desăvârşiţi se răsfrânge sfinţenia lui Dumnezeu, ca printr-o oglindă şi într-înşii iarăşi toată firea omenească-şi simte durerea şi păcatul. Abia lor le îngăduie Atotştiutorul Dumnezeu să bată război cu stricătorul firii omeneşti şi cu sabia Duhului neîntrerupt să-l ardă. Dar nu spre el le e privirea, ci având toată făptura lor absorbită de dar, s-au făcut ca un pârjol într-un rug nearzător şi, strămutaţi de
dragostea lui Dumnezeu, chiar şi numai cu atâta, că sunt în lumea aceasta, ard pe „stăpânitorul” ei în inimă, ca o sabie de văpaie. Această nebănuită simţire a neputinţelor, întru care se desăvârşeşte darul lui Hristos, ne face înţeleasă mutarea din cele de aici a unui cuvios părinte:
Venind el la vremea mutării din viaţa aceasta, şi în jurul lui
şezând Părinţii, a strălucit faţa lui ca soarele. Şi le-a zis lor: „Iată Ava
Antonie a venit”. Şi după puţin a zis: „Iată ceata Proorocilor a
venit”. Şi iarăşi faţa lui mai mult a strălucit. Şi a zis: „Iată ceata
Apostolilor a venit”. Şi s-a îndoit faţa lui în strălucire. Şi se părea ca
şi cum ar vorbi cu cineva, şi i s-au rugat lui bătrânii zicând: „Cu cine
vorbeşti, Părinte?”
- Iată îngerii au venit să mă ia, şi mă rog ca să
fiu lăsat să mă mai pocăiesc puţin”
. Şi i-au zis lui bătrânii: „Nu ai
trebuinţă să te pocăieşti, Părinte!” Şi le-a zis lor bătrânul: „Cu
adevărat nu mă ştiu pe mine să fi pus început (pocăinţei) ”. Şi au
cunoscut Părinţii că a ajuns desăvârşirea. Şi iarăşi de năpraznă s-a
făcut faţa lui ca soarele, şi s-au temut toţi. Şi le-a zis lor: „Vedeţi,
Domnul a venit, şi zice: „Aduceţi-Mi pe vasul pustiului!” Şi îndată
şi-a dat duhul, şi s-a făcut ca un fulger şi s-a umplut tot locul de
bună mireasmă”. Cu aceste graiuri trece pragul dincolo, în adâncul
smereniei, nevoitorul ce a ajuns desăvârşirea (Patericul, ed. III,
Râmnicul Vâlcea, 1930, p. 211-212).
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu