DACA DORESTI SA ASCULTI PARACLISUL MAICII DOMNULUI, POTI SA PORNESTI DE LA BUTON...DOAMNE AJUTA!

PARACLISUL MAICII DOMNULUI!

9 noiembrie 2010

DIN MINUNILE SF NECTARIE, SARBATORIT ASTAZI 9 NOEMBRIE

Domnul Temistocle vindea tablouri, rame si maruntisuri în pravalioara lui din Constantinopol. Tinea mult la familia lui si se chinuia sa-si vânda "nimicurile" pentru ca sa umple cinci guri flamînde. Deschidea dis-de-dimineata, îsi facea semnul crucii privind spre biserica Sfînta Sofia, atîrna ramele în cuiele ce se gaseau pe peretii din afara, lînga usa magazinasului, stergea praful ce se aseza din gros pe picturi - pravalioara se gasea pe o straduta strîmta, nepietruita - si asa îsi astepta clientii. Domnul Temistocle era un om bun, care simtea durerea celuilalt. Cînd intra vreun scolarel sa ia o bomboana, gîndea în sinea lui: "Saracutul, este galben ca ceara. Cine stie ce manînca". Cunostea bine faţa saraciei, dupa cum cunostea si sufletul omului, cu bunele si cu relele lui. Dintre toti copilasii de prin vecini, cel mai mult tinea la un baietel dulce si cuviincios pe nume Anastasis, care traia singur singurel într-o camaruta peste drum de casa lui. Saracutul, cu noaptea în cap pleca si cu noaptea în cap se întorcea. Dupa fata-i trasa si dupa hainutele si ghetutele lui rupte se putea usor vedea ca abia daca avea ce mînca.
Într-o dimineata de iarna, domnul Temistocle se îndrepta spre pravalioara lui. Era frig si zloata si mergea strîngîndu-si pe el paltonul, cînd îl vede pe micul Anastasis că se apropie pe trotuarul celalalt.
- Unde te duci, Anastasis? Ai alt drum astazi? Nu te duci la lucru? Baietelule, o sa racesti. Nu esti îmbracat gros.
- Ma duc la posta sa duc niste scrisori.
- Da-mi-le mie. Trec eu acum pe la posta. Hai, fugi înapoi la lucru, ca o sa racesti afara.
- Va multumesc mult, domnule, spuse micutul dîrdîind de frig.
Ce i-a venit domnului Temistocle, ca s-a uitat pentru cine sunt scrisorile. Una era pentru un negustor, alta pentru o fabrica de tutun, a treia era... "CATRE DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS, ÎN CER". S-a oprit locului si a început sa zîmbeasca.
- Saracul baietel! Ia sa vad ce cere... A deschis scrisoarea si a citit:
Hristoase al meu,
Hainele mi s-au rupt, pantofii mi s-au stricat si mi-e frig. Din ce-mi da stapînul nu-mi ajunge nici de mîncare. N-am reusit sa trimit aproape nimic mamei mele, care este saraca. Ce sa ma fac acum? Cum ies eu din iarna, Doamne? Ajuta-ma! Ma închin Tie. Robul Tau, Anastasis.  
- Comoara scumpa, spuse domnul Temistocle si a plecat spre casa. A pregatit un pachet cu haine calduroase de iarna - flanelute, un palton, pantofi, sosete de-ale copiilor lui - si s-a dus apoi la posta.
Peste doua zile l-a si vazut îmbracat în haine calduroase. Îi veneau numai bine. Ochii copilului straluceau de bucurie. Ba luase pe chip si o adiere de lumina tainica, caci cine poate sti cîte nu si-au spus seara la rugaciune Domnul si micutul Sau rob...
Domnul Temistocle s-a bucurat mult sa-l vada fericit pe acel baietel, dar nu avea cum sa-i treaca atunci prin gînd ca Anastasis va ajunge cîndva Sfîntul Nectarie facatorul de minuni... De unde sa fi putut banui?...
Satul Digheliotica se află la o oră de mers de Marea Egee. Este mai degrabă un cătun cu 20-25 de case ţărăneşti rasfirate. Într-una din aceste case locuia Gheorghia Apostolopoulos cu bărbatul ei Kostas şi cu cei patru copilaşi ai lor. Fiind o bună gospodină, se trezea dis-de-dimineaţă ca să pună casa în ordine, să-şi trezească apoi copilaşii şi să-i îngrijească. După aceea îngenunchea în faţa icoanelor împreună cu Olga, Evangheliţa, cu băieţelul şi cu fetiţa cea mică în braţe. Şi astfel îşi făceau cu toţii rugăciunea de dimineaţă. După rugăciune, mama îşi lua copilaşii lîngă ea, îi privea în ochi cu dragoste şi picura in sufleţelele lor credinţa şi dragostea pentru Tatăl Ceresc şi pentru Sfinţii Lui. Celei mai mici îi vorbea într-o limbă pe care numai mamele ştiu să o grăiască şi luând cu degetele ei blînde mînuţa plinuţa a fetiţei, o învăţa să-şi facă cruce.
– Strînge aşa degeţelele, păpuşica mea... Întîi duci mîna la frunte, apoi jos pe burtică, sus la dreapta şi la stînga. Aşa, bravo, fetiţa mea!
Le dădea apoi să mănînce, îi săruta şi ieşea să meargă să-şi ajute bărbatul care muncea de cu noapte la cîmp. La amiază se întorcea acasă sa-şi vadă copiii, să le pună din nou să mănînce şi iarăşi se ducea la cîmp pînă cobora soarele şi începea să se întunece. Întorcînde-se, trecea pe la bisericuţa satului, unde aprindea candelele şi se ruga, aducînd mulţumire lui Dumnezeu. Gheorghia era o femeie săracă, însă, în căsuţa ei, ea era fericită. Slavă Domnului pentru toate!
***
Dar o boală cruntă ce a venit pe neaşteptate i-a făcut fericirea mii de fărîme. I-a apărut, ca din senin, o tumoare, iar durerile nu-i dădeau pic de linişte.
S-a dus în Eghio la doctor. Acesta însă, înţelegînd cît de gravă era boala, i-a spus să meargă la Atena, la doctorii cei mari. Inima bietei femei s-a frînt. Copilaşilor le-a spus că are să meargă cu treburi la Atena. I-a luat din nou şi i-a aşezat în faţa icoanelor. Celei mai mici i-a spus să-şi facă semnul sfînt al Crucii iar pe cei mai mari i-a îndemnat să se roage, fiecare aşa cum a fost învăţat. I-a sărutat apoi pe rînd şi a plecat cu ochii în lacrimi spre Spitalul Bombola din Atena. Acolo i-au făcut tot felul de analize. Doctorul din Eghio nu se înşelase... A fost operată o data şi apoi operată din nou. Au trimis-o la alt spital. În cele din urmă medicii i-au chemat bărbatul şi pe un văr de-al ei, ce se îngrijea şi el de bolnavă, şi le-au spus direct:
– Are o formă extrem de gravă de cancer. Luaţi-o, ca să moară acasă.
Şi aşa s-a întors biata Gheorghia la căsuţa ei. Zăcea acum în pat pe jumătate moartă. Nu-i trebuia nici mîncare, nici nimic. Dar chipul ei palid încă mai era luminat de o rază de nădejde. Copilaşii îi stăteau tot timpul aproape, iar ea le spunea mereu cu voce stinsă:
– Hai să ne rugăm. Aşa, păpuşica mea, du mînuţa la frunte...
Şi copilaşii îngenuncheau în jurul ei, îşi îndreptau ochişorii spre icoane şi se rugau.
– Doamne Iisuse, fă-o bine pe mama noastră.
Dar ea se simţea din ce în ce mai rău. Trupul i se umpluse de umflături, iar gîtul i se strângea pe zi ce trecea. Abia i se mai auzea vocea.
– Rugăciune, copilaşii mei, rugăciune... reuşea cu greutate să rostească, dar raza de nădejde nu i se stingea de pe faţă.
***
Era o seară de noiembrie. Vîntul intra în odaie, făcînd flacăra candelei să tremure, gata să se stingă ca şi viaţa ei...
– Ru-gă-ciu-ne... mai rosti o dată stins, de aproape nu se auzi, după care adormi.
Copiii însă nu încetau să se roage, aplecaţi asupra trupului mamei lor.
– Dă Doamne să nu moară măicuţa. Ce-o să se aleagă de noi? Măicuţa noastră...
Nu peste mult timp, Gheorghia a deschis ochii. De această dată erau doi ochi fericiţi şi plini de viaţă.
– L-am văzut! rosti ea fără nici o greutate, ca atunci cînd era sănătoasă. L-am văzut pe Sfîntul Nectarie, care mi-a spus că m-am făcut bine!
– Şi eu l-am văzut, mamă, pe Sfîntul din icoană! spuse Evghenia.
– Kostas, Kostas! strigă către bărbatul ei. M-am făcut bine.
– Ba mie-mi pare că nu te-ai făcut bine deloc, îi răspunse el din patul unde se odihnea.
– M-am făcut bine, Kostas. Mi-e foame!
Acesta se scula anevoie din pat şi işi privi cu mirare nevasta. Nu mai avea umflaturile carnoase de pe faţă, ochii îi străluceau şi vorbea fără nici o greutate. Femeia se ridică atunci din pat, spunînd:
– Doamne, m-am făcut bine. Slăvit să fie numele Tău!
A doua zi de dimineaţă, Gheorghia s-a plimbat timp de o oră, pînă la Eghio unde era doctorul ei. Acesta, cum a văzut-o, a rămas inmarmurit de mirare. Nu-şi putea crede ochilor.
– Te-ai făcut bine, Gheorghie, mergi acasă sănătoasă!
***
Au trecut trei ani din acea zi mare, şi de atunci şi pînă astăzi Gheorghia Apostolopoulos trăieşte şi împărăţeşte în casa ei, înconjurată de copilaşi, şi în fiecare seară aprinde candelele bisericuţei din sătuc, cântându-i Domnului imnuri de slavă.
***
Notez din nou adresa ei. Poate are nevoie vreun cititor de ea: Gheorghia Apostolopoulos, Digheliotica Egiou, Grecia.

ARHIVA BLOG

ICOANA MD

MD. POCEAEV