Bun este Dumnezeu şi dătător de bunătăţi celor vrednici; rău este diavolul şi făcător a tot felul de răutăţi. După cum lipsa de invidie vine de la Cel bun, tot aşa invidia urmează diavolului. Să fugim de acest păcat de nesuferit. Invidia este învăţătura şarpelui, născocirea demonilor, sămânţa duşmanului, arvuna iadului, piedică evlaviei, cale spre gheenă, lipsire de Împărăţia cerurilor.
Invidioşii se cunosc oarecum după faţă. Privirea le este uscată şi lipsită de strălucire, obrazul posomorât, sprâncenele încruntate, sufletul tulburat de patimă, fără putinţă de a judeca adevărat lucrurile.INVIDIA, INVIDIA,INVIDIA...este INTRISTAREA pentru binele și bunastarea aproapelui și BUCURIA pentru nefericirea altora. Cumplită patimă este invidia! Invidiosul, face ceea ce nici diavolul nu face, adică, diavolul, invidiaza numai pe omeni, nu și pe ceilalți diavoli, în timp ce omul invidiază pe semenii lui. Omul invidios, nu slăvește pe Dumnezeu pentru binefacerile pe care i le trimite zilnic, ci este chinuit sufletește pentru fericirea aproapelui sau. Sfantul Vasile cel Mare spune ca: “Precum rugina distruge în întregime fierul, în acelaș mod invidia devirează pe cel care o are” Ce frumos zice Sfântul Efrem Sirul: “Cel ce invidiază este biruit, fiindcă, are și dușmănia, are și vrajba fiindcă de sporirea altora se întristează ”. Invidiosul este tuturor vrăjmaș: pe cei ce drept viețuiesc, îi vorbește de rău, celor ce sunt in călătorie le pune piedici, pe cei cucernici şi credinciosi, îi uraste, este fățarnic și viclean cu toți.
Răutatea este cea mai pură formă de slabiciune deşi ei cred că prin asta devin importanţi şi puternici. Răul din tine îţi macină sufletul şi te ucide secundă cu secundă, devenind şi mai slab, fiind capabil doar să urăşti. Răutatea este o boală corozivă pentru suflet. Cred că numai un om care se detestă profund își otrăvește sufletul și își irosește viața, abandonându-se urâtului și răului...
Nimic nu-i dezbină mai mult pe oameni decât invidia, care e o boală neînchipuit de grea şi mult mai primejdioasă decât iubirea de argint, căci ea este rădăcina tuturor relelor. Iubitorul de argint este mulţumit atunci când el dobândeşte ceva, pe când cel care invidiază nu se mulţumeşte decât atunci când semenul său nu dobândeşte nimic. Fericirea sa este nefericirea celuilalt. Există o nebunie mai mare ca aceasta? Omul invidios se topeşte ca o lumânare văzând că vecinului său îi merge bine. Astfel, el nu numai că se lipseşte de bunătăţile cereşti, dar nici în această viaţă nu are linişte. Molia nu roade lâna şi nici viermele carnea aşa cum invidia roade şi distruge inima şi măruntaiele omului invidios. Iată de ce, chiar dacă ai face minuni sau ai fi curat cu trupul, dacă ai posti şi te-ai nevoi şi dacă ai ajunge la virtuţile îngerilor, nu eşti decât un păcătos, pentru că a pus stăpânire pe tine patima invidiei. Nu te deosebeşti cu nimic de închinătorii la idoli, dacă îi iubeşti pe cei care te iubesc. Gândeşte-te atunci care este starea ta dacă îi urăşti pe cei care te iubesc. Este mai rău să invidiezi decât să duşmăneşti, pentru că cel care duşmăneşte se potoleşte dacă dispare pricina duşmăniei lui şi chiar şi-l face prieten pe duşmanul său, pe când cu cel care invidiază aşa ceva nu se întâmplă niciodată. Cel care duşmăneşte îşi arată pe faţă patima, pe când invidiosul o ţine ascunsă. Cel care duşmăneşte are un anumit motiv pentru care se comportă astfel, pe când invidiosul nu are nici un motiv, în afară de patima sa şi de îndemnul satanei.
Toți cei care au reflectat asupra patimii invidiei sunt de acord ca izvorul sau radacina ei este trufia sau chiar vanitatea. Mai precis, originea invidiei trebuie căutată în aversiunea diavolului față de primul om aflat în grația lui Dumnezeu, înaintea căderii în păcat. Ce poate fi mai pătrunzător decât această boală? Este distrugerea vieții, ruina a firii, vrajmasă a darurilor dumnezeiești, împotrivire față de Dumnezeu. Cine l-a pornit pe demon, începătorul răutății, la război împotriva oamenilor? Oare nu invidia? Prin invidie demonul s-a arătat pe față luptator împotriva lui Dumnezeu; s-a mâniat pe Dumnezeu din pricina marilor daruri date de Dumnezeu omului; și pentru că n-a putut să se răzbune pe Dumnezeu, s-a razbunat pe om.
Cel încercat de invidie se întristează de orice reuşită pe care o are semenul său dar jubilează atunci când colegului de serviciu, fratelui, rudei, cunoştinţei i se întâmplă vreun necaz,Prezintă pericol antisocial şi provoacă violenţă oriunde pătrunde. Remediile sunt: respingerea linguşirii şi a instigării, permanenta raportare la modelul jertfelnic al lui Hristos cel Răstignit şi Înviat, recunoaşterea invidiei sub epitrahilul duhovnicului. Invidia indică patima ascunsă în adâncul sufletului omenesc manifestată prin paradoxul de a te bucura de răul aproapelui și a te întrista de binele lui. Invidia este "radacina tuturor relelor, izvorul dezastrelor, sămânța delictelor, cauza crimelor. De aici se ridică ura, de aici pornește animozitatea. Invidia aprinde lăcomia, văzând pe altul mai bogat decât el. Invidia aţâţă ambiția, când cineva află că altul s-a ridicat într-o funcție mai înaltă. Ori de câte ori invidia orbește sufletele și pune stăpânire pe tainiţele minții, teama de Dumnezeu este disprețuită, învățătura lui Hristos este neglijată, ziua judecății este uitată. TRUFIA se umflă, sălbăticia îndarjeşte, perfidia unelteşte, nerăbdarea izbește, discordia înfurie, mânia clocotește. De aici se rupe lanțul păcii între cei mari, de aici este călcată în picioare dragostea frățească". Spre deosebire de celelalte patimi care aduc oarecare satisfacere, invidia aduce numai tulburare sufletului omenesc.Cel cu sufletul bolnav de invidie nu găsește nici o plăcere nici în mâncare, nici în băutură, mereu suspină, geme și suferă.
Daca invidia este fiica trufiei, omoar-o pe mama, și fiica ei va muri..înfrângerii patimii prin virtute, că antidotul mândrie și implicit al invidiei este SMERENIA.
Rădăcina și începutul ZAVISTIEI este TRUFIA, căci trufaşul, voind să se înaţe deasupra celorlalți, nu poate răbda să fie cineva la aceiași măsură cu sine sau chiar mai sporit și, ca atare, este nemulțumit de înălțarea aceluia; iar cel smerit nu poate pizmui, fiindcă îsi vede și își recunoaște neputința, iar pe ceilalți îi socotește mai vrednici decât el însuși . Drept aceea nici nu este nemulțumit pentru darurile lor.
Nefericiţi sunt şi au fost toţi oamenii invidioşi din toate timpurile şi din toate locurile, pentru că se chinuiesc din pricina răutăţii lor şi, mai mult decât atât, sunt izgoniţi de Dumnezeu pentru acest păcat înfricoşător. Nu le rămâne altceva de făcut decât să se pocăiască şi să dobândească smerenie şi dragoste, ca să primească linişte sufletească şi bunăvoinţa lui Dumnezeu.
Aşadar, dacă de pe urma invidiei curg fără încetare peste noi, ca dintr-un izvor, moartea, pierderea adevăratelor bunătăţi, înstrăinarea de Dumnezeu, tulburarea legilor şi, în acelaşi timp, răsturnarea tuturor bunurilor din viaţă, să ascultăm pe apostoli şi "să nu alergăm după slava deşartă, întărâtându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii",ci mai degrabă să fim "buni, miloşi, iertându-ne unii pe alţii, după cum şi Dumnezeu ne-a iertat pe noi, în Hristos Iisus",Domnul nostru, Căruia slavă înălţăm împreună şi Tatălui şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu