DACA DORESTI SA ASCULTI PARACLISUL MAICII DOMNULUI, POTI SA PORNESTI DE LA BUTON...DOAMNE AJUTA!

PARACLISUL MAICII DOMNULUI!

23 august 2010

NIMENI NU E VAS NETREBNIC

Nimeni nu e vas netrebnic, asta este o ispită!

O bătrână nevoiaşă dintr-un sat uitat, de munte,

Care vieţuia în pace în căsuţa de sub punte,

Îşi căra, cu trudă, apa, ce-i era de trebuinţă,

De departe, dintr-o vale, cu o biată cobiliţă.

Ea avea pe bătătură două vase bătrâioare,

Şi cu ele, bunicuţa, atârnându-le-n spinare,

Aducea, pe potecuţă, apă, zilnic, fericită,

Şi nu se plângea vreodată că e tare ostenită.

Dintre cele două vase, unul nu era perfect,

Căci avea o crăpătură, un vădit şi clar defect.

Şi, umplut fiind cu apă, când venea pe potecuţă,

Jumătate din aceasta, se scurgea prin poieniţă.

Pentru-a sa meteahnă, dânsul, se simţea
neînsemnat

Şi era întotdeauna trist şi decepţionat,

Fiindcă treaba-ncredinţată, când era cărat în
spate,

De bătrâna lui stăpână, o-mplinea pe jumătate.

Celălalt vas al bătrânei, nu era deloc defect,

Nu avea nicio fisură, şi avea un bun aspect.

Pentru asta vasul nostru era tare îngâmfat,

Socotindu-se destoinic şi râdea de cel crăpat.

Ani şi ani a dus bătrâna apă de izvor, în spate,

Către casa ei din munte…, doar un vas şi
jumătate.

Într-o zi, fiind pe cale, vasul şubred şi
crăpat,

Obsedat de-a lui meteahnă, zise tare ruşinat:

Să mă ierţi, te rog, stăpână că-ţi produc atât
necaz,

Iar tu maică, fiind bună, nu îmi baţi al meu
obraz,

Căci de ani, întotdeauna, apa ce-o aduci din
vale,

Eu am risipit-o, zilnic, prin al meu defect, pe
cale.

Dumneata, stăpână bună, nu mi-ai zis că sunt
netrebnic,

Ci-mi acorzi aceeaşi cinste ca şi fratelui meu
vrednic.

M-aşteptam demult stăpână să m-arunci peste
vâlcele,

Să ajung hârb în gunoaie, să fiu oale şi ulcele.

Zâmbitoare, bătrânica, zise vasului crăpat:

Ia priveşte partea-n care, eu, pe tine te-am
purtat!

Nu observi că este plină de flori vii şi
colorate?

Ceea ce nu vezi pe cale, de priveşti cealaltă
parte.

Eu, ştiind a ta meteahnă, că eşti şubred şi
crăpat,

O grămadă de seminţe de garoafe-am semănat;

Şi zambile, şi lalele, şi crini albi şi
micşunele…

Şi-mi împodobesc căsuţa cu aceste floricele!

Ba mai mult, o altă parte din flori, eu, o vând
la piaţă

Şi cu preţul de pe ele mă hrănesc şi sunt în
viaţă.

Asta pentru că, pe cale, când ne-ntoarcem de la
apă,

Zilnic, tu le uzi pe ele, ca o mamă filantroapă.

De n-aveai această hibă, dacă nu erai aşa,

Nu ar mai fi fost atâta frumuseţe-n casa mea.

Nimeni nu e vas netrebnic, asta este o ispită!

Totul e să-ţi faci lucrarea care-ţi este
rânduită.

Cine ştie, frăţioare, ce flori uzi tu pe cărare?

Mai ales când crezi, dar sincer, că nu eşti vas
de onoare.

ARHIVA BLOG

ICOANA MD

MD. POCEAEV