DESPRE BLÂNDEŢE

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

                 CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI

                                                     DESPRE

                                              B L Â N D E Ţ E

„Învăţaţi-vă de la Mine (Iisus Hristos) că sunt blând şi smerit

cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre“ (Matei 11:29).

                                                                                               Preot Ioan

                                  Iubiţi credincioşi,

               Blândeţea este definită în „Dicţionarul Noului Testament“ ca

fiind calitatea celui iubitor şi temperat. Blândeţea este însuşirea sau

proprietatea lui Iisus, a lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt, pe care El o

acordă celor ce cred şi se silesc s-o cultive. Ca Împărat al Sionului,

Iisus „vine blând şi şezând pe asină“ (Matei 21:5). În a doua epistolă

către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre „blândeţea şi

îngăduinţa lui Hristos“ (2 Corinteni 10:1). Celor care dobândesc

blândeţea, le este numărată între roadele Duhului: „Iar roada

Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdarea,

bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea,

curăţia“ (Galateni 5:22-23). Cei care au aceste daruri duhovniceşti

lucrează cu duhul blândeţii îndreptând pe cei greşiţi cu toată

blândeţea: „Fraţilor, de va cădea un om în vreo greşeală, voi cei

duhovniceşti îndreptaţi-l pe unul ca acesta cu duhul blândeţii,

luând seamă la tine însuţi, ca să nu cazi şi tu în greşeală“

(Galateni 6:1). Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să ne purtăm cu

toată blândeţea ca unii ce poartă blândeţea ca o îmbrăcăminte:

„Îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi,

cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe,

cu îndelungă răbdare. După cum Hristos v-a iertat vouă, aşa să

iertaţi şi voi“ (Coloseni 3:12-13). Şi toate acestea fiindcă numai: „cei

blânzi vor moşteni pământul“ (Matei 5:5).

Opuse roadelor Duhului sunt faptele trupului: „Iar faptele

trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie,

destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri,

zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii,

chefuri şi cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte,

precum dinainte v-am şi spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor

moşteni împărăţia lui Dumnezeu“ (Galateni 5:19-20).

                                        Schiţă de portret

               Omul blând şi iubitor este calm şi se stăpâneşte chiar şi atunci

când este provocat de alţii. În mintea lui sunt prezente cuvintele

Mântuitorului: „Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu

inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre“ (Matei 11:29).

Fiziologic vorbind, când se mânie omul, sângele îi năvăleşte în cap şi

îi blochează centrii de control. În această situaţie omul dă drumul

furiei şi spune cuvinte necugetate, grele, ucigătoare. Mai mult decât

atât, omul mânios îi dă prilej diavolului să pună stăpânire pe fiinţa sa.

Aşadar nu blochează doar centrii biologici de control, ci îi este blocat

şi discernământul spiritual. Domnul Hristos ne spune că „oricine se

mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă“ (Matei 5:22). Un

părinte spunea: „nu gândi nimic rău. Gândurile rele sunt ca

avioanele, zboară deasupra, ne tulbură liniştea şi se duc“.

                                    Blândeţea şi bunătatea

             Când în munte a fost ispitit de diavol, Hristos l-a biruit şi l-a

doborât la pământ, deşi diavolul nu ştia că era Hristos. Prin blândeţe

l-a doborât, prin bunătate l-a biruit. Fă şi tu la fel! Dacă vezi că un om

ajunge ca un diavol şi se apropie de tine, biruie-l şi tu, tot ca şi

Hristos. Ţi-a dat Hristos putere să fii ca El după puterea Sa. Nu te

spăimânta când auzi aceste cuvinte, ci spăimântează-te că nu eşti ca

EL. Grăieşte şi tu ca El şi cu asta ai ajuns asemenea Lui, atât cât unui

om îi este cu putinţă. De aceea cel care grăieşte ca El este mai mare

decât cel care prooroceşte.

Proorocia este în întregime har al lui Dumnezeu, iar grăirea cu

blândeţe şi bunătate este datoria ta. Învaţă-ţi sufletul să-ţi plăsmuiască

o gură asemănătoare gurii lui Hristos, căci Hristos poate să facă

aceasta, dacă vrei, Hristos cunoaşte meşteşugul, dacă nu eşti trândav.

Dar cum se plăsmuieşte o astfel de gură, cu ce culori, cu ce material?

Nu-i nevoie nici de culori, nici de material, e nevoie numai de: virtute,

blândeţe, smerenie. Dacă te loveşte jale mare, caută ca nu cumva

tirania tristeţii să-ţi schimbe graiul gurii, ci să plângi aşa cum a plâns

Hristos pentru Lazăr şi pentru Iuda. Dacă te cuprinde teama, caută să

grăieşti iarăşi aşa cum a grăit El; L-a cuprins şi pe El frica pentru

tine, potrivit dogmei întrupării; spune şi tu: „dar nu cum vreau Eu,

ci cum vrei Tu“. De cazi în laţurile vrăjmaşului, de te cuprinde

durerea, poartă-te ca Hristos; şi Lui I s-au întins laţuri şi El a fost

îndurerat, dar a spus: „întristat este sufletul Meu până la moarte“.

Ţi-a dat tot felul de pilde ca să păstrezi măsura. Dacă păstrezi

măsura în întristare, în mânie, în jale şi în nelinişte, vei putea avea o

gură la fel cu gura lui Hristos. Câţi dintre noi nu dorim să vedem

chipul Domnului? Iată, este cu putinţă nu numai să-L vedem, dar să şi

fim asemenea Lui dacă ne străduim. Să nu amânăm, dar, de pe o zi pe

alta! Duhul Sfânt a grăit prin gura profeţilor dar şi prin gura oamenilor

blânzi şi buni. Despre Moise, spune Scriptura, „era un om foarte

blând, mai blând decât toţi oamenii de pe pământ“, atât de mult îi

plăcea Domnului şi îl iubea că „vorbea cu el faţă către faţă, gură către

gură, cum vorbeşte un prieten cu prietenul lui“.

„Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima“

Vezi cum îi cheamă Iisus Hristos pe aceia care şi-au cheltuit viaţa

în fărădelegi, pe cei ce sunt împovăraţi de păcate, pe cei care nici nu

mai pot să ridice capul, pe cei plini de ruşine şi fără de îndrăzneală?

Apoi, ca să ne înveţe felul odihnei, adaugă: „luaţi jugul Meu asupra

voastră“. Veniţi sub jugul Meu! însă nu vă speriaţi când auziţi de jug

pentru că nici nu vă răneşte gâtul, nici nu vă face să vă plecaţi capul,

ci ne învaţă să cugetăm la cele de sus şi ne arată adevărata filosofie.

„Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi...“. „Învăţaţi“

înseamnă: plecaţi-vă auzul ca să puteţi învăţa de la Mine, căci nu voi

cere de la voi ceva greu. Voi, robii, imitaţi-Mă pe Mine, Stăpânul; voi,

care sunteţi pământ şi cenuşă, râvniţi să fiţi ca şi Plăsmuitorul vostru

şi Făcătorul cerului şi al pământului, „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt

blând şi smerit cu inima“ (Matei 11:29). Iată pogorământul

Stăpânului. Iată iubirea Lui de oameni cea sinceră. Cel ce este smerit

cu inima niciodată nu va putea privi cu ochi răi bunurile aproapelui.

Unul ca acesta nu va fi răpitor, nici lacom, nici nu va pofti vreun

lucru, ci va risipi chiar şi cele ale sale, arătând multă compătimire faţă

de semenul tău.

                                           Despre blândeţe

           Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Precum din izvoare curg

pâraiele, aşa şi purtarea de grijă către săraci curge din bunătatea

şi blândeţea obiceiurilor, căci tot cel blând şi bun se pleacă cu

uşurinţă către iubirea de oameni şi nu suferă să treacă cu vederea

pe cei ce sunt în lipsă, sărăcia celorlalţi socotind-o sărăcia sa. Cel

blând este tatăl sărmanilor, apărătorul văduvelor, purtătorul de

grijă al celor săraci, ajutor celor ce se nedreptăţesc, făcând ca

pretutindeni să biruiască dreptatea. Cel blând este cucernic şi

cinstit, fiilor le este părinte, tatălui îi este fiu şi stăpânului slugă“.

Dacă citim Evanghelia vindecării orbului din naştere (Ioan 9: 1-

38), vom observa cu uşurinţă că Domnul Iisus Hristos vorbeşte cu

blândeţe celor pe care îi mântuieşte, vorbeşte ca un doctor cu

bolnavii pe care îi vindecă. El nu-i porunceşte orbului pe care-l

vindecase: crede în Mine! nici nu-l sileşte spunându-i „Eu sunt Fiul

lui Dumnezeu”, ci-l întreabă: „crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?“. Iar

când cel vindecat Îl întreabă: „dar cine este, Doamne, ca să cred în

El?”, Hristos îi spune: „L-ai şi văzut! Cel ce vorbeşte cu tine Acela

este“. Iar omul tămăduit a strigat cu bucurie: „Cred Doamne!“

Şcoala adevărată porneşte de la blândeţe şi iubire

În ceea ce priveşte duhul blândeţii, Simion Mehedinţi scrie:

„până la dresorul Hagenbeck, cei care intrau în cuşca leilor şi a

tigrilor nu lăsau pistolul şi biciul din mână. Erau nişte meseriaşi

îndrăzneţi care se jucau într-adevăr cu viaţa lor. Fiarele erau

stăpânite cu bătaia, cu ţepuşe de fier, cu căngi înroşite în foc etc.

Când animalul era îngrozit destul, bătăuşul se încumeta să intre

în cuşcă cu sălbăticiunile şi de teamă acestea săreau peste

obstacole, împinse printre gratii de sluga care sta afară, ori prin

cercul ţinut de mâna îmblânzitorului. Dar ce mai sforăieli! Ce

pocnete de bici! Ce priviri furioase din partea tigrilor, leilor sau a

hienelor! Şi sfârşitul era mai întotdeauna la fel: într-o bună zi, cel

cu pistolul era sfâşiat de ghearele fiarelor, care, într-o clipă de

nebăgare de seamă, se repezeau asupra duşmanului lor,

răzbunându-se pentru toate rănile fierului înroşit în foc. Socoteala

asta i s-a părut lui Hagenbeck cu totul nepotrivită. S-a gândit aşa:

dacă omul este ucis, dânsul e de vină, nu fiara. Bătută şi

schingiuită mereu, biata sălbăticiune e în „legitimă apărare“...

Iată propria mărturisire a lui Hagenbeck: vă rog să mă credeţi că

între lei, tigri şi pantere am avut mulţi prieteni buni, cu care

umblam tot aşa fără de grijă ca şi cu un câine de casă. Din partea

mea am arătat blândeţe şi m-am bucurat de o prietenie

îndelungată din partea lor. Mi-am dat seama că sălbăticiunile sunt

rele numai când omul este rău faţă de ele“.

                 Deci, şcoala adevărată porneşte de la blândeţe şi iubire.

       Sfântul Teofan Zăvorâtul ne îndeamnă spre blândeţe

„Fiţi blânzi! De la Domnul să cereţi întotdeauna acest dar. Cu

el nu veţi simţi nici o durere. Veţi primi totul ca pe ceva

îmbucurător şi prielnic. Aici puterea lui Dumnezeu constă în

mersul paşnic pe calea acestei vieţi, care aproape întotdeauna este

strâmbă. Pe oricine vine sau întâlnim trebuie să-l primim ca pe

trimisul lui Dumnezeu. Prima întrebare ţi-o vei pune înăuntru: ce

voieşte Domnul să fac cu sau pentru această persoană? Pe toţi să-i

primiţi ca pe chipul lui Dumnezeu, cu cinste, şi să vă doriţi să le

faceţi bine. Dacă începeţi să-I faceţi pe plac lui Dumnezeu,

trebuie, în primul rând, pe toţi să-i primiţi în linişte şi să-i răbdaţi

cu blândeţe, iar în al doilea rând, să ştiţi să vă purtaţi şi să lucraţi.

Primul lucru este uşor - strângi din dinţi şi taci, dar al doilea este

foarte greu, mai ales pentru că duhul neliniştit izbucneşte imediat

în afară şi prin cuvânt şi prin faptă şi prin gest şi prin expresia

feţei tot strică această împrejurare. În situaţiile neplăcute care

nasc sentimente neplăcute faţă de ceilalţi, nu trebuie nici să

vorbiţi, nici să lucraţi, trebuie să vă liniştiţi dinainte şi să scoateţi

cu totul din inimă neplăcerea ca nici urmă din ea să nu rămână.

Atunci puteţi să vorbiţi şi aspru, chiar şi mustrător, şi vorba să nu

aibă efect rău: căci duhul din ea nu este supărător, ci paşnic şi

drăgăstos“.

                                    Sfântul Evagrie despre

                              blândeţe şi mântuirea sufletului

        În inima celui blând se odihneşte înţelepciunea, iar sufletul cel

ostenitor este scaunul nepătimirii. Lucrătorii cei răi îşi vor lua plata

rea, iar lucrătorii cei buni vor fi răsplătiţi cu plata cea bună. Cel ce

întinde laţul altuia, va cădea şi el în laţ. Mai bun este un ţăran blând,

decât un orăşean iute şi mânios. Iuţimea pierde cunoştinţa, iar

îndelungă răbdarea o adună pe ea. Cum este un vânt tare în largul

mării, aşa este mânia în inima omului. Cel ce se roagă lui Dumnezeu,

fuge de ispite, iar inima cea netrebnică tulbură cugetul. Să nu te

înveselească prea mult pe tine băutura, nici să te saturi de bucate, ca să

nu se îngraşe carnea trupului tău, pentru că, apoi, te vor împresura pe

tine gândurile cele spurcate. Să nu zici: „Astăzi este praznic, să bem;

iar mâine este Duminica mare, să facem praznic“. Că praznicul nu

este să-ţi saturi pântecele. Paştile Domnului sunt ieşirea din răutăţi, iar

Cincizecimea este învierea sufletului. Toate să le facem în tăcere, cu

blândeţe şi cu multă frică de Dumnezeu. Nu uitaţi, zicea bătrânul, că

„pentru tot cuvântul deşert vom da seamă în ziua judecăţii lui

Hristos“ (Matei 12:36). Alteori le amintea cuvântul psalmistului:

„Pune Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul

buzelor mele“ (Psalm 140:3). Cuvântul lui era înţelept, liniştit, dres

cu sare.

                              Puterea blândeţii

Diaconul Timotei Alexandrinul a trăit la sfârşitul veacului al IVlea.

El s-a sârguit mult să caute oameni cu viaţă plăcută lui Dumnezeu

şi ne-a lăsat în scris multe din faptele minunate ale părinţilor care se

nevoiau în Egipt. Unul dintre aceştia este şi Avva Bee. Iată ce scrie

Timotei despre acest Părinte:

„În călătoria noastră prin Egipt, am văzut şi un monah care îi

întrecea pe toţi oamenii în blândeţe. Se numea Avva Bee. Fraţii

care vieţuiau în jurul său ne-au încredinţat că n-a jurat,

n-a minţit, că nu s-a supărat vreodată pe cineva şi nici n-a rănit pe

nimeni cu cuvântul. De fapt, Părintele îşi ducea viaţa într-o linişte

desăvârşită. Felul său de a fi era foarte binevoitor, iar aşezarea

sufletului îi era una îngerească. Era, de asemenea, plin de

smerenie şi se dispreţuia pe sine. Căci, rugându-l noi mult să ne

spună un cuvânt de folos, cu greu s-a învoit să ne spună un scurt

cuvânt despre blândeţe. S-a întâmplat însă odată ca un hipopotam

să răvăşească ţinuturile învecinate. La rugămintea celor care

lucrau pământurile acelea, Avva s-a dus acolo. Ajuns aici, Avva sa

dus drept la hipopotamul cel mare şi i-a poruncit cu glas blând:

În numele lui Iisus Hristos, îţi poruncesc să nu mai pustieşti

ţinutul acesta. Fiara ca răpită de înger, a dispărut cu totul de

acolo“. Iar noi să-l rugăm pe acest minunat Cuvios: „Sfinte

Părinte Bee, roagă-te să dobândim şi noi măcar un strop din

marea ta bunătate şi blândeţe“.

                       Vântul şi Soarele (fabulă)

         „Vântul şi Soarele din fabulă au făcut prinsoare că o să fie în

stare fiecare - cu acţiunile ce le sunt proprii - să-l dezbrace pe om.

A pornit mai întâi vântul. Dar, spre necazul vântului, omul se

încotoşmăna mai bine pe măsură ce el sufla mai tare. Iar la urmă,

când a văzut omul că vântul este gata să-l doboare la pământ, s-a

apucat de un copac, dar de dezbrăcat tot nu l-a putut dezbrăca.

Atunci, a pornit şi soarele să-l dezbrace pe om cu razele sale. El a

început încet, încet, dulce, cald, fără să-l dezbrace cu forţa. Şi

după ce omul s-a înfierbântat înăuntrul său, şi-a scos de bună voie

mai întâi haina de deasupra, iar mai pe urmă şi cămaşa“.

Omul din fabulă n-a dat dovadă de nesupunere, dar el

s-a împotrivit vântului şi nu l-a ascultat pentru că a venit cu

forţa, iar nu cu duhul blândeţii ca soarele.

                            Blândeţea naşte blândeţe

       Pe drum, un câine a sărit la un om şi a început să-l latre. Omul a

pus imediat mâna pe o piatră şi a aruncat după animal. Câinele s-a

ferit şi, ce să vezi?, a sărit apoi mai tare la om, gata-gata să-l muşte.

Speriat rău, omul a apucat să intre într-o curte şi să trântească poarta.

Acum stătea acolo şi câinele lătra de mama focului. Chiar în acel timp

a trecut pe acolo un alt om. Văzându-l, câinele a sărit la el, lătrând şi

arătându-şi colţii. Liniştit, omul a scos o bucată de pâine din traistă şi

a întins-o câinelui. Imediat, acesta a încetat să mai latre, s-a apropiat

uşor-uşor şi dându-şi seama de bunătatea omului, a luat bucăţica de

pâine din mâna acestuia şi a început să o mănânce. Apoi s-a aşezat

lângă el, dând din coadă. Vezi, omule, i-a spus acesta celui din spatele

gardului, blândeţea naşte blândeţe.

                    Doamna Blândeţe şi doamna Răutate

              „S-a întâmplat să se întâlnească doamna Blândeţe cu doamna

Răutate pe drumul celor 12 luni ale anului. Când am întrebat lunile

anului ce părere au despre ele, despre doamna Blândeţe au avut numai

cuvinte de laudă, iar pentru doamna Răutate au avut numai cuvinte

rele. Răsplata lor a fost pe măsură: pentru doamna Blândeţe o

pungă cu galbeni, iar pentru doamna Răutate o pungă cu pietre“.

Să urmăm şi noi exemplul doamnei Blândeţe şi răsplata va fi pe

măsură.

Un Părinte spune că trebuie să avem inima moale ca bumbacul,

adică să fim foarte blânzi. Îmbrăcat în haina dumnezeiască a

smereniei, omul trebuie să fie aspru cu sine şi blând cu aproapele. O,

de-am avea blândeţe şi smerenie, de nimic nu ne-am teme, nici de

oameni, nici de diavoli. Părintele Dumitru Stăniloae zice:

„Blândeţea este sprijinul răbdării, uşa iubirii... Prin blândeţe,

sufletul se apropie de simplitate, care este idealul fiinţei

spirituale“. Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a îngăduit cu

blândeţe să-i fie luate până şi hainele şi să fie răstignit cu trupul pe

Sfânta Cruce pentru mântuirea noastră. Un lucru să nu uităm: una este

blândeţea duhovnicească şi cu totul altceva este blândeţea din

nepăsare.

Se cuvine chiar şi atunci când ne rugăm să avem blândeţe

aşa după cum spune un cuvânt din Patericul egiptean: „Roagă-te

blând şi citeşte rar, după rânduială şi cu înţelegere şi vei fi ca

un pui de vultur, purtându-te în slavă“.

                                              Ura

        Ura nu este un sentiment pe care îl simt doar criminalii sălbatici

şi odioşi. Ura înseamnă să nu vrei să vezi pe cineva în faţa ochilor tăi,

să vrei să deschizi pământul ca să-l înghită şi să dispară din faţa

ochilor tăi, iar aceasta este ceva ce toţi o simt de-a lungul timpului,

încă şi faţă de persoanele cele mai dragi lor. „Cei ce urăsc în fiecare

zi, în fiecare zi ucid“ spunea Avva Pimen referitor la ură şi tot el

spunea că dacă va ajunge omul să înţeleagă aceasta chiar de va vedea

pe cineva ucigând va spune că acela a făcut păcatul numai o dată, pe

când eu, când urăsc, în fiecare zi ucid.

Zis-a un bătrân către un frate: „Diavolul este vrăjmaşul, iar tu

eşti casa. Deci, vrăjmaşul nu încetează să arunce în casa ta orice

află, toată mânia şi răutatea turnând-o. Iar tu să nu te leneveşti, ci

să mături afară tot“.

      Să-l faci pe duşman să-şi scoată de bună voie haina urii

            Se spune că un mare pictor se ruga înainte de a pune mâna pe

pensulă ca să picteze icoane. Cu atât mai mult trebuie să ne rugăm şi

noi atunci când vrem să formăm oameni vii. A ne ruga nu înseamnă a

spune: „Doamne, fă pe fratele meu mai bun“, ci „Doamne, fă-mă

pe mine mai bun pentru ca să-l pot izbăvi pe fratele meu“. E ceea

ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „dacă vreau să împrăştii

întunericul, trebuie să mă fac lumină“. A te face mai bun, plin de

dragoste, de răbdare, de smerenie, de blândeţe înseamnă să slobozi din

tine raze fierbinţi de iubire care îl fac pe duşman să-şi scoată de bună

voie haina urii de pe el. Aceasta este cea mai mare şi unică biruinţă ce

se poate repurta asupra lumii. Se întâmplă uneori - spune Dostoievski

- să stai la îndoială în faţa unui gând, mai ales când este vorba de

păcatele oamenilor şi să te întrebi: „să-i abordez în forţă sau cu

blândeţe?“ În acest caz să te hotărăşti întotdeauna astfel: „îi voi

aborda cu blândeţe!“.

                      Dacă nu poţi să binecuvântezi

                      pe cel ce te-a blestemat, taci!

          Atunci când vorbim, Hristos vrea să rostim cuvinte pline de

blândeţe, pline de bunătate.

Să grăim aşa cum grăia şi El celor ce Îl ocărau: „Dacă am vorbit

rău, dovedeşte că este rău, iar dacă am vorbit bine de ce Mă

baţi?“ (Ioan 18:23). Nici de ţi-ar fi de aur gura, n-ar străluci ca atunci

când străluceşte cu podoaba blândeţii. Ce gură este, oare, mai de dorit

decât gura care nu ştie să ocărască, ci caută să binecuvânteze şi să

vorbească de bine? Dacă nu poţi să binecuvintezi pe cel ce te-a

blestemat, atunci cel puţin taci!

                    Lasă-te răstignit şi nu răstigni

       Iată ce spune Sfântului Isaac Sirul în Filocalia 10: „Lasă-te

răstignit şi nu răstigni. Lasă-te nedreptăţit şi nu nedreptăţi. Lasă-te

bârfit şi nu bârfi. Fii blând şi nu zelos în rău...

Veseleşte-te cu cei ce se veselesc şi plângi cu cei ce

plâng, căci acesta este semnul curăţiei. Fii bolnav cu

cei bolnavi. Plângi cu cei păcătoşi. Bucură-te cu cei ce se pocăiesc. Fii prieten cu toţi oamenii, dar fii

singur în cugetul tău. Fii părtaş la pătimirea tuturor,

dar cu trupul tău fii departe de toate. Nu mustra pe

cineva şi nu osândi nici pe cei foarte răi în vieţuirea

lor. Întinde haina ta peste cel ce a greşit şi acoperă-l şi dacă nu poţi lua

asupra ta greşelile lui şi nu poţi primi certarea şi ruşinea în locul lui,

rabdă-l măcar şi nu-l ruşina...

De nu te linişteşti cu inima, linişteşte-te măcar cu limba. Şi dacă

nu poţi pune rânduială în gânduri, pune rânduială măcar în simţuri. Şi

de nu eşti singur în cugetul tău, fii singur măcar în trupul tău. Şi de

nu poţi lucra cu trupul tău, întristează-te măcar în cugetul tău. Şi de

nu poţi sta la priveghere, priveghează măcar şezând pe patul tău sau

chiar întins pe el. Şi de nu poţi posti două zile, posteşte măcar până

seara. Şi de nu poţi până seara, posteşte măcar să nu te saturi. De nu

eşti curat în inima ta, fii măcar curat în trupul tău. De nu plângi în

inima ta, îmbracă-ţi în jale măcar faţa ta. De nu poţi milui, vorbeşte

măcar cu un păcătos. De nu eşti făcător de pace, fii măcar iubitor de

îmbunare. De nu te poţi strădui, fă-te măcar în cuget netrândav. De

nu eşti biruitor (asupra păcatelor), măcar să nu te mândreşti faţă de

cei vinovaţi. De nu izbuteşti să închizi gura celui ce bârfeşte pe

fratele tău, păzeşte-te măcar să nu te faci părtaş în aceasta cu el. De

iubeşti blândeţea, rămâi în pace. Şi de te vei învrednici de pace, te vei

bucura în toată vremea. Caută înţelepciunea şi nu aurul. Îmbracă-te în

smerenie şi nu în mătase. Caută să dobândeşti pacea şi nu împărăţia...

Iată, frate, îndemnul meu: mila să-ţi sporească în suflet până când vei

simţi în inima ta aceeaşi milă pe care o are Dumnezeu faţă de lume“.

                      Cele patru feluri de vieţuire în lume

               1. Vieţuirea diavolească este vieţuirea celor ce se ridică

împotriva lui Dumnezeu, a Bisericii şi a oamenilor, adică a celor

ce hulesc împotriva Duhului Sfânt şi fac rău binefăcătorilor lor.

             2. Vieţuirea dobitocească este vieţuirea celor ce se răzbună pe

semenii lor, care răsplătesc răul cu rău, care nu iartă şi nu rabdă

nedreptatea, precum şi a celor ce trăiesc în beţii şi desfrânări.

            3. Vieţuirea omenească este vieţuirea celor ce răsplătesc cu

bine pentru bine şi iubesc pe cei ce îi iubesc; a celor ce cad şi iarăşi

se ridică din păcate.

          4. Vieţuirea duhovnicească este vieţuirea celor ce se ostenesc

a face bine vrăjmaşilor lor, adică a celor ce iartă, miluiesc şi

vorbesc de bine pe cei ce îi urăsc pe ei, precum şi a celor ce

pururea cugetă la legea Domnului.

                     Legea lui Dumnezeu şi legea lumii

Legea lui Dumnezeu porunceşte să iubim pe aproapele ca pe noi

înşine, iar Legea lumii dimpotrivă, ne sileşte să nu iubim nici pe

prietenii noştri, să ne urâm fraţi pe fraţi. Dumnezeu porunceşte să

fim milostivi cu cei săraci, Legea lumii porunceşte să fim zgârciţi şi

să ne îmbogăţim cu lucrul străin. Dumnezeu porunceşte să spunem

adevărul, Legea lumii nu urăşte altceva mai mult decât adevărul.

Lumea vrea să domnească nedreptatea, să stea pe tron viciul, să stea

pe gunoi virtutea, să predomine patima, să cârmuiască neorânduiala şi

tulburarea.

De atacurile vrăjmaşului, de tulburările şi de rănile inimii

nimeni nu este slobod. Aşa este orânduită viaţa noastră. Însă acest

lucru nu este spre pierzarea noastră, ci spre mântuire. În noi se

ascunde tot răul, ca urmare a căderii. De acest rău trebuie

să ne curăţim inima. Dar, ca să o curăţim, trebuie să-l vedem: ca

să-l vedem trebuie să iasă din ascunzişul lui... Iar când iese,

trebuie să-l curmăm prin împotrivire, post şi rugăciune.

              Cum se face că unii oameni n-au observat până acum, chiar din

practică faptul că nimic nu s-a putut obţine vreodată prin ură şi răutate

şi că totul s-a obţinut prin blândeţe şi bunătate? Este vorba desigur, de

ceea ce se poate obţine pe tărâm moral şi duhovnicesc.

        Pentru blândeţea şi răbdare cea nespusă a Domnului

                               Sfântul Ioan Iacob Hozevitul

         Îndelunga Ta răbdare / Oare cum s-o laud eu? / Mă uimesc

    Stăpâne Doamne / Şi Mântuitorul meu! / Prigonit ai fost în lume /

Începând de la Irod / Până la pleava cea din urmă / A orbitului

norod. / Nu Te-ai mâniat pe nimeni, / Ca un miel ai fost de blând, /

De la biata Ta făptură / Pocăinţă aşteptând. / Sărutarea cea

vicleană / De la Iuda ai primit / Şi lovit fiind de slugă / Cu

blândeţe i-ai grăit. / Răstignindu-Te evreii, / Pentru dânşi Te rugai

/ Şi pe cel tâlhar, Stăpâne, / L-ai primit atunci în rai. / De

răbdarea Ta cea multă, / Blândul meu Mântuitor, / Toate s-au

mişcat în lume / Şi în ceruri cu fior. / S-a cutremurat pământul /

Pietrele s-au despicat, / Soarele şi-a stins lumina, / Îngerii s-au

spăimântat.

                         Capete despre blândeţe

             ► „Nu vreau să învăţ altceva de acum înainte, decât numai

blândeţea şi smerenia, fără de care tot ce am învăţat şi am

construit sunt ca o casă de nisip. Blândeţea şi smerenia le vor

consolida pe toate, le vor valorifica pe toate şi fără de ele nimica

sunt toate“ (Ioan Delatrepte).

            ► „Blândeţea aduce pacea cu sine însuşi, pacea cu

Dumnezeu, pacea cu toţi oamenii. Blândeţea naşte smerenia,

înţelegerea, prevenirea, dragostea, omenia“ (Ierodiacon Iordan).

            ► „Blândeţea este ajutorarea ascultării, îndrumătoarea

frăţiei, dătătoarea bucuriei, urmarea lui Hristos, însuşirea

îngerească, lanţ pentru diavoli şi scut împotriva amărăciunii. În

inimile cele blânde odihneşte Domnul, iar un suflet tulburător este

un scaun pentru diavol“ (Sfântul Ioan Scărarul).

             ► „Ştii când l-ai bătut pe diavol? Atunci când eşti blând şi

smerit. Iar când eşti rău şi mândru, te-a bătut diavolul“ (Sfântul

Antonie cel Mare).

             ► „Blândeţea temperează şi moaie sufletele, pe când

asprimea le sălbăticeşte şi le semeţeşte“ (Sfântul Grigorie de

Nazianz).

            ► „Sârguiţi-vă să căpătaţi blândeţea, pentru că cel blând se

împodobeşte cu toată fapta bună; dacă este ofensat se bucură,

dacă este mâhnit se bucură“ (Sfântul Efrem Sirul).

           ► „Însuşiţi-vă blândeţea, creaţi-vă din nou în credinţă, care

este trupul Domnului şi în dragoste, care este sângele Lui“ (Sfântul

Ignatie Teoforul).

           ► „Dacă noi am fi blânzi şi îngăduitori, am putea fi nebiruiţi

şi nici un om, fie mare, fie mic, n-ar putea să ne vatăme vreodată“

(Sfântul Ioan Gură de Aur).

           Blândeţea este mireasma unei vieţi sfinte

          (Îndemn al Maicii Domnului către toţi creştinii)

 „Niciodată nu m-am lăsat cuprinsă de mânie, dar totdeauna amfost Fecioara cea mai blândă cu toţi. Pe toţi duşmanii pe care i-am

avut în viaţă eu şi Fiul meu, pe toţi i-am învins cu blândeţea.

Blândeţea s-a născut cu mine şi toţi care mi se împotriveau se loveau

de bunătatea mea. Nu vei găsi pe nimeni care să-l fi mustrat cu

asprime, nici pe aceia care I-au dat de băut oţet Fiului meu şi care Lau

pironit pe cruce. Vorba mea a fost întotdeauna dulce ca mierea şi

glasul meu mai plăcut ca un fagure. Duhul lui Dumnezeu face pe om

blând pentru că El însuşi este blând. Câte batjocuri nu primeşte

Dumnezeu din partea celor răi şi tace; ba încă îi copleşeşte cu bunătăţi,

pentru ca atraşi de bunătatea Lui, să se întoarcă şi să se îndrepte! Nu-ţi

stă bine numele de creştin dacă mergi înaintea potrivnicului tău cu

sufletul plin de mânie. Cuvintele aspre aţâţă mai mult pe duşman

împotriva ta, pe când cuvintele dulci şi blânde potolesc furia. Ce vrea

să spună acea furie a ta, îndată ce se întâmplă ceva împotriva voinţei

sau gustului tău? Poartă-te binevoitor cu toţi şi nu vorbi îngâmfat cu

nimeni, de vrei să ai linişte. Nu te arăta cu fruntea încreţită, pentru ca

să nu arăţi că îţi pare rău de ceea ce Dumnezeu îţi dă spre binele tău.

Nu ţine la tine mânia şi furia şi nu tulbura pe nimeni cu ciuda ta.

Omul blând este dulce pentru sine şi folositor pentru toată lumea.

Nimic nu va face sufletul să se bucure de atâta linişte şi pace, cât face

blândeţea şi dulceaţa. Numai această virtute se hrăneşte cu batjocuri

şi otrăvurile le mistuie spre sănătate. Blândeţea zugrăveşte faţa

creştinului şi arată că în el este un suflet creat după chipul şi

asemănarea lui Dumnezeu. Omul aspru, crud şi certăreţ, tulbură pacea

precum vântul tulbură apele liniştite. Blândeţea rânduieşte toate în

pace şi nu aţâţă război. Ea are pace cu aproapele, familiaritate cu

Dumnezeu şi stăpânire în cer“. Aşa ne îndeamnă cu multă blândeţe,

Maicuţa noastră, Prea Sfântă: Urmează-mă pe mine!

                                    Iubiţi credincioşi,

         Iată ce spune Dumnezeu: „Căci la cine Mă voi uita, dacă nu la

cel blând şi smerit“ (Isaia 66:2). De aceea să-I aducem lui

Dumnezeu ca jertfe, Credinţa, Nădejdea şi Dragostea şi să-I cerem:

„Doamne, smereşte inima mea şi mă învaţă ce este răbdarea. Dămi

măcar un strop din blândeţea Ta să o pot împleti cu

ascultarea“.

Phaedrus, într-una din fabulele sale, numeşte blândeţea ca fiind

„leacul cruzimii“, iar Cicero în lucrarea sa „De amiciţia“, spune că

„blândeţea este cea mai frumoasă podoabă a prieteniei“. Vorbele

aspre, dure, slobozite din inima noastră, metodele violente, toporul lui

Raskolnikov, pistolul lui Ivan Karamazov, revoluţiile şi războaiele nui

vor putea modifica niciodată pe cei care pot fi totuşi modificaţi

sufleteşte prin blândeţe şi iubire.

Să ţinem minte această învăţătură din Sfânta Scriptură: „Nu te

lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele“ (Romani 12:21). Dacă

se poartă cineva cu noi cu grosolănie, ne întărâtă, ne tratează cu

dispreţ şi răutate, să nu-i plătim cu aceeaşi monedă, să fim calmi,

blânzi, delicaţi, respectuoşi şi iubitori faţă de cei ce se poartă nedemn

cu noi. Dacă îţi vei ieşi din fire şi le vei vorbi tu însuţi agitat, grosolan,

dispreţuitor, adică fără pic de dragoste, atunci, neîndoielnic, tu vei fi

cel învins. Arată-i celui ce te-a jignit că s-a jignit pe sine, că nu tu ai

fost cel ofensat, fie-ţi sincer milă de el, fiindcă cedează atât de uşor

patimilor, fiindcă are sufletul bolnav. Poartă-te cu el pe cât se poate

de blând şi iubitor şi aşa îl vei birui cu siguranţă. Mai ţine minte şi

că toţi suntem neputincioşi, că cedăm cu uşurinţă patimilor şi de aceea

fii blând cu cei ce greşesc faţă de tine, cunoscând că şi tu greşeşti

adesea faţă de alţii, poate mai mult decât cel ce ţi-a greşit ţie.

Blândeţea se naşte după ce au fost eliminate din fire patima mâniei şi

înseamnă a rămâne neafectat de supărările pe care ni le pricinuieşte

aproapele, rugându-ne sincer pentru el. Din răbdarea necazurilor

răsar cele două flori duhovniceşti: blândeţea şi smerenia.

Aşadar, să trăim în blândeţe şi în nerăutatea inimii, având

mereu în minte cuvintele Însuşi Mântuitorului nostru Hristos din

predica de pe munte: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni

pământul“ (Matei 5:5) şi să strigăm şi noi asemenea proorocului

Avacum: Slavă puterii Tale, iubitorule de oameni!

Sfântul Grigorie Dialogul zice: „Blândeţea călătoreşte între

mânie şi nesimţire“.

Sfântul Efrem Sirul spune: „Cu cel necredincios când vrea să

vină la credinţă cu mare blândeţe să vorbeşti cu el, căci chipul

întorcerii şi al dobândirii sufletelor este numai al blândeţii“.

Părintele Dumitru Stăniloae spune aşa: „Numai când omul a

înaintat de la o patimă până la virtutea contrară şi nu s-a oprit la

starea neutră dintre ele, a dezrădăcinat cu adevărat patima din

sine, a tămăduit cu adevărat firea sa de boala egoismului, a

străbătut deplin de la viaţa chinuită în păcat şi în întuneric, la

viaţa desăvârşită şi fericită în Dumnezeu, care este lumină şi

iubire. De la iuţime la blândeţe, de la desfrânare la curăţie, de la

mândrie la smerenie, îndeosebi în milostenie îşi găseşte egoismul

înfrângerea totală şi iubirea de oameni, încoronarea ei. Ea e şi

contemplarea lui Hristos în semeni“.

Bun este Dumnezeu şi darul blândeţii se datoreşte bunătăţii Lui.

Să nu ai o limbă asemănătoare demonului celui viclean, mai cu seamă

când te împărtăşeşti cu Însuşi Trupul Stăpânului. Gândindu-te la

acestea, fii şi tu asemenea lui Hristos după puterea ta. Când ai ajuns

aşa, diavolul nici nu va mai putea să te privească; recunoaşte în tine

chipul cel împărătesc; cunoaşte armele lui Hristos cu care a fost

învins. Care sunt armele? Aceste arme sunt blândeţea şi bunătătea.

Ai văzut cât este câştigul acestui jug, cât folos aduce? Cel ce a

fost învrednicit să vină sub acest jug şi a putut să înveţe de la Stăpânul

să fie blând şi smerit cu inima, va dobândi deplina odihnă a sufletului

său. Acest lucru este începutul mântuirii noastre. Cel ce a câştigat

această virtute poate, fiind încă în trup, să se ia la întrecere cu puterile

netrupeşti şi nu mai are nici o părtăşie cu cele din viaţa aceasta. Cel ce

imită blândetea Stăpânului nu se mânie, nu se ridică împotriva

aproapelui. Chiar dacă cineva îl va lovi, îi va spune: „dacă am vorbit

rău, dă mărturie pentru acest rău, dar dacă am grăit bine, de ce

mă baţi?“ (Ioan 18:23). Chiar de-l numeşte demonizat, îi răspunde:

„eu demon nu am“; şi nimic din cele ce vin asupra-i nu-l va putea

vătăma. Unul ca acesta dispreţuieşte toată slava acestei vieţi şi nimic

din cele ce se văd nu-l va atrage, fiindcă el va dobândi alţi ochi.

Despre Sfântul Ioan cel Milostiv se spune în sinaxar că: „Era

blând, smerit şi bun, iar milostenia lui era ca un râu ce curge

neîncetat cu îndestulare. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că

„fiecare se face de bună voia lui blând sau rău“. Măreţia

zguduitoare a lui Hristos s-a văzut pe vârful Golgotei. Dumnezeu ca

un miel de jertfă a suferit durerile răstignirii cu blândeţe şi fără să se

plângă. A îndurat toate cu dorinţa de a-i îmblânzi şi pe oameni.

Sfântul Ioan Scărarul spune că: „Blândeţea este o aşezare

neschimbată a minţii, care şi în cinste şi în necinste rămâne

aceeaşi. Ea se cuprinde în faptul că, atunci când te batjocoreşte

aproapele, să te rogi pentru el fără tulburare şi curat. Ea este o

stâncă care înalţă peste mare şi de care se sfărâmă toate valurile

ce se izbesc de ea, iar ea singură rămâne neclintită“.

Dacă grăieşti şi tu aşa, dacă grăieşti spre îndreptarea semenilor

tăi, ai o limbă ce seamănă cu limba lui Hristos. Însuşi Dumnezeu

spune aceasta: „Cel ce osebeşte pe cel ce e cinstit de cel necinstit, ca

gura Mea va fi“. Aşadar, când limba ta va fi ca limba lui Hristos, iar

gura ta va fi ca gura Tatălui şi tu vei fi templu al Duhului Sfânt, ce

cinste poate egala cinstea aceasta?

Praznicul lui Dumnezeu este nepomenirea de răutăţi, că pe

pomenitorul de rău îl va apuca plânsul, iar Cincizecimea Domnului

este învierea dragostei. Cel ce urăşte pe fratele său, în cumplită cădere

cade. Praznicul lui Dumnezeu este înţelegerea cea adevărată, iar cine

caută înţelegere mincinoasă, va muri urât. Mai bine este a flămânzi cu

inima curată, decât a prăznui cu suflet necurat. Cel ce-şi curăţă

gândurile cele rele din inima sa, acela este cel ce şi-a ucis pruncii săi

cu piatra.

Dar, atunci, să nu-ţi laşi chilia ta şi, iarăşi, să nu pierzi vremea

prielnică, căci, precum cineva curăţeşte argintul, aşa se va curăţi şi

inima ta. Şi, precum aurul şi argintul se curăţă prin foc, aşa şi inima

călugărului se curăţeşte prin ispite. Duhul tulburării goneşte lacrimile,

iar duhul necazului sfărâmă rugăciunile.

Pentru Evagrie Ponticul, blândeţea contează înainte de toate. Ea

este cheia adevăratei cunoaşteri a lui Dumnezeu. Pe Moise şi pe David

îi caracteriza blândeţea, nemaivorbind de Iisus Hristos.

„Iisus este Stăpân în ţara aceasta de aproape 2000 de ani. El

a modelat, prin Sfântă Biserica Sa, sufletul românesc. Sufletul

blând şi omenos al românului s-a născut şi a crescut în

Bisericuţele de lemn răspândite pe plaiuri mioritice. Ateii încearcă

să-L alunge pe Hristos din ţară şi din suflete“ (Preot Liviu Brânzaş,

Raza din catacombă).

„Prin blândeţe se nimiceşte stăpânitorul acestei lumi“ (Sfântul

Ignatie Teoforul). Unul ca acesta nu sapă căsnicia altuia, căci venind

sub jugul lui Hristos şi învăţând să fie blând şi smerit cu inima, va

avea întreaga virtute şi va păşi pe urmele Stăpâânului.

Prin pocăinţă să-ţi îndreptezi sufletul tău, iar prin milostenie şi

blândeţe să-l întăreşti pe el, chiar de va năvăli asupra ta duhul cel

grabnic. Leapădă de la tine mândria şi slava deşarta, departe să o

goneşti; că acela ce acum nu voieşte slava, se va mări în veacul ce va

să fie, întru Iisus Hristos, Domnul nostru. Nu înălţa vocea. Aflându-te

în mijlocul fraţilor, păstrează tăcerea. Dacă trebuie să te adresezi lor

pentru ceva, spunea aceasta concis, cu blândeţe.

Sfântul Apostol Pavel ne povăţuieşte: „Din gura voastră să nu

iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de

trebuinţă, ca să dea har celor ce ascultă“ (Efeseni 4:29).

BIBLIOGRAFIE: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 2004; Leon Magdan, Andreea Magdan,

Dumnezeu şi omul, antologie de cugetări, Editura Sfântul Alexandru, Bucureşti, 2001;

Mitrop. Hieroteos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxă, Editura Sofia, Bucureşti, 2001; Sfântul

Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2005; Pr. Prof. dr.

Vasile Gordon, Mergând învăţaţi..., E.I.B.M., Bucureşti, 2006; Arhimandritul Ioannikios,

Patericul Atonit, Editura Bunavestire, Bacău, 2000; Ignatie monahul, Viaţa în duh filocalic,

Editată de mănăstirea Pissiota, Bucureşti, 1999; Sfântul Ioan de Kronstadt, Viaţa mea în

Hristos, Editura Sofia, Bucureşti, 2005; Preot dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului

Testament, E.I.B.M., 1995; Mircea Traian Biju, Mic dicţionar al spiritului uman, Editura

Albatros, Bucureşti, 1983; (http://cuvânt.credo.ro/category/despre blândeţe/); Sfântul Ioan

Gură de Aur, fragment din comentariul la „Pilda talanţilor“; Sfântul Ioan Gură de Aur,

„Cateheze baptisimale“; Diacon Gheorghe Băbuţ, Maica Domnului ocrotitoarea României,

Editura Pelerinul român, Oradea 1990; Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înţelepte, Editura

Egumeniţa, Galaţi, 2006; 153 de istorisiri minunate, adunate de la Sfinţii Părinţi, Editura

Sofia, Bucureşti, 2002