DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...
„Pruncul a întărit cerul şi pământul”. Mântuitorul venind in chip de prunc si străbatand toate vârstele vietii pământesti, a parcurs acest drum si acolo unde l-a parcurs, l-a sfintit, adica a dat posibilitatea ca orice om aflat intr-o anumita vârstă, să poata să fie desavarsit, sa poata sa se uneasca deplin cu Dumnezeu, in acea varsta. După naştere, la 25 decembrie, conform ritualului evreu, la 8 zile, Iisus este adus de părinţii săi, Iosif şi Maria, „în locul unde, după obicei, iudeii se tăiau împrejur.” Aici s-a efectuat operaţiunea respectivă, constând în ablaţia întregului sau a unei părţi din prepuţ, care semnifica Legământul dintre Domnul Savaot şi descendenţii lui Abraham, şi i s-a dat numele de Iisus, „nume adus din cer de îngerul Gavriil, mai înainte de zămislirea lui în pântecele Fecioarei”.
Un moment important, al treilea, după naştere şi tăierea împrejur, în viaţa pământeană Fiului lui Dumnezeu și în istoria creştinismului, este Întâmpinarea Domnului. Asemenea evenimente, aferente ritualurilor evreişti ale timpului, sunt relatate în evanghelie şi marchează copilăria lui Iisus din Nazaret. De aceasta, tradiţia şi istoria bisericească au legat o serie de alte fapte, menite să sublinieze caracterul excepţional, mesianic, predestinat al vieţii Celui care, după Scripturi, a înviat a treia zi după crucificare.
Când Iisus a împlinit patruzeci de zile, Maria şi Iosif l-au dus la Ierusalim să-l prezinte Domnului, precum era scris în lege, şi să aducă jertfă o pereche de turturele sau doi pui de porumbel, după cum prescria legea Domnului pentru cei săraci.
Icoana sărbătorii ne dezvăluie patru personaje grupate în jurul Pruncului Iisus. Pruncul nu apare înfăşat, ci îmbrăcat în tunica, binecuvântând. Baldachinul şi sfânta masă pictate în icoană indică locul unde se desfăşoară evenimentul, fiind modul simplu, schematic, de a reprezenta un templu. Icoana ne înfăţişează pe Maica Domnului apropiindu-se de dreptul Simeon, care se află în faţa Sfintei Mese sau într-o latură a ei. Fecioara Maria îl ţine pe Pruncul Hristos în braţe şi i-L întinde lui Simeon. După cum aflăm din volumul semnat de teologul Constantine Cavarnos, „iconarii vechi, care aveau o înţelegere mai profundă a principiilor iconografice decât cei moderni, îl repre¬zentau pe Hristos – cea mai importantă figură din această scenă – în centru sau aproape de centru. Aceasta, după principiul perspec¬tivei psihologice”.
În general, dreptul Simeon este pictat cu părul alb şi cu o expresie de cutremurare, privind la Prunc sau ţinându-L în bra¬ţe. Expresia chipului lui Simeon aminteşte de cuvintele pe care Sfântul Evanghelist Luca i le atribuie: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace” (Lc. 2, 29).
Maica Domnului este înfăţişată tânără, iar în reprezentările în care nu îl ţine pe Hristos în braţe, mâna ei dreaptă stă întinsă într-un gest de rugăciune. În spatele Maicii Domnului este zugrăvit dreptul Iosif care ţine, într-o colivie, două turturele pe care le aduce la templu, după Legea mozaică ( Lv. 5, 7). Iar de nu va fi în stare să aducă jertfă o oaie, pentru vina păcatului său, să aducă Domnului două turturele sau doi pui de porumbel: unul jertfă pentru păcat, iar altul ardere de tot.
În unele reprezentări ale acestui eveniment, în spatele lui Iosif sau în spatele lui Simeon, ori între Maica Domnului şi Iosif, se află prorociţa Ana, fiica lui Fanuel. Con¬form relatării despre ea din Evanghelia după Luca, Ana este înfă¬ţişată ca o femeie bătrână. Ţine în mână un filacter desfăşurat pe care stă scris: „Pruncul a întărit cerul şi pământul”. Primele reprezentari ale acestui praznic se păstrează pe mozaicul de la Basilica „Santa Maria Maggiore“ din Roma (sec.V-lea) şi pe relicvarul din Muzeul Lateran (sec. V-VI).
Moise îi învăţase pe iudei că fiecare fiu prim-născut aparţinea Domnului, dar că acei copii, în loc de a fi sacrificaţi după cum era datina printre naţiunile păgâne, puteau să aibă viaţa salvată dacă părinţii lor voiau să-i răscumpere plătind cinci shekeli oricărui preot autorizat. Exista de asemenea o ordonanţă mozaică care decreta că după o anumită perioadă de timp, o mamă trebuia să se prezinte la templu pentru purificare (sau să facă prin altcineva sacrificiul adecvat). Era obiceiul de a se îndeplini aceste două ceremonii în acelaşi timp. În consecinţă, Iosif şi Maria s-au dus în persoană la templu, în Ierusalim, pentru a-l prezenta pe Iisus preoţilor, pentru a efectua răscumpărarea, şi totodată pentru a face sacrificiul adecvat pentru a asigura Mariei purificarea ceremonială a pretinsei murdării de pe urma naşterii.
Primii nascuți erau Sfințiți pentru Dumnezeu. La patruzeci de zile de la naştere, Maica Domnului s-a dus la Templu pentru curăţire, iar Sfântul Simeon şi Sfânta Proorociţă Ana au dat slavă lui Dumnezeu văzându-L pe Prunc și ştiind – cu ajutorul lui Dumnezeu - că El este Mântuitorul. Sărbătoarea anuală a Paștelui nu era singurul prilej în care se rememora salvarea primilor născuți. Deoarece Dumnezeu a salvat viețile copiilor din Israel, din acea zi a poruncit: Să-Mi sfinţeşti pe tot întâiul născut, pe tot cel ce se naşte întâi la fiii lui Israel, de la om până la dobitoc, că este al Meu!(Ieșirea 13, 2). Fiecare ființă întâi născută, de sex masculin, aparținea Domnului. În cazul animalelor curate, ele urmau să fie aduse ca sacrificiu (Ieșirea 13, 15). Unele animale necurate (de exemplu, măgarul) și toate ființele umane nu erau sacrificate, ci, erau răscumpărate (Ieșirea 13, 13). Acest lucru însemna că o anumită sumă de bani era oferită preotului, pentru răscumpărarea unei ființe umane. Prețul de răscumpărare era de cinci sicli (Numeri 3, 47-48).
Primii născuții erau aduși la Ierusalim, în fața Domnului, fiind considerați ca sfințiți sau consacrați unor scopuri sacerdotale, în amintirea salvării copiilor evrei în Egipt. Cu toate acestea, în locul celor răscumpărați, care trebuiau să aibă atribuții sacerdotale, un trib întreg, cel al lui Levi, a fost ales și pus deoparte pentru ocupații exclusiv sacre (Numeri 3, 11-38). Și, întrucât au existat cu 273 mai puțini leviți decât primii născuți din tot Israelul, la primul recensământ, fiecare dintre acești întâi născuți trebuia să fie răscumpărat prin plata a cinci sicli, dar nu fără a fi adus în fața Domnului, ca semn al dreptului Său asupra lor (Numeri 3, 44-47; 18, 15-16). Ceremonia de răscumpărare, avea loc în prezența preotului și a invitaților, în ziua a treizeci si una după naștere. Acest lucru se datorează faptului că pruncul nu era considerat ca fiind pe deplin capabil să trăiască, până când nu supraviețuia primelor treizeci de zile ale vieții sale. Numai dacă ziua a treizeci și una era o zi de sabat sau de sărbătoare, ceremonia era amânată până în următoarea zi lucrătoare.
Deși ritualul de răscumpărare a copilului avea loc după treizeci de zile, Sfântul Luca, nu ne spune de ce Sfinții Iosif și Maria fac acest lucru abia după ce a trecut perioada de curățire a Fecioarei, adică după patruzeci de zile. Deși Iisus era Dumnezeu, primul și unicul născut Fiu al Tatălui și nu avea nevoie să mai fie adus încă odată în fața Domnului și consacrat, Fecioara face acest lucru din ascultare față de Legea lui Moise, venind la poarta de est a curții templului, numită Poarta lui Nicanor, unde ea însăși avea să fie stropită de către preot cu sângele jertfei sale. Prin acest copil, pe care Fecioara îl aduce în fața lui Dumnezeu pentru a-L răscumpăra, noi toți am fost răscumpărați din păcat, nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu aur…ci cu scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat şi neprihănit (1Ptr1, 8-19).
De ce au respectat Iosif şi Maria Legea mozaică după naşterea lui Iisus? De ce a dezvăluit jertfa adusă de Iosif şi Maria la templu despre starea lor materială? Pentru-că Iisus nu a venit să strice legea iar Vechiul Testament nu face altceva decât să pregatească Noul Testament care începe prin nașterea Sa.
Maria crescuse la Temnlu de mica, unde a fost adusă de parinții ei Ioachim și Ana, după promisiunea data la primirea veștii că vor avea un copil la batrânețe.
Jertfa de curățire a Fecioarei Maria, este primul ritual, după Nașterea Domnului, al Mariei la Templu. Acesta avea scop de curățire a femeii, după nașterea unui copil. Legea mozaică prevedea ca femeia de nimic sfânt să nu se atingă, şi la locaşul sfânt să nu meargă, până se vor împlini zilele curăţirii ei (Levitic 12, 4). În privința scopului acestui ritual, cartea Levitic spune că Preotul va înfăţişa acestea înaintea Domnului şi o va curăţi şi curată va fi de curgerea sângelui ei. (Levitic 12, 7). Din faptul că Iosif și Fecioara Maria aduc ca jertfă la templu, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel (Luca 2, 24), reiese că ei erau săraci.
Al doilea ritual pe care l-au împlinit atunci părinții Mântuitorului în amintirea ultimei nopți din Egipt, a fost aducerea Lui la templu, pentru a-L răscumpăra, așa cum cerea Legea mozaică. Potrivit prescripțiilor Legii, israeliților li se cerea ca fiecare întâi născut de partea bărbătească să fie adus la templu și închinat Domnului, această practică fiind justificată de cruțarea celor întâi născuți dintre israeliți, în noaptea când au ieșit din Egipt. Ultima plagă pe care Domnul a adus-o asupra Egiptului, a fost moartea întâilor născuți. După ce faraonul și-a pierdut propriul copil, în cele din urmă a cedat și le-a dat voie israeliților să plece (Ieșirea 12, 29-31) Când această plagă a venit peste Egipt, primii născuți din Israel au fost cruțați doar datorită sângelui mielului de jertfă, cu care au fost unse pragurile și ușorii caselor (Ieșirea 12, 21-23). Acest eveniment, în care moartea „a trecut” peste Israel, avea să fie comemorat anual, ca una dintre cele mai importante zile sfinte ale calendarului evreiesc – Paștele (în evreiește Pesach, „trecere”).
Deşi Preacurată prin definiţie, Maria s-a supus, totuşi, ritualului Legii şi, împreună cu Iosif şi pruncul sfânt, vin la Templul din Ierusalim, spre împlinirea obiceiului. Cu această ocazie, la sanctuarul sfânt a venit şi dreptul Simeon, care l-a primit pe Iisus în braţele sale, precum şi proorociţa Ana, care a zis: „Acest prunc a adus cerul şi pământul”. Sărbătoarea aducerii la Templu a Domului Hristos era iniţial, la Ierusalim, încheierea sărbătorilor Teofaniei, a Arătării lui Dumnezeu în Trup.
Pelerina Egeria, vestita călătoare apuseană la Locurile Sfinte, din secolul 4, scria despre această sărbătoare astfel: „A patruzecea zi de după Epifanie se prăznuieşte aici la Ierusalim cu mare cinste. În această zi se face procesiune la Anastasis, Biserica Învierii, şi toţi merg, iar toate acestea se fac după o rânduială solemnă şi foarte festivă, ca la Paşti. Toţi preoţii ţin predici, iar mai apoi şi episcopul, tâlcuind locul din Evanghelie care vorbeşte despre aducerea Domnului la Templu de către Iosif şi Maria, văzută de Simeon şi de prorociţa Ana, fiica lui Fanuil, dar şi despre cuvintele acestora, rostite la vederea Domnului, cât şi despre jertfa pe care au adus-o părinţii. După aceasta, făcând toate după rânduială, se săvârşeşte Liturghia, după care se face otpustul”.
Mai târziu, mai ales după Sinodul 4 Ecumenic de la Calcedon (451), această sărbătoare a fost cinstită separat, ca unul ¬din ¬marile praznice închinate Domnului nostru Iisus Hristos. Biserica a stabilit ca aceasta mare sarbatoare a lui Hristos si a Maicii Domnului sa fie praznuita pe 2 februarie, pentru ca atunci se implinesc patruzeci de zile de la 25 decembrie, cand se sarbatoreste Nasterea lui Hristos dupa trup. Prin aceasta repartizare a praznicelor imparatesti, timpul anului este impartit si binecuvantat de etapele iconomiei duhovnicesti. In paralel, aceasta impartire ofera omului posibilitatea de a se initia in marea taina a intruparii Fiului lui Dumnezeu Cuvantul
În timpul acela trăia la Ierusalim un bătrân drept şi temător de Dumnezeu, care se numea Simeon. El îl aştepta cu mare dor pe Mântuitorul. Duhul Sfânt i-a descoperit că nu va muri înainte de a-l vedea pe Unsul Domnului. Din îndemnul lui, el a venit la templu când Maria şi Iosif l-au adus pe prunc după cum prescria legea. Ce priveliste induiosatoare ne infatiseaza Intampinarea Domnului! Simeon, la adanci batraneti, tinandu-L in brate pe Pruncul Dumnezeu; de o parte si de alta a lui dreptul Iosif si Preasfanta Fecioara de Dumnezeu Nascatoare; nu departe, Ana Prorocita, postitoare si rugatoare in varsta de optzeci si patru de ani.
Ochii tuturor sunt atintiti spre Mantuitorul. In El se topesc prin luarea-aminte si din El beau desfatare duhovniceasca, ce le hraneste sufletele. Puteti judeca singuri cat de mare era fericirea acestor suflete! La patruzeci de zile de la Nasterea Sa dupa trup, Hristos a fost dus la templu, asa cum cerea legea acelei vremi, acolo, la templu, El a fost intampinat de oameni miscati de Duhul Sfant, dar mai ales pentru ca Simeon L-a primit pe El in bratele sale, venirea lui Hristos la templu s-a numit “Intampinare“. Cuvantul “ipapandi” (intampinare) provine de la verbul “ipandao“, care inseamna a veni in intampinarea cuiva.
Jertfa ceruta de legea Domnului era preinchipuirea lui Hristos.
Dupa cum noteaza Sfantul Chiril al Alexandrei, “turtureaua canta cu glas frumos, precum vrabia, pe cand porumbita este blanda si cuminte“. Turtureaua si porumbita Il simbolizau pe Hristos, pentru ca Hristos a fost ca o turturea care ciripeste pe tot pamantul si umple via Sa, adica pe noi, cei care credem in El, cu voce frumoasa, si a avut blandetea desavarsita a porumbelului. Asadar, in mod cert, aceasta jertfa se referea la intruparea milostivului Dumnezeu.
Dupa cum se observa si din episodul aducerii lui Hristos la templu ca prunc, smerirea Fiului lui Dumnezeu Cuvantul depaseste si intelegerea ingerilor, pentru ca si acestia s-au inchinat in fata nesfarsitei bunavoiri a lui Dumnezeu. Profetul Avacum a vorbit despre intruparea lui Dumnezeu Cuvantul, spunand: “Dumnezeu vine din Teman, si Cel sfant din muntele Paran! Sela (oprire) – Slava Lui acopera cerurile si tot pamantul este plin de slava Lui” (Avacum 3, 3).
Chiar daca era prunc, Hristos era in acelasi timp si “Dumnezeu de dinainte de veac” si de aceea, era mai intelept decat oricine altcineva. Stim ca, prin unirea firii dumnezeiesti cu cea omeneasca in ipostasul Cuvantului, in pantecele Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, firea omeneasca s-a indumnezeit si de aceea, sufletul lui Hristos era imbogatit cu plinatatea intelepciunii si cunoasterii. Numai ca aceasta intelepciune se manifesta in functie de varsta Sa, caci daca ar fi fost altfel, El ar fi parut un monstru (Sfantul Ioan Damaschin).
Cu toate acestea, chiar de era prunc, era si Dumnezeu, avand in trup plinatatea Dumnezeirii si toata intelepciunea si cunoasterea umana, datorita unirii ipostatice a firii dumnezeiesti cu cea omeneasca. Prin starea Sa de prunc, Hristos a vindecat “constiinta de prunc” a lui Adam. Atunci cand Dumnezeu l-a creat pe Adam in Rai, acesta era prunc in privinta harului si a sfintirii. Avea, desigur, iluminarea mintii, dar pentru ca sa ajunga la indumnezeire, trebuia sa fie incercat. Deoarece, din punct de vedere duhovnicesc, Adam era prunc neincercat si avea constiinta de prunc, a fost usor ca el sa fie inselat de demonul viclean, care era vechi in pacat si in viclenie. De aceea, prin varsta trupeasca de prunc, Hristos a tamaduit nu numai constiinta lui Adam, dar si intreaga fire omeneasca, si a savarsit ceea ce nu a reusit sa faca primul Adam. Astfel, prin intruparea Fiului Sau, Dumnezeu Tatal a facut mai sigura si mai lucratoare, calea indumnezeirii omului, pentru ca diavolul nu mai putea acum sa insele firea omeneasca a lui Hristos, asa cum a facut-o, cu indemanare, in cazul primului Adam.
Biserica a preluat momentul Intrării, Prezentarii sau Aducerii la Templu a Domnului Hristos si-l concretizeaza pe aceasta in viata fiecarui prunc nascut din familie crestina, caci este randuiala Bisericii ca, la 40 de zile dupa nastere, pruncul sa fie adus la biserica, preotul sa-l ia in bratele sale, sa-l inchine la icoane, si daca este de parte barbateasca, sa-l duca in Sfantul Altar si sa-i atinga crestetul de Sfanta Masa, prelungindu-se asadar, aproape identic, aceeasi ceremonie savarsita de dreptul Simeon acum doua milenii in Templul din Ierusalim. Biserica, teologia Bisericii, a preluat acest eveniment sub semnul cuvantului de imbisericire. Imbisericirea ca stare binecuvantata de Biserica la inceputul existentei pruncului, imbisericire care se cere a fi continuata de-a lungul intregii vieti.
Aceasta stare de imbisericire poate fi vazuta in doua chipuri. Si anume, ca omul este purtator de Dumnezeu, teofor, precum bătrânul Simeon, purtator in bratele sale a lui Dumnezeu, sau Dumnezeu este purtator de om. Aceasta imbinare intre cele doua stari, intre cele doua adevaruri, ca omul il primeste in bratele sufletului sau pe Dumnezeu, atat de mare este inima omului, dupa Sf.i Ioan Gura de Aur, mai mare decat in Imparatia Cerurilor, pentru ca sufletul omului poate sa-l aiba inlauntrul sau pe Dumnezeu. Omul devenind teofor, adica purtator de Dumnezeu, hristofor, purtator de Hristos, este prima stare.
Cea de-a doua, care corespunde cu prima, Dumnezeu este purtator de om. Nu doar ca a luat firea omeneasca devenind Om adevarat, El Dumnezeul cel adevarat, dar El este si purtator al nostru, purtator al suferintelor noastre, purtator al incercarilor noastre. El se afla tot timpul alaturi de noi, ne insoteste Dumnezeu pasii drumului nostru de-a lungul intregii vieti, iar in momente de ispita, cum spune un cuvant frumos din intelepciunea Parintilor, El nu mai este doar alaturi de noi, ci El este in noi. Mai mult, ne poarta pe noi, pe umerii fiintei Sale, pentru a ne ajuta, pe noi cei care incercam sa ne deschidem spre mila Sa, a ne ajuta in clipele de ispita, in momentele de incercare prin care trecem.
Suntem chemati cu toti nu doar să ne inchipuim in gand fericirea asta, ci si sa gustam din ea cu lucrul, pentru ca toti suntem chemati sa Il avem si sa Il purtam pe Domnul in noi insine si sa ne topim in El din toate puterile duhului nostru. Si iata ca atunci cand vom atinge starea aceasta nici fericirea noastra nu va fi mai prejos decat fericirea celor ce au luat parte la Intampinarea Domnului. Aceia erau fericiti vazand, iar noi vom fi fericiti nu vazand, ci crezand. Cum sa ajungem la aceasta?
Iata: Mai intai de toate pocaiti-va, adica plangeti tot raul pe care l-ati facut si luati hotararea de a face de acum inainte numai ceea ce place lui Dumnezeu. Asta va fi acelasi lucru cu intoarcerea privirilor si a intregului trup pe calea spre Intampinarea Domnului ca prim pas pe aceasta cale;apoi tot ce faceti veti face intru slava Domnului, daca veti face pentru Hristos.
Aici se au in vedere nu numai lucrurile mari, ci si orice lucrare indeobste. Pentru ca privitul si auzitul, tacerea si vorbirea, mancatul si bautul, sezutul si umblatul, osteneala si odihna si, indeobste, totul poate fi inchinat Domnului si sfìntit cu numele Lui atotsfant.
Mai trebuie ca în rânduiala treburilor voastre de zi cu zi veti baga pravile de rugaciune la biserica si acasa, si daca, indeobste, va veti pune legea de a fi implinitori cu de-amanuntul ai tuturor randuielilor Sfìntei Biserici, pana la cea mai mica iota, fara fìlosofari desarte si talcuiri strambe, intru simplitatea inimii. Totdeauna rastimpurile de vreme ramase le veti umple cu citirea Scripturilor despre Domnul, sau cu ascultarea și citirea celor ce se vorbesc despre El, sau cu cugetarea pro¬prie la El si la marea lucrare a mantuirii, pe care El a savarsit-o pe pamant, veti vedea singuri ca nici inlauntrul vostru, nici in afara nu va ramane nimic care sa nu va aduca aminte de Domnul, care sa nu Il zugraveasca luarii voastre aminte, care sa nu aduca duhul vostru spre intampinarea Lui.
Curat să ne fie nu numai trupul, ci şi cugetul: acesta ne poate implica în rele, tot atât de grav ca şi materializarea sa. De asemenea nu ajunge să nu juri strâmb, ci trebuie să nu juri deloc cu nici un fel de jurământ; să fie cuvântul tău da ori ba.
Parcă şi mai departe înaintăm pe calea subtilităţii, dând de aceste recomandări care toate stau dovadă pentru cât de mult preţuia Domnul însuşirea ce se numeşte discreţie: se cere să fim întru totul discreţi când ne rugăm: să nu ne facem rugăciunea în văzul oamenilor, în locuri publice, ci în cămara încuiată (Mt. 6, 5-6); când facem milostenie, „să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta” (Mt. 6, 2-3).
Când postiţi, ni se spune (Matei 6, 16-18): „Nu fiţi trişti ca făţarnicii; că şi ei îşi smolesc feţele, ca să arate oamenilor că postesc… Tu însă când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală“. Deci, nu numai să nu dăm în vileag o faptă virtuoasă, dar să ne şi străduim a o ascunde!
Cu totul proprie Noului Legământ este desigur şi taina Crucii care înseamnă jertfa, suferinţă şi asumare a vinovăţiei. Hristos Se jertfeşte pentru noi şi nevinovat, neprihănit fiind ia asupră-Şi păcatele lumii. Hristos Se întrupează pentru a cunoaşte nemijlocit condiţia omenească; nu prin relatări şi informaţii indirecte ci prin experienţă personală, existenţială. Şi de ce, de bună voie, se dă Domnul, crucii şi suferinţei? Tocmai pentru că suferinţa este caracteristica definitorie a omului, trăsătura cu totul specifică a condiţiei umane. Creştinismul, nu ne dă un mijloc miraculos de a scăpa de suferinţă, dar ne dă mijlocul de a folosi în mod miraculos suferinţa, de a o preface, adică, în mijloc de cunoaştere de mântuire şi de iubire.
Suferinţa, Hristos a ţinut să o cunoască în forma ei totală şi cumplită – şi însoţită de batjocură şi deznădejde, condimentele necesare oricărei suferinţe reale – tocmai pentru a da întrupării Sale un caracter autentic, de bună credinţă, serios şi nesuperficial. Pe ea a socotit-o a fi ce, ne este irecuzabil propriu şi prin ea, aşadar, a înţeles că e de datoria Sa a trece.
Creştinismul nu este numai Lege, dreptate, să nu huliţi spunând că Dumnezeu e drept (Issac Sirul). Un Dumnezeu drept nu L-ar fi trimis pe Cel Nevinovat să piară pe cruce pentru mântuirea păcătoşilor, crestinismul nu este „tariag” (cele 613 comandamente pozitive şi negative în care Talmudul rezumă raporturile dintre om şi dumnezeire; împlinirea lor neabătută chezăşuieşte indubitabil izbăvirea săvârşitorului.
Creştinismul e mai ales duh, foc, dragoste, tustrele elemente vădit „dinamice” şi subtile. De aceea, nu-i de ajuns creştinului să meargă duminica şi în zilele de sărbătoare la biserică, să aprindă una ori câteva lumânări, să se închine la icoane şi, eventual, să bată una ori mai multe metanii. Bune sunt acestea toate şi frumoase. Dar cred că nu-s destul.
Creştinismul nu-i numai slujbă, cult şi ritual. Creştinismul înseamnă trăire creştină liberă, zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă. Domnul nu a venit pe pământ spre a întemeia o nouă religie ci pentru a ne da un nou mod de viaţă, a ne chema la înduhovnicire şi îndumnezeire. Hristos S-a pogorât din cer şi S-a făcut om ca noi să ne putem înălţa deasupra condiţiei noastre animalice şi trupeşti, să ne putem îndumnezei. Hristos ne cheamă chiar deasupra deasuprelor Vechiului Legământ, întru împlinirea vocaţiei noastre spirituale şi cosmice.
Se cuvine să ne stea mereu alături Crucea şi Hristos. Creştinismul, osebindu-se de iudaism, islamism, budism şi toate celelalte religii orientale, e credinta intr-un Dumnezeu intrupat. Iar daca Dumnezeul nostru S-a intrupat noua ce ne incumba sa facem? Să ne străduim a ne înduhovnici, a ne apropia cât mai mult de El, a ne înălţa în limita, ba şi peste limita, puterilor noastre omeneşti; numai astfel vom fi în măsură să ne împlinim şi noi menirea, să ne arătăm şi noi Vrednici să-L întâmpinăm pe Hristos în inimile noastre. Căci voi incheia citându-vă o preafrumoasă şi adevărată vorbă a unui învăţat evlavios: întrebării: „Unde este Dumnezeu?” el îi răspunde: „Acolo unde este lăsat să intre”.
Sa luam aminte la aceste relatari. Dumnezeu trimite pe profet sa vorbeasca unui popor, care printre altele isi implineste regulat indatoririle sale religioase. Oamenii merg la Templu, aduc arderile de tot, chiar jertfele cele mai mici, fara intrerupere. Nu incalca Legea. Toti tin randuielile cu strasnicie. Nu aud, insa, glasul profetilor, adevarul lui Dumnezeu, prin urmare raman in pacat, in pieirea lor, in neputintele lor. Dumnezeu vrea foarte mult sa-i vindece: „Sa se intoarca si-i voi vindeca pe ei!”, spune Dumnezeu in profetie. El vrea sa-i vindece, dar nu se poate daca nu se intorc.
Omul trebuie sa se intoarca, intoarcerea in cazul israelitenilor, se intelege, nu insemna doar sa mearga la templu, sau sa aduca jertfe. Acestea deja se intamplau, regulile tipiconale erau tinute cu strictete. Dar ce se intampla inlauntrul inimilor lor? Se lasau in voia lui Dumnezeu, sau nu? Aceasta este marea problema!
Poti sa daruiesti toate bunurile tale, dar daca nu-ti vezi pacatele, nu te pocaiesti, nu te intorci si nu-ti daruiesti inima lui Dumnezeu, Acesta cum te va vindeca?
Pronia divina a randuit sa se citeasca aceste lecturi, si altele asemanatoare, desigur, nu ca pe o povestire, ci ca pe o realitate a Bisericii, a poporului lui Dumnezeu. Mi-e teama ca nu cumva, si astazi, Dumnezeu sa trimita un om sa ne spuna: „Nu auziti, nu vedeti, nu intelegeti, nu va intoarceti, iar Dumnezeu nu va va vindeca!”.
Profetii au facut o lucrare adesea neplacuta lor. Vedem aici ca si profetul Isaia si profetul Ieremia, ca si alti profeti, s-au confruntat cu asemenea situatii, iudeii nu-i ascultau. Adica, aveau de-a face cu un popor care oarecum se intorsese, erau in templu, dar fara pocainta, fara cainta cea adevarata si, prin urmare, fara o relatie reala cu Dumnezeu. Cu toate acestea, Dumnezeu a trimis pe profetii Sai sa propovaduiasca, sa le spuna adevarul: „Luati aminte, desi auziti, nu auziti, desi vedeti, nu vedeti, desi aveti inima, aceasta s-a invartosat si nu intelege nimic!”.
Profetul Ierema, intr-o imprejurare când poporul nu asculta, vorbea, repeta, dar poporul nu auzea, nu intelegea, nu voia sa inteleaga s-a hotarat sa se opreasca. Infricosator lucru este omul!
Sa ne amintim acum si ceea ce spune Sf. Stefan, primul martir crestin, arhiereilor când este judecat: „Voi, cei tari in cerbice, si netaiati imprejur la inima si la urechi, voi pururea stati impotriva Duhului Sfant, precum parintii vostri asa si voi!“. La ce le folosea faptul ca aveau taierea imprejur, tipicul, Legea? Inima lor era netaiata imprejur, iar ei tari in cerbice. Cum sa-si plece cineva capul, sa se smereasca inaintea lui Dumnezeu, sa se caiasca si sa se intoarca la Acesta?
Omul este faptura semeata, isi tine capul sus, nu a invatat sa si-l plece, in semn de smerenie si de pocainta. Profetul Ieremia a hotarat deîndata sa se opreasca, dar n-a putut. O lumina dinlauntrul sufletului, din inima lui, l-a facut sa vorbeasca, sa propovaduiasca, desi cuvântul sau cadea in gol. „Tot se va gasi cineva care sa-l laude“, ii spune Dumnezeu in alta imprejurare, cand il trimite pe profet, iar acesta deznadajduit nu mai astepta nimic bun. Profetul este asemenea celui trimis sa gaseasca struguri intr-o vie culeasa. Cam asa se arata poporul lui Israel. Si Dumnezeu i-a zis profetului: „Du-te si cauta, poate vei mai gasi vreun ciorchine mic, uitat
Sa nu ne oprim la tipic, pur si simplu la cateva randuieli pe care omul le implineste usor. Grumazul nostru trebuie sa se plece, inima noastra trebuie sa se inmoaie, invartosarea inimii trebuie sa se subtieze. Sf. Stefan, primul martir, vedea toate. Ceilalti nu vedeau, nu intele¬geau nimic. Pe Hristos L-au vazut si ei, L-au ascultat, insa L-au rastignit.
Mântuirea este o mare taina. Unul intelege, altul nu intelege, unul simte, altul nu simte, unul este miscat, se umple de evlavie si se topeste inaintea lui Dumnezeu, pocaindu-se si smerindu-se, aratandu-se recunoscator, oferindu-se pe sine iubirii si recunostintei lui Dumnezeu, si nadaj¬duind in Acesta. Altul, insa, nu are nici o idee despre toate acestea. Acestia toti se afla in Biserica. Să fim cu mare luare aminte. Daca nu s-a deschis, inca, inima noastra, daca cuvantul lui Dumnezeu nu a patruns, adanc, inlauntrul nostru sa ne sensibilizeze si sa aduca rod, sa ne nelinistim. Dovada ca inima noastra s-a deschis este intoarcerea. Întoarcerea însemnă să ne lasăm în voia lui Dumnezeu. Nu cum voiesc eu, facăse voia Ta.
Ai inteles, ai auzit bine? Atunci vine degraba pocainta, plecarea spre Dumnezeu si vindecarea. Atunci Dumnezeu il vindeca pe om. Să ne pocaim cu adevarat si sa ne intoarcem la Dumnezeu. Daca vom intelege ca nu putem singuri, si sigur nu putem, sa-L rugam pe Dumnezeu, sa-I spunem direct, sincer, cinstit, fara sa dam inapoi: „Dumnezeule, oricat m-ar costa, fa sa ma smeresc si sa ma pocaiesc cu adevarat! Oricat m-ar costa, fa sa ma intorc la Tine, sa-mi vad pacatul, sa alerg la Tine, lumina si mantuirea mea!”.
Dacă nu ne-am pocait, dacă cainta nu a patruns adanc in sufletul nostrum, atunci ne stapaneste egoismul, mândria, iubirea de sine, intunericul dens. Diavolul ne-a biruit. Ni se cere pocainta adevarata! Dumnezeu este Cel Care ne va lumina pe toti si ne va ajuta sa ne pocaim si sa ne mântuim.
Bucuria duhovnicească pe care am trăit-o cu o caldă şi adâncă emoţie cu prilejul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, „Soarele dreptăţii” şi „Răsăritul cel de sus”, o retrăim acum în această zi de praznic cu aceeaşi intensitate şi evlavie. Nimic nu poate fi mai evocator decât aducerea Pruncului Iisus la Templul din Ierusalim pentru a fi predat Părintelui Său care „atât de mult a iubit lumea, încât pe însuşi Fiul Său, Cel Unul Născut, L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă via¬ţă veşnică” (Ioan III, 16)..
“N-am venit să stric Legea, ci să împlinesc”, zice Domnul Hristos (Matei 5,17). Numai că pentru a înţelege temeinic aceste cuvinte se cade a ţine seama de cele două înţelesuri pe care le poate adopta verbul a împlini în limba română. Contează cum o fac. Mi se spune: adu-mi o cană de apă. Aduc cana: împlinesc porunca. Sau: adu sapa din curtea bisercii, aduc. Aduc, am împlinit porunca, dar a împlini mai poate avea şi sensul de a perfecţiona, a ridica la un nivel mai înalt, la un grad superior. A desăvârşi.
Intreaga Predică de pe munte e o manifestare a împlinirii Legii vechi prin desăvârşire, rafinare şi subtilizare. Impulsul etic din cuprinsul Legii vechi e dus acum până la paroxismul punctului culminant. Domnul nu este mulţumit cu porunca de a-ţi iubi prietenul, ruda, pe cel de un neam cu tine, pe cel care-ţi vrea binele, pe „aproapele” în înţeles concret. Mergând mult, mult mai departe decât Legea veche, doreşte şi ne cere să-l iubim pe vrăjmaşul nostru (Mt. 5, 43-44; Lc. 6, 27 şi 6, 35). „Să nu ucizi” I se pare cu totul insuficient: simpla jignire (cu vorbe ca: nebunule, netrebnicule) a fratelui nostru e considerată a fi vrednică de osândă grea (Mt. 5, 22).
Cât de nobilă, de mărinimoasă şi de rafinată este povaţa menţionată în versetele 23-24 din capitolul 5 al Evangheliei Sf. Matei: „Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău”.
Altfel spus după cum nu ne putem înfăţişa lui Dumnezeu cu mâinile pătate de sânge, aidoma nu putem cuteza să ne apropiem de altar cu limba spurcată de vorbe urâte.Tot atât de nobil, de îndrumător spre smerenia şinei şi de bogat în omenie este îndemnul de a nu vedea paiul din ochiţii vecinului mai înainte de a fi văzut şi scos bârna din propriul tău ochi (Mt.7, 3-5; Lc.6, 42).
Trecerea de la Vechiul Testament la Noul Testament se întâmplă acum. Dacă în Vechiul Testament oamenii nu-L cunoșteau pe Dumnezeu, nu știau care este Numele Lui – nici măcar Iacob, după ce s-a luptat cu Dumnezeu și a biruit. Atunci când a vrut să afle Numele lui Dumnezeu, Dumnezeu nu i l-a spus. I-a spus doar atât: “De ce vrei să știi care este Numele meu? Acesta este minunat.” (Facerea 32, 29), Moise, după ce a primit Tablele Legii în Sinai, când a întrebat, iarăși, pe Dumnezeu: “Care este numele Tău, să știu să le spun oamenilor“, și a vrut să vadă fața Lui, Dumnezeu i-a spus: “Eu sunt Cel ce Sunt” (Iesirea 3, 14). Si i-a mai spus: “Faţa Mea însă nu vei putea s-o vezi “(Ieșirea 33, 20), “numai spatele Meu îl vei vedea”. (Ieșirea 33, 23). Sfinții Părinti văd aici o invitație din partea lui Dumnezeu spre contemplare. Dumnezeu i-a spus omului, cu alte cuvinte, “tu încă nu Mă poți vedea față către față, însă, prin contemplație, ridicându-ți mintea deasupra celor pământești, mă vei urma“. “Spatele meu vei vedea” înseamnă “tu Mă vei urma pe Mine“.
Întâmpinarea nu este dintr-o singură parte, ci din ambele părți. O întâlnire presupune buna voință a cel puțin doi. O întâlnire este cel mai apropiat lucru de o relație. Și Dreptul Simeon a venit la Templu și L-a văzut față către față pe Dumnezeu făcut Om, pe Dumnezeu Care luase chip de rob, pe Dumnezeu Care Se prezentase în chipul cel mai vulnerabil cu putință, al unui Prunc. Dacă până atunci Dumnezeu spusese omului: “Fața Mea nu o vei vedea” și “numai spatele meu Îl vei vedea“, iată că astăzi vine și Își arată chipul, vine ca lumină spre descoperirea neamurilor.
Acest Drept, Simeon, împlinește ceea ce a spus Sf. Pavel în Epistola către Romani: “Deci fiind îndreptaţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos, Prin Care am avut şi apropiere, prin credinţă, la harul acesta, în care stăm, şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu. Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, Şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde. Iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă.”
Sfântul și Dreptul Simeon L-a primit în brațe pe Dumnezeu, însă noi trebuie să vedem aici imaginea noastră, a fiecărui credincios, care ne străduim să-L primim pe Dumnezeu în inimile noastre, să-L facem Stăpânul inimilor noastre. “Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu dreptatea Lui și toate celelalte se vor adăuga vouă“, zice Hristos. Și a mai zis: “Împărăția Cerurilor este înăuntrul vostru“. Adică, dacă vrei să-L primești pe Dumnezeu în inima ta, nu poți decât să-L recunoști pe Dumnezeu ca Stăpân: Stăpân al cugetului tău, al voinței tale și al inimii tale.
Cum poate Dumnezeu să fie Stăpânul cugetului nostru? Atunci, când dacă noi am aflat adevărul și am înțeles cuvintele dreptei credințe să nu ne mai abatem de la această învățătură și pe toate să le judecam după cuvântul și înțelepciunea lui Dumnezeu. Voia noastră o supunem lui Dumnezeu dacă, atunci când ne-am îndulcit de cuvintele lui Dumnezeu și am văzut, așa cum spunem când ne împărtășim, credința cea adevărată, să nu ne mai îndepărtam niciodată de voia Lui, toate pe care le facem să le facem la picioarele Lui, tot ceea ce facem să facem nu înainte de a-L întreba pe Dumnezeu: “Oare Îți place lucrul acesta?“ Să ne întrebăm conștiința, care este glasul lui Dumnezeu în noi:“conștiință oare, dacă eu mor acum, ma mântuiesc?” Îi place lui Dumnezeu ceea ce fac sau nu-i place?
Dumnezeu va fi Stăpân și al inimilor noastre atunci, după ce am gustat din dulceața întâlnirii cu El, din dulceața împărtășirii cu El să nu mai căutăm spre dumnezei străini, să nu ne mai facem inima bucăți lipind-o de câte și mai câte lucruri trecătoare sau de idoli, ci să o ținem întreagă, pentru că Dumnezeu are nevoie de ea întreagă. El Se dă pe Sine întreg și nu ne cere decât un singur lucru: “Fiule, dă-Mi inima ta“. Dar să I-o dăm ca unui Stăpân.
Aceasta dubla stare a omului purtator de Dumnezeu si a lui Dumnezeu purtator de om, o exprima Sfanta Liturghie, in sinteza prin cuvintele: “ale Tale, dintru ale Tale, Tie Iti aducem de toate si pentru toate“. Toate sunt ale lui Dumnezeu, toate sunt primite in dar de catre om, si intrand in aceasta teologie a darului, a dragostei mai cu seama, omul primind totul de la Dumnezeu, este chemat sa daruiasca totul lui Dumnezeu, sa se daruiasca pe sine lui Dumnezeu precum Dumnezeu se daruieste pe Sine in totalitate fiecarei fiinte umane.
Aceasta este sensul imbisericirii noastre, imbisericire prin care am fost adusi ca prunci la biserica, imbisericire prin care Dumnezeu ne cheama spre ea, sa se continue de-a lungul intregii noastre vieti. Il rugam pe Dumnezeu, ca starea de imbisericit sa fie o stare continua, prin viata noastra sa se imbisericeasca lumea, sa se imbisericeasca universul, sa se imbisericeasca societatea umana in toate componentele sale politice, economice, militare, ca duhul crestin sa constituie izvor de inspiratie pentru toti cei care au responsabilitati in societatea noastra si in societatea lumii.
Dumnezeu sa ne ajuta sa constientizam pe zi ce trece statutul nostru de imbisericit in Biserica lui Dumnezeu, ca sa ajungem si noi la batranete precum batranul Simeon cel drept, temator de Dumnezeu, cel plin de Duhul Sfant, asteptand mangaierea lui Dumnezeu, sau precum batrana Ana, stand aproape de templu, slujind lui Dumnezeu prin post si rugaciune. Amin” (postat pe fb de ioan monahul)
„Pruncul a întărit cerul şi pământul”. Mântuitorul venind in chip de prunc si străbatand toate vârstele vietii pământesti, a parcurs acest drum si acolo unde l-a parcurs, l-a sfintit, adica a dat posibilitatea ca orice om aflat intr-o anumita vârstă, să poata să fie desavarsit, sa poata sa se uneasca deplin cu Dumnezeu, in acea varsta. După naştere, la 25 decembrie, conform ritualului evreu, la 8 zile, Iisus este adus de părinţii săi, Iosif şi Maria, „în locul unde, după obicei, iudeii se tăiau împrejur.” Aici s-a efectuat operaţiunea respectivă, constând în ablaţia întregului sau a unei părţi din prepuţ, care semnifica Legământul dintre Domnul Savaot şi descendenţii lui Abraham, şi i s-a dat numele de Iisus, „nume adus din cer de îngerul Gavriil, mai înainte de zămislirea lui în pântecele Fecioarei”.
Un moment important, al treilea, după naştere şi tăierea împrejur, în viaţa pământeană Fiului lui Dumnezeu și în istoria creştinismului, este Întâmpinarea Domnului. Asemenea evenimente, aferente ritualurilor evreişti ale timpului, sunt relatate în evanghelie şi marchează copilăria lui Iisus din Nazaret. De aceasta, tradiţia şi istoria bisericească au legat o serie de alte fapte, menite să sublinieze caracterul excepţional, mesianic, predestinat al vieţii Celui care, după Scripturi, a înviat a treia zi după crucificare.
Când Iisus a împlinit patruzeci de zile, Maria şi Iosif l-au dus la Ierusalim să-l prezinte Domnului, precum era scris în lege, şi să aducă jertfă o pereche de turturele sau doi pui de porumbel, după cum prescria legea Domnului pentru cei săraci.
Icoana sărbătorii ne dezvăluie patru personaje grupate în jurul Pruncului Iisus. Pruncul nu apare înfăşat, ci îmbrăcat în tunica, binecuvântând. Baldachinul şi sfânta masă pictate în icoană indică locul unde se desfăşoară evenimentul, fiind modul simplu, schematic, de a reprezenta un templu. Icoana ne înfăţişează pe Maica Domnului apropiindu-se de dreptul Simeon, care se află în faţa Sfintei Mese sau într-o latură a ei. Fecioara Maria îl ţine pe Pruncul Hristos în braţe şi i-L întinde lui Simeon. După cum aflăm din volumul semnat de teologul Constantine Cavarnos, „iconarii vechi, care aveau o înţelegere mai profundă a principiilor iconografice decât cei moderni, îl repre¬zentau pe Hristos – cea mai importantă figură din această scenă – în centru sau aproape de centru. Aceasta, după principiul perspec¬tivei psihologice”.
În general, dreptul Simeon este pictat cu părul alb şi cu o expresie de cutremurare, privind la Prunc sau ţinându-L în bra¬ţe. Expresia chipului lui Simeon aminteşte de cuvintele pe care Sfântul Evanghelist Luca i le atribuie: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace” (Lc. 2, 29).
Maica Domnului este înfăţişată tânără, iar în reprezentările în care nu îl ţine pe Hristos în braţe, mâna ei dreaptă stă întinsă într-un gest de rugăciune. În spatele Maicii Domnului este zugrăvit dreptul Iosif care ţine, într-o colivie, două turturele pe care le aduce la templu, după Legea mozaică ( Lv. 5, 7). Iar de nu va fi în stare să aducă jertfă o oaie, pentru vina păcatului său, să aducă Domnului două turturele sau doi pui de porumbel: unul jertfă pentru păcat, iar altul ardere de tot.
În unele reprezentări ale acestui eveniment, în spatele lui Iosif sau în spatele lui Simeon, ori între Maica Domnului şi Iosif, se află prorociţa Ana, fiica lui Fanuel. Con¬form relatării despre ea din Evanghelia după Luca, Ana este înfă¬ţişată ca o femeie bătrână. Ţine în mână un filacter desfăşurat pe care stă scris: „Pruncul a întărit cerul şi pământul”. Primele reprezentari ale acestui praznic se păstrează pe mozaicul de la Basilica „Santa Maria Maggiore“ din Roma (sec.V-lea) şi pe relicvarul din Muzeul Lateran (sec. V-VI).
Moise îi învăţase pe iudei că fiecare fiu prim-născut aparţinea Domnului, dar că acei copii, în loc de a fi sacrificaţi după cum era datina printre naţiunile păgâne, puteau să aibă viaţa salvată dacă părinţii lor voiau să-i răscumpere plătind cinci shekeli oricărui preot autorizat. Exista de asemenea o ordonanţă mozaică care decreta că după o anumită perioadă de timp, o mamă trebuia să se prezinte la templu pentru purificare (sau să facă prin altcineva sacrificiul adecvat). Era obiceiul de a se îndeplini aceste două ceremonii în acelaşi timp. În consecinţă, Iosif şi Maria s-au dus în persoană la templu, în Ierusalim, pentru a-l prezenta pe Iisus preoţilor, pentru a efectua răscumpărarea, şi totodată pentru a face sacrificiul adecvat pentru a asigura Mariei purificarea ceremonială a pretinsei murdării de pe urma naşterii.
Primii nascuți erau Sfințiți pentru Dumnezeu. La patruzeci de zile de la naştere, Maica Domnului s-a dus la Templu pentru curăţire, iar Sfântul Simeon şi Sfânta Proorociţă Ana au dat slavă lui Dumnezeu văzându-L pe Prunc și ştiind – cu ajutorul lui Dumnezeu - că El este Mântuitorul. Sărbătoarea anuală a Paștelui nu era singurul prilej în care se rememora salvarea primilor născuți. Deoarece Dumnezeu a salvat viețile copiilor din Israel, din acea zi a poruncit: Să-Mi sfinţeşti pe tot întâiul născut, pe tot cel ce se naşte întâi la fiii lui Israel, de la om până la dobitoc, că este al Meu!(Ieșirea 13, 2). Fiecare ființă întâi născută, de sex masculin, aparținea Domnului. În cazul animalelor curate, ele urmau să fie aduse ca sacrificiu (Ieșirea 13, 15). Unele animale necurate (de exemplu, măgarul) și toate ființele umane nu erau sacrificate, ci, erau răscumpărate (Ieșirea 13, 13). Acest lucru însemna că o anumită sumă de bani era oferită preotului, pentru răscumpărarea unei ființe umane. Prețul de răscumpărare era de cinci sicli (Numeri 3, 47-48).
Primii născuții erau aduși la Ierusalim, în fața Domnului, fiind considerați ca sfințiți sau consacrați unor scopuri sacerdotale, în amintirea salvării copiilor evrei în Egipt. Cu toate acestea, în locul celor răscumpărați, care trebuiau să aibă atribuții sacerdotale, un trib întreg, cel al lui Levi, a fost ales și pus deoparte pentru ocupații exclusiv sacre (Numeri 3, 11-38). Și, întrucât au existat cu 273 mai puțini leviți decât primii născuți din tot Israelul, la primul recensământ, fiecare dintre acești întâi născuți trebuia să fie răscumpărat prin plata a cinci sicli, dar nu fără a fi adus în fața Domnului, ca semn al dreptului Său asupra lor (Numeri 3, 44-47; 18, 15-16). Ceremonia de răscumpărare, avea loc în prezența preotului și a invitaților, în ziua a treizeci si una după naștere. Acest lucru se datorează faptului că pruncul nu era considerat ca fiind pe deplin capabil să trăiască, până când nu supraviețuia primelor treizeci de zile ale vieții sale. Numai dacă ziua a treizeci și una era o zi de sabat sau de sărbătoare, ceremonia era amânată până în următoarea zi lucrătoare.
Deși ritualul de răscumpărare a copilului avea loc după treizeci de zile, Sfântul Luca, nu ne spune de ce Sfinții Iosif și Maria fac acest lucru abia după ce a trecut perioada de curățire a Fecioarei, adică după patruzeci de zile. Deși Iisus era Dumnezeu, primul și unicul născut Fiu al Tatălui și nu avea nevoie să mai fie adus încă odată în fața Domnului și consacrat, Fecioara face acest lucru din ascultare față de Legea lui Moise, venind la poarta de est a curții templului, numită Poarta lui Nicanor, unde ea însăși avea să fie stropită de către preot cu sângele jertfei sale. Prin acest copil, pe care Fecioara îl aduce în fața lui Dumnezeu pentru a-L răscumpăra, noi toți am fost răscumpărați din păcat, nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu aur…ci cu scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat şi neprihănit (1Ptr1, 8-19).
De ce au respectat Iosif şi Maria Legea mozaică după naşterea lui Iisus? De ce a dezvăluit jertfa adusă de Iosif şi Maria la templu despre starea lor materială? Pentru-că Iisus nu a venit să strice legea iar Vechiul Testament nu face altceva decât să pregatească Noul Testament care începe prin nașterea Sa.
Maria crescuse la Temnlu de mica, unde a fost adusă de parinții ei Ioachim și Ana, după promisiunea data la primirea veștii că vor avea un copil la batrânețe.
Jertfa de curățire a Fecioarei Maria, este primul ritual, după Nașterea Domnului, al Mariei la Templu. Acesta avea scop de curățire a femeii, după nașterea unui copil. Legea mozaică prevedea ca femeia de nimic sfânt să nu se atingă, şi la locaşul sfânt să nu meargă, până se vor împlini zilele curăţirii ei (Levitic 12, 4). În privința scopului acestui ritual, cartea Levitic spune că Preotul va înfăţişa acestea înaintea Domnului şi o va curăţi şi curată va fi de curgerea sângelui ei. (Levitic 12, 7). Din faptul că Iosif și Fecioara Maria aduc ca jertfă la templu, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel (Luca 2, 24), reiese că ei erau săraci.
Al doilea ritual pe care l-au împlinit atunci părinții Mântuitorului în amintirea ultimei nopți din Egipt, a fost aducerea Lui la templu, pentru a-L răscumpăra, așa cum cerea Legea mozaică. Potrivit prescripțiilor Legii, israeliților li se cerea ca fiecare întâi născut de partea bărbătească să fie adus la templu și închinat Domnului, această practică fiind justificată de cruțarea celor întâi născuți dintre israeliți, în noaptea când au ieșit din Egipt. Ultima plagă pe care Domnul a adus-o asupra Egiptului, a fost moartea întâilor născuți. După ce faraonul și-a pierdut propriul copil, în cele din urmă a cedat și le-a dat voie israeliților să plece (Ieșirea 12, 29-31) Când această plagă a venit peste Egipt, primii născuți din Israel au fost cruțați doar datorită sângelui mielului de jertfă, cu care au fost unse pragurile și ușorii caselor (Ieșirea 12, 21-23). Acest eveniment, în care moartea „a trecut” peste Israel, avea să fie comemorat anual, ca una dintre cele mai importante zile sfinte ale calendarului evreiesc – Paștele (în evreiește Pesach, „trecere”).
Deşi Preacurată prin definiţie, Maria s-a supus, totuşi, ritualului Legii şi, împreună cu Iosif şi pruncul sfânt, vin la Templul din Ierusalim, spre împlinirea obiceiului. Cu această ocazie, la sanctuarul sfânt a venit şi dreptul Simeon, care l-a primit pe Iisus în braţele sale, precum şi proorociţa Ana, care a zis: „Acest prunc a adus cerul şi pământul”. Sărbătoarea aducerii la Templu a Domului Hristos era iniţial, la Ierusalim, încheierea sărbătorilor Teofaniei, a Arătării lui Dumnezeu în Trup.
Pelerina Egeria, vestita călătoare apuseană la Locurile Sfinte, din secolul 4, scria despre această sărbătoare astfel: „A patruzecea zi de după Epifanie se prăznuieşte aici la Ierusalim cu mare cinste. În această zi se face procesiune la Anastasis, Biserica Învierii, şi toţi merg, iar toate acestea se fac după o rânduială solemnă şi foarte festivă, ca la Paşti. Toţi preoţii ţin predici, iar mai apoi şi episcopul, tâlcuind locul din Evanghelie care vorbeşte despre aducerea Domnului la Templu de către Iosif şi Maria, văzută de Simeon şi de prorociţa Ana, fiica lui Fanuil, dar şi despre cuvintele acestora, rostite la vederea Domnului, cât şi despre jertfa pe care au adus-o părinţii. După aceasta, făcând toate după rânduială, se săvârşeşte Liturghia, după care se face otpustul”.
Mai târziu, mai ales după Sinodul 4 Ecumenic de la Calcedon (451), această sărbătoare a fost cinstită separat, ca unul ¬din ¬marile praznice închinate Domnului nostru Iisus Hristos. Biserica a stabilit ca aceasta mare sarbatoare a lui Hristos si a Maicii Domnului sa fie praznuita pe 2 februarie, pentru ca atunci se implinesc patruzeci de zile de la 25 decembrie, cand se sarbatoreste Nasterea lui Hristos dupa trup. Prin aceasta repartizare a praznicelor imparatesti, timpul anului este impartit si binecuvantat de etapele iconomiei duhovnicesti. In paralel, aceasta impartire ofera omului posibilitatea de a se initia in marea taina a intruparii Fiului lui Dumnezeu Cuvantul
În timpul acela trăia la Ierusalim un bătrân drept şi temător de Dumnezeu, care se numea Simeon. El îl aştepta cu mare dor pe Mântuitorul. Duhul Sfânt i-a descoperit că nu va muri înainte de a-l vedea pe Unsul Domnului. Din îndemnul lui, el a venit la templu când Maria şi Iosif l-au adus pe prunc după cum prescria legea. Ce priveliste induiosatoare ne infatiseaza Intampinarea Domnului! Simeon, la adanci batraneti, tinandu-L in brate pe Pruncul Dumnezeu; de o parte si de alta a lui dreptul Iosif si Preasfanta Fecioara de Dumnezeu Nascatoare; nu departe, Ana Prorocita, postitoare si rugatoare in varsta de optzeci si patru de ani.
Ochii tuturor sunt atintiti spre Mantuitorul. In El se topesc prin luarea-aminte si din El beau desfatare duhovniceasca, ce le hraneste sufletele. Puteti judeca singuri cat de mare era fericirea acestor suflete! La patruzeci de zile de la Nasterea Sa dupa trup, Hristos a fost dus la templu, asa cum cerea legea acelei vremi, acolo, la templu, El a fost intampinat de oameni miscati de Duhul Sfant, dar mai ales pentru ca Simeon L-a primit pe El in bratele sale, venirea lui Hristos la templu s-a numit “Intampinare“. Cuvantul “ipapandi” (intampinare) provine de la verbul “ipandao“, care inseamna a veni in intampinarea cuiva.
Jertfa ceruta de legea Domnului era preinchipuirea lui Hristos.
Dupa cum noteaza Sfantul Chiril al Alexandrei, “turtureaua canta cu glas frumos, precum vrabia, pe cand porumbita este blanda si cuminte“. Turtureaua si porumbita Il simbolizau pe Hristos, pentru ca Hristos a fost ca o turturea care ciripeste pe tot pamantul si umple via Sa, adica pe noi, cei care credem in El, cu voce frumoasa, si a avut blandetea desavarsita a porumbelului. Asadar, in mod cert, aceasta jertfa se referea la intruparea milostivului Dumnezeu.
Dupa cum se observa si din episodul aducerii lui Hristos la templu ca prunc, smerirea Fiului lui Dumnezeu Cuvantul depaseste si intelegerea ingerilor, pentru ca si acestia s-au inchinat in fata nesfarsitei bunavoiri a lui Dumnezeu. Profetul Avacum a vorbit despre intruparea lui Dumnezeu Cuvantul, spunand: “Dumnezeu vine din Teman, si Cel sfant din muntele Paran! Sela (oprire) – Slava Lui acopera cerurile si tot pamantul este plin de slava Lui” (Avacum 3, 3).
Chiar daca era prunc, Hristos era in acelasi timp si “Dumnezeu de dinainte de veac” si de aceea, era mai intelept decat oricine altcineva. Stim ca, prin unirea firii dumnezeiesti cu cea omeneasca in ipostasul Cuvantului, in pantecele Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, firea omeneasca s-a indumnezeit si de aceea, sufletul lui Hristos era imbogatit cu plinatatea intelepciunii si cunoasterii. Numai ca aceasta intelepciune se manifesta in functie de varsta Sa, caci daca ar fi fost altfel, El ar fi parut un monstru (Sfantul Ioan Damaschin).
Cu toate acestea, chiar de era prunc, era si Dumnezeu, avand in trup plinatatea Dumnezeirii si toata intelepciunea si cunoasterea umana, datorita unirii ipostatice a firii dumnezeiesti cu cea omeneasca. Prin starea Sa de prunc, Hristos a vindecat “constiinta de prunc” a lui Adam. Atunci cand Dumnezeu l-a creat pe Adam in Rai, acesta era prunc in privinta harului si a sfintirii. Avea, desigur, iluminarea mintii, dar pentru ca sa ajunga la indumnezeire, trebuia sa fie incercat. Deoarece, din punct de vedere duhovnicesc, Adam era prunc neincercat si avea constiinta de prunc, a fost usor ca el sa fie inselat de demonul viclean, care era vechi in pacat si in viclenie. De aceea, prin varsta trupeasca de prunc, Hristos a tamaduit nu numai constiinta lui Adam, dar si intreaga fire omeneasca, si a savarsit ceea ce nu a reusit sa faca primul Adam. Astfel, prin intruparea Fiului Sau, Dumnezeu Tatal a facut mai sigura si mai lucratoare, calea indumnezeirii omului, pentru ca diavolul nu mai putea acum sa insele firea omeneasca a lui Hristos, asa cum a facut-o, cu indemanare, in cazul primului Adam.
Biserica a preluat momentul Intrării, Prezentarii sau Aducerii la Templu a Domnului Hristos si-l concretizeaza pe aceasta in viata fiecarui prunc nascut din familie crestina, caci este randuiala Bisericii ca, la 40 de zile dupa nastere, pruncul sa fie adus la biserica, preotul sa-l ia in bratele sale, sa-l inchine la icoane, si daca este de parte barbateasca, sa-l duca in Sfantul Altar si sa-i atinga crestetul de Sfanta Masa, prelungindu-se asadar, aproape identic, aceeasi ceremonie savarsita de dreptul Simeon acum doua milenii in Templul din Ierusalim. Biserica, teologia Bisericii, a preluat acest eveniment sub semnul cuvantului de imbisericire. Imbisericirea ca stare binecuvantata de Biserica la inceputul existentei pruncului, imbisericire care se cere a fi continuata de-a lungul intregii vieti.
Aceasta stare de imbisericire poate fi vazuta in doua chipuri. Si anume, ca omul este purtator de Dumnezeu, teofor, precum bătrânul Simeon, purtator in bratele sale a lui Dumnezeu, sau Dumnezeu este purtator de om. Aceasta imbinare intre cele doua stari, intre cele doua adevaruri, ca omul il primeste in bratele sufletului sau pe Dumnezeu, atat de mare este inima omului, dupa Sf.i Ioan Gura de Aur, mai mare decat in Imparatia Cerurilor, pentru ca sufletul omului poate sa-l aiba inlauntrul sau pe Dumnezeu. Omul devenind teofor, adica purtator de Dumnezeu, hristofor, purtator de Hristos, este prima stare.
Cea de-a doua, care corespunde cu prima, Dumnezeu este purtator de om. Nu doar ca a luat firea omeneasca devenind Om adevarat, El Dumnezeul cel adevarat, dar El este si purtator al nostru, purtator al suferintelor noastre, purtator al incercarilor noastre. El se afla tot timpul alaturi de noi, ne insoteste Dumnezeu pasii drumului nostru de-a lungul intregii vieti, iar in momente de ispita, cum spune un cuvant frumos din intelepciunea Parintilor, El nu mai este doar alaturi de noi, ci El este in noi. Mai mult, ne poarta pe noi, pe umerii fiintei Sale, pentru a ne ajuta, pe noi cei care incercam sa ne deschidem spre mila Sa, a ne ajuta in clipele de ispita, in momentele de incercare prin care trecem.
Suntem chemati cu toti nu doar să ne inchipuim in gand fericirea asta, ci si sa gustam din ea cu lucrul, pentru ca toti suntem chemati sa Il avem si sa Il purtam pe Domnul in noi insine si sa ne topim in El din toate puterile duhului nostru. Si iata ca atunci cand vom atinge starea aceasta nici fericirea noastra nu va fi mai prejos decat fericirea celor ce au luat parte la Intampinarea Domnului. Aceia erau fericiti vazand, iar noi vom fi fericiti nu vazand, ci crezand. Cum sa ajungem la aceasta?
Iata: Mai intai de toate pocaiti-va, adica plangeti tot raul pe care l-ati facut si luati hotararea de a face de acum inainte numai ceea ce place lui Dumnezeu. Asta va fi acelasi lucru cu intoarcerea privirilor si a intregului trup pe calea spre Intampinarea Domnului ca prim pas pe aceasta cale;apoi tot ce faceti veti face intru slava Domnului, daca veti face pentru Hristos.
