SOARELE SI VANTUL

Într-o zi, ca orişicare, vântul colinda în goană

Peste dealuri, peste câmpuri, peste codrii de aramă.

În iuţeala lui, jupânul, şuiera cu sete mare,

Aplecând cu faţa-n glie pe toţi plopii din cărare.

Soarele, privind la dânsul şi voind să mai discute,

Îl opri, cu-o vorbă dulce, pe acest tovarăş iute:

- Tot grăbit te văd bădie, niciodată nu ai stare,

Totdeauna eşti în treacăt, totdeauna pe cărare…

Colbul fuge când te vede, marea face valuri-valuri,

Toţi se dau din a ta cale, când apari de după dealuri!

Eşti cam iute, frate dragă, zise paşnic blândul soare,

Ia sileşte-ţi firea iute şi petrece ca o boare!

- Sunt cam iute, ai dreptate, zise vântul cu trufie,

Însă doar în stilul ăsta eu mă simt la datorie.             

De n-aş fi un pic mai aspru, ce s-ar face fără mine

Cei ce sunt pe lumea asta, cărora le fac doar bine?

Eu port grelele corăbii pe vestitele oceane,

Fără plată de la oameni, fără daruri şi plocoane…

Morile de vânt, bădie, care macină-n cetate,

Nu tot eu le pun la treabă, nu eu le învârt pe toate?

Dacă n-aş umbla pe câmpuri, spune-mi tu, iubite soare,

Plantelor cine le-ar face la soroc polenizare?

Cine mişcă oare norii, ca s-aducă lumii ploaie

Pentru tot ce are viaţă pe câmpii şi prin zăvoaie?

Când văd multele nereguli şi obstacole, îndat’

Eu le-ndrept cu bărbăţie, chiar de zic mulţi că-s turbat.

Fără mine nu se poate şi cam toţi îmi ştiu de frică,

Fiindcă sunt incoruptibil, fiindcă sunt prea drept, adică.

Nu suport deloc păcatul, nedreptatea, neghiobia

Şi îmi fac în stilul propriu, cumsecade, datoria.

Iar cumva de mă înfurii, mă prefac în vijelie,

În ciclon, sau în furtună, sau tornadă fumurie.

Vezi pe omul cela care trece-acuma pe cărare?

Nu îmi place cum se-mbracă şi a hainelor culoare.

Un creştin nu-i demn să umble cu o haină purpurie,

Că-i pricină de sminteală şi-i păcat, precum se ştie…

Mai ales că a lui haină e-nvechită şi murdară,

Cu croială deocheată, cum se poartă pe afară.

Trebuie în mare grabă să-l ajut pe-acest nemernic,

Care cu nevrednicie poart-un nume-aşa de vrednic.

Îi voi dezbrăca îndată haina veche şi murdară,

Care face creştinismul, cum se vede, de ocară.

Şi nu termină cuvântul, că porni cu mare grabă

Să rezolve,-n stilul propriu, violent, această treabă.

Şi suflă peste creştinul, ce înainta în taină,

Cu furie-nverşunată, ca să-i zboare a sa haină.

Dar cu cât sufla mai aspru, omul nostru şi mai tare

Îţi ţinea mai strâns hăinuţa, având teamă să nu-i zboare.

Dar văzând că nu răzbeşte, se smucea din boltă sorbul

Ca să facă-o faptă bună, ridicând în zare colbul.

Îl trânti pe om în tină, îl făcu din om, neom,

Dar nu reuşi vânjosul să-i dea jos al său palton

Atunci soarele cu pace îi grăi uşor, în taină:

- Vezi prea bine căci cu sila, nu l-ai dezbrăcat de haină.

L-ai rănit, l-ai dat în tină, l-ai târât şi pe pământ,

Dar n-ai reuşit matale să-i dai jos al său veşmânt.

Stilul ce îl foloseşti cu râvnă, nu-i metoda cea mai bună,

Care să-ţi aducă roade vrednice pentru cunună.

După cum lucrezi acuma, după cât de harnic eşti

Eu îţi spun, iubite frate, poţi prea lesne să greşeşti!

Poartă-te cu gingăşie, ca o briză, ca o boare,

Şi-ai să vezi ce roade bune vei culege pe cărare!

Da, e ruptă şi murdară haina bietului creştin,

Dar de vrei succes mai mare, te rog uită-te puţin…

Şi cu scop bun, pedagogic, înţeleptul nostru soare,

Cu smerenie în faptă, cu credinţă şi răbdare,

Îşi trimise din coroană un şuvoi de raze calde,

Care începu degrabă faţa omului să-i scalde

Şi învăluit de raze, de-o căldură-aşa de mare,

Omul nostru din poveste, încălzit aşa de tare,

Aruncă de bunăvoie haina ruptă şi pătată,

Fără a mai fi nevoie de o luptă-nveninată.

Dacă vrei, iubite frate, să-l ajuţi pe vreun creştin,

Să-l tratezi întodeauna cu căldură, nu venin!

preluare din Popas Duhovnicesc..