Se afișează postările cu eticheta CE SANT ICOANELE?. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta CE SANT ICOANELE?. Afișați toate postările

16 octombrie 2023

Rugăciune către Maica Domnului „Sporitoarea grânelor”

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...



O! Preasfântă Fecioară de Dumnezeu Născătoare, Preamilostivă Stăpână, Împărăteasa cerului și a pământului, Binerânduitoarea a toată casa și familia creștinească, Blagoslovenia celor ce se ostenesc, Bogăția necheltuită a celor nevoiași, Hrănitoarea tuturor orfanilor și văduvelor și a tuturor oamenilor! Hrănitoarea noastră, ceea ce ai născut pe Hrănitorul lumii, și sporitoare a grânelor noastre, tu, Stăpână, trimiți blagoslovenia ta de Maica cetăților și satelor noastre, câmpurilor și țarinilor și fiecărei case ce are nădejde către tine. Drept aceea cu evlavie și cu inima înfrântă te rugăm cu smerenie: fii nouă păcătoșilor și nevrednicilor robilor tăi, Iconoamă înțeleaptă, bine orânduind viața noastră; iar toată obștea, toată casa și familia păzește-o întru cucernicie și dreaptă slăvire, întru unire de cuget, ascultare și îndestulare. Pe săraci și nevoiași hrănește-i, bătrânețile sprijină-le, pe copii crește-i și pe toți înțelepțește-i să strige fără încetare către Domnul: „Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi”. Păzește, Maică Preacurată, pe poporul Tău de toată nevoia, boala, foametea, pierzarea, grindina, focul, de toată întâmplarea cea rea și toată neorânduiala. Mănăstirii noastre (satului nostru), caselor și familiilor și oricărui suflet creștinesc și întregii noastre țări mijlocește pace și mare milă, ca să Te slăvim pe Tine, Preamilostiva noastră Hrănitoare și Îndestulătoare, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

12 ianuarie 2023

Nodurile Maicii Domnului. Rugăciunea nodurilor(necazurilor

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...


Icoana o reprezintă pe Maica Domnului în picioare impodobită ca o împărăteasă; ea are în partea dreaptă un înger ce-i dă o panglică cu diferite noduri, mai mici şi mai mari. Maica Domnului prinde panglica cu Sfintele Sale Mâini, şi cu răbdare desface fiecare nod, dând panglica întinsă, netezită unui alt înger din stânga sa.
Icoana datează din 1700 şi este pictată de un autor necunoscut. Nodurile reprezintă necazurile omenirii.
Această imagine poate fi, de asemenea, interpretată ca ajutorul Împărătesei Cereştilor Îngeri ai lui Dumnezeu pe căile întunecate ale vieţii pământeşti. Imaginea Mariei dezlegând noduri este o referire clară la problemele umanităţii care sunt simbolizate prin noduri, energii care blochează fluxul normal de comunicare dintre Dumnezeu şi om... Prin dezlegarea nodurilor şi cu ajutorul îngerilor, Sfânta Fecioară deblochează energile negative şi malefice.
Rugăciunea către Maica Domnului care desface nodurile(necazurile, magia neagră) cunoscută sub denumirea de Rugăciunea nodurilor(necazurilor):
O,Mamă prea iubită şi Prea Sfântă Marie,
Tu care desfaci "nodurile" ce îi sufocă pe copiii Tăi,
Intinde-Ţi Mâinile Milostive spre mine.
Iţi încredinţez astăzi acest "nod"(necaz; îl numim, pe cât posibil) şi toate consecinţele negative.
Iţi dau acest "nod" care mă chinuie şi mă face nefericit(ă) şi mă impiedică să mă unesc cu Tine şi cu Fiul Tău, Mântuitorul meu.
Cred cu tărie că poţi să desfaci acest "nod" pentru că Domnul Iisus îţi dă întreaga putere.
Tu eşti Mama mea, ştiu că vei face asta pentru că mă iubeşti cu Insuşi Iubirea Lui Dumnezeu.
Maica Domnului, care desfaci "nodurile" vieţii mele, roagă-Te pentru mine!
Iţi multumesc Măicuţa mea prea iubită (3 metanii)
O, Mamă prea iubită, izvorul tuturor harurilor,
Inima mi se îndreaptă azi către Tine.
Recunosc că sunt păcătos(păcătoasă), şi am nevoie de ajutorul Tău.
Incredinţez în Mâinile Tale acest "nod" şi Te rog să mă ierţi că am neglijat adeseori harurile pe care Tu le obţii pentru mine.

Maica Domnului, care desfaci"nodurile"vieţii mele, roagă-Te pentru mine!

Iţi multumesc Măicuţa mea prea iubită(3 metanii)
Preasfânta mea Mijlocitoare, Impărăteasa Cerului,
Tu ale cărei Mâini primesc şi împart toate bogăţiile Cereşti,
Depun în Mâinile Tale acest "nod" al vieţii mele.
Ii cer iertare Părintelui Veşnic pentru greşelile mele,
Ca Tu să poţi desface acest "nod" pentru care îţi mulţumesc şi a-mi uşura viaţa.
Maica Domnului care desfaci "nodurile" vietii mele, roaga-Te pentru mine!
Iţi multumesc Măicuţa mea prea iubită (3 metanii)
Maica Sfânta Preaiubită, care îi primeşti pe toţi cei care Te caută, ai mila de mine,
Depun in Mâinile Tale acest "nod" greu.
El îmi alungă pacea, îmi paralizează sufletul, mă împiedică să merg către Domnul meu şi să-mi pun viaţa în slujba Lui.
Desfă Te rog acest "nod" din viaţa mea, o, Măicuţa Bună!
Cere de la Fiul Tau Iubit vindecarea credinţei mele paralizate, care se lasă doborât(doborată).
Mergi alături de mine ca să încetez să mă tot plâng, să învăţ să mulţumesc în fiecare clipă şi să surâd, încrezătoare în puterea Ta.
Maica Domnului care desfaci "nodurile" vieţii mele, roagă-Te pentru mine!
Iţi mulţumesc Măicuţa mea prea iubită(3 metanii)
Mamă care desfaci "nodurile"
Blândă, generoasă şi plină de iubire,
mă îndrept către Tine, pentru a încredinţa încă o dată în Mâinile Tale acest nod.
Iţi cer înţelepciunea lui Dumnezeu, ca să acţionez în Lumina Duhului Sfânt, pentru a deznoda toate aceste dificultăţi.

Elibereaza-mă de amăraciunea, de mânia şi de ura carora le-a dat naştere acest "nod" în mine.
Dă-mi blândeţea Ta, ca să învăţ să meditez totul în tăcere în inima mea.
Duhul lui Dumnezeu să vină asupra mea să primesc o viaţă nouă.
Maica Domnului care desfaci "nodurile" vieţii mele, roagă-Te pentru mine!
Iţi mulţumesc Măicuţa mea prea iubită(3 metanii)
Regină şi Mama Indurării, îţi predau acest "nod" al vieţii mele
Şi te rog să-mi dai o inimă care să ştie să fie răbdătoare, în timp ce Tu desfaci acest"nod" greu al vieţii mele.
Invaţă-mă să perseverez în ascultarea Cuvântului Lui Dumnezeu, să mă spovedesc, să mă împărtăşesc şi rămâi cu mine.
Pregăteşte-mi inima pentru a sărbători cu îngerii Harul pe care Tu eşti pe cale să mi-l obţii.
Distruge capcanele care au provocat aceste"noduri" în viaţa mea.
Iţi dau inima şi tot ce-mi aparţine: casa, familia, bunurile exterioare şi interioare, să-Ţi aparţină pentru totdeauna.
Să ştergi cu milostivirea Ta lacrimile din ochii mei şi să mă priveşti în Braţele Tale.
Invăluie-mă în Mantia Ta de iubire, păstrează-mă sub ocrotirea Ta.
Te rog să-mi desfaci acest"nod"pentru totdeauna...Sper în Tine
Maica Domnului,care desfaci"nodurile" vietii mele, roagă-Te pentru mine!

Iţi mulţumesc Maicuta mea prea iubită(3 metanii)

Este o rugăciune puternică, de mare ajutor celor greu încercaţi. De regulă se face timp de 9 zile(novena) cu o lumânare aprinsă pe tot timpul rugăciunii.

1 iunie 2022

Cum recunoaștem o icoană ortodoxă cu Maica Domnului?

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...



     ,,Icoanele ortodoxe ale Maicii Domnului se recunosc cel mai degrabă după cele trei stele - una pe frunte, a doua pe umărul drept, a treia pe umărul stâng. Aceste trei stele simbolizează fecioria Fecioarei Maria înainte de naștere, în naștere și după naștere.

După aceea, culorile veșmintelor. Ca regulă, veșmântul Maicii Domnului se zugrăvește în trei culori îi principale: în auriu, roșu și albastru. Haina de dedesubt este albastră, cea de deasupra roșie, amândouă întrețesute, țesute și împodobite cu aur. Culoarea aurie simbolizează nemurirea, cea roșie - slava și domnia, iar cea albastră - cerurile. Ceea ce înseamnă: înveșmântată în slavă nemuritoare în ceruri este ea, cea oarecând pătimitoare și roabă a Domnului pe pământ.

        Fața Sfintei Născătoare de Dumnezeu nu este niciodată în icoanele ortodoxe plină şi rotundă, ci prelungă și destul de trasă. Ochii, mari și gânditori. Tristețe lină, gata de un surâs mângâietor: tristețe pentru nefericirea lumii, surâs pentru nădejdea în Dumnezeu Mângâietorul, însă atât tristețea, cât și surâsul sunt reținute, și totul este reținut, totul este supus duhului. Este chipul unei biruitoare, care a trăit toate amărăciunile durerii și restriștii și poate să ajute celor care se luptă cu durerea și cu restriștea. Părul ei este întotdeauna acoperit cu totul.

Chipul Născătoarei de Dumnezeu nu pare nicicând de o frumusețe firească. El e în așa fel, că alungă orice gând de trupesc. El este de o frumusețe mai presus de fire, care nu se arată altminteri decât prin sfințenie. El întoarce gândul privitorului către înalta realitate duhovnicească și frumusețe a sufletului.

Capul Maicii Domnului este aplecat lin către pruncul Hristos, pe care îl ține la piept. Această lină aplecare arată supunerea în toate față de voia lui Dumnezeu, pe care ea a arătat-o cândva și în cuvinte binevestitorului Gavriil, zicând: iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău. Și mai înseamnă recunoașterea faptului că Cel pe Care îl ține în brațe este mai mare decât ea.

În icoanele ortodoxe, Maica Domnului e zugrăvită foarte rar fără pruncul Iisus. Iar atunci când e zugrăvită singură, este concepută de către iconar ca Maică a durerii sub cruce, cu mâinile încrucișate și capul plecat, câteodată cu săbiile simbolice îndreptate spre inima ei. Dar inima nu este zugrăvită niciodată, nici nu se vede. Cel mai des întâlnită este icoana ei cu Fiul în brațe. Ea s-a și arătat în lume pentru Fiul. Misiunea ei în lume a fost în Fiul ei. Ca nimeni să nu vadă în ea femeia, ci, totdeauna și pentru totdeauna, mama. Ea reprezintă cea mai înaltă, mai curată și mai sfântă maternitate, de la un capăt la celălalt al timpului. Ea este Maica Domnului nostru Iisus Hristos, dar e și mama noastră, mângâietoarea noastră și grabnica noastră ajutătoare.

Ea să-ți fie și ție întotdeauna mângâiere și ajutor!

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi vol. 1)




5 iunie 2012

SFINTELE ICOANE IN CREDINTA SI EVLAVIA ORTODOXA




DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Pretutindeni bisericile crestine ortodoxe, paraclisele si casele credinciosilor sint impodobite cu sfinte icoane. Marturii ale credintei si evlaviei crestinilor, icoanele s-au pastrat cu sfintenie din cele mai vechi timpuri pina in zilele noastre dovedind statornicia Bisericii in credinta cea adevarata. Ele invata necontenit adevarurile de credinta ortodoxa, asa cum au fost formulate de catre Sfinta Biserica si cum au fost traite de catre multimea
credinciosilor de-a lungul veacurilor. Ca un izvor nesecat si un tezaur duhovnicesc neimputinat, sfintele icoane cheama pe fiii credinciosi ai Bisericii la desavirsire. Inchinarea la sfintele icoane ale Mintuitorului, Maicii Domnului, ingerilor si sfintilor este o invatatura de baza a Bisericii Ortodoxe. Astfel sfintele icoane reprezentind pe Mintuitorul au la baza dogma intruparii Fiului lui Dumnezeu.
Icoana reprezentind pe Mintuitorul Iisus Hristos este o marturie a faptului ca Fiul lui Dumnezeu s-a intrupat cu adevarat. Este adevarat ca <> (Ioana 1, 18), dar asa cum explica in continuare Cuvintele Sfintei Scripturi: <>. Pe Dumnezeu-Tatal L-a facut cunoscut Fiul Sau prin intruparea Sa. In raspunsul dat de Mintuitorul la rugamintea lui Filip <>, El precizeaza: <> (Ioan 14, 9).
 Intruparea Domnului, asadar, ne-a dat dreptul sa-L pictam in icoane, fara ca aceasta sa insemneze ca despartim trupul Sau de dumnezeirea Sa, pentru ca icoana ortodoxa nu-L infatiseaza numai dupa frumusetea naturala, ci mai ales intr-o forma care sa conduca pe cel ce o priveste la adevarul credintei ortodoxe ca Hristos cel intrupat este Dumnezeu adevarat si om adevartat. Daca n-am infatisat pe Iisus Hristos in icoane ar insemna ca negam firea Sa cea omeneasca, viata Sa pe pamint si rastignirea. Cele spuse despre sfintele icoane reprezentind pe Mintuitorul sint in strinsa legatura cu cele ce infatiseaza pe Maica Domnului.

 Daca negam calitatea MaiciDomnului de Nascatore de Dumnezeu, inseamna ca nu primim invatatura Sfintei Biserici despre intrupareai  Fiului lui Dumnezeu. Maica Domnului n-a nascut pe omul Hristos, cum zicea Nestorie, ci persoana Fiului si Cuvintului lui Dumnezeu. Marturisind pe Maica Domnului Nascatoare de Dumnezeu, marturisim ca Acela pe care L-a nascut este Dumnezeu adevarat si om adevarat. Pictarea in icoane a Maicii Domnului in Biserica Ortodoxa se face intr-o forma care conduce pe credincios la marea taina care s-a savirsit prin Ea - adica la intruparea Fiului lui Dumnezeu. Icoana Maicii Domnului nu reprezinta pe Fecioara Maria inainte ca Duhul Sfint sa vina peste Ea si puterea Celui inalt sa o umbreasca. Numai dupa ce harul lui Dumnezeu s-a pogorit peste Ea, a devenit cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu. Invatatura Bisericii noastre este clara in formarea tipului de iconografie a Sfintilor si a martirilor, care au trait <> si luptind au cistigat in aceasta viata <>. Fiecare sfint a devenit pentru crestin un model de renastere in Hristos. Figurile lor nu sint infatisate in icoane ca fiind materiale, cum sint cele dinainte de har, ci ca unele care exprima sfintenia adica ca unii care au slava in ceruri. 

 Aceasta porneste de la invatatura Bisericii: <>(I Cor. 14, 40). Sfintii sint reprezntati ca unii care au iesit din stricaciune si inspirea realitatea binecuvintata dincolo de aceasta lume. Figurile sfintilor, in Page 217 of 449 felul acesta, devin un permanent comentator la credinta <> (I Cor. 15, 53). Astfel iconografia ortodoxa incearca sa dea o idee despre trupurile spirituale, care vor urma invierii din morti. Pentru aceasta icoana trebuie sa faca, prin arta, evidenta prezenta harului Sfintului Duh in figurile sfintilor. Cinstirea icoanelor are o baza si in Scriptura Vechiului Testament. Astfel, Moise a primit porunca din partea lui Dumnezeu sa puna chipurile heruvimilor la chivotul legii (Exod, 25, 18-22; 36, 8), in fata carora poporul se inchina cazind cu fata la pamint, in fata carora se aduceau jertfe (III Regi 3, 15); preotii le tamiiau inaintea lor (Exod 30, 8) si inaintea lor se aprindeau candele (Exod 27, 20-21). Odata cu intruparea Domnului, cind descoperirea dumnezeiasca s-a implinit, Biserica crestina a continuat si amplificat cinstirea sfintelor icoane intr-un context nou superior. In sfinta icoana Biserica crestina n-a vazut numai o podoaba in general, ci cuvintul Sfintei Scripturi. Sfintul Vasile cel Mare scrie in acest sens: <>. Urmind legatura strinsa cu cultul Bisericii si cu evlaia credinciosilor, sfintele icoane au continuat viata si traditia Bisericii exprimind invatatura ei conform cu posibilitatile caracteristice fiecarei epoci. In primele veacuri crestine, adica in timpul persecutiilor iconografia a avut un caracter simbolic si alegoric. Picturile din catacombe folosesc simboluri ca pestele, ancora, mielul etc. Nu lipseau de aici nici reprezentarile biblice, care, cu toata naivitatea lor, intareau pe credinciosi si le incalzeau credinta in atotputernicia lui Dumnezeu. Dupa edictul de la Milan, cind Biserica a dobindit libertatea de manifestare, reprezentarile simbolice s-au dovedit insuficiente pentru a exprima invatatura crestina. In secolul IV si V numeroase scene din Vechiul si Noul Testament ca si din viata Bisericii exprimau diferite evenimente din iconomia divina precum si sensul unor sarbatori, consacrate in amintirea unor momente importante din istoria mintuirii. 

Cind primele erezii cautau sa puna crestinismul pe acelasi plan cu idolatrie, sfintele icoane amintesc credinciosilor invatatura cea adevarata a Bisericii. Astfel, literele grecesti alfa si omega, care in perioada persecutiilor aminteau de vesnicia si dumnezeirea Mintuitorului, acum asezate pe icoana Mintuitorului, arata deofiintimea Fiului cu Tatal impotriva ereticului Arie care considera pe Fiul creatura a Tatalui. In perioada anilor 726-843, datorita inconoclasmului, multi cinstitori ai sfintelor icoane au suferit persecutii aparindu-le ca pe unele ce sint roada credintei celei adevarate, pe care o exprima, o nutresc si o vestesc. De atunci si pina azi sfintele icoane s-au pastrat fara intrerupere in Biserica noastra. Victoria restabilirii cinstirii sfintelor icoane, alaturi de celelalte invataturi ale Sfintei Biserici este sarbatorita in fiecare an de catre toate Bisericile Ortodoxe in Duminica Ortodoxiei, prima Duminica din Postul Sfintelor Pasti. Sfintele icoane departe de a fi legate intr-un fel oarecare de idolatrie, multe dintre ele sint executate cu maiestrie, ferecate in aur si argint, dar niciodata credinciosul ortodox nu a confundat pe Dumnezeu cu aurul si cu argintul icoanei care reprezinta chipul lui Dumnezeu. 

 Iata ce hotaraste Sinodul VII Ecumenic (787) privitor la sfintele icoane: <>. De asemenea Biserica Ortodoxa, candidatul la hirotonie intru episcop, facind cuvenita marturisire de credinta, spune cu referire la inchinarea la sfintele icoane urmatoarele: <>. Iconografia Bisericii Ortodoxe nu este numai o simpla arta, ci o arta religioasa, teologica. Ea infatiseaza evenimente din istoria mintuirii noastre care s-a facut prin Hristos Domnul. Intreaga atmosfera picturala in Biserica este dominata de lumina invierii. Tot continutul picturii ortodoxe reprezinta un cer si un pamint nou, anume acela al lucrarii mintuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos. Ea arata omul si lumea regenerata prin harul divin. Locuitorii acestei lumi sint ingerii si sfintii. Iconografia ortodoxa nu are in centrul personalitatea artistului, ci cauta mai degraba sa exprime semnificatia evenimentului pictat din revelatia divina. Prin ea se exprima crezul sfintei noastre Biserici. Cind vorbim despre personalitatea unui pictor bisericesc, intelegem puterea lui de a exprima cit mai profund si mai clar idealurile sprirituale ale credintei ortodoxe. Fiind o arta spirituala, liturgica si teologica ea infatiseaza temele in profunzime si nu impresioneaza pe cei ce se marginesc la suprafata lucrurilor. Biserica se straduieste sa fie interpreta fidela a lumii spirituale. Continutul transcendent al icoanelor in Biserica noastra nu este frumusetea naturala. De aceea, si cel mai putin initiat in problema de arta va putea face cu usurinta deosebirea intre o icona ortodoxa si o pictura antica. Aceasta pentru ca apare evident idealul picturii ortodoxe este exprimarea sfinteniei. In acest sens Sfintul Ioan Gura de Aur spunea: 
<>. Fiind o arta liturgica sfintele icoane contribuie la intelegerea si rostul intregului cult divin. In primul rind iconografia ajuta pe credincios sa inteleaga ceea ce se savirseste in cadrul cultului divin. Cu mijloace empirice ea ajuta pe credincios sa inteleaga misterul iconomiei divine. 
Pentru un cult care este 
<> Biserica Ortodoxa foloseste mijloacele cele mai potrivite pentru a sluji lucrarii de mintuire a credinciosilor. In cadrul Sfintei Liturghii privind pictura credinciosul care asista la slujba intelege ca <>.
 Daca iconografia ortodoxa s-ar margini la frumusetea naturala, nu s-ar putea ridica la asemenea inaltimi duhovnicesti. Sfintele icoane, in afara de prezentarea celor tainice infatiseaza si alte scene din viata Mintuitorului, a Maicii Domnului si a Sfintilor. Acestea nu ramin destinate numai celor ca nu stiu carte, ca prin vederea lor sa-si aminteasca de faptele celor care au slujit pe Dumnezeu. Ele indeamna la urmarea pildei acestor slujitori ai adevaratei credinte. In plus sfintele icoane fixindu-se asupra unor teme principale ca scena Nasterii Domnului, a Patimilor si a invierii, care nu lipsesc din nici o biserica pictata, stabilesc obiectivul esential al cultului divin. 

Noi teme iconografice legate de cultul Maicii Domnului au imbagatit pe parcurs bisericile crestine. Imnul Acatistului a creat in iconografia ortodoxa 24 de noi scene legate de el. In privinta sfintilor, acestia sint pictati in legatura cu viata si martiriul lor, laudat in imnele din cultul divin. Trecerea la cele vesnice a sfintilor si infatisarea miinilor Mintuitorului, oferindu-le cununa martiriului, se afla in strinsa legatura cu imnele care vorbesc despre martea lor martirica. Page 219 of 449 Sfintele icoane pictate nu oglindesc numai viata Bisericii in toata varietatea si adincimea ei, ci sint o parte integranta a ei, asa cum sint ramurile in legatura cu trunchiul. Icoana nu numai ca se inspira din cultul Bisericii, ci formeza cu el un tot omogen, completindu-l, explicindu-l si marindu-I actiunea asupra sufletelor credinciosilor. Sfintele icoane sint o marturie a pogoririi lui Dumnezeu catre om si a efortului omului de ridicare catre Dumnezeu. 
De aceea iconele trebuie sa faca perceptibila prin aceasta arta prezenta harului Sfintului Duh. Este vorba de harul care insoteste pe cei care sint reprezentati in sfintele icoane. In acest sens Sfintul Ioan Damaschinul spune: 
<>.
 Daca cuvintul si cintarea Bisericii sfintesc sufletul prin auzire, icoana il sfinteste prin vaz, caci dupa cuvintul Sfintului Evanghelist <> (Matei 6, 22). Aflindu-ne in fata unei sfinte icoana il sfinteste prin vaz, caci dupa cuvintul Sfintului Evanghelist <> (Matei 6, 22). 

Aflindu-ne in fata unei sfinte icoane simtim rolul ei ziditor de suflet:

 <> (II Cor. 3, 18). † Vasile Targovisteanul, Episcop-vicar patriarhal, "Indrumator pastoral", Arhiepiscopia Bucurestilor, 1981, pag. 83-86. 


4 iunie 2012

CRESTINII SECOLULUI XXI: DESPRE ICOANE.. si de ce ICOANELE nu sunt idoli.....

URMEAZA LINKUL...
CRESTINII SECOLULUI XXI: DESPRE ICOANE.. si de ce ICOANELE nu sunt idoli.....: Învăţătura ortodoxă despre Icoane I. Ce reprezintă icoana ortodoxă pentru creştini? Biserica Ortodoxă păstrează o bogă...

26 mai 2012

Diferenţa dintre ICOANĂ şi IDOL din perspectivă biblică

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...


BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...

Un mic studiu biblic despre diferenţa dintre ICOANĂ şi IDOL.
Sper să fie de folos ortodocşilor, dar şi neoprotestanţilor.
Aveţi aici materialul în format PDF.

30 martie 2012

Bucuria de a privi o icoană

DOAMNE AJUTA!   DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...