Aici se au in vedere nu numai lucrurile mari, ci si orice lucrare indeobste. Pentru ca privitul si auzitul, tacerea si vorbirea, mancatul si bautul, sezutul si umblatul, osteneala si odihna si, indeobste, totul poate fi inchinat Domnului si sfìntit cu numele Lui atotsfant.
Mai trebuie ca în rânduiala treburilor voastre de zi cu zi veti baga pravile de rugaciune la biserica si acasa, si daca, indeobste, va veti pune legea de a fi implinitori cu de-amanuntul ai tuturor randuielilor Sfìntei Biserici, pana la cea mai mica iota, fara fìlosofari desarte si talcuiri strambe, intru simplitatea inimii. Totdeauna rastimpurile de vreme ramase le veti umple cu citirea Scripturilor despre Domnul, sau cu ascultarea și citirea celor ce se vorbesc despre El, sau cu cugetarea pro¬prie la El si la marea lucrare a mantuirii, pe care El a savarsit-o pe pamant, veti vedea singuri ca nici inlauntrul vostru, nici in afara nu va ramane nimic care sa nu va aduca aminte de Domnul, care sa nu Il zugraveasca luarii voastre aminte, care sa nu aduca duhul vostru spre intampinarea Lui.
Curat să ne fie nu numai trupul, ci şi cugetul: acesta ne poate implica în rele, tot atât de grav ca şi materializarea sa. De asemenea nu ajunge să nu juri strâmb, ci trebuie să nu juri deloc cu nici un fel de jurământ; să fie cuvântul tău da ori ba.
Parcă şi mai departe înaintăm pe calea subtilităţii, dând de aceste recomandări care toate stau dovadă pentru cât de mult preţuia Domnul însuşirea ce se numeşte discreţie: se cere să fim întru totul discreţi când ne rugăm: să nu ne facem rugăciunea în văzul oamenilor, în locuri publice, ci în cămara încuiată (Mt. 6, 5-6); când facem milostenie, „să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta” (Mt. 6, 2-3).
Când postiţi, ni se spune (Matei 6, 16-18): „Nu fiţi trişti ca făţarnicii; că şi ei îşi smolesc feţele, ca să arate oamenilor că postesc… Tu însă când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală“. Deci, nu numai să nu dăm în vileag o faptă virtuoasă, dar să ne şi străduim a o ascunde!
Cu totul proprie Noului Legământ este desigur şi taina Crucii care înseamnă jertfa, suferinţă şi asumare a vinovăţiei. Hristos Se jertfeşte pentru noi şi nevinovat, neprihănit fiind ia asupră-Şi păcatele lumii. Hristos Se întrupează pentru a cunoaşte nemijlocit condiţia omenească; nu prin relatări şi informaţii indirecte ci prin experienţă personală, existenţială. Şi de ce, de bună voie, se dă Domnul, crucii şi suferinţei? Tocmai pentru că suferinţa este caracteristica definitorie a omului, trăsătura cu totul specifică a condiţiei umane. Creştinismul, nu ne dă un mijloc miraculos de a scăpa de suferinţă, dar ne dă mijlocul de a folosi în mod miraculos suferinţa, de a o preface, adică, în mijloc de cunoaştere de mântuire şi de iubire.
Suferinţa, Hristos a ţinut să o cunoască în forma ei totală şi cumplită – şi însoţită de batjocură şi deznădejde, condimentele necesare oricărei suferinţe reale – tocmai pentru a da întrupării Sale un caracter autentic, de bună credinţă, serios şi nesuperficial. Pe ea a socotit-o a fi ce, ne este irecuzabil propriu şi prin ea, aşadar, a înţeles că e de datoria Sa a trece.
Creştinismul nu este numai Lege, dreptate, să nu huliţi spunând că Dumnezeu e drept (Issac Sirul). Un Dumnezeu drept nu L-ar fi trimis pe Cel Nevinovat să piară pe cruce pentru mântuirea păcătoşilor, crestinismul nu este „tariag” (cele 613 comandamente pozitive şi negative în care Talmudul rezumă raporturile dintre om şi dumnezeire; împlinirea lor neabătută chezăşuieşte indubitabil izbăvirea săvârşitorului.
Creştinismul e mai ales duh, foc, dragoste, tustrele elemente vădit „dinamice” şi subtile. De aceea, nu-i de ajuns creştinului să meargă duminica şi în zilele de sărbătoare la biserică, să aprindă una ori câteva lumânări, să se închine la icoane şi, eventual, să bată una ori mai multe metanii. Bune sunt acestea toate şi frumoase. Dar cred că nu-s destul.
Creştinismul nu-i numai slujbă, cult şi ritual. Creştinismul înseamnă trăire creştină liberă, zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă. Domnul nu a venit pe pământ spre a întemeia o nouă religie ci pentru a ne da un nou mod de viaţă, a ne chema la înduhovnicire şi îndumnezeire. Hristos S-a pogorât din cer şi S-a făcut om ca noi să ne putem înălţa deasupra condiţiei noastre animalice şi trupeşti, să ne putem îndumnezei. Hristos ne cheamă chiar deasupra deasuprelor Vechiului Legământ, întru împlinirea vocaţiei noastre spirituale şi cosmice.
Se cuvine să ne stea mereu alături Crucea şi Hristos. Creştinismul, osebindu-se de iudaism, islamism, budism şi toate celelalte religii orientale, e credinta intr-un Dumnezeu intrupat. Iar daca Dumnezeul nostru S-a intrupat noua ce ne incumba sa facem? Să ne străduim a ne înduhovnici, a ne apropia cât mai mult de El, a ne înălţa în limita, ba şi peste limita, puterilor noastre omeneşti; numai astfel vom fi în măsură să ne împlinim şi noi menirea, să ne arătăm şi noi Vrednici să-L întâmpinăm pe Hristos în inimile noastre. Căci voi incheia citându-vă o preafrumoasă şi adevărată vorbă a unui învăţat evlavios: întrebării: „Unde este Dumnezeu?” el îi răspunde: „Acolo unde este lăsat să intre”.
Sa luam aminte la aceste relatari. Dumnezeu trimite pe profet sa vorbeasca unui popor, care printre altele isi implineste regulat indatoririle sale religioase. Oamenii merg la Templu, aduc arderile de tot, chiar jertfele cele mai mici, fara intrerupere. Nu incalca Legea. Toti tin randuielile cu strasnicie. Nu aud, insa, glasul profetilor, adevarul lui Dumnezeu, prin urmare raman in pacat, in pieirea lor, in neputintele lor. Dumnezeu vrea foarte mult sa-i vindece: „Sa se intoarca si-i voi vindeca pe ei!”, spune Dumnezeu in profetie. El vrea sa-i vindece, dar nu se poate daca nu se intorc.
Omul trebuie sa se intoarca, intoarcerea in cazul israelitenilor, se intelege, nu insemna doar sa mearga la templu, sau sa aduca jertfe. Acestea deja se intamplau, regulile tipiconale erau tinute cu strictete. Dar ce se intampla inlauntrul inimilor lor? Se lasau in voia lui Dumnezeu, sau nu? Aceasta este marea problema!
Poti sa daruiesti toate bunurile tale, dar daca nu-ti vezi pacatele, nu te pocaiesti, nu te intorci si nu-ti daruiesti inima lui Dumnezeu, Acesta cum te va vindeca?
Pronia divina a randuit sa se citeasca aceste lecturi, si altele asemanatoare, desigur, nu ca pe o povestire, ci ca pe o realitate a Bisericii, a poporului lui Dumnezeu. Mi-e teama ca nu cumva, si astazi, Dumnezeu sa trimita un om sa ne spuna: „Nu auziti, nu vedeti, nu intelegeti, nu va intoarceti, iar Dumnezeu nu va va vindeca!”.
Profetii au facut o lucrare adesea neplacuta lor. Vedem aici ca si profetul Isaia si profetul Ieremia, ca si alti profeti, s-au confruntat cu asemenea situatii, iudeii nu-i ascultau. Adica, aveau de-a face cu un popor care oarecum se intorsese, erau in templu, dar fara pocainta, fara cainta cea adevarata si, prin urmare, fara o relatie reala cu Dumnezeu. Cu toate acestea, Dumnezeu a trimis pe profetii Sai sa propovaduiasca, sa le spuna adevarul: „Luati aminte, desi auziti, nu auziti, desi vedeti, nu vedeti, desi aveti inima, aceasta s-a invartosat si nu intelege nimic!”.
Profetul Ierema, intr-o imprejurare când poporul nu asculta, vorbea, repeta, dar poporul nu auzea, nu intelegea, nu voia sa inteleaga s-a hotarat sa se opreasca. Infricosator lucru este omul!
Sa ne amintim acum si ceea ce spune Sf. Stefan, primul martir crestin, arhiereilor când este judecat: „Voi, cei tari in cerbice, si netaiati imprejur la inima si la urechi, voi pururea stati impotriva Duhului Sfant, precum parintii vostri asa si voi!“. La ce le folosea faptul ca aveau taierea imprejur, tipicul, Legea? Inima lor era netaiata imprejur, iar ei tari in cerbice. Cum sa-si plece cineva capul, sa se smereasca inaintea lui Dumnezeu, sa se caiasca si sa se intoarca la Acesta?
Omul este faptura semeata, isi tine capul sus, nu a invatat sa si-l plece, in semn de smerenie si de pocainta. Profetul Ieremia a hotarat deîndata sa se opreasca, dar n-a putut. O lumina dinlauntrul sufletului, din inima lui, l-a facut sa vorbeasca, sa propovaduiasca, desi cuvântul sau cadea in gol. „Tot se va gasi cineva care sa-l laude“, ii spune Dumnezeu in alta imprejurare, cand il trimite pe profet, iar acesta deznadajduit nu mai astepta nimic bun. Profetul este asemenea celui trimis sa gaseasca struguri intr-o vie culeasa. Cam asa se arata poporul lui Israel. Si Dumnezeu i-a zis profetului: „Du-te si cauta, poate vei mai gasi vreun ciorchine mic, uitat
Sa nu ne oprim la tipic, pur si simplu la cateva randuieli pe care omul le implineste usor. Grumazul nostru trebuie sa se plece, inima noastra trebuie sa se inmoaie, invartosarea inimii trebuie sa se subtieze. Sf. Stefan, primul martir, vedea toate. Ceilalti nu vedeau, nu intele¬geau nimic. Pe Hristos L-au vazut si ei, L-au ascultat, insa L-au rastignit.
Mântuirea este o mare taina. Unul intelege, altul nu intelege, unul simte, altul nu simte, unul este miscat, se umple de evlavie si se topeste inaintea lui Dumnezeu, pocaindu-se si smerindu-se, aratandu-se recunoscator, oferindu-se pe sine iubirii si recunostintei lui Dumnezeu, si nadaj¬duind in Acesta. Altul, insa, nu are nici o idee despre toate acestea. Acestia toti se afla in Biserica. Să fim cu mare luare aminte. Daca nu s-a deschis, inca, inima noastra, daca cuvantul lui Dumnezeu nu a patruns, adanc, inlauntrul nostru sa ne sensibilizeze si sa aduca rod, sa ne nelinistim. Dovada ca inima noastra s-a deschis este intoarcerea. Întoarcerea însemnă să ne lasăm în voia lui Dumnezeu. Nu cum voiesc eu, facăse voia Ta.
Ai inteles, ai auzit bine? Atunci vine degraba pocainta, plecarea spre Dumnezeu si vindecarea. Atunci Dumnezeu il vindeca pe om. Să ne pocaim cu adevarat si sa ne intoarcem la Dumnezeu. Daca vom intelege ca nu putem singuri, si sigur nu putem, sa-L rugam pe Dumnezeu, sa-I spunem direct, sincer, cinstit, fara sa dam inapoi: „Dumnezeule, oricat m-ar costa, fa sa ma smeresc si sa ma pocaiesc cu adevarat! Oricat m-ar costa, fa sa ma intorc la Tine, sa-mi vad pacatul, sa alerg la Tine, lumina si mantuirea mea!”.
Dacă nu ne-am pocait, dacă cainta nu a patruns adanc in sufletul nostrum, atunci ne stapaneste egoismul, mândria, iubirea de sine, intunericul dens. Diavolul ne-a biruit. Ni se cere pocainta adevarata! Dumnezeu este Cel Care ne va lumina pe toti si ne va ajuta sa ne pocaim si sa ne mântuim.
Bucuria duhovnicească pe care am trăit-o cu o caldă şi adâncă emoţie cu prilejul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, „Soarele dreptăţii” şi „Răsăritul cel de sus”, o retrăim acum în această zi de praznic cu aceeaşi intensitate şi evlavie. Nimic nu poate fi mai evocator decât aducerea Pruncului Iisus la Templul din Ierusalim pentru a fi predat Părintelui Său care „atât de mult a iubit lumea, încât pe însuşi Fiul Său, Cel Unul Născut, L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă via¬ţă veşnică” (Ioan III, 16)..
“N-am venit să stric Legea, ci să împlinesc”, zice Domnul Hristos (Matei 5,17). Numai că pentru a înţelege temeinic aceste cuvinte se cade a ţine seama de cele două înţelesuri pe care le poate adopta verbul a împlini în limba română. Contează cum o fac. Mi se spune: adu-mi o cană de apă. Aduc cana: împlinesc porunca. Sau: adu sapa din curtea bisercii, aduc. Aduc, am împlinit porunca, dar a împlini mai poate avea şi sensul de a perfecţiona, a ridica la un nivel mai înalt, la un grad superior. A desăvârşi.
Intreaga Predică de pe munte e o manifestare a împlinirii Legii vechi prin desăvârşire, rafinare şi subtilizare. Impulsul etic din cuprinsul Legii vechi e dus acum până la paroxismul punctului culminant. Domnul nu este mulţumit cu porunca de a-ţi iubi prietenul, ruda, pe cel de un neam cu tine, pe cel care-ţi vrea binele, pe „aproapele” în înţeles concret. Mergând mult, mult mai departe decât Legea veche, doreşte şi ne cere să-l iubim pe vrăjmaşul nostru (Mt. 5, 43-44; Lc. 6, 27 şi 6, 35). „Să nu ucizi” I se pare cu totul insuficient: simpla jignire (cu vorbe ca: nebunule, netrebnicule) a fratelui nostru e considerată a fi vrednică de osândă grea (Mt. 5, 22).
Cât de nobilă, de mărinimoasă şi de rafinată este povaţa menţionată în versetele 23-24 din capitolul 5 al Evangheliei Sf. Matei: „Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău”.
Altfel spus după cum nu ne putem înfăţişa lui Dumnezeu cu mâinile pătate de sânge, aidoma nu putem cuteza să ne apropiem de altar cu limba spurcată de vorbe urâte.Tot atât de nobil, de îndrumător spre smerenia şinei şi de bogat în omenie este îndemnul de a nu vedea paiul din ochiţii vecinului mai înainte de a fi văzut şi scos bârna din propriul tău ochi (Mt.7, 3-5; Lc.6, 42).
Trecerea de la Vechiul Testament la Noul Testament se întâmplă acum. Dacă în Vechiul Testament oamenii nu-L cunoșteau pe Dumnezeu, nu știau care este Numele Lui – nici măcar Iacob, după ce s-a luptat cu Dumnezeu și a biruit. Atunci când a vrut să afle Numele lui Dumnezeu, Dumnezeu nu i l-a spus. I-a spus doar atât: “De ce vrei să știi care este Numele meu? Acesta este minunat.” (Facerea 32, 29), Moise, după ce a primit Tablele Legii în Sinai, când a întrebat, iarăși, pe Dumnezeu: “Care este numele Tău, să știu să le spun oamenilor“, și a vrut să vadă fața Lui, Dumnezeu i-a spus: “Eu sunt Cel ce Sunt” (Iesirea 3, 14). Si i-a mai spus: “Faţa Mea însă nu vei putea s-o vezi “(Ieșirea 33, 20), “numai spatele Meu îl vei vedea”. (Ieșirea 33, 23). Sfinții Părinti văd aici o invitație din partea lui Dumnezeu spre contemplare. Dumnezeu i-a spus omului, cu alte cuvinte, “tu încă nu Mă poți vedea față către față, însă, prin contemplație, ridicându-ți mintea deasupra celor pământești, mă vei urma“. “Spatele meu vei vedea” înseamnă “tu Mă vei urma pe Mine“.
Întâmpinarea nu este dintr-o singură parte, ci din ambele părți. O întâlnire presupune buna voință a cel puțin doi. O întâlnire este cel mai apropiat lucru de o relație. Și Dreptul Simeon a venit la Templu și L-a văzut față către față pe Dumnezeu făcut Om, pe Dumnezeu Care luase chip de rob, pe Dumnezeu Care Se prezentase în chipul cel mai vulnerabil cu putință, al unui Prunc. Dacă până atunci Dumnezeu spusese omului: “Fața Mea nu o vei vedea” și “numai spatele meu Îl vei vedea“, iată că astăzi vine și Își arată chipul, vine ca lumină spre descoperirea neamurilor.
Acest Drept, Simeon, împlinește ceea ce a spus Sf. Pavel în Epistola către Romani: “Deci fiind îndreptaţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos, Prin Care am avut şi apropiere, prin credinţă, la harul acesta, în care stăm, şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu. Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, Şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde. Iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă.”
Sfântul și Dreptul Simeon L-a primit în brațe pe Dumnezeu, însă noi trebuie să vedem aici imaginea noastră, a fiecărui credincios, care ne străduim să-L primim pe Dumnezeu în inimile noastre, să-L facem Stăpânul inimilor noastre. “Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu dreptatea Lui și toate celelalte se vor adăuga vouă“, zice Hristos. Și a mai zis: “Împărăția Cerurilor este înăuntrul vostru“. Adică, dacă vrei să-L primești pe Dumnezeu în inima ta, nu poți decât să-L recunoști pe Dumnezeu ca Stăpân: Stăpân al cugetului tău, al voinței tale și al inimii tale.
Cum poate Dumnezeu să fie Stăpânul cugetului nostru? Atunci, când dacă noi am aflat adevărul și am înțeles cuvintele dreptei credințe să nu ne mai abatem de la această învățătură și pe toate să le judecam după cuvântul și înțelepciunea lui Dumnezeu. Voia noastră o supunem lui Dumnezeu dacă, atunci când ne-am îndulcit de cuvintele lui Dumnezeu și am văzut, așa cum spunem când ne împărtășim, credința cea adevărată, să nu ne mai îndepărtam niciodată de voia Lui, toate pe care le facem să le facem la picioarele Lui, tot ceea ce facem să facem nu înainte de a-L întreba pe Dumnezeu: “Oare Îți place lucrul acesta?“ Să ne întrebăm conștiința, care este glasul lui Dumnezeu în noi:“conștiință oare, dacă eu mor acum, ma mântuiesc?” Îi place lui Dumnezeu ceea ce fac sau nu-i place?
Dumnezeu va fi Stăpân și al inimilor noastre atunci, după ce am gustat din dulceața întâlnirii cu El, din dulceața împărtășirii cu El să nu mai căutăm spre dumnezei străini, să nu ne mai facem inima bucăți lipind-o de câte și mai câte lucruri trecătoare sau de idoli, ci să o ținem întreagă, pentru că Dumnezeu are nevoie de ea întreagă. El Se dă pe Sine întreg și nu ne cere decât un singur lucru: “Fiule, dă-Mi inima ta“. Dar să I-o dăm ca unui Stăpân.
Aceasta dubla stare a omului purtator de Dumnezeu si a lui Dumnezeu purtator de om, o exprima Sfanta Liturghie, in sinteza prin cuvintele: “ale Tale, dintru ale Tale, Tie Iti aducem de toate si pentru toate“. Toate sunt ale lui Dumnezeu, toate sunt primite in dar de catre om, si intrand in aceasta teologie a darului, a dragostei mai cu seama, omul primind totul de la Dumnezeu, este chemat sa daruiasca totul lui Dumnezeu, sa se daruiasca pe sine lui Dumnezeu precum Dumnezeu se daruieste pe Sine in totalitate fiecarei fiinte umane.
Aceasta este sensul imbisericirii noastre, imbisericire prin care am fost adusi ca prunci la biserica, imbisericire prin care Dumnezeu ne cheama spre ea, sa se continue de-a lungul intregii noastre vieti. Il rugam pe Dumnezeu, ca starea de imbisericit sa fie o stare continua, prin viata noastra sa se imbisericeasca lumea, sa se imbisericeasca universul, sa se imbisericeasca societatea umana in toate componentele sale politice, economice, militare, ca duhul crestin sa constituie izvor de inspiratie pentru toti cei care au responsabilitati in societatea noastra si in societatea lumii.
Dumnezeu sa ne ajuta sa constientizam pe zi ce trece statutul nostru de imbisericit in Biserica lui Dumnezeu, ca sa ajungem si noi la batranete precum batranul Simeon cel drept, temator de Dumnezeu, cel plin de Duhul Sfant, asteptand mangaierea lui Dumnezeu, sau precum batrana Ana, stand aproape de templu, slujind lui Dumnezeu prin post si rugaciune. Amin” (postat pe fb de ioan monahul)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu