Să plângem cu Maica lui Dumnezeu

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Avva Isaac a zis: „Odată am stat cu Avva Pimen şi am văzut că el era în extaz, şi, deoarece obişnuiam să vorbesc foarte deschis cu el, am făcut o metanie în faţa lui şi l–am întrebat „Spune–mi, unde ai fost?” Iar el nu a vrut să-mi spună. Dar când am insistat, el a răspuns: „gândurile mele au fost cu Sfânta Maria, Maica lui Dumnezeu, aşa cum a stat Ea şi a plâns la Crucea Mântuitorului, şi îmi doresc să pot plânge mereu la fel de mult cât a plâns Ea atunci”.

                                                                                                           Zicerile Părinţilor Pustiei

Plânsul a avut întotdeauna un rol important în spiritualitatea ortodoxă. Pot spune puţin sau nimic despre darul lacrimilor, deoarece nu am acest dar. Dar l–am văzut. Şi de multe ori am văzut poporul lui Dumnezeu pocăindu–se pentru păcatele lui, oferind oferta pură a lacrimilor lui lui Dumnezeu.

Cea mai importantă problemă a vieţii spirituale este starea inimii. Este de fapt o inima „smerită” într–o stare pe care Dumnezeu o poate folosi? Este foarte posibil ca noi să–I prezentăm lui Dumnezeu o inimă împietrită (despre acest lucru pot vorbi într–o anumită măsură din experienţa personală), şi să aflăm că, atunci când ne rugăm, ne rugăm cu greu, Dumnezeu pare absent, lucrurile spirituale devin cenuşă înaintea noastră, necazurile altora nu reuşesc să ne atingă. În lumea noastră modernă cele mai multe spectacole oferite în inimile noastre, deşi orientate spre recurs emoţional, au totuşi un efect de împietrire frecventă a inimilor noastre. Plângem pentru un personaj dintr-un film, dar inimile noastre rămân neatinse de imagini de mare suferinţă prezentate în filmul ştirilor reale.

Emotivitatea din primul exemplu nu este o problemă a inimii, ci de sentimentalism, care nu are aproape nimic de-a face cu inima sau cu starea corespunzătoare a acesteia în faţa lui Dumnezeu. Mai mult, în secolul al XIX–lea, creştinismul a fost împletit cu sentimentalismul. A produs minunate structuri gotice şi Liturghii, dar adesea a fost îndeplinit cu sentimentalism, mai degrabă decât cu pocăinţă. Este foarte posibil să simţim religios, dar ca acest lucru să nu aibă nimic de a face cu Dumnezeu.

Înmuierea inimii noastre este un proces lung, lent, dar, probabil, activitatea cea mai importantă a vieţii noastre spirituale. Ni se spune că „inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi”. (Psalm 50) Părinţii se referă la lacrimile de pocainţă, ca „la al doilea botez”.

Spovedania regulată este, probabil, printre cele mai importante medicamente date nouă în Biserică pentru vindecarea de împietrirea inimii noastre. Rugăciunea, lectura spirituală corespunzătoare, precum şi actele de caritate faţă de alţii sunt, de asemenea, părţi importante ale acestei vindecări a inimii.

Dacă nu–ţi pasă suficient de cei de lângă tine, atunci începe să–ţi  schimbi inima arătând milă. Dă bani (un lucru foarte uşor, într–adevăr, care este atât de rar folosit ca instrument pentru a înmuia inima)! Fă acte de caritate.

În cazul în care inimii îi este greu să se roage, atunci du–te la spovedanie şi spune–I lui Dumnezeu, în prezenţa preotului, şi cere să fii vindecat. Noi nu trebuie să neglijăm niciodată o inima împietrită. Acesta este începutul morţii şi a corupţiei în sufletul nostru.

Maicii lui Dumnezeu, care Şi–a cedat inima lui Dumnezeu atât de complet şi cu astfel de perfecţiune, I S–a spus, la prezentarea lui Hristos în templu, „şi chiar prin sufletul tău va trece sabie!„ (Ev. După Luca 2:35) Ea nu se temea de o astfel de sabie , dar a stat fermă lângă Hristos la Cruce, şi Şi–a purtat sabia cum El Şi–a purtat Crucea. Nu este de mirare că Părinţii Pustiei îşi doresc întotdeauna să plângă într–un astfel de mod. Pentru a avea o astfel de inimă înaintea lui Dumnezeu înseamnă să-L cunoaştem în plinătatea Lui.

sursa

http://parintelestephen.wordpress.com/2012/07/21/sa-plangem-cu-maica-lui-dumnezeu/