DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...
La praznicul de azi, praznicul Schimbarii la Fata, îndemnul Bisericii, îndemnul Domnului nostru Iisus Hristos a fost cuprins într-o cântare pe care fratiile voastre ati ascultat-o aseara la Vecernie, la Privegherea mare care s-a facut în cinstea acestui Praznic. Una din cântari, una din stihuirile de la Vecernie spune asa: “Veniti acum sa ne schimbam ca sa ne suim în muntele lui Dumnezeu si sa vedem Slava lui Hristos”.
Biserica voieste sa fim nu numai ascultatori a celor ce se spun despre Schimbarea la Fata, ci ne cere ca, iata, acum sa ne suim pe Tabor, acum sa vedem Slava lui Hristos! De altfel fratiile voastre, care participati la Sfintele Slujbe, sunteti constienti ca noi, crestinii drept maritori, traim aceste slujbe religioase. Praznuind, noi punem un suflet aparte în aceasta praznuire si anume noi ne facem contemporani cu evenimentele care sunt evocate si care sunt praznuite.
Însa aceasta suire pe care ne-o pretinde Biserica, aceasta vedere a Slavei lui Dumnezeu, cer duh fierbinte, cer cuget curat si cer zbor înalt. Ne cer ca la poalele muntelui sa lasam nu numai ce e pacatos, dar chiar si ceea ce e lumesc în general! Iata suntem acum în postul acesta, în Postul Adormirii Maicii Domnului. Un post este un rastimp de stradanie, dupa cum stiti, iar Biserica ne cere staruinta în praznicul acesta asezat la mijlocul postului, staruinta pentru schimbarea noastra la fata. Sigur ca e vorba despre schimbarea noastra sufleteasca la fata. Ce înseamna asta, sa ne schimbam sufleteste la fata? Înseamna sa schimbam întâi sentimentele noastre, si cu osebire ura! Ura cu toate formele ei: de la indiferenta, care e tot o ura deghizata, pâna la ura atroce si fatisa. Toate acestea trebuie schimbate în iubire, trebuie ca noi sa ne confundam cu ceea ce asa de stralucit zugravea Sfântul Apostol Pavel în Epistola catre Corinteni, în acel imn minunat al iubirii despre care noi am vorbit zilele trecute. Sa ne schimbam deci inima, sa ne schimbam cugetele, iubitii mei, mintile, sa ne lepadam de idolii mintii, sa ne lepadam de prejudecati, sa ne lepadam de ignoranta, de nestiinta, sa ne lepadam de erezii si de toate ratacirile, pentru ca mintea noastra trebuie sa aiba un anumit rost: trebuie sa înseteze dupa adevar si sa ajunga, aceasta minte a noastra, asa cum au facut Sfintii Parinti, sa contemple tainele credintei.
Sa ne schimbam voia, vointa, sa ajungem la aceasta taiere a voii cum spuneau Sfintii Parinti, taierea egoismului din noi, sa ajungem la ceea ce se numeste ascultare, in sensul ascultarii de Dumnezeu. Sa facem voia lui Dumnezeu, canalizînd cu perseverenta vointa noastra catre bine. Altfel spus, sa realizam caracterul în noi, purificîndu-ne de tot ceea ce e rau.
Aceasta este schimbarea la fata, schimbarea inimii noastre, schimbarea cugetelor noastre, schimbarea vointei noastre. Pentru aceasta ni se cere staruinta, iubitii mei. Dar trebuie sa stiti ca nu singura staruinta noastra realizeaza aceasta schimbare la fata. E necesara, pentru ca ea face lucrator Harul lui Dumnezeu: numai Acela ne schimba pe noi. Ia gânditi-va, fratiile voastre: exista ochiul, ochiul omului, dar daca n-ar fi lumina, ar putea sa fie ochiul cât de sanatos, ca el tot n-ar vedea nimica. Daca n-ar fi lumina, la ce ar mai folosi ochiul? Si, bine înteles, daca ochiul e bolnav, poate sa fie lumina cât de puternica, pentru ca omul tot n-ar vedea nimica. Iar acum fratiile voastre sa se gîndeasca la un exemplu banal, pe care-l dadeam si cu alte prilejuri: un aparat de radio, de televiziune, poate sa fie cât de bun, cât de perfectionat, poti sa-l pornesti, sa-l aranjezi pe o anumita lungime, dar daca nu exista o sursa emitatoare, degeaba sunt toate acestea! Si invers: poate sa fie sursa emitatoare cât de puternica, aceasta ramâne totusi fara folos, daca aparatul e defect, sau daca nu stii sa-l pornesti, ori daca nu te straduiesti macar sa-l pui în functiune. Am facut comparatiile acestea, iubitii mei, ca sa devenim constienti de faptul ca staruinta pentru schimbarea noastra la fata este necesara, dar ca aceasta schimbare la fata se realizeaza prin Harul lui Dumnezeu si ca Harul lui Dumnezeu nu lucreaza în fiinta noastra daca nu ne straduim si noi cât de putin, daca nu deschidem si noi usa inimii noastre cât de putin: “Iata, stau la usa si bat” – ne zice Dumnezeu, ne zice Domnul Nostru Iisus Hristos, cerîndu-ne sa deschidem usa, si depinde de noi daca vrem sau nu vrem sa deschidem, depinde de noi daca vrem sau nu vrem sa curatim ferestrele sufletului nostru ca sa poata patrunde lumina aceasta a soarelui dumnezeiesc în interior.
Stiind Mantuitorul nostru ca omul intotdeauna slabeste cu sufletul in vremea suferintei, a voit ca mai inainte de patima Sa cea de bunavoie sa-Si imbarbateze ucenicii, incredintandu-i, printr-o minune de taina, ca El este cu adevarat Mesia, Cel vestit de prooroci. (…)
“O, adancul bogatiei si al intelepciunii si al stiintei Lui Dumnezeu!… Caci cine a cunoscut gandul Domnului sau cine s-a facut lui sfetnic?” (Rom. 11, 33-34). A revarsat Domnul pe Tabor in inima ucenicilor Sai un strop de bucurie inaintea unui noian de suferinte. A aprins in sufletele lor o candela a nadejdii inaintea unui val de intuneric. Le-a ingaduit sa guste cereasca lumina, pentru ca in vremea rastignirii sa nu se indoiasca.
Nu te bucura deci, apostole Petre, mai inainte de a suferi si de a ne vesti Evanghelia Mantuirii. De vei ramane cu Domnul pe Tabor, atunci cine se va mantui, cine va invata, cine se va rastigni pentru noi? Cine va muri si cine va invia pentru noi? Sau cine in locul tau mai cu indrazneala va invata, va suferi si cu capul in jos se va rastigni? Cine va marturisi pe Hristos inaintea cezarilor Romei?
Vino iarasi la noi, Iisuse, nu-l asculta pe Petru! Coboara de pe Tabor si vino in casele noastre, in sufletele noastre! Vino aici unde suferim si ne trudim pentru paine! Vino aici unde ne rastignim de oameni, de diavoli, de patimi! Si daca Petru nu vrea sa coboare, Tu lasa-l pe munte si vino la noi, in inimile noastre!
Invata-ne cum sa ne mantuim, arata-ne cum sa rabdam. Deprinde-ne sa ducem crucea vietii. Invata-ne cum sa ne rastignim. Vino si sufera Tu pentru noi, rastigneste-Te in locul nostru, gusta Tu inainte paharul mortii, arata-ne calea cea noua a mantuirii prin suferinta.
O, cum nu am dori sa ramanem cu Petru pe muntele Tabor! Dar noi purtam trupuri ce se sugruma de boli, de pofte si de patimi. In noi avem inimi aprinse de ura. Acasa ne asteapta copiii cerandu-ne paine…!
O, cum am dori sa ne desfatam cu Petru acolo, pe muntele Tabor! Dar ne vedem impresurati de neguri, de pacate. Deci nu ne parasi, Iisuse, ci vino la noi in valtoare, la marginea muntelui. Aici Te asteptam, cu ceilalti ucenici, cu Toma si Andrei, cu Iacov si Matei, cu Iuda si Vartolomeu, cu Simon si Tadeu. Flamanzi si goi, straini si orfani, copii si batrani, vaduve si saraci, bolnavi si indurerati, cu totii Te dorim, Te asteptam; vino si Te impaca cu noi. Coboara si mai jos, la marginea marii, acolo unde se zbate viata in valuri, acolo unde se zbat corabii de stanci si atatea panze se sfasie, atatea vasle se rup, atatea suflete se ineaca de sila cumplita a valurilor. Noi stim ca muntele cu linistea si singuratatea lui Te cheama la rugaciune, dar totusi, priveste cu mila devale, spre mare. Acolo, in zare, se inalta talazuri, se sfarama maluri cu atata furie… Si aceasta este lumea. Si in valuri corabii se lupta cu marea, cu vantul, cu noaptea. Si acesta este omul.
Deci vino acolo, in mijlocul marii, in inima omului, in sanul familiei. Acolo unde se amesteca lumina cu intunericul, viata cu moartea, bucuria cu suspinul, painea cu tarana, dreptatea cu minciuna, mierea cu otrava, dragostea cu ura, vinul cu otetul, timpul cu vesnicia. Vino aici, unde suferim noi oamenii, impaca-Te cu noi, schimba fata lumii, potoleste marea, linisteste inimile, uneste intr-un cuget sufletele noastre.
Si intr-adevar, fara zabava, Iisus Hristos S-a coborat din nou la oameni, caci pentru ei venise El in lume. Taina savarsindu-se, norul s-a ridicat din nou la ceruri, Moise si cu Ilie nu s-au mai vazut, lumina a disparut, iar Iisus a mers jos la poala muntelui, la marginea marii, in zarva multimii, in freamatul lumii, in calea Samariei, pe drumul Iudeii, in clocotul urii, in mainile arhiereilor, pe crucea Golgotei.
Acolo Il asteptau oamenii – unii cu stalpari de finic, altii cu pietre in maini; acolo Il cautau multimile – unele ca sa-L vada si sa se tamaduiasca, altele ca sa-L ispiteasca, sa-L prinda si sa-L rastigneasca. Si Iisus Hristos S-a dat spre moarte, S-a rastignit pentru sufletele noastre.
Sa nu se laude deci Taborul mai mult decat Golgota, nici bucuria impotriva intristarii. Ci si Taborul si Golgota impreuna sa se veseleasca, si bucuria si suferinta prin Hristos sa se uneasca. Golgota, prin crucea durerii, ispaseste pe pamant pacatele oamenilor. Taborul, prin vapaia luminii de veci, rasplateste dincolo virtutile crestinilor. Caci pe pamant este locul ispitelor, al caderilor, al trudelor si al incercarilor, al rastignirii, al mortii si al invierii – iar dincolo este locul odihnei, al slavei si al vietii de veci.
Aceasta insa nu o intelegea Petru, si ca el nu o intelegem nici noi, oamenii. Dar o fericire necladita pe temelia suferintei nu dureaza decat o singura zi. Dornic de o asemenea fericire, omul se grabeste sa si-o faca cu mainile sale. Isi acopera gropile in cale, isi seamana flori in locul spinilor, niveleaza mormintele, presara in jur aromate, imbraca haine ispititoare, isi umple masa cu indestulare si ochii si buzele si inima cu tot felul de rele placeri. Si stand in pragul casei, isi spune grabit: sunt fericit.
Dar prin colturile casei intra inlauntru boala, suferinta, saracia si moartea, si indata palatul fericirii omenesti se risipeste, ca si turnul Babilonului.
Sa ne întoarcem la textul Sfintei Evanghelii ca sa-l recitim si pentru aceia care au fost în biserica la vremea respectiva, si pentru cei care – sa nadajduim ca din motive binecuvântate – n-au fost:
“Iar la vreo opt zile dupa cuvintele acestea, i-a luat Domnul Iisus pe Petru, pe Ioan si pe Iacov si s-a suit în munte ca sa se roage. Si a fost ca pe când se ruga înfatisarea fetei Lui a devenit alta si îmbracamintea Lui alba stralucind. Si, iata, doi barbati vorbeau cu El. Acestia erau Moise si Ilie, care aratându-se întru slava, vorbeau despre sfârsitul Sau pe care avea sa-l împlineasca în Ierusalim. Iar Petru si cei împreuna cu el erau îngreunati de somn. Iar când s-au desteptat i-au vazut Slava si pe cei doi barbati stând cu El. Si a fost ca pe când acestia se desparteau de El, Petru i-a zis lui Iisus: “Învatatorule, bine ne este sa fim aici! Sa facem trei colibe: Tie una, lui Moise una si una lui Ilie.” El nestiind ce spune – adauga Evanghelistul. Si pe când vorbea el acestea s-a facut un nor si i-a umbrit si s-au înspaimântat când au intrat în nor. Si glas s-a facut din nor zicând: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit, de El sa ascultati!” Si când glasul a trecut, Iisus s-a aflat singur si ei au tacut si în acele zile n-au spus nimanui nimic din cele care vazusera”.
Acesta este textul si ati observat ca începe zicând: “…ca la vreo opt zile dupa cuvintele acestea…”. Care e legatura Schimbarii la Fata de pe Tabor cu evenimentele petrecute cu opt zile înainte? Domnul îi întrebase, asa dupa cum stiti, pe ucenici: “Cine zic oamenii ca sunt Eu?” Aceasta ca sa vada daca au priceput si ei cât de cât cine este Învatatorul acesta care i-a chemat pe ei la propovaduire. Treptat, treptat, ei au ajuns la întelegere, cunoscînd cine este Iisus. Dar dupa ce ucenicii au raspuns ca unii zic ca Mântuitorul este Ilie, iar unii ca ar fi alt prooroc, Domnul îi întreaba: “Dar voi cine ziceti ca sunt?” Atunci Petru raspunse în numele ucenicilor: “Tu esti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu!” Lucrul acesta se petrecuse înainte, si atunci Domnul, ca sa le arate ca El este Hristosul, deci Mesia, Mântuitorul, Dumnezeu, si ca a venit sa mântuiasca lumea într-un mod anumit, nu cum credeau ei ca avea sa o mântuiasca, în calitate de Mesia politic, care sa aduca suprematia poporului evreu ales, le-a vorbit despre Cruce, le-a spus ca va fi prins si ucis. Si atunci Petru, va amintiti, l-a luat deoparte si a-nceput sa-l mustre: “Doamne nu cumva sa se întâmple una ca aceasta!” Dar Domnul Hristos l-a certat, si daca înainte îi spusese “Nu carnea ti-a descoperit tie lucrul acesta, ca Eu sunt Dumnezeu, ci Duhul Sfânt”, acum îi spune “Înapoia Mea, satana!”. De data aceasta lui Petru îi vorbise satana! Vedeti ce registru întins poate avea sufletul acesta al omului! Îti vorbeste Dumnezeu si, daca nu esti atent, te prinde satana! Deci atunci, iubitii mei, avusese loc o dubla subliniere a adevarului privitor la mântuirea noastra: pe de o parte marturia lui Petru, care venea de jos, de pe pammânt, ca Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu însusi care vine sa mântuiasca, iar pe de alta parte marturia pe care o da însusi Domnul, tot aici, pe pamânt, ca El vine sa mântuiasca lumea prin crucea Sa. Tot acum, în momentul Schimbarii la Fata, devenim martorii unei a treia marturisiri, de data aceasta o marturisire de sus, care are o semnificatie identica, caci, iata, Domnul Dumnezeu Tatal marturiseste: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit, de El sa ascultati!”. Cuvintele Tatalui trebuie întelese în felul urmator: Acesta este Fiul Meu! Acesta e Mesia, este Iisus, este chiar Dumnezeu care, venind, s-a facut om. El este Fiul Meu!
