Vrednicia rugăciunii către Maica Domnului

DOAMNE AJUTA!
 

Parintele Cleopa

Să vă  spun o istorioară. A fost un tâlhar mare în Antiohia. Şi a făcut tâlharul ăsta 99 de omoruri. Că şi atunci erau vestiţi tâlharii, care aveau multe crime. Dacă făcea 20-30 de omoruri, acela era tâlhar mai de mijloc. Dacă avea 100, acela era vrednic să comande mari bande de tâlhari. Dar el, când pleca la furat, scotea icoana Maicii Domnului şi o săruta. Şi zicea: „Maica Domnului, ajută-mă!” Poftim, crezi că Maica Domnului vrea să te ajute la rău? Dar iată ce-a făcut Maica Domnului cu dânsul! Ceilalţi râdeau de el: „Bă, ce   

să te mai închini la Maica Domnului? Tu eşti un criminal!” Dar el zicea: „Măi, eu am auzit că are o mare putere Maica Domnului”.

Ca să vedeţi cât poate Maica Domnului. Şi într-o dimineaţă se scoală ei şi după ce au stat la masă cu fripturi, cu băuturi scumpe, fiecare a plecat în direcţia lui la prădat. El ascuţea sabia. „Straşnic, zice! Măi, astăzi trebuie să fac suta! Nouăzeci şi nouă am până acum”. Suta de omoruri. „Ce-oi întâlni în cale primul, acela-i de la Dumnezeu, îi tai capul, ca să am suta”. Şi a încălecat pe cal. Avea cai buni, că prăda în toate părţile Antiohiei. Era groaza lumii, Man tâlharul, pentru că ataca cu banda lui şi oraşe, lume multă, drumuri mari. Omora, sfărâma, prăda, batjocorea femei, era groaza lumii. Au încălecat pe cai şi fiecare a plecat în altă direcţie, fiecare opera pe direacţia lui. El a plecat prin munţi călare cu calul. Şi plecând el prin munţii Antiohiei, fără să observe, a greşit cărarea, că el se ducea pe o cărare să iasă de-a dreptul într-un sat, unde voia să dea o lovitură.

Şi greşind calul cărarea, a apucat-o în altă parte şi a dat de un pustnic. Voi ştiţi ce înseamnă pustnic? Un călugăr care trăieşte în pustie şi se hrăneşte numai cu ce găseşte el acolo. A nimerit la chilia pustnicului. Pustnicul avea peste 90 de ani, bătrân, foarte bătrân. Când la văzut Man – el a jurat că pe cine întâlneşte întâi, capul jos –, i-a zis: – Părinte, pregăteşte-te că îţi iau capul! Eu sunt Man tâlharul, ai auzit de mine? Auzise şi pustnicul. – Eu am jurat când am plecat de la banda mea şi trebuie să fac suta. Şi am să fac o sută de morţi cu capul dumitale. Ce eşti? – Sunt un preot bătrân, fiule. – De când stai aici? – De 70 de ani. Dar pustnicul, stând acolo, era înainte-văzător cu mintea. Ştiţi ce înseamnă înainte-văzător? Ca să vezi acum câţi draci sunt aici şi câţi îngeri. Oriunde sunt oameni, sunt şi draci şi îngeri. Şi să vezi şi gândurile fiecăruia, toate gândurile.

Asta înseamnă înainte-văzător. Mintea curăţită de rugăciune şi de post devine înainte-văzătoare. Darul străvederii se cheamă acesta. Pustnicul, când l-a văzut pe tâlhar că s-a dat jos de pe cal, i-a văzut mâna lui dreaptă ca de aur şi a înţeles că are ceva. Şi ce s-a întâmplat? Pustnicului tocmai îi secase atunci izvorul de apă. De nouă zile nu mai băuse apă. Ar fi băut apă, dar era bătrân şi alt izvor unde mai era apă era departe şi izvorul de aproape îi secase. Şi a zis: – Fiule, faci bine că îmi tai capul, că de acum ce mai este pentru mine viaţa? Am aproape o sută de ani. Dar fiule, dacă eşti bun, n-am băut apă de nouă zile. – Dar de ce, părinte? – Izvorul meu a secat şi nu mai pot să aduc apă şi mor de sete. Uite, eu mă voi ruga lui Dumnezeu pentru tine şi pe cealaltă lume, dacă înainte de a-mi tăia capul, o să-mi aduci o cănuţă de apă, să beau apă să mă răcoresc şi pe urmă poţi să-mi tai capul.

El, dacă era din fire milostiv, avea şi milă câteodată, cât era el de tâlhar. Şi zice: – Părinte, unde ţi-e vasul de apă? – Uite colo un vas de lemn. – Ştiu eu unde este apă. A luat vasul, a încălecat pe cal şi s-a dus, iar pustnicul a căzut la rugăciune. Se ruga pentru el: – Doamne, dă-mi mie sufletul acesta. Doamne nu-l pierde pentru câte răutăţi a făcut el, că uite, are şi milă. Vezi ce înseamnă milostenia? Şi s-a rugat pustnicul până a venit el cu apa. Şi s-a dat jos de pe cal: – Părinte, uite, ţi-am adus apă. Bea apă. Dar călugărul, după ce a băut, a zis: – Să-ţi dea ţie Dumnezeu mare plată în ziua cea mare a judecăţii, că m-ai răcorit. Şi atunci s-a întors inima tâlharului şi a zis: 9

– Părinte, nu te pot tăia pe sfinţia ta.

Dar voi găsi eu altul. Dar, părinte, dacă vrei, să-mi spui mie, oare mai este mântuire pentru mine, dacă eu m-aş întoarce la pocăinţă? Ai văzut ce a lucrat Dumnezeu pentru cănuţa cu apă, că acela s-a rugat: „Dă-mi, Doamne, mie, sufletul tâlharului acestuia”, iar Dumnezeu l-a ascultat, că era om sfânt. Şi zice: – Fiule, la Dumnezeu este iertare până la ultimul ceas, dacă se întoarce omul. – Părinte, se mai poate să mă mai ierte? Eu am 99 de omoruri şi am vrut să fac azi al o sutălea. – Opreşte-te, fiule, că mare e Dumnezeu. Adu-ţi aminte de împăratul Manase. 52 de ani a făcut un popor să se închine la idoli. Şi atunci n-a pierdut 99, ci a pierdut milioane de suflete. Şi dacă s-a pocăit, l-a primit Dumnezeu şi l-a făcut sfânt. – Este, părinte, mântuire după câte rele am făcut eu? a strigat tâlharul.

– Este, nu te deznădăjdui. – Dar, părinte, eu mai am 30 de tovarăşi tâlhari în peştera noastră. Şi am prădat şi avem mari bogăţii acolo. Iar pustnicul a zis: – Fiule, dacă mă duci pe mine până la peştera voastră, am să vă spun o mare taină. – Părinte, uite, am şaua şi calul. Te sui pe matale pe cal şi eu merg cu calul de căpăstru. Că nu-i prea departe de aici unde stăm noi şi avem peşterile. – Am să vă spun o mare taină spre folosul tuturor. Şi pe urmă, dacă vreţi să mă aduceţi tot aici, că eu aici vreau să mor, că nu mai trăiesc mult. Bietul tâlhar l-a luat în braţe pe pustnic. Era uşor ca o pană bătrânul. L-a pus pe şa şi mergea cu calul de căpăstru să-l ducă până la peştera lor tâlhărească. Şi când a ajuns acolo, ceilalţi veniseră cu prăzi şi au început a râde: – Uite, băi, comandantul nostru a zis că se duce să facă o sută de morţi şi vine cu un călugăr.

Călugărul era bătrân, cu barba până la brâu. Dar comandantul a zis: – Tăceţi din gură! – De ce ai adus bătrânul ăsta aici? – Băi, mare taină am păţit eu astăzi. Luaţi bătrânul ăsta – că ei pregătiseră masa – şi duceţi-l în camera aceea şi să stea liniştit. – Dar de ce ai adus bătrânul ăsta aici? – Mare taină are să ne spună el nouă. Şi au stat la masă. Mâncau cărnuri, fripturi, nu ştiau ei ce-i acela post. Şu cum stăteau la masă, a luat comandantul de tâlhari o porţie de pâine şi un pahar de vin curat şi a zis: – Du-te şi dă-l la pustnicul acela care l-am adus, că el n-a băut de 70 de ani, de când e în pustie. Şi spune-i că am spus eu să guste oleacă din vinul ăsta şi din pâinea asta, până stăm noi la masă Şi-i duce. Bătrânul, săracul, stătea la rugăciune. Şi când a văzut că a avut milă de el, a zis: „Doamne, nu m-am înşelat.

Vezi că are milă. Dă-mi sufletul acesta. Câte rele a făcut, iartă-l, pentru îndurările tale cele fără de margini”. Şi cu putere se ruga pentru el. Iar după ce au stat la masă – erau toţi acolo –, a zis comandantul: – Ia adă, măi, pustnicul încoace. Că el a zis că dacă îl aduc la peştera noastră tâlhărească are să ne spună o mare taină. Călugării aceştia care stau prin pustie ştiu mari taine. Şi l-au adus şi i-au dat un scaun. – Ei părinte, noi suntem treizeci şi ai spus că ne zici o mare taină. Dar un tâlhar, un bandit tânăr care slujea la masă, când a venit pustnicul, ba fugea încolo, ba fugea dincolo, punea pe masă şi fugea. Călugărul, când a venit, a văzut că toţi stau, dar acela fuge. Şi atunci zice: – Ia chemaţi pe bucătarul vostru încoace. Şi când l-au chemat în faţă pe bucătarul lor, pustnicul a zis: 10

– În numele Preasfintei Treimi, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, te leg să stai pe loc, să spui cine eşti tu, de ce ai venit aici şi până când stai aici.

I-a zis aşa pentru că bucătarul lor era diavol. De 11 ani era acolo şi le slujea dracul la bucătărie, la banda asta de tâlhari. Şi atunci acela zice: – Părinte, nu mă lega. – Taci, nu te clinti deloc. Te arde puterea Sfintei Cruci. Cine eşti tu? De când ai venit aici şi până când vrei să stai aici? Şi atunci el a început a mărturisi cu glas tare şi toţi tâlharii erau atenţi: – Eu sunt diavol şi sunt trimis de satana. Am venit aici să iau sufletul comandantului tâlharilor şi să-l duc în iad. – Şi până când stai aici? – Până în ziua în care nu se va ruga el la Maica Domnului şi n-a face milostenie. Două fapte bune pentru care nu mă pot apropia de el: se închină la Maica Domnului şi poartă icoana ei la dânsul şi când vede un om necăjit face milostenie. Pentru aceste două fapte bune nu-i pot lua sufletul lui, iar în ziua când a uita să facă acestea, îi pot lua sufletul şi să-l duc în gheena, că se teme satana să nu-l piardă, pentru aceste două fapte bune.

Ai auzit ce face milostenia şi rugăciunea către Maica Domnului? Când a auzit comandantul, a sărit? – Cum, părinte, aista-i diavol? Dar el ne slujeşte bucătar de 11 ani aici. – Ehei, fiule, ăsta nu pândeşte numai sufletul tău, ci şi pe al celorlalţi tâlhari şi vă ia sufletul la toţi, că voi prădaţi şi faceţi răutăţi. Şi Dumnezeu m-a trimis aici că vă scot din gheena pe voi. Şi atunci toţi tâlharii au zis: – Părinte, e diavol? Nu vezi că-i om? Atunci a zis pustnicul către diavol: – Ia să te arăţi tu oleacă aşa, numai cât să nu moară de frică. Că un diavol dacă se arată cum este el, toţi murim de frică, atât e de urât. – Arată-te aşa ca să te cunoască că nu eşti om. Şi când s-a făcut ca un leu, scoţând pară de foc pe gură şi cu ochii ca şi cărbunele, şi când a mugit o dată, toţi tâlharii au căzut cu faţa la pământ, încât nu se puteau ridica de jos.

– Părinte, murim de frică. Dar părintele râdea de ei: – Ăsta-i bucătarul vostru, ce vă temeţi, măi? Nu vă făcea mâncare bună? – Dar ce mâncare şi băutură bună vă dădea?! Câţi ani ai slujit? – 11 ani de când le slujesc trimis de satana ca să le iau sufletul – întâi comandantului de tâlhari şi apoi ăstora. Şi au zis bandiţii, cu faţa la pământ: – Părinte, dacă îl duci de aici, toţi ne pocăim. Nu ne mai trebuie tâlhării, nu ne mai trebuie nimic. Dacă unul e aşa de urât, dar ce-i în iad, unde-s miliarde? Şi atunci a zis pustnicul către drac: – Ia ascultă, măi. În numele lui Iisus Hristos, pleacă în gheenă! Şi s-a făcut ca un fulger, nu l-au mai văzut. Şi au rămas cu pustnicul. Şi le-a zis: – Ridicaţi-vă, fiilor. Le amorţiseră mâinile, picioarele. Şi le-a zis: – Aţi văzut cine era bucătarul vostru? Satana de 11 ani.

Ca să vă ia sufletele, întâi al comandantului şi apoi ale voastre. Şi aţi auzit de ce nu poate să le ia? – Vai, părinte, de acum purtăm şi noi icoana Maicii Domnului, ne rugăm, postim şi noi, facem milostenie. – Fraţilor, tot ce aţi adunat din jaf să daţi la săraci, la văduve şi la necăjiţi. Voi duceţi-vă şi vă pocăiţi şi luaţi şi faceţi milostenie, iar dacă vreţi să fiţi iertaţi mai repede, intraţi în mănăstire şi vă faceţi călugări. Dacă nu, chiar de veţi fi la ţară, să vă mărturisiţi curat la duhovnic, să puneţi 11

început bun şi să nu mai faceţi ce aţi făcut. Iar tu, comandantule de tâlhari, să mai prazi. – Eu, părinte, să mai prad, după ce am văzut pe satana? Nu! – Taci, eu vreau să te scot pe tine. Tu să mai prazi, dar să păzeşti ascultarea care îţi spun: În cele douăsprezece praznice de peste an – Schimbarea la faţă, Sfânta Măria Mare, Duminica Mare, Ispasul, Paştile…

– să nu porţi arme la tine şi să nu mai faci moarte de om. Dar să mai prazi cât îţi trebuie ţie hrană şi îmbrăcăminte. – Părinte, nu mai fac, mă duc la pocăinţă. – Nu, rămâi la peşteră. – Părinte, mi-e urât aici. Dacă e diavolul aici, nu mai pot sta aici. Că ei acum au prins frica de draci. – Stai pe aici, zice, că ai icoana Maicii Domnului şi nu pot să se apropie de tine. Şi să nu porţi arme la tine şi cine va vrea să-ţi facă rău în zilele acelea, să te predai. Să nu te mai aperi. Aşa i-a dat canon comandantului de tâlhari, dar lor le-a spus: „Plecaţi la pocăinţă”. Şi ei sau dus şi au împărţit aur, argint, haine, câte aveau ei, tot au dat de pomană. Unii s-au dus şi s-au făcut călugări, alţii s-au dus în lume şi au lăsat păcatul, că au văzut pe dracul cu ochii lor.

Iar pustnicul a rămas acolo. Şi i-au zis: – Părinte, dar dumneata ce faci? – Pe mine luaţi-mă, fiilor, şi mă duceţi de unde am venit, că eu nu mai am mult de trăit. Şi l-au suit pe cal şi l-au dus la peştera lui. Iar comandantul a rămas şi a început a plânge: – Vai, Maica Domnului, vrei să mă scoţi pe mine din iad, se poate una ca asta? Un om care am făcut atâtea omoruri! Şi plângea şi se ruga. Şi potera din Antiohia îl căuta şi se temea foarte tare de el, că acesta era Man tâlharul, cel mai mare tâlhar din părţile acelea, şi avea atâţia tovarăşi. Şi a dat odată peste dânsul, dar era într-o zi când el nu purta arme, era în ziua de Sfântă Măria Mare. Şi el a ridicat mâinile şi a zis: – Măi, fraţilor, veniţi şi mă prindeţi, că nu mai am arme. Dar aceia: – Măi, ăsta şi sub limbă are arme.

El anume te cheamă, dar bandiţii lui poţi să ştii de pe unde sunt acum? Ei ne fulgeră pe noi pe departe şi gata suntem. Şi se temeau să se apropie. Dar odată, ei pândindu-l aşa, îl găsesc într-o poiană, în alt praznic, tot al Maicii Domnului, în Sfântă Măria Mică. Stătea şi se ruga. – Măi, aista-i Man tâlharul. Uite, domnule, că se roagă. Stai! – Stau. – Mâinile sus! Unde ţi-s armele? – N-am arme! – Unde ţi-s tovarăşii? – S-au dus la pocăinţă. Şi le-a zis de departe: – Am dat de un pustnic mare care ne-a sfătuit să ne predăm şi eu nu mai prad toată viaţa. Vreau să sufăr mii de morţi numai să-mi mântuiască Dumnezeu sufletul. Prindeţi-mă că n-am arme. Ei s-au uitat întâi în stânga, în dreapta, şi au zis: „Măi, n-are arme”.

Dar nu era nici patruzeci de zile de când fusese întâmplarea cu călugărul. – Măi, n-are măi, nu-i nimeni pe lângă el. – Uită-te colo în pădure. – Nu-i nimeni. – E o taină aici, ia să-l prindem. Şi atunci au îndrăznit şi s-au apropiat şi au pus mâna pe dânsul: – Hai la ighenom (adică la prefect). – Merg oriunde. Să nu vă temeţi de mine, că vreau să mor de o sută de ori, că multe rele am 12

făcut. – Dar cine v-o învăţat pe voi aici să vă pocăiţi? – Am dat de un mare sfânt părinte în munţii ăştia. Şi el ne-a spus să ne pocăim şi am văzut şi pe diavolul cu ochii noştri. Ei credeau, dar cu rezervă, că era hoţ. L-au dus la Antiohia şi l-au băgat într-o temniţă mare. Ziceau: „Nu-l judecăm până nu-i prindem pe ucenicii lui – credeau că ceilalţi pradă –, ca să facem un proces mare să vedem cât a operat el, că a făcut prădăciuni mari”.

Dar el a zis: – Nu vă bateţi capul, că aceia s-au dus la pocăinţă. Pe unde s-or fi dus, nu ştiu. Şi l-au dat la închisoare şi el scotea icoana Maicii Domnului şi plângea. Şi avea cinci batiste şi atâta a plâns, că acelea s-au făcut numai apă, au putrezit de lacrimile lui. Şi iată, când s-au împlinit patruzeci de zile, l-au scos la judecată. Şi a venit călăul cu sabia trasă, că era pedepsit cu tăierea capului. Şi l-au întrebat pe ighemonul: – Cum de te-ai predat tu? – Domnule, nu m-am predat decât de frica lui Dumnezeu. Uite aşa am dat de un pustnic şi uite aşa ne-a arătat pe diavolul şi uite aşa a fost. Şi au început să creadă, că erau creştini pe atunci, era în timpul împăratului Anastasie, care a fost pe vremea Sfântului Simeon Stâlpnicul. – Domnule, omul ăsta s-a predat de bunăvoie şi a fost pedepsit cu mare foamete la temniţă.

Dar el mânca foarte puţin, numai plângea şi se ruga la Maica Domnului să-i ajute în vremea morţii. Şi atunci a dat ordin ighemonul: – Scoateţi-l de aici şi duceţi-l în cutare loc (unde-i executa, că era o râpă, o prăpastie, ca să le taie capetele). Dar el a spus: – Vă rog, nu-mi tăiaţi capul până când nu aduceţi pe duhovnicul meu. – Dar unde stă? – Uite, în cutare munţi, în cutare loc. Şi au trimis repede şi l-au găsit. Nu murise încă bătrânul. Dumnezeu l-a ţinut pentru ajutorul tâlharului. Şi când l-au adus aceia cu mare cinste, au zis: – Într-adevăr, domnule, tâlharul ăsta a avut mare fericire. Ce bătrân venerabil a găsit el în pustie! Şi a întrebat ighemonul: – Părinte, acest tâlhar s-a pocăit? Este adevărat? – Da, fiule. Le-a slujit dracul de bucătar şi a vrut să-i ducă pe toţi în gheena.

Dar fiindcă a avut milă de mine, mi-a adus apă, că muream de sete, şi n-a vrut să mă taie, Dumnezeu şi-a întors mila spre el. – Uite, părinte, el de când stă la închisoare numai plânge, nu mănâncă aproape nimica. – Nu-i tăiaţi capul, zice, până nu-l mărturisesc. L-a luat deoparte şi el s-a mărturisit din mica lui copilărie. Tot ce a făcut el, cât şi-a adus aminte, cât a plâns acolo în temniţă. Şi pe urmă a chemat duhovnicul pe călăii care trebuiau să-i taie capul, că era condamnat la moarte. – Acuma lăsaţi-l să se roage trei ceasuri. Dar când se ruga, el uda pământul cu lacrimi. Aceia n-au avut răbdare, a scos unul sabia, dar când l-a lovit, sabia s-a îndoit ca ceara şi s-a dus în jurul gâtului lui. Nu l-a putut tăia, pentru că nu se terminase rugăciunea. – Părinte, nu-l putem tăia, e vrăjitor.

– Nu e vrăjitor. El acum se roagă. El s-a mărturisit la mine de tot ce a făcut ca om în viaţă, şi rugăciunea lui e înainte de sfârşit. Nu-l puteţi tăia până nu termină rugăciunea. – Dar când o termină? Trei ceasuri s-a rugat singur. Când s-au împlinit trei ceasuri, ei l-au lovit cu sabia, i-au tăiat 13

capul, iar de pe grumazul lui a zburat un porumbel alb, care avea trei batiste legate de un picior şi două ce celălalt picior. Cele cinci batiste cu care a fost el în închisoare, care erau pline de lacrimi, cum a plâns el atâta la închisoare. Şi a văzut duhovnicul, că era înainte-văzător, că atunci când a ajuns sufletul tâlharului – porumbelul – la vămi, când puneau îngerii batistele în cântar, îi ridicau pe draci în sus, că erau mai grele pocăinţa şi lacrimile tâlharului decât fărădelegile lui. Şi a trecut în ceruri. Şi în loc să curgă sânge din grumazul tâlharului, a curs lapte, ca la unii martiri, cum a fost la Sfântul Pantelimon.

Aşa s-a săvârşit în pocăinţă sfântă Man, tâlharul Antiohiei. Pentru că a purtat icoana Maicii Domnului şi s-a rugat Maicii Domnului şi a făcut milostenie. Şi am vrut să auziţi şi această istorie sfântă, ca să vedeţi că Dumnezeu primeşte pe om la pocăinţă până la ultima lui suflare, dacă se întoarce din toată inima, dacă cinsteşte pe Maica Domnului, mijlocitoarea noastră către Dumnezeu, şi dacă face milostenie. Amin.

BETIVUL POCAIT

DOAMNE AJUTA!

Un betiv notoriu s-a intors la DUMNEZEU printr-o convertire spectaculoasa .Nu mult dupa aceea s-a dus la biserica intr-o duminica si a pus ultimul banut la colecta . Rezultatul a fost ca a trebuit sa vina pe jos de la biserica nemaiavand bani pentru biletul autobuzului.

Carciumarul a auzit de aceasta intimplare si l-a luat in bascalie cu prima ocazie caind s-a intilnit cu el ."Am auzit ca te-ai prostit de tot . Ti-ai dat ultimii bani la biserica si ai venit pe jos acasa " , a spus acesta ranjind batjocoritor .

"Nu m-am prostit nici macar pe jumatate cum ma prosteam cind dadeam ultimul banut carciumei dumitale "a ripostat omul . "Atunci iti dadeam ultimul banut si nici macar nu puteam sa merg pe jos acasa . Mă duceau altii "

INIMA DE MAMA

Care-i cel dintai si cel mai de folos gand al omului in viatla asta si ce-i trebuie omului ca sa se mantuiasca ?

Pe langa credinta dreapta ii trebuie aceste trei lucruri, dupa invatatura Sfintilor Parinti : sa aiba catre Dumnezeu inima de fiu, catre sine minte de judecator, iar catre aproapele sa aiba inima de mama.

Iata, asa trebuie sa fim noi, fiii lui Dumnezeu dupa dar ! Noi avem darul punerii de fii prin dumnezeiescul Botez. Biserica este mama noastra duhovniceasca, care ne-a nascut pe toti prin apa si prin Duh. Prin dumnezeiescul botez avem punerea de fii, darul infierii, fii dupa dar ai lui Dumnezeu, nu dupa fiinta, ca dupa fiinta numai unul este, Hristos.

Dar daca suntem fiii lui Dumnezeu dupa dar si daca zicem lui Dumnezeu : " Tatal nostru, Care esti in ceruri ", apoi cum este un fiu adevarat al unui parinte pe pamant ? Un copil adevarat, care intr-adevar iubeste pe tatal sau si nu cu viclenie, ci cu toata inima, el se teme tare sa nu-l mahneasca pe tatal sau, nu de frica, ci ca nu cumva sa-l supere pe cel care i-a dat fiinta si l-a nascut si l-a crescut.

Indata ce a gresit acest copil, alearga la tata si isi cere iertare. "Iarta-ma, tata, ca am gresit !" Si-i foarte bucuros cand tata il iarta si-i spune : " Dragul tatei, fii atent, sa nu mai gresesti !" Asa trebuie sa avem si noi grija fata de Tatal nostru cel din ceruri.

Noi suntem fiii lui Dumnezeu dupa dar, fiii Tatalui Ceresc. Avem un Parinte acolo Care priveste spre toate popoarele lumii, cum zice psalmul : Ochii Lui spre neamuri privesc. Genele Lui cerceteaza pe fiii oamenilor ( Psalm 10, 4 ). Iar Mantuitorul ne invata : Voi tata sa nu numiti pe pamant ! De ce ? Unul este Tatal vostru, cel din ceruri ( Matei 23, 9 ).

Ai auzit ca Tatal are toata zidirea cea de sub cer si cea din cer; Tatal, Care a facut toate din cer si de pe pamant ? Deci cand il suparam, macar atat respect sa avem, cum are un copil cuminte catre tatal sau, ca, indata ce-a gresit, isi cere iertare. Aceasta ne trebuie si noua ca o conditie a mantuirii.

Sa avem catre noi minte de judecator. Cum ? Sa ne judecam pe noi totdeauna : " Ce gandim noi, ii place lui Dumnezeu ? Ce vorbim noi, ii place lui Dumnezeu ? Ce facem noi acum, ii place lui Dumnezeu ? Ce intentionam noi, oare ii place lui Dumnezeu ?" Si daca constiinta, care este oglinda sufletului, ne spune ca nu, atunci sa incetam de a gandi aceste lucruri, de a le vorbi si de a le pune in plan sa le facem.

Aceasta inseamna sa se judece omul pe sine, ca auzi ce spune dumnezeiasca Scriptura : De se va judeca omul pe sine, nu mai cade in judecata lui Dumnezeu ( 1 Corinteni 11, 31 ). Si daca iti spune constiinta ca da, atunci este bine, caci avem marturia constiintei noastre bune. Apoi sa avem stiinta gandului curata despre ceea ce gandim sau vorbim sau facem.

Al treilea plan spre mantuire si datorie prea mare si sfanta este sa avem catre aproapele inima de mama. Asa se cere, sa iubim pe toti oamenii din lumea asta, precum o mama isi iubeste pe toti copiii la fel. O mama buna, care-i adevarata mama, daca ar avea si zece copii, ea tine la toti deopotriva.

O mama buna este ca o closca, care, ati vazut, chiar daca are 30 de pui, si numai unul daca i-l iei, iti sare in cap. De ce ? Este tot al ei. Asa face si o mama buna !

Ea cand pune mana pe varga si loveste copilul, mai tare o doare pe dansa decat pe copil. Ea il loveste cu atata mila ! Si, ca sa nu se faca rau, il bate cu varguta. Si nu-l bate din ura, ci din dragoste il bate, ca sa se faca bun.

Este un proverb crestinesc : " Unde da mama, creste !" Ea din dragoste cearta pe copii si foarte mult ii iubeste. Uneori se manie, se face ca-i ocaraste, pune mana pe varga, in tot chipul, ca sa-i faca buni. Cearta si pe cei buni si pe cei rai, dar in vreme de primejdie uita toate. Care este adevarata mama, isi pune sufletul pentru toti.

Si daca ar avea unul betiv, rau, injurator si n-o asculta, Doamne fereste, daca l-ar vedea ca a intrat in apa si se ineaca, sau in foc, sare dupa dansul ! Moare odata cu dansul ca sa-l scoata. Nu mai tine minte ca l-a suparat. Uita toate, uita ca a necajit-o. Moare pentru dansul. Cand striga : " Mama, nu ma lasa, " ea uita totul.

Pentru ce ? Ca-i mama adevarata, iar copilul este rupt din inima ei si nu poate sa-l lase, cand il vede in necaz.

Iata asa trebuie sa facem si noi. Tot omul din lume este aproapele nostru. Cum face o mama buna, care isi pune sufletul pentru copii, asa trebuie sa iubim si noi pe toti deopotriva si sa ne punem sufletul pentru ei. Sa fim exact ca o mama buna cu toti, si cu cei buni si eu cei rai; sa nu facem deosebire, sa-i iubim pe toti ca pe noi insine.

In aceasta privinta o sa va spun o istorioara cu inima de mama, ca sa vedeti pana unde merge inima de mama.

Era o biata mama tanara. A murit sotul ei in razboi cu persii. Era din Grecia si i-a ramas un copilas. Ea, femeie serioasa, cu frica lui Dumnezeu, a hotarat in inima ei sa nu se mai casatoreasca.

A dus viata cinstita, in curatie, in post, in milostenie, in cercetarea bisericil si a crescut copilasul asta. Toata mangaierea ei era copilul.

Asa l-a crescut biata mama dintr-o faramatura de carne, cu multa dragoste, ca o mama cand are unul singur si cand nu are, mai ales, nici sot. L-a invatat scoala, ma rog, tinea la el ca la ochii din cap. Dar, crescand copilul, crestea si grija mamei.

Asa a trecut tineretea copilului si a facut armata. Mama, pana la armata, l-a crescut ca pe o fata mare in casa ei. Era cel mai cinstit din tot satul, cel mai cuminte. Nici un cuvant n-a zis impotriva mamei, nici n-a mahnit-o vreodata; nimic nu facea ceva fara sfatul mamei.

Dar, o, rautatea lumii ! Cand a venit din armata, i s-a schimbat mintea. A inceput sa nu mai asculte de mama. A inceput sa nu-si mai arate dragostea fata de mama ca mai inainte; se ducea seara prin sat si venea tot mai tarziu. Mama se topea de scarba acasa. Aprindea candela la Maica Domnului si facea metanii : " Maica Domnului, pazeste-l !" Si cand venea Ioan mai tarziu, ca Ioan il chema, il zicea :

- Dragul mamei, Ioane, unde ai stat tu asa de tarziu, ca mare scarba am avut ? Uite, ai mancare calda, ai camera ta grijita. Eu am plans, ca tu n-ai frati; te vei fi intalnit cineva, ai fi gresit sau niste oameni rai te-or bate.

Dar el a inceput, ca niciodata, sa vorbeasca impotriva :

- Mama, lasa-ma in pace ! Ce ma pazesti ca pe copii ? De acum inainte eu stiu sa ma port in lume !

Niciodata nu vorbise el asa. Mama se topea cand auzea.

- Vai de mine, dragul mamei ! Dar eu pentru ca te urasc iti spun asta ? Eu te iubesc ! Dar ma tem, ca numai pe tine te am, singura mea nadejde ! Daca nu te mai vad, mai bine sa mor si eu !

Sa vedeti ce s-a intamplat.

In satul vecin era o fata rea, blestemata, trageau mai multi. A inceput sa se duca si el acolo. Mama-sa nu stia nimic.

- Unde te duci tu ? l-a intrebat ea. Eu am auzit ca te duci la vrajitoarea aceea. Vai mie, mai bine muream, decat sa aud aceasta !

El, in loc sa asculte, a zis :

- Lasa-ma, mama ! Ce ma pazesti ? Eu stiu sa-mi port caciula de-acum !

Niciodata in viata nu vorbise asa cu mama lui. Iar ea se topea de plans, ca nu mai avea ce sa-i faca. Ce s-a intamplat ? Blestemata aceea de vrajitoare a auzit de la altii ca mama lui nu-l lasa sa vina pe la dansa. Odata, mergand el la casa ei, i-a spus :

- Ia asculta, mai ! Sa-mi spui drept, pe cine iubesti mai mult ? Pe mine sau pe mama ta ? El, fermecat la minte de muierea aceea blestemata, sta oleaca si zice :

- Pe tine te iubesc mai mult !

- Eu nu cred ! a zis ea. Du-te acasa si, daca ma iubesti pe mine mai mult decat pe maica-ta, in noaptea asta sa vii cu inima mamei tale la mine ! Faci asa sau nu ? A stat oleaca si, indemnat de satana, a zis :

- Si aceasta o fac !

Si s-a dus din fata ei si a venit acasa. Mama, saraca, ii pregatise mancarea, ii incalzise camera si plangea la Maica Domnului sa-l aduca sanatos acasa. Iata ce pregatea mama pentru dansul si iata ce pregatea el pentru mama lui !

Ce contrast era aici ? Ce faradelege nemaipomenita ? Mama il astepta plangand, sa-l pazeasca Dumnezeu de primejdii si el vine sa-i scoata inima.

Vine acasa. Trecuse de miezul noptii. Mama i-a iesit in cale :

- Dragul mamei, dar acum se vine ? Vai, multa grija am avut de tine !

El nu vedea nimic. Se uita in stanga si-n dreapta prin casa, dupa cutit. Si vede cutitul cel mare din bucatarie. Ia cutitul in mana, o ia pe mama de grumaz, sa nu racneasca, si o junghie in inima.

Biata mama s-a dus ! Sangele a inabusit-o, s-a stins mama cea scumpa, care se jertfea pentru el !

Ce-a facut ? Auzi pana unde l-a dus satana ! A spintecat sanul stang al mamei, a scos inima mamei, a pus-o intr-un castron, a spalat-o de sange, a imbracat-o pe mama-sa cu haine de moarte, a culcat-o pe pat, a incuiat usa si a luat inima mamei lui in basma si a pornit prin padure sa o duca vrajitoarei, ca sa-i arate ca o iubeste mai mult.

Ati vazut, cand merge un om repede prin padure, daca-i padurea deasa, te lovesc crengile. El mergea repede, ca pana la ziua sa vina inapoi, sa nu afle nimeni crima pe care a facut-o, si totodata s-o incredinteze pe aceea ca o iubeste mai mult decat pe mama lui.

Mergand el repede cu inima mamei intr-o basma alba, o creanga din padure s-a arcuit si l-a lovit peste ochiul drept; si-l durea si a pus mana la ochi. Atunci aude din inima mamei, care era in basmaua alba : " Puiul mamei, te doare rau ?"

Atunci de abia s-a trezit el ! " Vai, mama, cum am ajuns pana aici ? Unde sunt eu ? Unde ma duc ? Mama scumpa, mama buna, cum ti-am scos inima ta de la loc si inca te mai doare pentru durerea ochiului meu ?" Si a inceput a plange groaznic. Atunci a vazut ca-i fermecat si s-a intors inapoi, cand a auzit glasul mamei din inima : " Puiul mamei, te doare rau ?"

A venit acasa - mai era un ceas-doua pana la ziua -, a desfacut pieptul mamei, a pus inima la locul ei si apoi a inceput sa strige tare ca a murit mama lui. Se facea ziua si au auzit vecinii.

- Ce-i, mai Ioane ?

- A murit mama !

- Dar cum se poate ?

- Mama mea a murit ! Mama mea a murit !

A venit lumea sa-l mangaie, dar el nu se putea mangaia, ca mai era un semn dumnezeiesc. Din sfert in sfert de ora, unde se ducea, auzea glasui mamei : " Puiul mamei, de ce m-ai omorat ?" Cand auzea glasul mamei, era cea mai grea pedeapsa pentru el !

Atunci toata lumea se mira, oare de ce plange el asa de tare disperat dupa mama, ca de obicei barbatii sunt mai tari de fire ! Dar el stia de ce plange, ca auzea glasul mamei, care il mustra cu mila : " Puiul mamei, de ce m-ai omorat ?"

Ce s-a intamplat ? S-a dus repede la doua batrane si le-a adus sa o scalde pe mama. Cand a scaldat-o, a vazut ca este junghiata in inima :

- Mai Ioane, mama ta a fost junghiata !

El, cand a auzit, s-a topit de plans, ca stia cine a junghiat-o. A imbracat-o, dupa trei zile a inmormantat-o; dar el, in loc sa se linisteasca, mai tare plangea si bocea, incat toata lumea zicea : " Iata cat de mult a iubit el pe mama lui !" Dar el stia si auzea glasul mamei mereu, mereu, care il mustra si zicea : " Dragul mamei, de ce m-ai omorat ?"

Dupa ce si-a pus mama in mormant si-a adus aminte si zicea, plangand, in casa : " Mama scumpa, mama buna, cum te luptai tu cu mine ! Cum te luptai sa ma scoti din ispite, sa ma duci la manastire, si acum am ramas singur ".

Ce-a pus Dumnezeu in mintea lui ? Sa se duca singur la un duhovnic de manastire si sa se spovedeasca : " Ma duc, ca mama saraca voia sa ma scoata din ispite si eu nu cunosteam atunci ! Ma duc eu !"

A incuiat usile si s-a dus la un mare duhovnic al unei manastiri si a cazut cu fata la pamant :

- Parinte, eu sunt cel mai rau om din lume, cel mai mare criminal ! Batranul l-a linistit, i-a citit molitfa de spovedanie, l-a spovedit, si el i-a spus duhovnicului cum a omorat pe mama lui buna. Iar duhovnicul, om intelept, i-a zis :

- Fiule, nu te deznadajdui de mantuirea ta ! Dar sa stii ca cine omoara pe mama sau pe tata, treizeci de ani nu poate lua Sfintele Taine !

- Parinte, a zis el, dar altceva se intampla. Aud glasul mamei de cateva ori pe ceas, care zice : " Pulul mamei, de ce m-ai omorat ?"

Si a zis duhovnicul :

- Tot bine vrea sa-ti faca, ca sa-ti aduci aminte de crima pe care ai facut-o si sa te pocaiesti, ca macar, daca nu te-a avut in lumea asta, sa fii cu dansa dincolo !

- Cum sa ma pocaiesc, parinte ?

- Iata cum, fiule. Daca vrei sa te faci calugar, canonul se scade la jumatate, adica la 15 ani !

- Ma duc ! Nu-mi mai trebuie casatorie, numai sa ma ierte Dumnezeu !

- Du-te, fiule, plange-ti pacatul si te va ierta Dumnezeu !

- Ma duc, parinte !

A vandut toate, si-a luat doua randuri de haine, a dat casa de pomana la o vaduva si s-a dus la o manastire de pe malul Iordanului. Aici a batut in poarta.

- Ce doresti, frate ?

- Am venit sa-mi plang pacatele ! Oare ma primeste parintele staret aici ?

- Primim, doar manastirea este spital duhovnicesc pentru orice pacatos !Manastirea ii vindeca pe toti !

L-a primit, si ca nou incepator l-a pus la incercare la cele mai grele ascultari. La bucatarie, la trapeza, la gradina, la ingrijirea bolnavilor, la slujba dobitoacelor. El facea cu atata dragoste, si numai plangand, aducandu-si aminte de pacatele lui si cum si-a omorat mama.

Dar, pe masura ce se pocaia el in manastire si facea ascultare, glasul mamei venea mai rar. La cateva zile il mai auzea. Mai tarziu, la cateva luni, duhovnicul i-a spus :

- Cu cat glasul mamei vine mai rar, cu atat Dumnezeu se apropie de tine, ca mama vrea sa te aduca la cer, ca-i pare rau ca te-a pierdut in lumea asta ! Ea tot mama a ramas!

- Parinte, a intrebat el, ce canon mai aspru sa fac eu ca Dumnezeu sa ma ierte mai repede ?

- Fiule, sa mananci doar o data in fiecare zi mancare fara untdelemn trei ani de zile, sa faci cate cinci sute de metanii pe zi si sa zici psalmul 50 de cate ori vei putea mai mult pe zi.

- Fac, parinte !

Pe langa ascultarea grea, numai sambata si Duminica venea de doua ori la masa, in celelalte ziie manca o data in zi, mancare fara untdelemn, vin nu gusta deloc si a facut trei ani acest canon.

Calugarii se minunau de dansul, cu cata dragoste face ascultare si canon, ca ei nu stiau taina lui : " Mai, acela are dar de la Dumnezeu, ca zilnic plange !"

La trei ani de zile, inainte de Florii, a venit el la duhovnic sa se marturiseasca. Iar duhovnicul i-a spus :

- Frate Ioane, cum mai stai ? Mama te mai cerceteaza ?

- Parinte, mai rar. Parca as dori s-o aud mai des, dar mai rar se aude ! El a slabit de atata post. Trei ani de zile mancare fara untdelemn, cinci sute de metanii pe zi si ascultarea grea in manastire, si atunci a zis duhovnicul :

- Frate Ioane, iata vine saptamana Sfintelor Patimi. De la Florii pana in ziua de Pasti sa nu gusti nimic, nici apa, nici mancare, iar in sambata Pastilor sa vii la mine.

Si a venit in sambata Pastilor foarte slabit, dar vesel oarecum, ca Duhul Sfant, dupa masura pocaintei, il bucura.

- Iata, frate Ioane, noi mergem la slujba invierii la noapte, tu insa sa nu vii la biserica.

- Dar ce sa fac, parinte ?

- Du-le in chiliuta ta, pregateste-ti candela, pune-i untdelemn, pune fitil si n-o aprinde. Roaga-te la Dumnezeu si pomeneste si pe mama ta, ca ea este martira si are mare trecere la Dumnezeu sa te ajute cu rugaciunea. Si daca va fi un semn si ti se va aprinde candela singura, sa stii ca te-a iertat Dumnezeu si mama ta de tot pacatul.

El s-a dus in chilie - nu mancase de la Florii nimic -, s-a pus cu fata la pamant si a inceput sa se roage : " Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, pacatosul, pentru rugaciunile Preasfintei Maicii Tale si ale mamei mele !"

Si asa s-a rugat patru ceasuri, cu multe lacrimi si, vazand ca nu-i nici un semn si trebuia sa iasa cu Invierea, s-a aruncat in chipul crucii si striga cat putea la Mantuitorul, la Maica Domnului si la mama lui sa-l ierte si sa-i dea un semn de mangaiere ca l-a iertat.

Cand se trageau clopotele pentru inviere si toti calugarii ieseau afara, deodata, o lumina dulce a umplut chilia lui si s-a aprins candela singura, iar de la sfintele icoane s-a auzit un glas : " Puiul mamei, te-am iertat !"

Dupa atata jertfa, mama buna, tot mama a ramas ! In loc ca el sa faca treizeci de ani de pocainta sau cincisprezece in manastire, in trei ani de zile mama l-a iertat. L-a adeverit prin aprinderea candelei. Dupa ce a omorat-o, dupa ce a suferit martiriul din mana lui, ea tot cu inima de mama a ramas.

Iubiti credinciosi, v-am spus aceasta ca sa va fie mila unul de altul. Acestea sa le tineti : Sa avem catre Dumnezeu inima de fiu, catre noi , minte de judecator, si catre aproapele, inima de mama !
Oricine ne-ar gresi, sa-l iertam; si cum este o mama buna care iarta pe toti, asa sa iertam si noi. Daca ar fi asa, pe fata pamantului, sa se iubeasca toti unii cu altii cum iubeste mama pe copii, pamantul s-ar face cer, s-ar face rai, n-ar mai fi judecati, n-ar mai fi morti, n-ar mai fi razboaie, n-ar mai fi tulburari, ci ar fi mila si indurare si bucurie in toata lumea.

Dumnezeu, Cel in Treime inchinat, Tatal, Fiul si Duhul Sfant, pentru rugaciunile Preacuratei Stapanei noastre Nascatoarei de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria si cu ale tuturor sfintilor, sa ne miluiasca, sa ne ajute si noua pacatosilor sa tinem minte aceasta invatatura, ca sa avem catre Dumnezeu inima de fiu, catre noi sa avem minte de judecator, si catre aproapele, inima de mama. Amin.

O MINUNE A MAICII DOMNULUI

DOAMNE AJUTA!

Undeva, în părţile Lombardiei, trăiau odată doi soţi foarte credincioşi şi cu mare evlavie către Maica Domnului. De aceea au pictat pe un zid al casei lor o icoană mare şi frumoasă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Şi de fiecare dată când treceau pe lângă icoană, spuneau rugăciunea îngerească "Bucură-te, Marie". Maica Domnului, văzându-le credinţa şi evlavia, le-a dăruit multe faceri de bine. Iar cei doi soţi vieţuiau cu multă bucurie, având înţelegere cu toată lumea.

Ei aveau un prunc de 3 ani care îi vedea mereu pe părinţii lui cum stau la rugăciune înaintea acestei icoane. Şi astfel a luat şi el acest obicei şi ori de câte ori trecea prin faţa icoanei se închina aşa cum vedea că fac mama şi tatăl lui. Când copilul a început să vorbească, părinţii l-au învăţat şi rugăciunea. Şi de fiecare dată când trecea pe lângă icoană, se oprea şi se ruga. El gândea că Maica Domnului, cum stătea aşa pe scaun, este Stăpâna casei lor.

Într-o zi, băiatul se juca la râu cu copiii şi a căzut în apă. Ceilalţi copii au mers repede şi i-au spus mamei lui că acesta s-a înecat. Femeia, auzind acestea, a început să plângă şi a alergat la râu împreună cu toţi vecinii. Pentru că râul era foarte adânc, doi bărbaţi au început să înoate şi să se scufunde pentru a găsi copilul. S-au străduit mult, însă nu au reuşit să îl găsească. Mama lui a mers pe malul râului, mai la vale. Acolo l-a văzut pe copil în mijlocul râului, deasupra apelor, ca şi cum ar fi şezut pe un scaun. Văzând aceasta, l-a strigat şi a zis:

- Copilul meu, eşti bine?

Iar pruncul i-a răspuns:

- Sunt bine, mamă, pentru că Stăpâna mă ţine şi nu mă tem.

Femeia, bucurându-se nespus că şi-a găsit fiul teafăr, nu a mai înţeles despre ce Stăpână vorbea copilul, ci a alergat repede să îi cheme pe cei doi oameni pentru a-l ajuta. Aceştia au venit, l-au scos din apă şi l-au dat mamei lui. Aceasta l-a luat în braţe şi a mers la casa ei cu mare bucurie. Ajungând şi bărbatul ei acasă şi auzind cele petrecute, l-a întrebat pe copil cum de a scăpat de înec. Iar pruncul i-a răspuns aşa:

- După ce am căzut în râu, Stăpâna casei noastre (şi copilul arătă) a alergat, m-a luat din apă şi m-a ţinut până au venit şi m-au luat cei doi bărbaţi.

Toţi cei care au auzit acestea s-au minunat şi au căzut în genunchi, închinându-se la icoana Maicii Domnului. Apoi au făcut priveghere de toată noaptea.

Şi când cineva îl întreba pe prunc despre cele întâmplate, acesta vorbea clar, dar dacă spunea altceva, vorbea ca orice copil de vârsta lui, adică nu pronunţa corect cuvintele.

Iată, dragi copii, câtă iubire are Maica Domnului pentru copii şi cum nu lasă nici o rugăciune neascultată.

Firul de ceapa

DOAMNE AJUTA!

Povestea relevă: egoismul, prostia speranţa, egalitatea şanselor, judecarea celorlalţi

Un înger n-avea pace în Cer din cauza chinurilor păcătoşilor din Iad şi cobora des, să-i roage să-şi amintească binele făcut în viaţă.
–Poate totuşi ai făcut o cât de mică faptă bună! Încearcă să-ţi aminteşti! Îi ruga el pe păcătoşi.

Într-un târziu o doamnă şi-a amintit:
–Eu! Eu am dat unui crşetor o coajă de ceapă! Aceasta nu este o faptă bună?
–Bineînţeles că este! S-a bucurat îngerul.

Apoi a alergat la Arhivele Cerului şi a verificat povestea cu ceapa...A adus coaja de ceapă în Iad şi i-a spus femeii:

–Ţine-te bine de coaja de ceapă! Eu voi prinde celălalt capăt şi împreună vom zbura în sus. Aşa vei ajunge în Cer!

Zis şi făcut. Coaja de ceapă a rezistat şi nu s-a rupt sub greutatea femeii. Dar alţi păcătoşi au prins de veste şi degrabă s-au agăţat de picioarele femeii, pentru ca astfel să scapre şi ei din Iad. O mulţime de oameni atârnau de picioarele şi poalele ei, iar coaja de ceapă rezista, fără să se rupă. Toţi zburau spre Cer. Cînd femeia a privit în jos şi a văzut mulţimea de oameni, a început să se teamă, că ceapa se va rupe şi ea va cădea. Aşa că a început să-i împingă pe ceilalţi cu piciorul, încercând să-i dea jos, şi spunându-le:

–Voi rămâneţi acolo în Iad, păcătoşilor! Căci voi n-aţi făcut nici un bine!

În clipa aceea coaja de ceapă s-a rupt şi cu toţii au căzut în Iad...

Ea păcătoasa, judecase pe alţii...

(după Doistoievski)

Spunem povestea: celui gata să rateze o ultimă şansă,
omului egoist, meschin,
pentru a da speranţă disperatului,
ca să arătăm că nu trebuie judecaţi ceilalţi,
pentru a arăta că egoismul e semn de prostie.

OMUL DIN IAD

Într-o zi, învăţătorul satului întâlneşte pe unul dintre săteni, care avea prostul obicei de a drăcui şi de a blestema la tot pasul. Tocmai îl auzise drăcuind şi îi zise astfel: - Măi omule, după cum observ eu, îmi dau seama că eşti de loc din iad. Săteanul, se miră şi zise: - Cum aşa, se poate? - Tocmai aşa, se poate foarte bine, răspunse învăţătorul. Dacă ai vorbi bulgăreşte, de unde ai fi? - Din Bulgaria. - Dacă ai vorbi turceşte, din ce loc ai fi? - Din Turcia, bineînţeles. - Dar dacă ai vorbi italieneşte, din ce loc ai fi? - Din Italia, răspunse omul, dar nu înţeleg ce vrei să spui cu asta, domnule învăţător. Învăţătorul îl lămuri, zicându-i: - Este foarte limpede; de vreme ce în iad este locul blestemelor, înjurăturilor şi sălaşul diavolului, tu care toată ziua înjuri şi blestemi, nu poţi fi din alt loc, decât din iad. Omul, ruşinat, plecă în jos capul şi zise: - De partea dumitale este dreptatea şi iată de azi făgăduiesc să nu mai blestem şi să nu mai înjur. Noi, iubiţi oameni, de unde suntem? Nu cumva avem şi noi prostul obicei şi urâtul obicei de a blestema, înjura şi drăcui?! Să ne ferim ca de foc de acest păcat al gurii ca să nu ajungem cu adevărat în chinurile iadului.

Poveste Superba

DOAMNE AJUTA!

Doi bărbaţi, ambii grav bolnavi, ocupau aceeaşi încăpere într-un spital. Unuia dintre ei i se îngăduise să se ridice din pat timp de o oră în fiecare după-amiază. Patul lui era alătturi de unica fereastră din cameră. Celălalt trebuia să stea tot timpul întins în pat. Cei doi au stat de vorbă ore în şir. Au vorbit despre soţiile şi familiile lor, despre casele lor, despre munca lor, au depănat amintiri din armată sau din vacanţele petrecute.
În fiecare după-amiază, cînd cel de lîngă fereastră se ridica, îşi petrecea timpul descriindu-i celuilalt ceea ce vedea că se întîmplă dincolo de geamul ferestrei. Celălalt începu astfel să trăiască pentru acea scurtă oră zilnică, în care lumea lui era în funcţie de culoarea şi de ceea ce se întîmpla în lumea din afară. Fereastra dădea într-un parc cu un lac. Raţe şi lebede se jucau în apă, în timp ce copii se jucau cu bărcuţele. Tineri îndrăgostiţi mergeau mînă în mînă printre flori de toate culorile, în timp ce în depărtare se ghicea prezenţa oraşului. Pe măsură ce omul de lîngă fereastră descria cu de-amănuntul toate acestea, cel din pat închidea ochii, imaginîndu-şi această scenă pitorească. Într-o după-amiază caldă, omul de lîngă fereastră descrise o paradă trecînd. Deşi celălalt nu putea auzi orchestra, putea însă, cu ochii minţii, să vadă ceea ce celălalt descria cu atît de multe detalii sugestive. Şi aşa trecură zile, săptămîni şi luni…
Într-o dimineaţă, cînd a venit asistenta de servici să le aducă apa pentru a se spăla, a găsit trupul lipsit de viaţă al omului de lîngă fereastră, care se săvîrşise în pace, în timpul somnului. Femeia s-a întristat şi a chemat personalul pentru a lua trupul neînsufleţit.
La vremea la care a considerat că este potrivit, celălalt a cerut ca, dacă se poate, să fie mutat lîngă fereastră. Asistenta a fost bucuroasă să îi îndeplinească dorinţa şi, după ce s-a asigurat că totul este cum se cuvine, l-a lăsat singur. Încet, greu şi dureros, acesta a reuşit să se ridice în capul oaselor pentru a vedea, pentru prima dată cu ochii lui, lumea de afară. Încordîndu-se, se întoarse apoi spre fereastra de lîngă pat. Şi în faţa ochilor a văzut un zid gol. Omul a întrebat-o pe asistentă cum a putut vedea fostul său coleg de cameră, care-i descrisese atît de multe minunăţii văzute pe fereastră. Asistenta i-a răspuns că omul era orb şi nu a putut să vadă nici măcar zidul gol… Şi, adăugă ea, poate că „a vrut doar să vă încurajeze pe dumneavoastră”.
Este o mare bucurie să poţi să-i faci fericiţi pe ceilalţi, în ciuda greutăţilor propriei existenţe. Împărţite cu alţii, supărările se înjumătăţesc, în timp ce bucuriile se dublează. Dacă vrei să te simţi bogat, atunci ia aminte la lucrurile pe care le ai şi pe care nu le poţi cumpăra cu bani.

Mama cu opt copii

DOAMNE AJUTA!

Demult, o mama avea opt copii, pe care ii hranea si-i imbraca din sudoarea fetei sale. Cineva a intrebat-o: "Cum reusesti, cum te descurci sa ingrijesti si sa hranesti opt copii?" Si mama, uitandu-se cu drag la ei, a raspuns: "Ii iubesc din adancul inimii mele". Altcineva a intrebat-o: "Cati copii zici ca imbraci si hranesti pe zi?" Si ea raspunse: "Domnule, daca-i iubesc, nu-i mai numar!".

Parintele Antonie, i-a cerut lui Dumnezeu,: “Doamne, cum se face ca unii mor de tineri, iar altii prea imbatranesc?Si pentru ce unii sunt saraci, iar altii bogati? Si cum cei nedrepti sunt bogati, iar cei drepti saraci?” Si a auzit un glas, zicandu-i: ”Antonie, ia aminte de tine!Acestea sunt judecati ale lui Dumnezeu si nu-ti este de folos sa le stii!”

Gasim intotdeauna doar ceea ce cautam!

DOAMNE AJUTA!
Ratacind pe ici, pe colo, un caine urias ajunse intr-o odaie care avea pe toti peretii oglinzi imense.
Astfel, se vazu dintr-o data inconjurat de caini. Se infurie, incepu sa scrasneasca din dinti si sa maraie. Fireste, si cainii din oglinda facura la fel, descoperindu- si coltii fiorosi.Cainele nostru incepu sa se invarta vertiginos intr-o parte si in alta pentru a se apara de atacatori, dupa care - latrand cu furie - se arunca asupra unuia dintre presupusii sai adversari. In urma puternicei izbituri in oglinda, cazu la pamant fara suf1are si plin de sange.

Daca ar fi dat din coada prieteneste o singura data, toti cainii din oglinda ar fi raspuns in acelasi fel. Si intalnirea lor ar fi fost o sarbatoare!!

Era odata un barbat care sedea la marginea unei oaze la intrarea unei cetati din Orientul Mijlociu. Un tanar se apropie intr-o buna zi si il intreba:

- Nu am mai fost niciodata pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetati?
Batranul ii raspunse printr-o intrebare:
- Cum erau locuitorii cetatii de unde vii?
- Egoisti si rai. Egoismul este in in floare acolo. De aceea ma bucur ca am putut pleca de acolo.
- Asa sunt si locuitorii acestei cetati, raspunse batranul.
Putin dupa aceea, un alt tanar se apropie de omul nostru si ii puse aceeasi intrebare:
- Abia am sosit in acest tinut. Cum sunt locuitorii acestei cetati?

Omul nostru raspunse cu aceeasi intrebare:
- Cum erau locuitorii cetatii de unde vii?
- Erau buni, marinimosi, primitori, cinstiti. Aveam multi prieteni acolo si cu greu i-am parasit.
- Asa sunt si locuitorii acestei cetati, raspunse batranul. Peste tot domne?te cinstea, bunatatea, dragostea, milostenia.

Un negutator care isi aducea pe acolo camilele la adapat auzise aceste convorbiri si, pe cand cel de-al doilea tanar se indeparta, se intoarse spre batran si ii zise cu repros:
- Cum poti sa dai doua raspunsuri cu totul diferite la una si aceeasi intrebare pe care ti-o adreseaza doua persoane?

- Fiule, fiecare poarta lumea sa in propria-i inima. Acela care nu a gasit nimic bun in trecut nu va gasi nici aici nimic bun. Dimpotriva, acela care a avut si in alt oras prieteni va gasi si aici tovarasi credinciosi si de incredere.
Pentru ca, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decat ceea ce stim noi sa gasim in ei.


Moartea

Povestea ne spune că: banul corupe, oamenii sunt lacomi, adesea ne autoamăgim, răul este în noi.

Un eremit a intrat într-o peşteră să se adăpostească de ploaie şi a găsit o comoară. A ieşit peste măsură de speriat din peşteră stigând:
–Am văzut moartea!
Afară s-a ciocnit cu trei bandiţi, care privind în jur l-au întrebat:
–Moşule, unde este moartea?

Eremitul i-a dus în peşteră şi le-a arătat tezaurul, descoperit din întâmplare. La vederea aurului, cei trei bandiţi şi-au simţit inima tresăltând de bucurie şi vicleni i-au spus:
–Ai dreptate, moşule, pleacă, pleacă departe de aici...

După plecarea bătrânului, hoţii au rămas lângă aur, care era foarte mult, întrebându-se, cum să-l care din vârful muntelui. Până la urmă au hotărât ca unul să meargă să aducă provizii şi căruţe, iar ceilalţi doi să rămână de pază.

Cel care a coborât în târg, după provizii, se gândea:,,În târg voi bea şi voi mânca pe săturate, voi petrece...apoi voi cumpăra provizii, pe care le voi otrăvi şi astfel voi rămâne singurul stăpân al comorii."

Cei doi tâlhari rămaşi de pază gândeau fiecare în sinea lui:,, O jumătate din comoară este mai mare decât o treime. La întoarcere, îl vom ucide pe cel plecat în târg şi vom împărţi comoara pe dindouă.

Şi aşa au făcut. L-au omorât pe tovarăşul venit din târg cu provizii şi căruţe, au mâncat hrana otrăvită şi astfel au murit cu toţii...

Spunem povestea: cuiva obsedat de câştigul bănesc,
omului lipsit de scrupule,
celui care uită că banul este un mijloc şi nu un scop,
lacomilor, egoiştilor,
celui pe care banul, câştigul începe să îl dezumanizeze.

DOAMNE AJUTA! Ce alegi?.......el a ales....tu???

” Un alpinist a vrut sa cucereasca cel mai inalt munte. S-a pregatit pentru asta timp indelungat si in final a hotarat sa se aventureze singur pentru a primi singur laurii victoriei.
Noaptea cazu grea pe inaltimile muntilor si omul nu a mai vazut nimic.Totul era negru.Pana si luna si stelele fusesera acoperite de nori negri.
Si cum se catara el la doar cativa metri de varful muntelui a alunecat si a cazut in gol. Alpinistul vazu in acea ingrozitoare cadere episoade din viata lui, bune si rele. Se gandi la moartea care era aproape cand deodata a simtit franghia de siguranta ca-i frange mijlocul.Fusese oprit din cadere si acum atarna in gol legat de acea franghie.
Urma un moment de tacere absoluta, atarna in neant si singurul lucru ce-i veni in minte fu : "Ajuta-ma Doamne".
Deodata auzi o voce venita din departari:
"Ce doresti fiule?"
"Salveaza-ma,Doamne!" striga alpinistul cuprinsde frica mortii.
"Chiar crezi ca eu te pot salva?"
"Da Doamne, cred inTine"
"Bine, daca crezi in mine si in salvarea mea taie franghia de care atarni"spuse Dumnezeu
Un moment de tacere, alpinistul se indoi si pierdu credinta, franghia era singura care-l tinea inviata...asa ca nu taie franghia si hotari sa renunte la ajutorul dumnezeiesc.
A doua zi dimineata,echipele de salvare au anuntat ca au gasit un alpinist legat de franghia de siguranta la doar doi metri de pamant. Murise inghetat de frig.”

Timpul schimbării

DOAMNE AJUTA!

La un bătrân călugăr, a venit într-o zi un tânăr pentru a se spovedi si a-i cere sfat. Din vorbă în vorbă, tânărul îi spuse:

-Părinte, sunt un om destul de rău. As vrea să mă schimb, dar nu pot. Am încercat să mă schimb dar nu am putut. Totusi eu sper că după ce voi mai creste, voi putea să mă schimb, nu-i asa?

-Nu, i-a răspuns bătrânul. Vino cu mine!

L-a dus pe tânăr în spatele chiliei, unde începea pădurea, si i-a spus:

-Vezi acest vlăstar?

-Da, părinte!

-Smulge-l!

Tânărul a scos brădutul imediat. Mergând mai departe, călugărul s-a oprit lângă un brădut ceva mai înalt, aproape cât un om.

-Acum scoate-l pe acesta.

S-a muncit băiatul cu pomisorul acela, dar cu putin efort a reusit până la urmă să-l scoată. Arătându-i un brad ceva mai mare, călugărul i-a spus:

-Smulge-l acum pe acela.

-Dar e destul de mare, nu pot singur.

- Du-te si mai cheamă pe cineva.

Întorcându-se cu încă 2 prieteni, au tras ce au tras de pom si, cu multă greutate, au reusit, în sfârsit, să-l scoată.

-Acum scoate-ti bradul cel falnic de acolo, le spuse călugărul.

-Părinte, dar acela e un copac mare si bătrân, cu rădăcini adânc înfipte în pământ. Nu am putea nicioadată să-l smulgem, chiar de-am fi si 100 de oameni.

-Acum vezi, fiule? Si apucăturile rele din suflet sunt la fel! Orice păcat pare la început inofensiv si fără mare importantă, dar, cu timpul, prinde rădăcini în fiinta omului, creste si pune stăpânire din ce în ce mai mult pe sufletul tău. Cât este încă mic, îl poti scoate si singur. Mai târziu vei avea nevoie de ajutor, dar fereste-te să lasi răul să ti se cuibărească adânc în suflet, căci atunci nimeni nu va mai putea să ti-l scoată. Nu amâna niciodată să-ti faci curătenie în viată mai târziu va fi mult mai greu.

"Degeaba tăiem crengile păcatului în afara noastră dacă în noi rămân rădăcinile. Acestea vor creste din nou."(Sf.Grigorie Dialogul)

CAMASA FERICIRII

DOAMNE AJUTA!

"A fost odată un prinţ melancolic — Tamas, aşa se numea. Era un prinţ mâhnit, după cum îl arată şi numele: „Tamas“, în sanscrită, înseamnă întunecat. Şi prinţul acesta mâhnit, îngrijora pe cei din jur, căci un prinţ mâhnit face nevroză, iar un prinţ nevrotic dă porunci rele. Ştim şi noi, căci am avut despoţi nevrotici şi aţi văzut ce porunci rele dădeau. În consecinţă, cei de la curte au încercat să-l optimizeze. Un înţelept de la curte i-a zis că ar putea să fie fericit dacă ar îmbrăca o cămaşă a unui fericit! Iată o sugestie bună: cămaşa unui om fericit ar putea să te facă fericit. Gândirea magică judecă aşa.

Prinţul deodată s-a înveselit şi a trimis soli prin toată împărăţia ca să găsească un om fericit şi să smulgă de pe el cămaşa, dându-i în schimb aur — aici e vorba de cumpărarea unui simbol, iar simbolurile se vând scump… Aşadar, solii au mers să caute cămaşa în împărăţia respectivă, care era plină numai de oameni bombănitori, grăbiţi, amărâţi, necăjiţi, ratând ofranda, adică având veşnic chipurile crispate. Nu găseau nici un om fericit… Prinţul Tamas aştepta, trimişii nu mai veneau! În sfârşit, unul dintre trimişi a ajuns pe undeva unde a găsit un ins foarte vesel. Omul trebăluia ceva cântând — părea să fie fericit. Ei bine, trimişii prinţului s-au uitat bine la el, au luat aminte cum se poartă cu familia… Îşi răsfăţa soţia, o alinta, îi zicea cuvinte frumoase deşi arătau a fi căsătoriţi de mult timp. Cu copiii se purta la fel. Acela era omul! Aşa că nu mai rămânea decât să-i ia cămaşa, simbolul fericirii! S-au repezit la el, i-au tras de pe umeri o haină jerpelită şi, când să-i smulgă cămaşa, au constatat că sub haina aceea jerpelită omul nu avea cămaşă! S-au dus atunci rapid la prinţ şi i-au spus cum arăta cămaşa fericirii: omul fericit era atât de sărac, încât nu avea cămaşă pe el! Un sărac care suferă, care este chinuit de sărăcia lui, este un om care-şi scurtează viaţa. Un sărac pe care sărăcia nu-l doare însă, a dobândit detaşare şi este un om longeviv şi sănătos. „Cămaşa fericirii“ constă în depăşirea frustrării şi în renunţare. Nu degeaba Biblia spune că, dacă ai două cămăşi, una s-o dai aproapelui. Aşa arată „cămaşa fericirii“ — o trebuinţă mai puţin, scăpare de trebuinţe!"

Citiţi şi rugati-vă!

CAUTI CAMASA UNUI OM FERICIT???????

DOAMNE AJUTA!

 CAUTI CAMASA UNUI OM FERICIT??????? ei bine ,e la mine !!!!!!! 

       Fericirea cea adevărată este cea sufletească, lăuntrică. Oamenii caută o fericire pământească, ce pleacă din afară. Se trudesc oamenii să facă mai întâi bogăţii, să se umple de bani, de plăceri şi de mărire lumească. Fericirea după care umblă cei mai mulţi constă în dorinţa de a avea spor la averi, belşug şi sănătate. Sunt bune şi acestea şi au şi ele rostul lor, dar nu valorează nimic, n-au nici un preţ, dacă nu sunt puse toate în slujba mântuirii sufleteşti. Lumea doreşte o fericire pământească, care n-are nimic cu mântuirea sufletului, ci dimpotrivă, e foarte primejdioasă. Câţi săraci nu s-au îmbogăţit şi au uitat cu totul de suflet! Când umblau cu pantalonii cârpiţi, cu opinci în picioare şi trăiau în  modestie şi sărăcie, mergeau la biserică şi se rugau; erau blânzi, liniştiţi, ruşinoşi şi temători de Dumnezeu. Aşa îşi creşteau şi copiii, dar de îndată ce au dat de bani s-au pus pe chefuri şi petreceri, împodobindu-şi casele cu fel de fel de lucruri şi mobile costisitoare. Toate acestea i-au făcut să uite pe Bunul Dumnezeu şi s-au îndepărtat astfel de Biserică uitând că mai sunt creştini.

Adevăratele comori

Trei prieteni se întorceau de la târg, după ce făcuseră treabă bună, vânzând-şi fiecare toate produsele. Ajunseră într-un sat tocmai când băteau clopotele pentru Sfânta Liturghie. Atunci unul dintre ei zise: - Se cade să ne oprim la Sfânta Liturghie, ca să ne rugăm şi să-I mulţumim Bunului Dumnezeu pentru binefacerile pe care le-a făcut cu noi. Ceilalţi doi însă, s-au împotrivit, zicând că trebuie să se grăbească pentru a ajunge mai devreme acasă, pentru a putea termina treburile, iar la Biserică vor merge altă dată. Aşadar, unul a intrat în Biserică, iar ceilalţi doi s-au grăbit spre casă. Dar aceştia n-au mers prea mult şi când au ajuns la marginea unei păduri, o ceată de oameni răi i-au prins, le-au luat toţi banii şi i-au legat de nişte copaci...



Când veni ce-l de-al treilea, îi găsi pe cei doi puţincredincioşi legaţi cobză şi văitându-se că li s-a furat tot avutul pe care l-au avut asupra lor. Cel credincios, care şi-a dăruit din timpul său pentru rugăciune şi la Sfânta Liturghie, a mulţumit lui Dumnezeu pentru că la ocrotit de răutăţi şi le-a zis cu blândă dojană celorlalţi doi: - Dacă nu vă grăbeaţi şi aţi fi rămas la Sfânta Liturghie să ne rugăm împreună, vă apăra şi pe voi Milostivul Dumnezeu. Dar… voi vă îngrijiţi numai de comorile de pe pământ şi aţi uitat de comorile cereşti, pe care hoţii nu le pot fura şi rugina nu le poate ataca. Din acel moment, cei doi au luat hotărârea decisivă de a nu mai ocoli Biserica şi frumoasa Slujbă a Sfintei Liturghii.

 

CAINELE

Odată, un om stătea liniştit la masă, ospătându-se cu poftă din felurile pregătite. La picioare, s-a aşezat câinele său. Uitându-se în ochii omului, câinele îşi spunea:
“Dă, Doamne, să mănânce cu poftă stăpânul meu şi, după ce s-o sătura, să-mi dea şi mie o bucăţică!”
în acest timp, s-a apropiat şi pisica. Privindu-l pe om cum mănâncă şi gudurându-se pe lângă el, îşi spunea în sinea ei:
“Dă, Doamne, să orbească stăpânul meu, doar o clipă, să-i pot fura mâncarea!”
Câinele aştepta să primească tot ce omul s-ar fi îndurat să-i dea, cunoscând bunătatea stăpânului său. Pisica însă pândea orice moment să poată fura, lăcomia îndemnând-o să nu se mulţumească cu ceea ce ar fi primit.
Aşa este şi în viaţă. Unii dintre prietenii care ne înconjoară sunt asemenea câinelui, adică fideli şi devotaţi, răbdători şi sinceri. Alţii însă sunt asemenea pisicii: oricând cu un zâmbet pe buze, dar mereu cu răutate în suflet, aşteptând doar prilejul să fure şi să profite de pe urma ta.
Când ai în preajma ta prieteni adevăraţi, bucură-te pentru ei şi pentru prietenia voastră; când vezi însă că de tine se apropie şi cei asemenea pisicii, nu-i goni şi nu te purta cu ei aşa cum ar merita, ci roagă-te pentru ei şi încearcă, prin bunătatea ta, să îi faci şi pe ei mai buni.

“Suferiţi de pe urma unui om rău? Iertaţi-l, ca să nu fie astfel doi oameni răi!” (Fericitul Augustin)

 PILDA CU SORICELUL CEL VITEAZ

Un soricel de casa, de rasa, bine crescut si placut la vedere, alergând mereu disperat din calea pisicii, se pomeni într-o buna zi în pivnita unei case de oameni înstariti.

Din pricina întunericului, cazu într-o baltoaca ciudata.

Era o balta de palinca, din cea mai de soi, scursa de sub cepul prost asezat al unui butoias facut din lemn de stejar.

La început, soricelul nostru gusta timid din acea licoare curiosa.

Îi placu savoarea ei. Avea un gust puternic si bine definit, aluneca pe gâtlej asemeni focului.

Când ,,bau” tot ce era în balta, soricelul nostru se îndrepta de spate, se batu cu pumnii în piept, îsi lua o înfatisare feroce si striga:

-Unde-i pisica?

În vremea noastra prea multa lume are curaj doar cât un soarece.
Dreptatea inseamna intuneric!
Ai cantarit si argumentat toate lucrurile triste, dureroase, din jurul tau si ai descoperit ca aceasta nu aduce nici un fel de imbunatatire. Nu ai facut decat sa te simti si mai rau si sa multiplici durerea. De fiecare data cand proiectezi la nivel mental, retraiesti. Si, pentru ce?

Iesi din intuneric si disperare, si paseste spre Lumina, bucurie si umor. Fa-o! „Dreptatea, judecata…inseamna intuneric”, iata cea mai mare capcana. Crezand ca ti s-a facut o nedreptate, vei gandi, vei simti si vei alimenta starea de rau. In numele integritatii, onestitatii si dragostei, te retragi in ura si condamnare, urand si condamnand pe cei ce urasc si condamna! Ridicol, nu-i asa?

Daca te gandesti sau discuti despre toate acele lucruri negative pe care consideri ca ti le fac altii, negativul, de fapt, creste in interiorul tau. Nu faci altceva decat sa il cultivi si sa il raspandesti. Suferi si te imbolnavesti. Contempland acest rau, te vei simti rau, si, toate acestea, in numele unei asa zise dreptati…

Nu hartui sarpele veninos dupa ce te-a muscat, nu ridica armele impotriva soldatului. Incercand sa invingi raul cu rau nu vei face decat sa il cultivi in interiorul tau. Te vei simti rau, vei fi nervos, deprimat si indignat, ceea ce iti va produce mai mult rau decat insasi ofensa initiala. Si asta, pe timp indelungat.

Biserica, izvor al vietii

 Dorind sa-l contrazica, un necredincios ii spuse unui crestin:
- Voi, crestinii, spuneti ca Dumnezeu este oriunde. Daca este asa, de ce te mai duci la Biserica, sa asculti predica, cand oricum Il vedem peste tot.
- Asa este, pe Dumnezeu, cei cu credinta Il vad peste tot si prin toate. Insa, priveste! Chiar daca aerul este incarcat pretutindeni cu vapori de apa, acestia nu-ti astampara setea si, de aceea, mergi la fantana. La fel si noi, crestinii, mergem la Biserica asa cum tu mergi la fantana. Tu iti astamperi setea trupului cu apa proaspata si rece a fantanii, noi ne astamparam setea sufletului cu apa datatoare de viata vesnica: Cuvantul lui Dumnezeu.

Vulturul si cocoşul - Sfântul Siluan Athonitul

    

Un vultur zbura în înălţimi, se desfăta de frumuseţea lumii si gândea în sinea lui: „Trec în zbor peste depărtări întinse: peste văi si munţi, mări şi râuri, câmpii şi păduri; văd mulţime de fiare şi păsări; văd oraşe şi sate şi cum trăiesc oamenii. Dar cocoşul de la ţară nu cunoaşte nimic în afara ogrăzii în care trăieşte şi nu vede decât câţiva oameni şi câteva dobitoace. Voi zbura la el şi-i voi povesti despre viaţa lumii“. Şi vulturul a venit să se aşeze pe acoperişul gospodăriei şi a văzut cât de ţantos şi de vesel se plimba cocoşul în mijlocul găinilor lui si s-a gândit: „Înseamnă că e mulţumit cu soarta lui; dar, cu toate astea, îi voi povesti cele ce cunosc“.  Şi vulturul a început să-i vorbească cocoşului despre frumuseţea şi bogăţia lumii. La început cocoşul l-a ascultat cu atenţie, dar nu înţelegea nimic. Văzând că nu întelege nimic, vulturul s-a mâhnit şi i-a fost greu să mai vorbească cu cocoşul. La rândul lui, cocoşul, neînţelegând ceea ce-i povestea vulturul, se plictisea şi-i era greu să-l asculte. Şi fiecare a rămas mulţumit de soarta lui. Aşa se întâmplă atunci când un om învăţat vorbeşte cu unul neînvătat şi, încă şi mai mult, atunci când un om duhovnicesc vorbeşte cu unul neduhovnicesc. Omul duhovnicesc este asemenea vulturului, dar cel neduhovnicesc este asemenea cocoşului. Mintea omului duhovnicesc cugetă ziua şi noaptea la legea Domnului (Ps 1, 2) şi se înalţă prin rugăciune spre Dumnezeu, dar mintea celui neduhovnicesc e lipită de pământ sau e bântuită de gânduri. Sufletul celui duhovnicesc se desfătează de pace, dar sufletul celui neduhovnicesc stă gol şi împrăştiat. Omul duhovnicesc zboară ca vulturul spre înălţimi, simte cu sufletul pe Dumnezeu şi vede lumea întreagă, chiar dacă s-ar ruga în întunericul nopţii; dar omul neduhovnicesc se bucură sau de slava deşartă, sau de bogăţii, sau caută desfătările trupeşti. Şi atunci când un om duhovnicesc se întâlneste cu unul neduhovnicesc, legătura amândurora e lucru plictisitor si anevoios. Sfântul Siluan Athonitul Sursa: "Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei", Editura Deisis, Sibiu, 2001