Este cât se poate de firesc să avem icoanele, lui Hristos, ale Preacuratei Sale Maici, îngerilor, sfinţilor, în primul rând fiindcă ne-o cere însăşi firea noastră, dorim să avem mereu înaintea ochilor chipul Celui iubit, al Binefăcătorului, pentru ca privindu-L să ne aducem aminte de El mai des, de binefacerile Lui, să-L omagiem, întocmai ca pe oamenii vii, stimaţi şi respectaţi în chip deosebit.
În al doilea rând, noi suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Este firesc deci să avem mereu sub priviri chipul nostru cel dintru început, începutul primordial, pe Domnul Dumnezeu în acele înfăţişări în care a binevoit El însuşi să Se arate oamenilor, pentru a ne aduce aminte mai des de El, de veşnica Sa prezenţă printre noi, de lucrarea Sa proniatoare, pentru a ne exprima prin semne vizibile sau prin ritualuri evlavia faţă de El, recunoştinţa, dragostea.
Deoarece suntem fiinţe corporale, din pricina acestei corporalităţi avem nevoie de reprezentări materiale, de ritualuri materiale. Se înţelege că tocmai de aceea Domnul Însuşi S-a arătat drepţilor Săi în deferite forme: de pildă, lui Avraam la stejarul Mamvri, sub înfăţişarea celor trei călători; lui Isaia, ca un slăvit Împărat, stând pe un tron preaînalt; proorocului Daniel în chipul Celui vechi de zile şi al Fiului Omului adus înaintea Lui. Dacă n-ar fi fost necesară o imagine văzută a Dumnezeului nevăzut, de buna seamă că El nu S-ar fi arătat la modul vizibil, n-ar fi venit pe pământ luând chip de om, n-ar fi primit chip de rob; zice David: ,,Căutaţi faţa Lui pururea“ (Psalmul 104, 4).
De aceea pictăm, păstrăm şi respectăm icoane ale Preacuratei Maici a.Domnului, îngerilor, sfinţilor, fiindcă ei sunt reprezentări vii ale chipului şi asemănării cu Dunmezeu. Privindu-le ne apar din nou în amintire, mai limpede, nevoinţele, virtuţile, binefacerile de care ne-am învrednicit de la ei, dragostea lor înflăcărată faţă de Dumnezeu, simţindu-ne îndemnaţi noi înşine să le urmăm exemplul, să veghem asupra noastră pentru a ne ţine teferi cu trupul şi cu sufletul, a ne curăţi de toată întinăciunea trupească şi sufletească, pentru a le preaslăvi nevoinţele şi prin toate acestea ni-i facem apărători şi mijlocitori pentru noi înaintea lui Dumnezeu.
Fiindcă Dumnezeu binevoieşte a primi mijlocirea prietenilor Săi, a credincioşilor Săi slujitori, pentru oamenii faţă de care se fac intercesori înaintea Sa. Întrucât nu suntem duhuri fără trup, ci fiinţe îmbrăcate în carne, având calităţi materiale, înfăţişare materială, este firesc să căutăm chipurile unor fiinţe nevăzute şi de aceea, venind în ajutorul neputinţei noastre, Domnul le-a dat putere îngerilor să ia chip de om şi să ni se arate (atunci când binevoieşte El) întocmai cum suntem noi, ca, de pildă: Arhanghelul care i s-a arătat lui Isus Navi, lui David, Anei, lui Zaharia, Preacuratei Fecioare Maria şi altora, în Vechiul şi în Noul Testament.
Oare nu ne demonstrăm chiar noi în viaţa de fiecare zi această cerinţă a firii noastre, necesitatea de a avea portretele lor şi când ni le facem şi pe ale noastre de a ni le atâma pe pereţi, sau de a le păstra în albume, pentru a le privi de câte ori vrem, desfătândune cu chipul unor persoane respectate şi iubite? Tot ceva firesc, necesar, plăcut lui Dumnezeu este şi cinstirea sfintelor icoane, deşi mulţi luterani şi
anglicani consideră că n-ar fi firesc, că este contrar voinţei lui Dumnezeu şi că este o erezie şi o idolatrie. Ei nu ţin icoane în case şi nici în bisericile lor, considerând drept păcat a le avea şi ali te închina; prin aceasta, ei pierd foarte mult din credinţă şi din evlavie, fiindcă, întrerupând relaţia vizibilă cu sfinţii, au întrerupt-o prin aceasta şi pe cea invizibilă, cu toate că Biserica cerească şi Biserica pământească alcătuiesc un singur trup. Au rupt legătura şi cu adonniţii, nu se roagă pentru ei, nu aduc jertfe pentru sufletele lor, - jertfe plăcute milostivului Dumnezeu - şi prin aceasta îşi vădesc necredinţa în puterea rugăciunilor Bisericii pentru cei morţi.
Ce Biserică poate fi aceea care, în mod iraţional şi prezumţios, a rupt legătura cu Biserica cerească, triumfătoare, comuniunea rugătoare cu cei morţi, relaţia cu acea Biserică ce a mărturisit credinţa în Hristos, în puritatea ei cea dintru început? Este oare acesta trupul sfânt şi viu al Bisericii? Poate fi considerat trup viu, firesc alcătuit, un trunchi fără cap, fără mâini şi picioare, fără ochi şi fără urechi. Şi o asemenea comunitate susţine sus şi tare că credinţa sa este purificată, ea care a respins preoţia, a renunţat şi la alte Taine, în afară de Botez şi de Împărtăşanie, aceasta din urmă nefiind nici măcar reală, a respins cinstirea sfinţilor, a moaştelor, icoanelor, monahismul, rugăciunile pentru morţi, ţinerea postului? Este oare aceasta o credinţă după Evanghelie? Biserica lui Hristos apostolească? Nu, aceasta este o biserică autoconfecţionată, creată după liberul arbitru al oamenilor, sub influenţa patimilor omeneşti, făcându-le acestora concesii. Este una care ţine ,,nedreptatea drept adevăr“ (Romani l, I8). O pervertire a ,,veştii celei bune“ şi chiar a lui Hristos, o îndepărtare a oamenilor de Hristos, o răzvrătire împotriva Lui, ,,o altă Evanghelie“, despre care spunea Apostolul: ,,Chiar dacă noi, sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatemal“ (Galateni 6, 8). Aceasta nu este Biserică, ci o dezmembrare pierzătoare de suflete a trupului lui Hristos.
Cinstirea icoanelor este firească, dreaptă, plăcută lui Dumnezeu, folositoare.
(Sfântul Ioan de Kronstadt - Viaţa mea în Hristos)

14 martie 2012

Ce este icoana?

DOAMNE AJUTA! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...



Arheologia şi istoria artelor spun: cuvîntul icoană, de origine greacă (eikôn, care înseamnă portret), era folosit de către Bizanţ, în vremea cînd imaginile creştine erau în formare, pentru a desemna „orice reprezentare a lui Hristos, a Fecioarei, a unui sfînt, a unui înger sau a unui eveniment din istoria sfîntă, chiar dacă acea imagine era pictată, sculptată, mobilă sau monumentală şi indiferent de tehnica cu ajutorul căreia a fost elaborată”, astăzi termenul aplicîndu-se mai ales lucrărilor de şevalet.

Tradiţia spune că prima icoană este o imagine imprimată în mod minunat pe un ştergar cu care Iisus S-a şters pe faţă, ştergar care a ajuns la regele Abgar al Odesei, care, fiind lepros, şi auzind de minunile Mîntuitorului, trimisese oameni de la curtea sa pentru a-L chema la el . Actul săvîrşit de Hristos, de a-Şi imprima chipul pe acest ştergar „pare în primul moment legat de dorinţa regelui de a căpăta o reprezentare a lui Hristos, în realitate însă are un sens mult mai cuprinzător. Este implicată aici infinita purtare de grijă faţă de întreg neamul omenesc, care este mîntuit, sfinţindu-se prin Chipul lui Hristos”.

Există şi o altă istorie, a unei bucăţi de pînză, pe care o femeie, Veronica, a dat-o Domnului Hristos, pe drumul Crucii, (cuvîntul Veronica înseamnă „icoană adevărată”), deşi pînă în secolul V nu se face referire la aceasta, existenţa ei fiind uitată.

La începutul creştinismului, pentru că pentru acea lume, „Întruparea lui Hristos şi misterul crucii reprezentau, pentru unii, un scandal, iar pentru alţii, nebunie”, s-au folosit în special simboluri.

„Pentru a-i obişnui treptat pe oameni cu realitatea de negîndit a Întrupării, Biserica li s-a adresat iniţial printr-un limbaj mai accesibil decît imaginea directă”. „Era, după cum spune Sfîntul Pavel, hrană pentru dinţii de lapte specifici copilăriei. Calitatea iconică a imaginii nu pătrundea decît foarte greu în conştiinţa şi în arta oamenilor. Numai împrejurările şi necesităţile diferitelor epoci istorice au evidenţiat progresiv caracterul sacru al imaginii, au condus la dispariţia simbolurilor primitive şi au epurat arta creştină de toate acele elemente străine care îi mascau conţinutul”.

Multe dintre aceste simboluri, erau preluate din cultura păgînă a acelui timp, şi transformate. De exemplu, (în catacombe): anotimpurile, care vestesc învierea; o corabie, care vesteşte belşugul; porumbelul, palmierul, grădina, care amintesc de rai. Altele au fost inventate, începînd cu secolul al II-lea: închinarea magilor - convertirea păgînilor; înmulţirea pîinilor - Cina cea de Taină; viţa de vie - taina vieţii divine, etc. Crucea este reprezentată ca o ancoră, un trident. Simbolul cel mai important este peştele: IHTIS - „Iisus Hristos Theou Uios Sotir”, care înseamnă „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Mîntuitorul”.

Primele icoane făcute de mînă omenească, după tradiţie, sunt cele ale Sfîntului Apostol Luca, care a pictat, puţin după Cincizecime, chipul Maicii Domnului, (în trei variante: una aparţinînd tipului „Milostiva” (Eléousa), în care Fecioara şi Pruncul se mîngîie reciproc, accentuînd naturaleţea sentimentului uman, a tandreţii şi iubirii materne; alta aparţinînd tipului „Odighitria” (Odègètria), sau „Călăuzitoarea”, în care Fecioara şi Pruncul sunt reprezentaţi din faţă, orientaţi către privitor - scoate în evidenţă dumnezeirea Pruncului; cea de-a treia o reprezenta pe Maica Domnului fără Prunc, în poziţia asemănătoare celei din Deisis, cu braţele împreunate în rugăciune, adresîndu-se lui Iisus); chipul Mîntuitorului; al celor doi mari Apostoli Petru şi Pavel. Însă aceste icoane nu s-au păstrat pînă în zilele noastre, deşi în Franţa şi în Italia există un număr de icoane care sunt făcute după icoanele originale ale Sfîntului Apostol Luca.
Motivaţia existenţei icoanei

Icoana este o vedere a lui Dumnezeu întrupat, care este necesară şi mîntuitoare oamenilor (a căror alcătuire dihotomică implică şi obligă prezenţa divinităţii în materie): „Apostolii L-au văzut întrupat pe Hristos… şi I-au auzit cuvintele; şi noi dorim să auzim şi să vedem, spre a căpăta fericirea Domnului”; „Ei L-au văzut faţă către faţă - pentru că El era prezent în trup, însă noi, pentru că El nu este prezent fizic, auzim cuvintele Sale prin intermediul cărţilor, venerăm aceste cărţi care ne fac să auzim cuvintele Sale. La fel se întîmplă cu icoana pictată; privind trăsăturile trupului Său, pătrundem cu spiritul, după putinţă, slava dumnezeiască. Suntem duali, constituiţi din suflet şi din trup, iar sufletul nostru nu este unul la vedere, ci este învăluit într-un fel de veşmînt; ne este imposibil să tindem spre spiritual fără corporal. Căci aşa cum auzim cuvintele sensibile cu urechile noastre trupeşti şi aşa cum înţelegem lucrurile spirituale, tot astfel, prin contemplaţia în trup, ajungem la contemplaţia în duh. Hristos Şi-a asumat un trup şi un suflet pentru că omul are un trup şi un suflet; de aceea şi botezul, comuniunea, rugăciunea, psalmodierea sunt duale: sensibile şi spirituale”.

Icoana, ca posibilitate, există datorită Întrupării Fiului lui Dumnezeu, „realizarea mîntuirii noastre pe pămînt şi slava în spirit şi în adevăr nu exclud materia şi trupul ci, dimpotrivă, le presupun”.

La fel cum vederea în trup a Mîntuitorului a fost necesară pentru oamenii din timpul Întrupării Sale, la fel este necesară şi acum. Pentru dovedirea acestui lucru este suficient să ne imaginăm doar cum ar arăta o Biserică fără icoane, sau cum ar arăta în general viaţa unui creştin fără icoane (sau, în definitiv, pentru că la asta ar duce negarea lor, fără orice lucru material care ar aminti ceva despre Dumnezeu). Dacă nu ar exista icoanele, credinţa ar slăbi foarte mult, deoarece cel mai folosit simţ omenesc ar rămîne înafara lucrării spre cunoaşterea lui Dumnezeu. Ea răspunde unei nevoi de concret a omului, care vrea să-L ştie mereu pe Dumnezeu aproape.

De asemenea, ea are şi un rol educativ, şi de propovăduire a cuvîntului lui Dumnezeu, care este de viaţă dătător, şi necesar tuturor pentru mîntuire. Trimiterea la propovăduire a Apostolilor include şi porunca pictării icoanelor.

Importanţa icoanelor reiese şi din pomenirea ei după auzire în textul de la I Ioan 1, 1-2: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul vieţii - şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o, şi mărturisim…”. În acest text, enumerarea simţurilor nu este întîmplătoare, ci exprimă o anumită intensitate de cunoaştere prin acestea: întîi este auzul, apoi este văzul, şi apoi atingerea. Pentru a exemplifica, ne putem gîndi la Toma, care a auzit că Hristos a înviat, dar nu a crezut, pînă nu L-a văzut în carne şi oase, şi mai mult, pînă nu L-a pipăit, pentru a se convinge.
Posibilitatea reprezentării lui Hristos în iconografie

Hristos S-a întrupat. „Pămînt eşti şi în pămînt te vei întoarce” (Facere 3, 19) s-a zis trupului. Deci Hristos a venit şi pentru a readuce trupurile oamenilor, nu numai sufletele lor, la strălucirea nestricăciunii.

Posibilitatea reprezentării chipului Mîntuitorului a stîrnit controverse în timpul perioadei iconoclaste, cînd unii nu puteau să admită faptul că Dumnezeirea Mîntuitorului poate fi reprezentată pe lemn şi din materialele picturii. Ei spuneau că fiindcă acest lucru nu este posibil, reprezentarea chipului uman al Mîntuitorului este o blasfemie, deoarece nega Dumnezeierea Domnului Hristos. Interesant este că şi afirmarea, legitimitatea existenţei şi venerării icoanelor se bazează tot pe Întruparea Cuvîntului lui Dumnezeu, numai că înţeleasă cum trebuie.

Pentru iconoclaşti: „o icoană veritabilă trebuie să aibă aceeaşi natură cu cel pe care-L reprezintă, fiindu-i în mod obligatoriu consubstanţială (omoousion). Plecînd de la acest principiu, iconoclaştii ajung în mod inevitabil la concluzia că numai Euharistia este icoana lui Hristos. Pentru a evita idolatria - spuneau ei - Hristos a ales pîinea ca imagine a Întrupării Sale, dat fiind că pîinea nu are nici o asemănare cu omul”, ceea ce este ridicol, pentru că Euharisia este chiar Trupul şi Sîngele Mîntuitorului, şi dacă imaginea prototipului ar fi identică cu prototipul, atunci ar fi chiar prototipul, după cum aveau să susţină apărătorii icoanelor.

Iconoclaştii mai spuneau despre imaginea făcută de un pictor, că „nu putea să fie imaginea lui Hristos. Arta figurativă în general este o împietate faţă de dogma Întrupării divine. Ce face pictorul neştiutor - se întrebau iconoclaştii - cînd conferă o formă celor ce nu pot fi crezute decît cu inima şi mărturisite prin cuvînt? Numele lui Iisus Hristos este numele Dumnezeu-Omului. Ca atare, dacă Îl reprezentaţi, comiteţi o dublă blasfemie: mai întîi, încercaţi reprezentarea Divinităţii invizibile; apoi, dacă urmăriţi reprezentarea iconică a naturii divine şi a naturii umane ale lui Hristos, tindeţi către confuzia celor două naturi, alunecînd în monofizism. Voi răspundeţi că reprezentaţi doar trupul lui Hristos, carnea Sa văzută şi palpabilă. Dar această carne este omenească şi reprezentaţi, prin urmare, numai umanitatea lui Hristos, adică doar firea Sa omenească. Or, în acest caz, o despărţiţi de Dumnezeirea cu Care S-a unit, căzînd în nestorianism. În adevăr, carnea lui Iisus Hristos este carnea lui Dumnezeu-Cuvîntul: întru totul însuşită şi îndumnezeită de El. Cum dară aceşti necredincioşi îndrăznesc să despartă Dumnezeirea de carnea lui Hristos, reprezentînd-o doar pe aceasta din urmă, ca şi cum ar fi vorba doar de un om oarecare? Biserica crede în Hristos, Care uneşte în El umanitatea şi Dumnezeirea neamestecat şi nedespărţit. Dacă arătaţi doar umanitatea lui Hristos, despărţiţi cele două naturi ale Sale, atribuind umanităţii Sale o existenţă proprie, o viaţă independentă, văzînd în ea o persoană separată şi introducînd astfel o a patra Persoană în Sînul Sfintei Treimi.”

Greşeala făcută de iconoclaşti consta în faptul că nu au făcut distincţie între ipostas şi natură în ceea ce-L priveşte pe Mîntuitorul Hristos, neînţelegînd de fapt unirea ipostatică a celor două naturi ale Lui, în Persoana Lui unică, sau dacă, au înţeles asta, n-au putut să o şi aplice în teoria despre icoane, care Îl reprezintă pe Hristos ca Persoană divino-umană, şi nu una dintre cele două naturi ale Sale.

„Icoana Sa este imaginea unei Persoane divine întrupate, care transmite trăsăturile Fiului lui Dumnezeu venit în trup, devenit vizibil şi, prin urmare reprezentabil cu mijloace omeneşti.”
Mijloacele de expresie ale icoanei

Principalele caracteristici ale icoanei sunt: se ocupă doar cu prezentarea adevărului; nu prezintă raportul real dintre fiinţe şi lucruri, la fel cum face arta profană, (care „urmează legile opticii care-şi aruncă laţul asupra lucrurilor” şi „fundamentează unitatea de acţiune - laţul timpului şi unitatea de perspectivă - laţul spaţiului”, formînd un punct de vedere „plin de iluzie optică, folositor pentru viaţa curentă, dar care nu este viziunea totală”); reduce la minimum detaliile, ele fiind folosite doar în măsura în care ajută la exprimarea esenţialului; nu prezintă nimic din viaţa cotidiană a omului, nu narează asupra istoriei, ci se arată atitudinea pe care el trebuie să o adopte în orice împrejurare a vieţii.
Omul

Trupul omului care tinde spre Dumnezeu, prin rugăciune, deşi nu se schimbă biologic, pentru că harul se uneşte cu mintea, învaţînd-o să controleze întregul trup, („…ochii, pentru ca să privească întru curăţenie; urechile, pentru ca să audă cu pace; limba, pentru ca să nu grăiască decît de bine; mîinile, pentru ca ele să se mişte doar pentru a se înălţa în rugăciune şi a face fapte de milostenie; pîntecele, pentru a păstra în limitele cuviinţei obiceiul mîncării şi al băuturii; picioarele, pentru ca ele să meargă drept spre voinţa lui Dumnezeu”), ajunge să aibă, într-un fel, proprietăţile trupului duhovnicesc pe care va fi să le dobîndească la învierea drepţilor. În icoană, deci, va fi stilizat, alungit, zvelt, în aşa fel încît să dea mărturie despre prezenţa harului, şi despre o subţiere a materialităţii, de îndumnezeire a ei.

Chipurile sfinţilor strălucesc, dar pentru că lumina care transpare din aceste chipuri nu este una provocată de o sursă exterioară, naturală, ea este sugerată în icoană prin linii subţiri de culoare foarte deschisă, „fine şi precise, pătrunzătoare ca nişte raze ale energiei îndumnezeitoare”, aranjate nenatural, constituind ultima şi cea mai deschisă culoare aplicată, care le dau pur şi simplu viaţă. Ochii sunt măriţi, cu privirea fixă, opaci; buzele fine sunt lipsite de senzualitate, „sunt făcute pentru a cînta lauda, pentru a se hrăni cu Euharistie şi pentru a da sărutul păcii”. Urechile „alungite ascultă liniştea. Nasul nu este decît o curbă foarte fină; fruntea foarte largă şi înaltă; uşoara sa deformaţie accentuează predominanţa unei gîndiri contemplative. Culoarea închisă a ochilor înlătură orice notă carnală şi naturalistă.”

„Aceste detalii cu aspect neobişnuit, în special organele senzoriale pe care le vedem în icoane, aceşti ochi fără strălucire, aceste urechi cu forme uneori bizare, toate acestea nu sunt prezentate în mod naturalist, dar nu pentru că artistul nu ar fi putut să le redea aşa cum le vedea în natură, ci pentru că, aici, forma lor naturală nu ar fi corespuns şi nu ar fi avut nici un sens. Rostul lor în icoană nu este de a ne apropia de ceea ce vedem în natură, ci de a ne aminti că suntem în faţa unui trup care resimte ceea ce în mod obişnuit scapă percepţiei: pe lîngă percepţia lumii fizice, cea a lumii spirituale”

Personajele sunt aşezate frontal, iar privirea lor este întotdeauna îndreptată spre privitor. Aparenta imobilitate, care este doar exterioară, întăreşte sentimentul că totul se petrece în interior; nu mai există nimic din cotidianul neastîmpăr, din neliniştile şi grijile obişnuite ale existenţei vremelnice, ci stăpîneşte pacea.

Veşmintele urmăresc forma anatomică, care adeseori, şi în mod admirabil, este deformată. Volumul pe care aceste veşminte ar trebui să le sugereze, este un pretext pentru aplicarea unor lumini, care prin forma lor, clară şi strălucitoare, spun aceeaşi prezenţă a Duhului.

Am putea spune că icoana este oglinda duhovnicească a sfinţilor.
Natura înconjurătoare

Îndumnezeirea omului nu poate lăsa natura înconjurătoare, (care „a fost supusă deşertăciunii - nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o - cu nădejde, pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 20-21), şi deci a cărei stare depinde de modul legăturilor omului cu Creatorul), în starea ei de acum. În concepţia Bisericii Ortodoxe, „frumuseţea nu este frumuseţea specifică stadiului actual al creaţiei, ci un atribut al veacului ce va să vină, cînd Dumnezeu va fi totul în toate”, sau „valoarea şi frumuseţea lumii văzute nu constă în splendoarea trecătoare a stării de acum, ci în transfigurarea ei potenţială, realizată cu ajutorul omului”.

Eshatologică prin excelenţă, icoana o va prezenta supusă aceleaşi puteri purificatoare şi unificatoare a harului, în lumina celei de-a opta zi a creaţiei, pentru că „specificul sfinţeniei este acela de a sfinţi ceea ce o înconjoară: îndumnezeirea omului trece asupra ambianţei. Acestea sunt premizele transfigurării cosmice. În şi prin om se realizează şi se manifestă participarea făpturii la viaţa veşnică a făpturii”. „Unirea în Dumnezeu a tuturor făpturilor, începînd cu îngerii şi pînă la creaturile inferioare, iată viitorul univers restaurat care, în icoană, se opune discordiei generale, adică împărăţiei stăpînitorului acestei lumi”.

Este arătată într-o staticitate dinamică, avînd un ritm şi o stare ascensională corespondente cu cele ale omului tinzînd spre Dumnezeu; nu mai există haosul şi divizarea lumii, care porneau din haosul interior al omului.

Aşadar, în reprezentarea unor munţi sau altor forme de relief (stînci, peşteri, crăpături ale pămîntului, marea), se renunţă, la fel ca în cazul prezentării omului duhovnicesc, la naturalismul comun, care, după cum s-a spus, nu este adevărata faţă a naturii. Din munţi este păstrată doar caracteristica principală - aceea de conglomerat de forme ascuţite grupate, mai mari la bază şi mai mici la înălţime, formînd un corp care spre vîrf se subţiază. În rest nu aduc cu nimic a munţii pe care îi ştim din natură. În funcţie de scena în care aceştia apar, de acţiunea care se petrece înăuntru (a scenei în ansamblu - acţiune exterioară, ca fapt istoric; a interiorului personajelor - ca trăire spirituală; şi cea a timpului veşnic, în care nu există decît prezent), munţii pot lua diferite „înfăţişări”. O trăsătură comună este că toţi strălucesc nenatural, spunînd în-dumnezeirea.

Peşterile, cele mai multe simbol, ajută la transmiterea mesajului icoanei. În scena Naşterii, de exemplu, întunecimea ei, care cîteodată merge pînă la negru neamestecat, simbolizînd întunecimea păcatului în care se afla lumea pînă la Întruparea Mîntuitorului, este folosită pentru a scoate în evidenţă albul, care în acest fel devine strălucitor, al scutecelor Pruncului. De asemenea, ele au formele cele mai ciudate, fără însă a putea vreodată să fie confundate cu altceva.

Marea, apa, ca şi celelalte, sunt de asemenea foarte bizare, raportat bineînţeles la felul nostru obişnuit de a le înţelege; la fel şi animalele, în special fiarele sălbatice, a căror raport cu omul revine la cel dinainte de căderea în păcat (a se vedea leii care sunt blînzi ca nişte pisici în preajma sfinţilor).
Clădirile

Dacă despre oameni se poate spune că sunt logic alcătuiţi, adică au toate membrele, care sunt la locul lor, ca şi veşmintele, clădirile îşi pierd cîteodată orice legătură cu mărimea şi forma personajelor. Uneori sunt foarte mici şi înguste, ocupînd un spaţiu infirm din compoziţie, alteori zidurile acestora nu au grosime, geamurile, uşile, ori sunt aşezate în poziţii total inaccesibile, ori sunt prea mici pentru a putea fi utilizate. O altă caracteristică este aceea că personajele nu sunt niciodată înfăţişate în interiorul clădirilor, ci doar în faţa lor, deşi acţiunea istorică are loc în interiorul lor, iar clădirile (în special în icoanele din timpul apogeului artei bizantine, adică secolele XIV, XV şi XVI, pentru că după aceea s-a pierdut înţelesul adevărat al icoanelor), sunt prezentate dintr-o perspectivă care nu corespunde cu realitatea, adică una inversă (cu menţiunea că această tehnică nu este folosită exagerat de mult în cadrul aceleiaşi lucrări, şi nici în aceeaşi măsură în diferitele părţi ale unei clădiri din aceeaşi lucrare, astfel încît ar putea trece uşor ca o greşeală de desen).

Rolul acestei maniere de a reprezenta realitatea, „care ar trebui, de bună seamă, să-l facă să turbeze de mînie pe orice privitor care îşi dă seama de „evidenta absurditate” a unei astfel de reprezentări”, este acela de sublinia totala neaplicabilitate şi neimportanţă a raţiunii stricte în faţa transcendenţei şi meta-logicii credinţei.

Publicat în AXA 1

ARHIVA BLOG

BIBLIA ORTODOXĂ