Iisus Hristos ne-a aratat o alta cale de urmat, care duce la fericirea vesnica, dincolo de mormant. Si aceasta cale este trairea cu adevarat a unei vieti crestinesti, ce se poate dobandi numai printr-o schimbare totala a comportarii noastre. Domnul nostru Iisus Hristos a venit sa schimbe fata lumii; sa ne schimbam deci si noi viata. Sa lepadam ura, mania, rautatea, desfranarea, minciuna, betia, lenevirea si celelalte patimi. Sa ne facem oameni noi, plini de dragoste, bunatate, mila, plini de pacea unei adevarate trairi crestinesti. Si pentru o asemenea schimbare sufleteasca este nevoie sa mergem oare asa de departe, pana la Taborul Galileii? O, nu! Este prea greu pentru noi. Dar Mantuitorul nostru a inaltat pretutindeni cate un Tabor duhovnicesc. Acestea sunt sfintele biserici si inimile noastre. Pe aceste doua dumnezeiesti altare Iisus Hristos intotdeauna se jertfeste, Se rastigneste, ni Se daruieste, plin de bunatate, de dragoste, de lumina divina. (…)
Dar Dumnezeu Tatal ne-a poruncit pe muntele Tabor: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit (…) pe Acesta sa-L ascultati” (Matei 17, 5). Asadar, daca voim sa ne asculte Dumnezeu, trebuie sa-l ascultam si noi. Daca voim sa Se schimbe Dumnezeu spre mila, sa ne schimbam si noi spre dragoste si ascultare… Daca voim sa ne auda Iisus Hristos, sa-L auzim si noi cand ne invata. Putin aluat toata framantatura o dospeste. Putina silinta de tot darul se impartaseste. Darcel mai greu de convins, cel mai greu de schimbat este omul. El nici din dragoste, nici de varga, nici de frica mortii nu se hotaraste odata sa rupa legatura cu pacatul. Toate zidirile asculta fara gres de Ziditorul lor. Ele cunosc vremea sosirii si plecarii lor, vremea hranei, a cantarii si a tacerii lor. Numai omul vrea sa traiasca in neoranduiala. Pasarile cerului se inteleg fara grai omenesc. Fara stiinta de carte si calendar, ele stiu cand trebuie sa plece in tarile calde. Se aduna din timp, se sfatuiesc, apoi, luandu-si ramas bun de la cuiburile lor, se pierd spre zarile albastre. Firul de grau cunoaste si el vremea lui. Din vreme incepe a se ingalbeni sub razele soarelui, apoi smerit isi pleaca spicul ingreuiat de boabe si asteapta secera sa-l taie. Codrul cunoaste si el timpul toamnei si din vreme isi schimba vesmantul verde in altul de reculegere. Numai noi, oamenii nu vrem sa ne schimbam din starea noastra, din trairea noastra pacatoasa. Iisus Hristos este gata sa ne dea tot ce dorim, tot ce ne trebuie. Dar mai intai asa ne raspunde: Schimbati-va voi si ma voi schimba si Eu. Sa lasam noi mania, ura si razbunarea si va lasa si El mania Sa asupra noastra. Traiti voi in unire si adevarata dragoste, si va va primi intru dragostea Sa. Sa facem mila cu cei saraci si sarmani si va face si El mila cu sufletele noastre. Sa parasim toata desfranarea si uciderea de fii, si va lua de la noi bolile, saracia si toata lacrima din ochi. Sa scoatem din inimile noastre zavistia, minciuna, pofta, betia si tot pacatul si ne va da ploaie la vreme, izvoare de apa, vanturi line, tihna in casa si paine pe masa. Deci: Lasati voi si voi lasa si Eu; schimbati-va voi si ma voi schimba si Eu. Asa ne graieste Multmilostivul Dumnezeu.
Sa luam deci aminte la cuvintele acestea. Sa alergam la sfanta biserica cat mai avem vreme. Sa ne rugam in ea cu toata credinta si dragostea. Sa ne schimbam haina sufletului prin spovedanie curata, prin sfintele Taine si prin multa, cat mai multa milostenie si dragoste. Si de vom trai asa, vom putea birui toate greutatile vietii, toate ispitele trupului, toate soaptele diavolului. Atunci rugaciunea noastra va fi bine primita, viata linistita, sfarsitul luminos. Si venind la biserica, nu ne vom mai intoarce goi, caci darul se va odihni in coliba inimii noastre si atunci vom putea spune plini de bucurie, impreuna cu Petru: “Doamne, bine este noua ca sa fim aici“ (Matei 17, 4)
Astazi, de Schimbarea la Fata, noi aducem roade, aducem prinoase la biserica, se aduc struguri, fructe si alte lucruri. Sunt niste prinoase de binecuvîntare. Asa e rânduiala la noi în popor, poporul acesta a avut niste traditii frumoase care trebuie reînnoite, traditii pe linia bisericii crestine. În trecut nu mânca omul din primele produse ale muncii lui pâna nu ducea la biserica spre binecuvântare. Si a ramas la noi si astazi acest obicei. Zice omul: “Nu manânc din struguri pâna nu împart întâi”.
E frumos s-aduci roade. Din punct de vedere duhovnicesc si-n legatura cu aceasta sarbatoare, trebuie sa aducem si noi roade. Si anume roadele schimbarii noastre duhovnicesti la fata. Trebuie sa redobândim în noi acest chip nemuritor a lui Dumnezeu, iubitii mei. Trebuie sa aducem roade. O viata cu sens este o viata cu roade. Nu numai cu frunze! Sigur ca frunzele au si ele un rost într-un organism, într-un pom, dar numai daca aceste frunze ajuta la rodire, la producerea roadelor si la coacerea acestora. Caci daca pomul aduce numai frunze, nu este de nici un folos. Asa si viata noastra, daca e numai cu frunze nu e de nici un folos. Trebuie sa aducem roade, iubitii mei, roade duhovnicesti. Adica trebuie sa ajungem si noi asa cum ne cere Biserica, aidoma dreptilor, despre care se spune ca vor straluci ca soarele. De aceea trebuie sa privim asupra noastra cu seriozitate, mai cu osebire în aceasta zi, si sa ne întrebam daca se afla în noi macar o licarire a acestei schimbari la fata. Iata venim la biserica, venim la altar – cuvântul altar înseamna înalt, “altus“. Biserica este un altar, biserica este un Tabor, iar noi, iubitii mei, venind la biserica, ne înaltam, suim pe Tabor. Dar urcând, nu-i uitam pe cei de jos! E bine ca urcam, ne-a chemat Duhul lui Dumnezeu si am raspuns, a suflat Duhul lui Sfânt în pânza aceasta a corabiei sufletului nostru, pe care noi am potrivit-o bine ca sa ne aduca aici la biserica, ca sa putem urca pe Taborul acesta, spre lumina. Urcând, zic însa, iata, sa nu-i uitam pe cei de jos, pe fratii nostri care înca n-au ajuns sa urce Taborul acesta al Bisericii. De aceea mai cu osebire astazi aceasta chemare a bisericii trebuie sa ne fie noua bine întiparita în minti si în inima. Urca, urca mereu, din ce în ce mai sus, ca sa poti coborî la cei de jos ca sa-i ajuti. Îmbraca-te cu cât mai multa lumina, ca sa poti sa risipesti negura si bezna asta asa de mare care este în lume. Asa sa ne ajute Dumnezeu!” (postat pe fb de ioan monahul)
La praznicul de azi, praznicul Schimbarii la Fata, îndemnul Bisericii, îndemnul Domnului nostru Iisus Hristos a fost cuprins într-o cântare pe care fratiile voastre ati ascultat-o aseara la Vecernie, la Privegherea mare care s-a facut în cinstea acestui Praznic. Una din cântari, una din stihuirile de la Vecernie spune asa: “Veniti acum sa ne schimbam ca sa ne suim în muntele lui Dumnezeu si sa vedem Slava lui Hristos”.
Biserica voieste sa fim nu numai ascultatori a celor ce se spun despre Schimbarea la Fata, ci ne cere ca, iata, acum sa ne suim pe Tabor, acum sa vedem Slava lui Hristos! De altfel fratiile voastre, care participati la Sfintele Slujbe, sunteti constienti ca noi, crestinii drept maritori, traim aceste slujbe religioase. Praznuind, noi punem un suflet aparte în aceasta praznuire si anume noi ne facem contemporani cu evenimentele care sunt evocate si care sunt praznuite.
Însa aceasta suire pe care ne-o pretinde Biserica, aceasta vedere a Slavei lui Dumnezeu, cer duh fierbinte, cer cuget curat si cer zbor înalt. Ne cer ca la poalele muntelui sa lasam nu numai ce e pacatos, dar chiar si ceea ce e lumesc în general! Iata suntem acum în postul acesta, în Postul Adormirii Maicii Domnului. Un post este un rastimp de stradanie, dupa cum stiti, iar Biserica ne cere staruinta în praznicul acesta asezat la mijlocul postului, staruinta pentru schimbarea noastra la fata. Sigur ca e vorba despre schimbarea noastra sufleteasca la fata. Ce înseamna asta, sa ne schimbam sufleteste la fata? Înseamna sa schimbam întâi sentimentele noastre, si cu osebire ura! Ura cu toate formele ei: de la indiferenta, care e tot o ura deghizata, pâna la ura atroce si fatisa. Toate acestea trebuie schimbate în iubire, trebuie ca noi sa ne confundam cu ceea ce asa de stralucit zugravea Sfântul Apostol Pavel în Epistola catre Corinteni, în acel imn minunat al iubirii despre care noi am vorbit zilele trecute. Sa ne schimbam deci inima, sa ne schimbam cugetele, iubitii mei, mintile, sa ne lepadam de idolii mintii, sa ne lepadam de prejudecati, sa ne lepadam de ignoranta, de nestiinta, sa ne lepadam de erezii si de toate ratacirile, pentru ca mintea noastra trebuie sa aiba un anumit rost: trebuie sa înseteze dupa adevar si sa ajunga, aceasta minte a noastra, asa cum au facut Sfintii Parinti, sa contemple tainele credintei.
Sa ne schimbam voia, vointa, sa ajungem la aceasta taiere a voii cum spuneau Sfintii Parinti, taierea egoismului din noi, sa ajungem la ceea ce se numeste ascultare, in sensul ascultarii de Dumnezeu. Sa facem voia lui Dumnezeu, canalizînd cu perseverenta vointa noastra catre bine. Altfel spus, sa realizam caracterul în noi, purificîndu-ne de tot ceea ce e rau.
Aceasta este schimbarea la fata, schimbarea inimii noastre, schimbarea cugetelor noastre, schimbarea vointei noastre. Pentru aceasta ni se cere staruinta, iubitii mei. Dar trebuie sa stiti ca nu singura staruinta noastra realizeaza aceasta schimbare la fata. E necesara, pentru ca ea face lucrator Harul lui Dumnezeu: numai Acela ne schimba pe noi. Ia gânditi-va, fratiile voastre: exista ochiul, ochiul omului, dar daca n-ar fi lumina, ar putea sa fie ochiul cât de sanatos, ca el tot n-ar vedea nimica. Daca n-ar fi lumina, la ce ar mai folosi ochiul? Si, bine înteles, daca ochiul e bolnav, poate sa fie lumina cât de puternica, pentru ca omul tot n-ar vedea nimica. Iar acum fratiile voastre sa se gîndeasca la un exemplu banal, pe care-l dadeam si cu alte prilejuri: un aparat de radio, de televiziune, poate sa fie cât de bun, cât de perfectionat, poti sa-l pornesti, sa-l aranjezi pe o anumita lungime, dar daca nu exista o sursa emitatoare, degeaba sunt toate acestea! Si invers: poate sa fie sursa emitatoare cât de puternica, aceasta ramâne totusi fara folos, daca aparatul e defect, sau daca nu stii sa-l pornesti, ori daca nu te straduiesti macar sa-l pui în functiune. Am facut comparatiile acestea, iubitii mei, ca sa devenim constienti de faptul ca staruinta pentru schimbarea noastra la fata este necesara, dar ca aceasta schimbare la fata se realizeaza prin Harul lui Dumnezeu si ca Harul lui Dumnezeu nu lucreaza în fiinta noastra daca nu ne straduim si noi cât de putin, daca nu deschidem si noi usa inimii noastre cât de putin: “Iata, stau la usa si bat” – ne zice Dumnezeu, ne zice Domnul Nostru Iisus Hristos, cerîndu-ne sa deschidem usa, si depinde de noi daca vrem sau nu vrem sa deschidem, depinde de noi daca vrem sau nu vrem sa curatim ferestrele sufletului nostru ca sa poata patrunde lumina aceasta a soarelui dumnezeiesc în interior.
Stiind Mantuitorul nostru ca omul intotdeauna slabeste cu sufletul in vremea suferintei, a voit ca mai inainte de patima Sa cea de bunavoie sa-Si imbarbateze ucenicii, incredintandu-i, printr-o minune de taina, ca El este cu adevarat Mesia, Cel vestit de prooroci. (…)
“O, adancul bogatiei si al intelepciunii si al stiintei Lui Dumnezeu!… Caci cine a cunoscut gandul Domnului sau cine s-a facut lui sfetnic?” (Rom. 11, 33-34). A revarsat Domnul pe Tabor in inima ucenicilor Sai un strop de bucurie inaintea unui noian de suferinte. A aprins in sufletele lor o candela a nadejdii inaintea unui val de intuneric. Le-a ingaduit sa guste cereasca lumina, pentru ca in vremea rastignirii sa nu se indoiasca.
Nu te bucura deci, apostole Petre, mai inainte de a suferi si de a ne vesti Evanghelia Mantuirii. De vei ramane cu Domnul pe Tabor, atunci cine se va mantui, cine va invata, cine se va rastigni pentru noi? Cine va muri si cine va invia pentru noi? Sau cine in locul tau mai cu indrazneala va invata, va suferi si cu capul in jos se va rastigni? Cine va marturisi pe Hristos inaintea cezarilor Romei?
Vino iarasi la noi, Iisuse, nu-l asculta pe Petru! Coboara de pe Tabor si vino in casele noastre, in sufletele noastre! Vino aici unde suferim si ne trudim pentru paine! Vino aici unde ne rastignim de oameni, de diavoli, de patimi! Si daca Petru nu vrea sa coboare, Tu lasa-l pe munte si vino la noi, in inimile noastre!
Invata-ne cum sa ne mantuim, arata-ne cum sa rabdam. Deprinde-ne sa ducem crucea vietii. Invata-ne cum sa ne rastignim. Vino si sufera Tu pentru noi, rastigneste-Te in locul nostru, gusta Tu inainte paharul mortii, arata-ne calea cea noua a mantuirii prin suferinta.
O, cum nu am dori sa ramanem cu Petru pe muntele Tabor! Dar noi purtam trupuri ce se sugruma de boli, de pofte si de patimi. In noi avem inimi aprinse de ura. Acasa ne asteapta copiii cerandu-ne paine…!
O, cum am dori sa ne desfatam cu Petru acolo, pe muntele Tabor! Dar ne vedem impresurati de neguri, de pacate. Deci nu ne parasi, Iisuse, ci vino la noi in valtoare, la marginea muntelui. Aici Te asteptam, cu ceilalti ucenici, cu Toma si Andrei, cu Iacov si Matei, cu Iuda si Vartolomeu, cu Simon si Tadeu. Flamanzi si goi, straini si orfani, copii si batrani, vaduve si saraci, bolnavi si indurerati, cu totii Te dorim, Te asteptam; vino si Te impaca cu noi. Coboara si mai jos, la marginea marii, acolo unde se zbate viata in valuri, acolo unde se zbat corabii de stanci si atatea panze se sfasie, atatea vasle se rup, atatea suflete se ineaca de sila cumplita a valurilor. Noi stim ca muntele cu linistea si singuratatea lui Te cheama la rugaciune, dar totusi, priveste cu mila devale, spre mare. Acolo, in zare, se inalta talazuri, se sfarama maluri cu atata furie… Si aceasta este lumea. Si in valuri corabii se lupta cu marea, cu vantul, cu noaptea. Si acesta este omul.
Deci vino acolo, in mijlocul marii, in inima omului, in sanul familiei. Acolo unde se amesteca lumina cu intunericul, viata cu moartea, bucuria cu suspinul, painea cu tarana, dreptatea cu minciuna, mierea cu otrava, dragostea cu ura, vinul cu otetul, timpul cu vesnicia. Vino aici, unde suferim noi oamenii, impaca-Te cu noi, schimba fata lumii, potoleste marea, linisteste inimile, uneste intr-un cuget sufletele noastre.
Si intr-adevar, fara zabava, Iisus Hristos S-a coborat din nou la oameni, caci pentru ei venise El in lume. Taina savarsindu-se, norul s-a ridicat din nou la ceruri, Moise si cu Ilie nu s-au mai vazut, lumina a disparut, iar Iisus a mers jos la poala muntelui, la marginea marii, in zarva multimii, in freamatul lumii, in calea Samariei, pe drumul Iudeii, in clocotul urii, in mainile arhiereilor, pe crucea Golgotei.
Acolo Il asteptau oamenii – unii cu stalpari de finic, altii cu pietre in maini; acolo Il cautau multimile – unele ca sa-L vada si sa se tamaduiasca, altele ca sa-L ispiteasca, sa-L prinda si sa-L rastigneasca. Si Iisus Hristos S-a dat spre moarte, S-a rastignit pentru sufletele noastre.
Sa nu se laude deci Taborul mai mult decat Golgota, nici bucuria impotriva intristarii. Ci si Taborul si Golgota impreuna sa se veseleasca, si bucuria si suferinta prin Hristos sa se uneasca. Golgota, prin crucea durerii, ispaseste pe pamant pacatele oamenilor. Taborul, prin vapaia luminii de veci, rasplateste dincolo virtutile crestinilor. Caci pe pamant este locul ispitelor, al caderilor, al trudelor si al incercarilor, al rastignirii, al mortii si al invierii – iar dincolo este locul odihnei, al slavei si al vietii de veci.
Aceasta insa nu o intelegea Petru, si ca el nu o intelegem nici noi, oamenii. Dar o fericire necladita pe temelia suferintei nu dureaza decat o singura zi. Dornic de o asemenea fericire, omul se grabeste sa si-o faca cu mainile sale. Isi acopera gropile in cale, isi seamana flori in locul spinilor, niveleaza mormintele, presara in jur aromate, imbraca haine ispititoare, isi umple masa cu indestulare si ochii si buzele si inima cu tot felul de rele placeri. Si stand in pragul casei, isi spune grabit: sunt fericit.
Dar prin colturile casei intra inlauntru boala, suferinta, saracia si moartea, si indata palatul fericirii omenesti se risipeste, ca si turnul Babilonului.
Sa ne întoarcem la textul Sfintei Evanghelii ca sa-l recitim si pentru aceia care au fost în biserica la vremea respectiva, si pentru cei care – sa nadajduim ca din motive binecuvântate – n-au fost:
“Iar la vreo opt zile dupa cuvintele acestea, i-a luat Domnul Iisus pe Petru, pe Ioan si pe Iacov si s-a suit în munte ca sa se roage. Si a fost ca pe când se ruga înfatisarea fetei Lui a devenit alta si îmbracamintea Lui alba stralucind. Si, iata, doi barbati vorbeau cu El. Acestia erau Moise si Ilie, care aratându-se întru slava, vorbeau despre sfârsitul Sau pe care avea sa-l împlineasca în Ierusalim. Iar Petru si cei împreuna cu el erau îngreunati de somn. Iar când s-au desteptat i-au vazut Slava si pe cei doi barbati stând cu El. Si a fost ca pe când acestia se desparteau de El, Petru i-a zis lui Iisus: “Învatatorule, bine ne este sa fim aici! Sa facem trei colibe: Tie una, lui Moise una si una lui Ilie.” El nestiind ce spune – adauga Evanghelistul. Si pe când vorbea el acestea s-a facut un nor si i-a umbrit si s-au înspaimântat când au intrat în nor. Si glas s-a facut din nor zicând: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit, de El sa ascultati!” Si când glasul a trecut, Iisus s-a aflat singur si ei au tacut si în acele zile n-au spus nimanui nimic din cele care vazusera”.
Acesta este textul si ati observat ca începe zicând: “…ca la vreo opt zile dupa cuvintele acestea…”. Care e legatura Schimbarii la Fata de pe Tabor cu evenimentele petrecute cu opt zile înainte? Domnul îi întrebase, asa dupa cum stiti, pe ucenici: “Cine zic oamenii ca sunt Eu?” Aceasta ca sa vada daca au priceput si ei cât de cât cine este Învatatorul acesta care i-a chemat pe ei la propovaduire. Treptat, treptat, ei au ajuns la întelegere, cunoscînd cine este Iisus. Dar dupa ce ucenicii au raspuns ca unii zic ca Mântuitorul este Ilie, iar unii ca ar fi alt prooroc, Domnul îi întreaba: “Dar voi cine ziceti ca sunt?” Atunci Petru raspunse în numele ucenicilor: “Tu esti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu!” Lucrul acesta se petrecuse înainte, si atunci Domnul, ca sa le arate ca El este Hristosul, deci Mesia, Mântuitorul, Dumnezeu, si ca a venit sa mântuiasca lumea într-un mod anumit, nu cum credeau ei ca avea sa o mântuiasca, în calitate de Mesia politic, care sa aduca suprematia poporului evreu ales, le-a vorbit despre Cruce, le-a spus ca va fi prins si ucis. Si atunci Petru, va amintiti, l-a luat deoparte si a-nceput sa-l mustre: “Doamne nu cumva sa se întâmple una ca aceasta!” Dar Domnul Hristos l-a certat, si daca înainte îi spusese “Nu carnea ti-a descoperit tie lucrul acesta, ca Eu sunt Dumnezeu, ci Duhul Sfânt”, acum îi spune “Înapoia Mea, satana!”. De data aceasta lui Petru îi vorbise satana! Vedeti ce registru întins poate avea sufletul acesta al omului! Îti vorbeste Dumnezeu si, daca nu esti atent, te prinde satana! Deci atunci, iubitii mei, avusese loc o dubla subliniere a adevarului privitor la mântuirea noastra: pe de o parte marturia lui Petru, care venea de jos, de pe pammânt, ca Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu însusi care vine sa mântuiasca, iar pe de alta parte marturia pe care o da însusi Domnul, tot aici, pe pamânt, ca El vine sa mântuiasca lumea prin crucea Sa. Tot acum, în momentul Schimbarii la Fata, devenim martorii unei a treia marturisiri, de data aceasta o marturisire de sus, care are o semnificatie identica, caci, iata, Domnul Dumnezeu Tatal marturiseste: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit, de El sa ascultati!”. Cuvintele Tatalui trebuie întelese în felul urmator: Acesta este Fiul Meu! Acesta e Mesia, este Iisus, este chiar Dumnezeu care, venind, s-a facut om. El este Fiul Meu!
Iisus Hristos ne-a aratat o alta cale de urmat, care duce la fericirea vesnica, dincolo de mormant. Si aceasta cale este trairea cu adevarat a unei vieti crestinesti, ce se poate dobandi numai printr-o schimbare totala a comportarii noastre. Domnul nostru Iisus Hristos a venit sa schimbe fata lumii; sa ne schimbam deci si noi viata. Sa lepadam ura, mania, rautatea, desfranarea, minciuna, betia, lenevirea si celelalte patimi. Sa ne facem oameni noi, plini de dragoste, bunatate, mila, plini de pacea unei adevarate trairi crestinesti. Si pentru o asemenea schimbare sufleteasca este nevoie sa mergem oare asa de departe, pana la Taborul Galileii? O, nu! Este prea greu pentru noi. Dar Mantuitorul nostru a inaltat pretutindeni cate un Tabor duhovnicesc. Acestea sunt sfintele biserici si inimile noastre. Pe aceste doua dumnezeiesti altare Iisus Hristos intotdeauna se jertfeste, Se rastigneste, ni Se daruieste, plin de bunatate, de dragoste, de lumina divina. (…)
Dar Dumnezeu Tatal ne-a poruncit pe muntele Tabor: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit (…) pe Acesta sa-L ascultati” (Matei 17, 5). Asadar, daca voim sa ne asculte Dumnezeu, trebuie sa-l ascultam si noi. Daca voim sa Se schimbe Dumnezeu spre mila, sa ne schimbam si noi spre dragoste si ascultare… Daca voim sa ne auda Iisus Hristos, sa-L auzim si noi cand ne invata. Putin aluat toata framantatura o dospeste. Putina silinta de tot darul se impartaseste. Darcel mai greu de convins, cel mai greu de schimbat este omul. El nici din dragoste, nici de varga, nici de frica mortii nu se hotaraste odata sa rupa legatura cu pacatul. Toate zidirile asculta fara gres de Ziditorul lor. Ele cunosc vremea sosirii si plecarii lor, vremea hranei, a cantarii si a tacerii lor. Numai omul vrea sa traiasca in neoranduiala. Pasarile cerului se inteleg fara grai omenesc. Fara stiinta de carte si calendar, ele stiu cand trebuie sa plece in tarile calde. Se aduna din timp, se sfatuiesc, apoi, luandu-si ramas bun de la cuiburile lor, se pierd spre zarile albastre. Firul de grau cunoaste si el vremea lui. Din vreme incepe a se ingalbeni sub razele soarelui, apoi smerit isi pleaca spicul ingreuiat de boabe si asteapta secera sa-l taie. Codrul cunoaste si el timpul toamnei si din vreme isi schimba vesmantul verde in altul de reculegere. Numai noi, oamenii nu vrem sa ne schimbam din starea noastra, din trairea noastra pacatoasa. Iisus Hristos este gata sa ne dea tot ce dorim, tot ce ne trebuie. Dar mai intai asa ne raspunde: Schimbati-va voi si ma voi schimba si Eu. Sa lasam noi mania, ura si razbunarea si va lasa si El mania Sa asupra noastra. Traiti voi in unire si adevarata dragoste, si va va primi intru dragostea Sa. Sa facem mila cu cei saraci si sarmani si va face si El mila cu sufletele noastre. Sa parasim toata desfranarea si uciderea de fii, si va lua de la noi bolile, saracia si toata lacrima din ochi. Sa scoatem din inimile noastre zavistia, minciuna, pofta, betia si tot pacatul si ne va da ploaie la vreme, izvoare de apa, vanturi line, tihna in casa si paine pe masa. Deci: Lasati voi si voi lasa si Eu; schimbati-va voi si ma voi schimba si Eu. Asa ne graieste Multmilostivul Dumnezeu.
Sa luam deci aminte la cuvintele acestea. Sa alergam la sfanta biserica cat mai avem vreme. Sa ne rugam in ea cu toata credinta si dragostea. Sa ne schimbam haina sufletului prin spovedanie curata, prin sfintele Taine si prin multa, cat mai multa milostenie si dragoste. Si de vom trai asa, vom putea birui toate greutatile vietii, toate ispitele trupului, toate soaptele diavolului. Atunci rugaciunea noastra va fi bine primita, viata linistita, sfarsitul luminos. Si venind la biserica, nu ne vom mai intoarce goi, caci darul se va odihni in coliba inimii noastre si atunci vom putea spune plini de bucurie, impreuna cu Petru: “Doamne, bine este noua ca sa fim aici“ (Matei 17, 4)
Astazi, de Schimbarea la Fata, noi aducem roade, aducem prinoase la biserica, se aduc struguri, fructe si alte lucruri. Sunt niste prinoase de binecuvîntare. Asa e rânduiala la noi în popor, poporul acesta a avut niste traditii frumoase care trebuie reînnoite, traditii pe linia bisericii crestine. În trecut nu mânca omul din primele produse ale muncii lui pâna nu ducea la biserica spre binecuvântare. Si a ramas la noi si astazi acest obicei. Zice omul: “Nu manânc din struguri pâna nu împart întâi”.
E frumos s-aduci roade. Din punct de vedere duhovnicesc si-n legatura cu aceasta sarbatoare, trebuie sa aducem si noi roade. Si anume roadele schimbarii noastre duhovnicesti la fata. Trebuie sa redobândim în noi acest chip nemuritor a lui Dumnezeu, iubitii mei. Trebuie sa aducem roade. O viata cu sens este o viata cu roade. Nu numai cu frunze! Sigur ca frunzele au si ele un rost într-un organism, într-un pom, dar numai daca aceste frunze ajuta la rodire, la producerea roadelor si la coacerea acestora. Caci daca pomul aduce numai frunze, nu este de nici un folos. Asa si viata noastra, daca e numai cu frunze nu e de nici un folos. Trebuie sa aducem roade, iubitii mei, roade duhovnicesti. Adica trebuie sa ajungem si noi asa cum ne cere Biserica, aidoma dreptilor, despre care se spune ca vor straluci ca soarele. De aceea trebuie sa privim asupra noastra cu seriozitate, mai cu osebire în aceasta zi, si sa ne întrebam daca se afla în noi macar o licarire a acestei schimbari la fata. Iata venim la biserica, venim la altar – cuvântul altar înseamna înalt, “altus“. Biserica este un altar, biserica este un Tabor, iar noi, iubitii mei, venind la biserica, ne înaltam, suim pe Tabor. Dar urcând, nu-i uitam pe cei de jos! E bine ca urcam, ne-a chemat Duhul lui Dumnezeu si am raspuns, a suflat Duhul lui Sfânt în pânza aceasta a corabiei sufletului nostru, pe care noi am potrivit-o bine ca sa ne aduca aici la biserica, ca sa putem urca pe Taborul acesta, spre lumina. Urcând, zic însa, iata, sa nu-i uitam pe cei de jos, pe fratii nostri care înca n-au ajuns sa urce Taborul acesta al Bisericii. De aceea mai cu osebire astazi aceasta chemare a bisericii trebuie sa ne fie noua bine întiparita în minti si în inima. Urca, urca mereu, din ce în ce mai sus, ca sa poti coborî la cei de jos ca sa-i ajuti. Îmbraca-te cu cât mai multa lumina, ca sa poti sa risipesti negura si bezna asta asa de mare care este în lume. Asa sa ne ajute Dumnezeu!” (postat pe fb de ioan monahul)
