DOAMNE AJUTA!
Schitul
Horăicioara se află la o distanţă de aproape un kilometru de Mănăstirea
Horaiţa, la 900 de metri altitudine. De pe şoseaua care leagă Piatra
Neamţ de Târgu Neamţ, din comuna Crăcăoani, pe un drum lateral, la 5 km
spre vest, se ajunge la Mănăstirea Horaiţa. De aici, urcând 1 km prin
pădure, se ajunge la Schitul Horăicioara.
După
vizita sa de prin 1881 la Schitul Horaiţei de pe munte, Calistrat Hogaş
rememora acest moment în „Amintiri dintr-o călătorie“, numind micuţa
aşezare monastică de aici „un adevărat cuib de vulturi aninat în
crăpătura unei stânci aeriene“. Schitul Horăicioara (Horaiţa Mică sau
Horaiţa Veche), cu hramurile „Buna Vestire“ şi „Izvorul Tămăduirii“, se
află sub jurisdicţia Mănăstirii Horaiţa. Este situat la aproape 1 km pe
versantul muntos dinspre nord-vestul Mănăstirii Horaiţa, la o altitudine
de 900 de metri.
Potrivit tradiţiei orale
consemnată în tinda bisericii, acest schit a luat fiinţă în anul 1466,
când Sfântul Voievod Ştefan cel Mare dădea poruncă stareţului de la
Horaiţa, arhimandritul Chiriac, să construiască pentru călugării săi un
schit, mai sus, în munte, întrucât la mănăstire voievodul adusese 200 de
vânători din jurul curţii de la Vaslui. Aceştia au stat în mănăstire
până în 1518, când, în lipsă de hrană, s-au retras în comuna Girov,
întemeind aici satul Gura Văii. În anul 1480, arhim. Chiriac, împreună
cu ucenicii lui, ridica din lemn prima biserică a acestui aşezământ
monahal, cu hramul „Buna Vestire“. În anul următor, călugării de la
schit au coborât din nou la mănăstire pentru a relua firul vieţii
monastice, sus rămânând doar cei mai legaţi de viaţa în singurătate.
Pentru că, după cum se ştie, atunci când izolarea căpăta forma unei
aspiraţii spre singurătatea deplină, călugării sihăstreau în locuri
îndepărtate, în chilii retrase „amenajate“ în hăţişurile pădurilor,
numele unora dintre aceştia stăruie şi astăzi în toponimia locală.
Irinarh Rosseti, ctitorul Horaiţei, plecat de la Horăicioara
Cu
timpul, la schit au început să vină din ce în ce mai mulţi doritori de
viaţă retrasă, astfel încât atunci când obştea de sus a Horăicioarei
copleşea spaţiile restrânse de locuit, călugării emigrau la mănăstirea
din vale.
De
aici a pornit şi Irinarh Rosseti constituind temeinic în vale, acum
aproape 185 de ani, comunitatea monastică a Horaiţei, în locul în care
se afla un paraclis construit pe temeliile unei alte biserici.
Prin
anii 1834-1848, boierul Solomon renovase schitul cu chiliile sale, dar
în aprilie 1868, demolând vechiul lăcaş, Hermoghen Buhuş, stareţul
Mănăstirii Horaiţa, l-a rezidit din piatră.
Noul
lăcaş al schitului a fost târnosit la 20 octombrie 1868 de locţiitorul
episcopului de Roman, arhiereul Isaia, primind hramul „Izvorul
Tămăduirii“, care este şi astăzi. De atunci şi până astăzi, biserica şi
chiliile schitului au fost supuse mai multor lucrări de restaurare şi
renovare, prin grija egumenilor care s-au succedat la conducerea
schitului.
Potrivit pisaniei, biserica a
mai fost renovată de ieromonahul Epifanie Acatrinei, stareţ al
Mănăstirii Horaiţa, şi sfinţită la 29 aprilie 1938. Un martor al
vechimii istorice a schitului, atestând cele de mai sus, este şi piatra
din incintă, aşezată în partea de nord-vest a bisericii actuale.
Inscripţia de pe această piatră atestă vechimea bisericii şi acoperă
locul Sfintei Mese a bisericii vechi ridicată de ucenicii sihastrului
Chiriac la începuturile schitului.
Biserica
adăposteşte şi o icoană a Maicii Domnului, mai mică decât icoana de la
mănăstire, cunoscută ca fiind făcătoare de minuni. Catapeteasma
bisericii, în stil gotic şi de dimensiuni reduse, a fost confecţionată -
probabil - cu puţin timp înainte de anul sfinţirii bisericii (1868).
„Continuă tradiţia vrednicilor înaintaşi“
Între
anii 1998-2002, ieromonahul Caliopie Pomohaci a organizat ample lucrări
de construcţie, consolidare şi înălţare cu 20 centimetri a zidurilor
sfântului lăcaş, înlocuirea lemnăriei acoperişului cu lemn de stejar şi
învelirea cu tablă de aramă, precum şi tencuieli interioare şi
exterioare.
Din anul 2003, sub îndrumarea
ieromonahului Antim Gemănar, egumen al Schitului Horăicioara, biserica a
fost pictată în tehnica frescă de pictorul Ciprian Istrati. De
asemenea, lăcaşul de cult a fost împodobit atât cu obiecte şi odoare de
cult, cât şi cu strane din stejar, vitralii şi un frumos mozaic
reprezentând „Izvorul Tămăduirii“.
„Retras
în inima munţilor, departe de «zgomotul» lumii, Schitul Horăicioara
continuă şi astăzi tradiţia vrednicilor înaintaşi de a împleti în mod
armonios rugăciunea şi munca, ascultarea şi isihasmul. În acest loc
binecuvântat de Dumnezeu, pelerinul dornic de linişte se poate bucura şi
de un cuvânt folositor pentru viaţa duhovnicească“, citim pe site-ul
mănăstirii, horaita.mmb.ro.
Izvorul care vindecă
De
la biserica Schitului Horăicioara, spre miazăzi, la circa 50 de metri
în aval, se află un izvor tămăduitor al Maicii Domnului care izvorăşte
de sub muntele Feriga. Datorită minunilor pe care le-a făcut apa acestui
izvor, a devenit cunoscut ca „izvor al tămăduirii“, iar schitul a
primit acest hram. La circa 200 m spre nord se află izvorul Horăiciorul,
care trece pe la nord de Mănăstirea Horaiţa. Hramul bisericii de la
schit prilejuieşte anual un amplu pelerinaj, în prima vineri de după
Paşti, când Ortodoxia prăznuieşte Izvorul Tămăduirii.
Tradiţia
consemnează că acest izvor tămăduitor al Maicii Domnului a apărut în
chip minunat. În urmă cu mai bine de un secol, în timpul stăreţiei
arhimandritului Ermoghen (1837- 1877), călugării care vieţuiau la schit,
majoritatea bătrâni, erau nevoiţi să coboare la 500 de metri de schit,
pentru a lua apă de la o fântână care există şi astăzi. Ei nu aveau altă
sursă de apă în apropiere. Astfel, au hotărât să postească şi să se
roage Maicii Domnului pentru a descoperi o sursă de apă mai aproape. În
urma rugăciunilor intense s-a petrecut o minune, Maica Domnului făcând
să izvorască apă dintr-o stâncă aflată cam la 50 m depărtare de biserica
schitului. Acest izvor, singura sursă de apă din împrejurimi, a fost
binecuvântat cu darul tămăduirii bolilor sufleteşti şi trupeşti ale
celor care merg acolo cu credinţă. Puterea sa tămăduitoare s-a dovedit
prin numeroasele vindecări miraculoase, unele dintre ele consemnate,
care s-au petrecut de-a lungul timpului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu