei. Pocăinţa este o cale

pe care o numim anevoioasă şi ea este calea cea îngustă, este cu

răstignire şi cu durere. Psalmul 50, care este un psalm de pocăinţă, cu

atâta putere este scris şi un asemenea sentiment de pocăinţă se află în

el încât şi acum, când îl citeşte cineva, vrăjmaşul neamului omenesc,

diavolul, tremură şi se înspăimântă, nesuferind puterea lui.

                     POCĂINŢA ESTE ÎNTOARCERE

                            DE LA MOARTE LA VIAŢĂ

Chipul îl avem în noi, dar asemănarea unde este? Pocăinţa este

întoarcere de la moarte la viaţă. Pocăinţa începe numai în măsura în

care avem harul Duhului Sfânt, fiindcă omul, fiind în întuneric şi

necunoscând lumină, nu ştie ce este lumina, dar nici întunericul.

Numai în măsura în care lumina harului deschide înţelegerea inimii

omului, omul este în stare să vadă mai întâi întunericul în care zace.

Numai văzând diferenţa între lumina adevărată şi întuneric putem

spune că vedem în cât întuneric zăcem.

„Viaţa nu-i decât o carte, cuprinzând atâtea file

Câte-n cartea-I scris-a Domnul ale vieţii tale zile...

Filele-i sunt însă albe, să scrii numai tu pe ele,

Ori cu slove de-ntuneric, ori cu slovele de stele;

Şi, cum poate fiecare cartea vieţii să şi-o scrie:

Ori în moarte se afundă, ori trăi-va-n veşnicie!“

(Vasile Militaru).

               FILE DIN PATERICUL EGIPTEAN

                              DESPRE POCĂINŢĂ

Unui frate care căzuse în păcat, i s-a arătat satana şi i-a zis: „nu

eşti creştin?“ Iar fratele i-a răspuns: „orice sunt, tot sunt mai bun

decât tine“. Iar satana i-a zis: „îţi spun ţie, că te duci la chinuri“. Şi

a zis fratele: „Nu eşti tu nici judecătorul meu, nici Dumnezeul

meu“. Şi văzând că n-a putut birui, satana s-a dus, în timp ce fratele

s-a pocăit înaintea lui Dumnezeu în chip curat şi s-a făcut iscusit.

Spuneau părinţii despre un bătrân că îi ziceau gândurile: „Lasă

astăzi că mâine te vei pocăi!“ El le răspundea: „Astăzi mă voi pocăi

şi mâine fie voia lui Dumnezeu“.

Un bătrân s-a dus odată într-o cetate să-şi vândă vasele şi din

întâmplare a şezut la poarta unui om bogat, care trăgea să moară. Şi

şezând, a luat aminte şi a văzut nişte bărbaţi negri, înfricoşători,

călări pe cai negri şi având în mâinile lor tobe de foc. Ajungând la

poartă, au lăsat caii afară, iar ei au intrat înăuntru şi văzându-i,

muribundul a strigat cu glas mare: „Doamne, miluieşte-mă şi îmi

ajută!“ Au zis lui aceia: „Acum când a apus soarele, ţi-ai adus

aminte de Dumnezeu? Pentru ce, când strălucea ziua, nu L-ai

căutat? Acum nu mai e nădejde de mântuire, nici mângâiere“. Şi

aşa, cu sila smulgându-i sufletul, s-au dus.

Un frate, fiind stăpânit de mâhnire, l-a întrebat pe un bătrân:

„Ce voi face, că-mi zic gândurile că fără de vreme m-am lepădat

de lume şi nu pot să mă mântuiesc“. Şi i-a răspuns bătrânul: «Dacă

nu putem să intrăm în „Pământul Făgăduinţei“, mai de folos este

să ne rămână oasele în pustie, decât să ne întoarcem în Egipt».

Doi fraţi după trup s-au lepădat de lume. Unul şezând în muntele

Eleonului, într-una din zile aprinzându-se tare la inimă de umilinţă s-a

pogorât în Sfânta Cetate. Şi mergând la judecător i-a mărturisit

păcatele sale după care i-a spus: „pedepseşte-mă după pravilă!“

Judecătorul minunându-se a socotit în sine şi i-a zis fratelui: „cu

adevărat, omule, de vreme ce tu singur ai mărturisit, nu îndrăznesc

să te judec mai înainte de Dumnezeu, căci poate că El te-a iertat“.

Şi mergând fratele şi-a pus fiare la picioare şi la gât şi s-a încuiat întro

chilie. Dacă mergea cineva şi-l întreba cine i-a pus acele fiare,

răspundea: „Judecătorul!“ Mai înainte de moarte cu o zi, venind

îngerul la el au căzut fiarele de pe el numaidecât. A doua zi venind

slujitorul şi întrebându-l cine i-a dezlegat fiarele a răspuns fratele:

„Cel ce mi-a dezlegat păcatele“. Căci mi S-a arătat ieri zicându-mi:

„pentru răbdarea ta dezlegatu-s-au toate păcatele tale“. Şi S-a atins

cu degetul de fiare şi îndată au căzut. Acestea zicând, fratele degrabă

a murit.

                         OSTENIŢI-VĂ ŞI POCĂIŢI-VĂ !

Iată ce cuvânt ziditor de suflete găsim în Patericul Sarovului

despre osteneală şi pocăinţă.

„Să nu ne lenevim. Să nu amânăm săvârşirea faptelor bune, să

ne rugăm zilnic. Să aşteptăm întotdeauna fiind pregătiţi să auzim

glasul trâmbiţei. Până când viaţa acestui veac nu se va sfârşi şi

sufletul nu se va despărţi de trup, să ne grăbim fără de lene să

dobândim prin fapte virtuţile, bucuria nesfârşită, liniştea necontenită

şi împreună cu îngerii şi cu toţi sfinţii să-L lăudăm neîncetat pe

Dumnezeu. Să nu ne îngrijim de satisfacerea plăcerilor trupeşti, căci,

ce vom primi bun de la trup? Acum cât mai avem timp, să nu ne

lenevim în săvârşirea celor trebuitoare sufletului. Viaţa noastră este

trecătoare şi se scurge repede, precum fumul în văzduh. Viaţa

omului este ca norul ce se ridică de la pământ spre cer. Deci,

osteniţi-vă şi pocăiţi-vă. Asemănătoare şi minunate sunt şi cuvintele

Sfântului Vasile cel Mare care ne îndeamnă să nu fim nepăsători şi

leneşi căci şi marii Sfinţi, Părinţi înduhovniciţi şi Sfintele muceniţe

în ceasul cel straşnic al morţii nu scapă de durerile chinuitoare ale

despărţirii sufletului de trup, de încercările celui rău. De aceea, dacă

toţi drepţii trec prin chinuri în ceasul morţii, noi, cei pătimaşi şi

păcătoşi, cum vom evita aceste chinuri? Şi ce ajutor vom avea dacă

în fiecare clipă Îl supărăm pe Dumnezeu şi nu ne îngrijim de

mântuirea sufletului nostru?“

Sfântului Grigorie Teologul, spune că pocăinţa are, două

feţe. Ea priveşte la cele trecute şi la cele viitoare; la cele trecute

ca să-ţi plângi păcatele săvârşite; la cele viitoare ca să nu le mai

faci. Cel ce sădeşte pomii şi iarăşi îi smulge nu va culege roade

din sădirea sa.

Sfântul Ioan Scărarul ne îndeamnă să fugim de locurile

care ne dau prilejul să cădem în păcat. Pentru ce Maria

Egipteanca nu s-a întors de la Ierusalim, unde s-a pocăit de viaţa ei

păcătoasă de mai înainte, în Egipt, ci s-a dus în pustietatea de

dincolo de Iordan? Pentru că înainte de a fi ajuns în Egipt ar fi

trebuit să se întâlnească cu lucrurile de mai înainte care ar fi dus la

trezirea păcatului. Omul ce se află aproape de cauzele păcatului se

aseamănă cu cel ce stă pe marginea unei gropi adânci şi vrăjmaşul îl

aruncă acolo unde vrea. Chibritul din ce se aprinde ? Din atingere şi

frecare. Tot aşa şi inima noastră iubitoare de păcat nu se poate să nu

se robească când i se descoperă prilejuri de păcat. Cad stâlpii şi

făcătorii de minuni, după cum vedem din istorie; ce să mai aşteptăm

dar de la trestiile frânte?

Sfântul Apostol Pavel a plâns zi şi noapte, 3 ani de zile,

îndreptând lipsurile altora (Faptele Apostolilor 20:31), iar noi nu

plângem nici pentru păcatele noastre. Avva Arsenie spune că

cine nu plânge aici pentru sine acela va plânge veşnic acolo.

Noi suntem veşnici, dar depinde de noi unde ne vom petrece

veşnicia. Să avem mereu în minte cuvintele spuse de Însuşi

Mântuitorul nostru Hristos: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca

pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor“ (Matei 18: 2-3).

                            Iubiţi credincioşi,

Pocăinţa este unul din mijloacele pe care Biserica Mântuitorului

le pune la îndemâna creştinilor pentru a se curăţi de întinăciunea

păcatelor. Cu alte cuvinte este o cale de curăţire sufletească. După

cum microbii bolilor otrăvesc trupul, la fel microbii păcatelor otrăvesc

sufletul omului şi după cum trupul nu se poate împăca cu boala, la fel

sufletul nu se poate împăca în nici un chip cu otrava păcatului. Leacul

de curăţire şi ispăşire a păcatului este Pocăinţa. Pocăinţa este Taina în

care Dumnezeu iartă prin preotul duhovnic păcatele creştinilor care se

căiesc sincer şi le mărturisesc înaintea preotului. Pocăinţa este după

Sfântul Ioan Damaschin, întoarcerea dintru cel afară de fire, la cel

după fire, şi de la diavol la Dumnezeu prin nevoinţă şi osteneală.

Pocăinţa ca Taină a fost anunţată şi instituită de către Mântuitorul

care a vestit-o atunci când a spus Sfântului Apostol Petru: „Şi îţi voi

da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat

şi în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri“

(Matei 16:19). De asemenea a anunţat Pocăinţa ca Taină, atunci când

le-a spus tuturor Apostolilor Săi: „Adevărat, adevărat, grăiesc vouă

oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi

dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer“ (Matei 18:18) şi a

instituit-o după Învierea Sa, ca pe una din roadele Învierii Sale, când

arătându-se Apostolilor Săi, le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi

ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi“

(Ioan 20: 22-25). Alături de post şi rugăciune, Pocăinţa este un mijloc

pe care Dumnezeu ni l-a dat ca să ne putem îndrepta şi să ne arătăm

înaintea feţei Sale ca fii iubitori şi ascultători. Trebuie să ne pocăim

pentru că ştim că suntem păcătoşi. Cu voie sau fără de voie, cu ştiinţă

sau cu neştiinţă, toţi greşim în faţa lui Dumnezeu, toţi călcăm

poruncile sale. Pocăinţa marchează o etapă hotărâtoare în creşterea

duhovnicească. Ea se produce în viaţa omului fie atunci când, brusc,

ca o străfulgerare, înţelege semnificaţia hotărâtoare a credinţei pentru

soarta lui veşnică, ca şi pentru viaţa de zi cu zi, fie că se leapădă de

necredinţa sa de mai înainte sau de erezie, când îşi dă seama de marele

păcat pe care l-a făcut lepădându-se de credinţa creştin ortodoxă.

Pocăinţa se manifestă de asemenea ori de câte ori, mai apoi, omul

simte că a păcătuit cu fapta, cu cuvântul ori cu gândul.

„Eu mă pot pocăi în ceasul morţii!“, spun unii. Cu o

asemenea pocăinţă s-ar putea să ne ducem în iad. Dacă nu

aducem pocăinţă decât pe patul morţii, atunci putem spune că nu

noi părăsim păcatele, ci ele ne părăsesc pe noi. Trebuie să ne

temem ca la cel neputincios să nu fie şi pocăinţă neputincioasă,

iar la muribund - pocăinţă moartă.

În ceasul morţii nu mai ai putere să faci binele, dacă nu l-ai făcut

în vremea vieţii. După cum este îndoielnic pentru cei ce plutesc pe

ape, dacă vor fi salvaţi când se află la gura unei prăpăstii, tot aşa de

îndoielnică este mântuirea pentru un păcătos când acesta se află la

porţile sau gura morţii. Când dar vom fi mai buni? Să ne îndreptăm cât

mai este timp! Un peşte, fiind încă în apă, dacă rupe plasa în care a

fost ademenit şi înoată spre adâncul apei, atunci el e salvat. Dar dacă

plasa a fost scoasă pe malul uscat atunci nu mai este pentru el vreo

salvare. Tot aşa şi noi, ne putem salva atâta vreme cât ne aflăm în

viaţa de aici, până când mai avem putere şi putinţă să aruncăm de pe

noi greutatea păcatelor şi să moştenim veşnica mântuire.

Trebuie să lucrăm cât este ziuă, cât este viaţa de acum, căci de va

veni noaptea, adică moartea, atunci nimeni nu mai poate lucra. Dacă

am călcat poruncile lui Dumnezeu, ne-am murdărit haina de la botez.

Să imităm pocăinţa lui David şi a altor Sfinţi, să arătăm prin tot felul

de fapte şi cuvinte o adevărată pocăinţă, pentru a atrage asupra noastră

darul Duhului Sfânt, strigând din tot sufletul, cât mai des posibil:

DESCHIDE-MI UŞILE POCĂINŢEI, DĂTĂTORULE DE

VIAŢĂ!

Bibliografie: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Viaţa părintelui Nicodim Măndiţă,

vol.1, Editura Agapis, Bucureşti, 2005; Arhim. Heruvim Karambelas, Părinţi duhovniceşti

contemporani de la Muntele Athos, Editura Deisis, Sibiu, 1997; Sfântul Vasile cel Mare,

Sfântul Pahomie şi Sfântul Casian, Rânduielile vieţii monahale, Editura Sofia, Bucureşti,

2005; Patericul Sarovului, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2005; Preot Ilarion Felea, Pocăinţa,

Editura Scara, Bucureşti, 2000; Filotei Zervakos, Sfaturi, minuni şi rugăciuni, Editura Sofia,

Bucureşti, 2005; Sfântul Nectarie din Eghina, Despre pocăinţă şi spovedanie, Editura

Egumeniţa, Galaţi, 2004.

           Completare la cateheza despre pocăinţă

                          EXISTĂ PATRU FELURI DE OAMENI

● Primul fel de oameni sunt aceia care nesocotesc calea ce duce

către cer. Nici nu sunt interesaţi să afle despre ea, deoarece sunt

aplecaţi pe deplin către cele pământeşti şi trecătoare.

● Al doilea fel sunt oamenii care preferă să urmeze calea cea lată

ce duce la pierzare, pentru că nu vor să se ostenească, să se

necăjească, să postească, să se roage. Iubesc mai mult odihna şi

plăcerile trupului, sunt leneşi şi indiferenţi, iubitori de desfătare,

iubitori de trup, robi ai pântecelui.

● Al treilea fel sunt oamenii care doresc şi vor să urmeze calea

către cer, dar sunt lipsiţi de călăuză. Mulţi care au vrut să păşească pe

această cale, fără un îndrumător potrivit, au pierdut drumul, au pierdut

direcţia cea bună şi au căzut în prăpăstii şi s-au sfârşit. Alţii au căzut

între tâlhari, adică între demonii cei vicleni, şi, fiind răniţi de aceştia

au murit.

● Al patrulea fel sunt oamenii puţini şi aleşi, care cu credinţă şi

frică de Dumnezeu au trăit, căutând şi găsind îndrumătorul

duhovnicesc, cu discernământ, şi călăuziţi de acesta au păşit cu

siguranţă pe calea cea strâmtă şi plină de întristări şi au ajuns în ceruri.

                                        CELE 7 SURLE

    Dumnezeu cheamă pe oameni la pocăinţă prin 7 surle, aşa cum

putem citi în Cărarea Împărăţiei (pag. 81-126).

           1. Dumnezeu ne cheamă mai întâi prin glasul conştiinţei -

glasul lui Dumnezeu din adâncul fiinţei noastre.

           2. Cine nu ascultă de glasul conştiinţei îi rânduieşte

Dumnezeu chemarea prin cuvânt. Domnul Iisus Hristos a fost

primul care a chemat prin cuvânt. Acum chemarea o face prin glasul

preoţilor, prin predica preoţimii.

           3. Mulţi nu ascultă de chemarea prin cuvânt. Acestora le

rânduieşte Dumnezeu chemarea prin necazuri: boli, suferinţă,

diferite.

          4. Dacă nu le auzi şi nu le înţelegi pe acestea, atunci Dumnezeu

rânduieşte chemarea patra: războiul şi te cheamă cu tunul.

         5. Unii nu aud nici acest glas şi atunci Dumnezeu rânduieşte

necazuri mai presus de fire: cutremure, desfacerea pământului,

erupţia vulcanilor, uragane, diluvii (revărsări mari de ape).

         6. A şasea chemare sau surlă este prin anarhia şi ateismul din

vremea lui Antihrist şi cine trece prin această încercare şi rămâne

drept credincios este mântuit.

        7. Şi mai este chemarea a şaptea: Chemarea la Judecata

Universală.

                 CUVÂNT AL SFÂNTULUI EFREM SIRUL DESPRE

                                              POCĂINŢĂ

                  Sfântul Efrem Sirul se transformă ad-hoc în avocat al

neputinciosului om, chemând la bară POCĂINŢA, care realizează o

admirabilă pledoarie pe lângă Dumnezeu. Şi a început (POCĂINŢA)

să pună cuvânt pentru omenire zicând: Stăpâne, ştii omul pe care L-ai

zidit, că din tină L-ai făcut şi are fire neputincioasă. Că dacă nu va

dormi în fiecare noapte, nu poate să fie viu. Dacă nu va mânca în

fiecare zi, nu va birui. În vreme de iarnă răceşte, vara se arde. Seara

nu vede, noaptea nu cutează să umble. Dacă aleargă slăbeşte. Dacă se

va linişti se întunecă la minte. Dacă va şedea se mâhneşte. Dacă va

grăi mult osteneşte... Şi voieşti Stăpâne, atâta neputinţă să biruiască

păcatul degrabă? Întru multe gânduri este încurcat omul... Întru lucruri

nepotrivite, întru cele văzute se împiedică, întru cele tăinuite se arată

nepregătit... către cei ce pândesc sufletul, neputincios. Către trup,

grijuliu, de hrănirea femeii şi a copiilor, mult îngrijorat. Ce firea

împotriva diavolului, Stăpâne? Ce poate sârguinţa trupului împotriva

unui atât de mare balaur, Doamne?

Unii se aprind de focul pocăinţei iar alţii se aprind de focul

mâniei şi al fărădelegii.

            ► Cât de stupid este proverbul: „Cum sunt toţi, aşa sunt şi

eu! Dacă Noe ar fi fost aşa cum au fost toţi ar fi pierit şi el odată cu

ceilalţi“ (Adrian Juguseni).

            ► „Să fim Niniviteni, iar nu Sodomiteni, să ne pocăim ca să

nu pierim cu păcatul“ (Sfântul Grigorie Teologul .

            ► „Toată nenorocirea nu constă în faptul că ai căzut, ci că

după ce ai căzut nu te scoli. Nenorocirea nu constă în faptul că ai

păcătuit ci că te încăpăţânezi să rămâi în păcat“ (Sfântul Ioan Gură

de Aur).

            ► „Nu mărimea, nici mulţimea păcatelor îl pierde pe păcătos,

ci viaţa nepocăită. A păcătui este lucru omenesc, dar să te afli în

păcat şi să stai culcat este lucru diavolesc“ (Sfântul Tihon de

Zadonsk .

            ► „Nu există păcat de neiertat în afară de păcatul nepocăit“

(Sfântul Isaac Sirul).

           ► „A cădea este neputinţa mea, dar ca să rămân în păcat este

partea diavolului, este pierzania mea“ (Chiril episcopul Helitop).

          ► „Pe Dumnezeu nu-l supără atât păcatele făcute de noi cât

lipsa noastră de dorinţă de a ne scula“ (Sfântul Ioan Gură de Aur).

           ► „În ochii lui Dumnezeu nu acela care cade în păcate este

urât, ci acela care nu încetează a se pietrifica în păcate“ (Avva

Chesarie).

            ► „Pocăinţa este cutremurarea sufletului la poarta raiului“

(Sfântul Isaac Sirul).

RAIUL este plin de păcătoşi pocăiţi

şi

IADUL este plin de păcătoşi nepocăiţi.

Mirul cel mai de preţ sunt lacrimile pocăinţei. Atâta vreme cât

păcatul există în lume, oamenii vor avea nevoie de pocăinţă.

Maranatha: Vino Doamne, Iisuse! Vai de noi dacă până în clipa

morţii, nu ne pocăim, vai de noi! În pocăinţă, important este viitorul

iar nu trecutul, însănătoşirea şi nu boala. Cine amână pocăinţa îşi

poate pierde mântuirea.

                                 CĂMILA ÎŞI TULBURĂ APA...

               Când am fost la Ierusalim, în ţara cămilei, am văzut un nărav

ciudat ce-l are cămila. Când ajunge la o apă limpede, o tulbură îndată

şi apoi bea din ea. Am căutat să aflu ce înseamnă aceasta şi am aflat că

acest lucru îl face cămila fiindcă îşi vede în oglinda apei chipul cel

urât şi, neplăcându-i această urâciune, se apucă îndată şi tulbură apa.

În chipul cămilei sunt şi oamenii cei păcătoşi. Ei nu suferă

oglinda Sfintei Evanghelii, pentru că în ea îşi văd urâciunea vieţii lor.

Păcătoşii nu suferă nici pe cei credincioşi pentru că şi viaţa

credincioşilor este o oglindă curată în care păcătoşii îşi văd urâciunea

vieţii lor şi a faptelor lor. Din această pricină, păcătoşii au batjocorit şi

vor prigoni totdeauna pe cei drepţi şi credincioşi, ca să se împlinească

cuvintele Mântuitorului: „Dacă pe Mine M-au urât, şi pe voi vă vor

urî... Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî de voi şi vă voi prigoni...“.

               ADEVĂRATA POCĂINŢĂ ŞI ROADELE SALE

       Înţeleptul Didim cel orb zice că „adevărata pocăinţă curăţeşte

mintea celui ce se pocăieşte“.

Sfântul Nil afirmă că „o pocăinţă bună este de mare folos

pentru mântuire; pentru aceasta, trebuie ca ea să fie lucrată

permanent“.

Proorocul Isaia (30:15), zice „căci atunci când vă întoarceţi

cu suspine, atunci vă veţi mântui“.

Sfântul Apostol Pavel zice: „Căci întristarea cea după

Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău“

 (Romani 7:10). Nimeni nu a pierit vreodată folosind puternicul leac al

pocăinţei.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Pocăinţa este pricina

Împărăţiei Cerurilor, este intrarea în rai, este bucuria veşnicei

desfătări. Cel ce se pocăieşte pentru răul ce l-a săvârşit, chiar dacă

nu se dovedeşte o pocăinţă pe măsura păcatelor sale, el va primi cu

toate acestea o răsplată pentru pocăinţa sa“.

Sfântul Clement Alexandrinul zice: „Cel care a avut înainte o

viaţă stricată şi ticăloasă, dacă la urmă se pocăieşte, prin timpul de

după pocăinţă, şterge păcatele vieţuirii sale celei rele de mulţi ani“.

Şi iarăşi: „A te pocăi cu nefăţărnicie înseamnă a te opri de la păcat

şi a nu te mai uita în urmă“.

Sfântul Clement Alexandrinul în altă parte zice: „Nu este bine

să păcătuieşti, dar bine este să te pocăieşti; la fel cum este de dorit să

fii sănătos în toată vremea, este de dorit să te recuperezi după boală.

Deci pentru cel ce a făcut mari fapte bune în viaţa lui, dar la

sfârşitul vieţii a alunecat spre păcat, zadarnice sunt toate ostenelile

lui dinainte“.

Sfântul Vasile cel Mare sfătuieşte: „Nu deznădăjdui, nici nu

înceta a te ruga, ci apropie-te, chiar de eşti păcătos, că să-L slăveşti

pe Stăpânul şi să-I dai pricină să-ţi arate bunăvoinţa Lui atunci

când păcatele îţi sunt iertate. Tot aşa, dacă îţi este teamă să te

apropii, ai împiedicat mărinimia Sa şi ai trecut cu vederea

nemăsurata Lui bunătate“. Şi iarăşi: „Am fost vrăjmaşi prin păcate?

Să ne vindecăm prin pocăinţă; totuşi, pocăinţa fără post este

zadarnică“.

         DESPRE CHEMAREA ADRESATA DE IUBITORUL DE

                          OAMENI, DUMNEZEU, PACATOSILOR

Prin toţi proorocii, Dumnezeu i-a chemat la pocăinţă pe toţi

păcătoşii.

◙ Prin proorocul Maleahi, El îi cheamă pe toţi astfel:

„Întoarceţi-vă la Mine, şi Eu Mă voi întoarce către voi, zice Domnul

Savaot“ (Maleahi 3:7).

◙ Prin proorocul Ieremia, El îi mustră astfel: „Aşadar să se

întoarcă fiecare de la calea lui cea rea; îndreptaţi-vă căile şi

purtările voastre“ (Ieremia 18:10).

◙ Prin proorocul Isaia, El zice: „Eu sunt Domnul, şi nu este

alt Dumnezeu afară de Mine, Dumnezeu drept şi izbăvitor nu este

altul decât Mine şi veţi fi mântuiţi, voi cei ce locuiţi ţinuturile cele

mai îndepărtate ale pământului“ (Isaia 45: 21-22).

◙ Prin proorocul Ioil, Dumnezeu cheamă la pocăinţă zicând:

„Întoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră, cu postiri, cu plâns,

cu tânguire. Sfâşiaţi inimile voastre şi întoarceţi-vă către Domnul

Dumnezeul vostru, căci El este milostiv şi îndurat, încet la mânie şi

mult-milostiv şi-i pare rău de răul care L-a trimis asupra voastră“

(Ioil 2:12-13).

◙ Prin proorocul Zaharia, Dumnezeu cheamă la pocăinţă

zicând: „Întorceţi-vă către Mine, zice Domnul Savaot“ (Zaharia

1:2).

◙ Prin proorocul Iezechiel, El zice: „Căci Eu nu voiesc

moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu; întoarceţi-vă deci şi

trăiţi!“ (Iezechiel 18:31).

◙ Înaintemergătorul a fost un prooroc al pocăinţei.

◙ Însuşi Mântuitorul a venit şi a propovăduit pocăinţa şi

iertarea păcatelor: „Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi

Eu vă voi odihni pe voi“ (Matei 11:28).

◙ Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind acest verset, zice: Nu

cutare şi cutare, ci toţi veniţi la Mine, toţi cei împovăraţi, toţi cei

întristaţi, toţi cei cu păcate! Veniţi, nu ca să vă pedepsesc, ci ca să vă

iert păcatele! Veniţi, nu pentru că am nevoie să Mă slăviţi, ci pentru că

doresc mântuirea voastră. Că Eu vă voi odihni pe voi! N-a spus

numai: Vă voi mântui, ci ceea ce-i cu mult mai mult: Vă voi da

deplină odihnă! Mai mult pentru a-Şi arăta marea Sa iubire de oameni

şi pentru a-i face pe păcătoşi să se grăbească spre pocăinţă, El le

descoperă tainele cerului: „Că şi în cer va fi mai multă bucurie

pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouă zeci şi nouă

de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă“ (Luca 15:7).

◙ Spune Sfântul Nil: „Dumnezeu nu se pleacă degrab spre cei

ce păcătuiesc, ci le dă timp de pocăinţă pentru vindecarea şi

îndreptarea greşelii“. Propovăduirea Sfinţilor Apostoli a avut drept

scop propovăduirea pocăinţei la toate neamurile, începând de la

Ierusalim.

                   ESTE DE TREBUINŢĂ SĂ NE GRĂBIM

                                 SPRE POCĂINŢĂ?

Primejdia de a ne pierde sufletele trebuie să se constituie într-un

îndemn spre a ne îngriji de mântuire. Pe cel ce nu se îngrijeşte de

mântuirea sufletului său îl ameninţă două primejdii: fie aceea că îl

poate găsi moartea, fie că îl poate părăsi harul. În ambele cazuri, răul

este imens, deoarece urmarea este moartea sufletului. Iată ce ne învaţă

Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu amânaţi întoarcerea la Domnul,

nici nu aşteptaţi de pe o zi pe alta, ca nu cumva să vă pierdeţi în timp

ce aşteptaţi. Vremea morţii este necunoscută; şi este necunoscută

pentru următoarea pricină: ca să privegheaţi totdeauna. De aceea,

ziua Domnului vine la fel ca un fur noaptea; nu pentru a fura, ci

pentru a ne îndemna să fim mereu în stare de veghe. Pentru că cel

ce ştie că va veni furul stă şi priveghează şi, aprinzându-şi candela,

este totdeauna treaz. În acelaşi fel, aprinzând flacăra credinţei şi

având o viaţă curată, ţineţi strâns şi cu bucurie candelele într-o

continuă priveghere. De vreme ce nu ştim când vine Mirele, trebuie

să stăm pregătiţi permanent ca, atunci când va veni, să ne găsească

priveghind“.

Sfântul Grigorie Teologul spune şi el: „Nu este de trebuinţă să

aştepţi un anumit timp pentru a te îndrepta, deoarece nu ştii ce se

poate întâmpla mâine. Mulţi, făcând fel şi fel de planuri, nu au

ajuns a doua zi să le ducă le bun sfârşit“. „Dacă continui să-ţi pierzi

vremea aşteptând ziua de mâine, prin puţina ta amânare vei fi jefuit

de cel rău, după cum îi e obiceiul să facă el în astfel de cazuri.

Diavolul spune: dă-mi mie prezentul, iar lui Dumnezeu dă-i

viitorul; dă-mi mie tinereţea, iar lui Dumnezeu dă-i bătrâneţea, dă-mi

mie desfătările, iar lui Dumnezeu zădărnicia. Cât de mare este

primejdia care te înconjoară. Multe sunt necazurile ce ne pot apărea

în cale. Războiul te-a istovit; un bob a căzut unde nu trebuie (un

lucru atât de neînsemnat, de ai o părere bună despre tine, nu uita cât

de uşor poate muri omul); ori aluneci pe calea băuturii, ori te-a

doborât un vânt, ori un cal a fugit cu tine, ori ai luat otravă şi te

chinuie, ori ai fost găsit bolnav atunci când trebuia să fii de folos“.

Harul lui Dumnezeu îl părăseşte pe cel ce nu se pocăieşte

deoarece acesta a fost nepăsător faţă de bunătatea, îngăduinţa şi

răbdarea lui Dumnezeu.

Sfântul Apostol Pavel le spune celor ce stăruie în păcat: „Şi

socoteşti tu, omule, care-i judeci pe cei ce fac unele ca acestea, dar

le faci şi tu, crezi oare că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? Sau

dispreţuieşti tu bogăţia bunătăţii Lui şi a îngăduinţei şi a îndelungii

Lui răbdări, neştiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la

pocăinţă? Dar, după învârtoşarea ta şi după inima ta nepocăită, îţi

aduni mânie în ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui

Dumnezeu, Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui“ (Romani 2:3-

6).

Sfântul Apostol Petru zice: „Îngăduinţa dumnezeiască se

transformă în mâhnire, răbdarea în nerăbdare, bunătatea în scârbă.

Iată pricina pentru care corifeul Apostolilor ne avertizează şi el să

nu ne lăsăm înşelaţi. Nu trebuie să privim răbdarea şi îngăduinţa lui

Dumnezeu ca o tărăgănare, deoarece El nu e delăsător, ci dovedeşte

îngăduinţă, nevrând ca cineva să piară, ci ca toţi să vină la pocăinţă.

Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet

mare, stihiile arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el

se vor mistui“ (2 Petru 3:9-10).

Că trebuie să ne grăbim a-L căuta pe Domnul o spune Însuşi

Domnul: Mă veţi căuta şi nu Mă veţi găsi (Ioan 7:34). De aceea,

atâta timp cât suntem chemaţi de har, este trebuinţă de o apropiere

continuă. Lipsa acestei apropieri face ca atunci, într-un târziu, când ne

vom decide să căutăm harul, să nu-l mai găsim, deoarece uşa se va

închide şi, în timp ce vom striga: „Deschide-ne, deschide-ne nouă“,

Mirele ne va striga: „Nu vă cunosc pe voi“ (Matei 25:12). Am trăit în

păcat; poate că vom şi muri în păcat. Cine poate dovedi pentru noi

contrariul, dacă rămânem nepocăiţi? Iată ce spune Domnul iudeilor:

„Eu Mă duc şi Mă veţi căuta şi veţi muri în păcatul vostru“ (Ioan

8:21). Deci, dacă nu ne vom pocăi atâta timp cât îl avem pe Hristos

chemându-ne la El, vom muri în păcatul nostru. Îl vom căuta, dar

căutarea noastră va fi în zadar. De aceea, este necesar să luăm aminte

că este de mare trebuinţă să ne grăbim spre pocăinţă, atât pentru faptul

că harul lui Dumnezeu ne poate părăsi, cât şi pentru aceea că, adesea,

înseşi păcatele ne pot aduce o moarte năprasnică şi neaşteptată, aşa

cum afirmă Sfântul Apostol Pavel în Epistola adresată corintenilor

celor păcătoşi: „De aceea mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi

bolnavi şi mulţi au murit“ (1 Corinteni 11:30).

Un exemplu de părăsire din partea lui Dumnezeu despre care dă

mărturie Sfânta Scriptură este cazul lui Sedechia, regele lui Iuda, care,

în ciuda faptului că a căutat milă prin proorocul Ieremia, cerându-i

acestuia să se roage lui Dumnezeu pentru popor (cf. Ieremia 21:2), a

fost nimicit împreună cu regatul său. Totuşi, Ieremia a primit poruncă

de la Dumnezeu să nu se roage pentru ei, deoarece îl dăduse pe

Sedechia împreună cu regatul său pe mâna înfricoşătorului tiran

Nabucudonosor, regele Babilonului. Aceasta este pricina pentru care

Ieremia nu s-a rugat pentru ei. Oraşul a fost cucerit şi jefuit; au trecut

prin ascuţişul săbiei de la cel mai mic până la cel mai bătrân. Toată

familia lui Sedechia a fost măcelărită sub ochii acestuia; lui i-au scos

ochii, apoi l-au pus în lanţuri şi l-au dus ca rob în Babilon. Dumnezeu

Şi-a vărsat supărarea şi urgia asupra lui Sedechia, fiindcă el şi poporul

său au nesocotit şi au luat în batjocură cuvintele proorocului Ieremia,

şi-au învârtoşat inimile, refuzând să se întoarcă către Domnul (cf.

Ieremia 52:7-11).

Desigur că este înfricoşător, dar este şi drept. Este firesc ca cel

ce-L părăseşte pe Dumnezeu să fie şi el, la rândul lui, părăsit de El.

Este drept ca cel ce dă la o parte harul chemării lui Dumnezeu să fie şi

el dat la o parte de Dumnezeu. Este drept ca Dumnezeu să-Şi întoarcă

faţa de la cei ce-L părăsesc şi sunt indiferenţi faţă de El.

Sfântul Grigorie de Nyssa remarcă faptul că: „în acest fel

dreapta judecată a lui Dumnezeu e în funcţie de dispoziţiile noastre;

acele trăiri dinlăuntrul nostru, pe acestea ni le răsplăteşte dreptatea,

făcând judecată în funcţie de ele“.

Tertulian zice: „Dumnezeu nu se mulţumeşte cu o pocăinţă

formală, ci cercetează adâncimea sentimentului de pocăinţă. Nu

trebuie să amânăm din zi în zi pocăinţa. Să nu ascultăm mai mult de

glasul ruşinii decât de cel al pocăinţei. Ce fel de scuză este aceasta,

ruşinea? Ai păcătuit cu fruntea sus şi acum refuzi să-ţi pleci fruntea

pentru a cere iertare“.

Sfântul Isaac Sirul spune: „Pocăinţa este absolut necesară

atât celor care au păcate grele, cât şi celor ce nu au. Nici un om pe

pământ nu este desăvârşit. Chiar dacă ai ajuns în vârful scării

virtuţilor, să te rogi pentru iertarea păcatelor tale. Semnele

adevăratei pocăinţe sunt supunerea fiarei mâniei şi abţinerea de a-i

judeca pe ceilalţi. Mânia este întotdeauna semn al unei mari

mândrii. Autoînvinuirea, pocăinţa şi smerenia ne scutesc de o

grămadă de ispite şi căderi. Pocăinţa este lupta cu păcatul“.

Psalmul 50, care de pocăinţă, cu atâta putere este scris şi un

asemenea sentiment de pocăinţă se află în el încât şi acum, când îl

citeşte cineva, vrăjmaşul neamului omenesc, diavolul, tremură şi se

înspăimântă, nesuferind puterea lui.

Să ne amintim vestita apoftegmă a Avvei Pimen cel Mare: „Mai

bine un om care greşeşte şi se pocăieşte, decât unul care nu greşeşte

şi nu se pocăieşte. Cel dintâi are cuget bun, căci se mărturiseşte pe

sine păcătos, însă cel de-al doilea are cuget mincinos şi distrugător

de suflet, căci se mărturiseşte pe sine drept“.

                             POCĂINŢĂ ŞI SPOVEDANIE

              După citirea cărţilor sfinte ortodoxe un rol important pentru

mântuirea sufletului îl are pocăinţa. Nu există o altă cale către

mântuire afară de pocăinţă. În prezent oamenii se mântuiesc prin

suferinţe şi pocăinţă. Fără pocăinţă nu este iertare, nici îndreptare:

sufletul omului moare. Dacă nu ar exista pocăinţa, nu ar fi nici cei ce

se mântuiesc. Pocăinţa este scara care duce la Rai. Da, în pocăinţă stă

taina mântuirii. Cât de simplu, cât de clar! Însă cum procedăm noi?

Renunţăm la pocăinţa mântuitoare arătată de Dumnezeu şi ne grăbim

spre a exersa virtuţile aparente (imaginare, închipuite), pentru că sunt

plăcute simţămintelor noastre; apoi, puţin câte puţin, pe neobservate

ne infectăm cu părerea de sine. De aceea cel ce doreşte să se

mântuiască să se căiască cât mai des. Povara păcatelor se înlătură prin

pocăinţă şi spovedanie

                            TOŢI SUNTEM ÎN ÎNŞELARE

                  Sfântul Igantie Briancianinov spune: „Cu toţii suntem în

înşelare“. Pentru a înţelege aceste cuvinte trebuie să ţinem seamă că

Sfinţii Părinţi socoteau „pocăinţa sau plângerea păcatelor“ ca fiind

cea mai mare lucrare a vieţii. Iată câteva cuvinte din Patericul

egiptean, pentru a întări afirmaţia Sfântului Iganatie Briancianinov:

Un frate l-a întrebat pe Avva Sisoe, zicând: „Părinte, mă văd pe

mine că aducerea-aminte a lui Dumnezeu (adică rugăciunea minţii)

petrece cu mine“. A zis Avva Sisoe: Nu este mare lucru să fie

cugetul cu Dumnezeu, ci mare este să te vezi pe tine sub toată

zidirea.

................................................................................................................

Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: „Ce voi face

păcatelor mele?“ A zis lui Avva Pimen: „Cel ce voieşte să se

izbăvească de păcate, prin plâns se izbăveşte, iar cel ce voieşte să

agonisească bună - săvârşire, prin plâns o agoniseşte. Căci plânsul

este calea pe care ne-a dat-o Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţii când

au zis: Plângeţi, că altă cale nu este, fără numai aceasta!“

Plânsul are îndoit folos: „lucrează şi păzeşte“.

Auzind Avva Pimen că a adormit Avva Arsenie cel Mare,

lăcrimând a zis: „Fericit eşti Avva Arsenie, că te-ai plâns pe tine în

lumea aceasta. Că acela care nu se plânge pe sine aici, acolo va

plânge veşnic. Deci, ori aici de voie, ori acolo de munci, este cu

neputinţă a nu plânge. Cei vechi spuneau: Precum umbra noastră

pururea o avem cu noi, ori încotro am merge, aşa se cade nouă să

avem umilinţa şi plângerea pururea cu noi, ori încotro vom merge,

oriunde am fi“.

                       LUCRUL CEL MAI SCUMP DIN LUME

          Se spune că Dumnezeu a zis unui dintre îngerii Săi: Mergi pe

pământ şi adu-Mi lucrul cel mai scump din lume!

Îngerul a zburat pe pământ şi a străbătut munţi şi văi, mări şi

râuri, în căutarea lucrului celui mai scump din lume. În sfârşit, după

câţiva ani îngerul a ajuns pe un câmp de bătălie şi a zărit un viteaz

ostaş murind din pricina rănilor primite pe când îşi apăra ţara. Îngerul

a luat o picătură de sânge, a dus-o la scaunul lui Dumnezeu şi a spus:

Doamne, negreşit acesta este lucrul cel mai scump din lume.

Dumnezeu a spus: Cu adevărat, îngere, scump este înaintea ochilor

Mei, dar nu acesta este lucrul cel mai scump din lume.

Astfel îngerul s-a întors pe pământ şi, după ce a umblat mulţi ani,

a ajuns la un spital unde o soră zăcea aşteptând să moară de o boală

cumplită de care se molipsise îngrijindu-i pe alţii. Când ultima suflare

a ieşit din trupul ei fără viaţă, îngerul i-a dus sufletul la scaunul de

judecată zicând: Doamne, Dumnezeule, negreşit acesta este lucrul

cel mai scump din lume. Dumnezeu a zâmbit şi a zis îngerului: Cu

adevărat, îngere, jertfa pentru alţii este foarte scumpă înaintea

ochilor Mei, dar nu acesta este lucrul cel mai scump din lume.

Îngerul s-a întors pe pământ şi a umblat încă mulţi ani. S-a

întâmplat ca într-o zi, îngerul să zărească un om cumplit la înfăţişare,

călărind printr-o pădure întunecoasă. Se ducea la coliba duşmanului

său să-l nimicească. Apropiindu-se de casa duşmanului, ferestrele erau

luminate, iar membrii familiei, negândindu-se la nimic rău, îşi vedeau

de treburile lor. Răufăcătorul s-a apropiat şi a privit pe fereastră. A

văzut-o pe soţia duşmanului său cum punea copilul în pat şi-l învăţa să

se roage, spunându-i să mulţumească lui Dumnezeu pentru toate

binecuvântările Lui. Privind scena, răufăcătorul a uitat de ce venise.

Şi-a amintit de copilăria sa - cum mama sa îl punea în pat şi-l învăţa să

se roage lui Dumnezeu. Inima lui s-a înmuiat şi o lacrimă i s-a scurs

pe obraz. Îngerul a prins lacrima şi a zburat la Dumnezeu, zicând:

Doamne, negreşit acesta este lucrul cel mai scump din lume -

lacrima de pocăinţă. Dumnezeu a surâs către înger şi a zis: Cu

adevărat, îngere, Mi-ai adus lucrul cel mai scump din lume -

lacrima de pocăinţă, care deschide porţile cerului.

       A-ţi mărturisi păcatele nu înseamnă că-I spui lui Dumnezeu ceva

ce El nu ştia deja. Dar până ce le mărturisim, ele sunt ca un zid între

noi şi Dumnezeu. De îndată ce le mărturisim (cu sinceritate şi căinţă),

ele se fac pod. Aşadar podul nostru către Dumnezeu îl construim cu

pocăinţă şi iertare.

      Avva Sisoe, care a petrecut 80 de ani în pustie, a murit la vârsta

de 100 de ani. A dus o viaţă de pocăinţă. Lacrimile căinţei i-au lăsat

urme adânci pe chipul strălucitor. Totuşi la 100 de ani încă mai cerea

lui Dumnezeu vreme de pocăinţă. Ucenicii lui s-au mirat: Tu ceri

vreme de pocăinţă, care eşti desăvârşit? Bătrânul Sfânt a răspuns:

 Cu adevărat, nu mă ştiu pe mine să fi pus început bun. După 80 de

ani de nemaivăzută creştere duhovnicească, încă nu ajunsese la

desăvârşire. Încă mai râvnea să sporească, dându-şi seama de

nemărginitele putinţe întru Hristos.

            Cultele religioase au confiscat cuvântul pocăinţă, pentru că

pocăinţă este un cuvânt autentic ortodox. Cu adevărat se pocăiesc

doar ortodocşii, cultele religioase nu cunosc pocăinţa fiind departe

de adevăr.

                Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Ce voi face

păcatelor mele? A zis lui bătrânul: Cel ce voieşte să se izbăvească de

păcate, prin plâns se izbăveşte, căci plânsul este calea pe care ne-a

dat-o Scriptura şi Sfinţii noştri Părinţi, zicând: Plângeţi, că altă cale

nu este, fără numai aceasta. Plânsul are lucrare îndoită: lucrează şi

păzeşte. Auzind Avva Pimen că a adormit Avva Arsenie cel Mare,

lăcrimând, a zis: Fericit eşti Avva Arsenie, că te-ai plâns pe tine în

lumea aceasta. Că acela care nu se plânge pe sineşi aici, atunci

acolo se va plânge veşnic.

                      DECI ORI DE VOIE AICI, ORI ACOLO ÎN

                 MUNCI, ESTE CU NEPUTINŢĂ A NU PLÂNGE.

       Cu cât este mai sporit cineva în sfinţenie, cu atât mai adâncă este

înţelegerea păcătoşeniei sale. Dimpotrivă, cu cât este cineva mai

căzut, cu atât mai slabă este înţelegerea păcătoşeniei sale, iar

majorităţii oamenilor această înţelegere lipseşte cu totul. De aceea

marea parte a oamenilor nu înţeleg lucrarea de nevoinţă a pocăinţei şi

nu simt nevoia de a se îndeletnici cu o astfel de lucrare. DECI

POTRIVIT NEPUTINŢEI ÎNŢELEGERII POCĂTOŞENIEI

PROPRII, SUNTEM ÎN ÎNŞELARE!

Cei vechi spuneau: Precum umbra noastră pururea o avem cu

noi, ori încotro mergem, aşa se cade nouă să avem umilinţa şi

plângerea pururea cu noi, ori încotro vom merge şi oriunde vom fi.

Şi neplăcută înaintea lui Dumnezeu este rugăciunea în care nu ne

simţim păcătoşi. OARE NE PUTEM LĂUDA CU O ASTFEL DE

RUGĂCIUNE??? De vreme ce nu putem, trebuie să recunoaştem că

rugăciunea noastră este nedesăvârşită în faţa lui Dumnezeu! Aceasta

este înşelarea, în general vorbind, de care suferă întreaga omenire şi

noi înşine! MERITĂ OBSERVAT CĂ CULTELE RELIGIOASE

ŞI TOŢI CREŞTINII SUPERFICIALI, SUNT LIPSIŢI PE DE-ANTREGUL

DE ACEST SIMŢĂMÂNT DE PĂCĂTOŞENIE. Este

un semn limpede că sunt în înşelare!