DACA DORESTI SA ASCULTI PARACLISUL MAICII DOMNULUI, POTI SA PORNESTI DE LA BUTON...DOAMNE AJUTA!

PARACLISUL MAICII DOMNULUI!

2 iunie 2012

CUVINTE ADUNATE DIN SFÂNTA SCRIPTURĂ DESPRE RUGĂCIUNEA LUI IISUS ŞI PENTRU CEI CE VOR SA ÎNCEAPĂ ACEASTĂ SFÂNTĂ RUGĂCIUNE


DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Mai întâi să cuvine a păzi lucrarea poruncilor şi a fi fără de grijă şi fără de gânduri şi
fără de păreri şi să avem dragoste frăţească şi nepătimaşă, întocmai şi de o potrivă, din
toată virtutea şi din tot sufletul nostru, atât către tot sufletul, cât şi către Dumnezeu.
Apoi, a avea şi smerita înţelepciune şi a fi paşnici cu toţi oamenii şi cu toată zidirea lui
Dumnezeu. Şi să ne curăţim de patimi şi de mândrie, iar în locul mândriei să ne
îmbrăcăm cu smerenia şi cu toate faptele cele bune. După ce vom împlini cu lucrul
toate cele mai sus zise, atunci să îndrăznim a începe şi a zice şi rugăciunea lui Iisus. Iar
rugăciunea lui Iisus să cuvine a o păzi, aşa precum zic Sfinţii Părinţi, cu mintea asupra
inimii, adică privind în inimă cu mintea. Şi atunci nimic să nu gândim şi să cugetăm, ci
numai şi numai pe singure cuvintele rugăciunii să le lucrăm şi să le zicem, adică
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Sfânţul Grigorie Sinaitul,
cercetând cu de-amănuntul şi socotind Vieţile Sfinţilor şi Scripturile şi meşteşugirea
cea duhovnicească a tuturor Sfinţilor, mai mult decât toţi, prin Sfântul Duh cel ce
locuia întru dânsul, hotărăşte a avea toată silinţa pentru rugăciune. Iar Sfântul
Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului, având acelaşi Duh şi dar, porunceşte şi sfătuieşte
şi îndeamnă la această sfântă lucrare a minţii pe arhierei şi pe preoţi şi pe călugări şi
încă şi pe toţi mirenii. Dar totodată îi şi înfricoşează pe cei ce cu neluare aminte şi fără
de sfătuire încep această sfântă lucrare, şi mai ales pe cei ce au râvnă spre această
lucrare a minţii dar sunt robiţi şi de dragostea cea pătimaşă spre oarecari feţe, dragoste
care este pricinuitoare a pierzaniei sufleteşti. Unii ca aceştia, chiar dacă se bucură că
au primit o oarecare mângâiere duhovnicească, în zadar o fac deoarece aceasta este
o adevărată înşelare, iar nu o bucurie sau o mângâiere duhovnicească. Căci ce putere
are întunericul de a se împărtăşi de lumină? Unii ca aceştia de nu vor avea trezvie şi de
nu să vor pocăi, nu numai că cu nimic din osteneala lor nu folosesc, ci încă şi ieşire din
minte pătimesc. Drept aceea, cei ce au început această sfântă şi duhovnicească lucrare a
minţii au nevoie de multă trezvie şi luare aminte. Ca nu prost şi oricum lucrând-o, săşi
câştige lor undiţe şi să se facă vânare viclenilor draci. Acestea nu s-au scris spre
împuţinarea lucrătorilor, adecă spre a noilor începători, ci s-au scris mai ales spre
întărirea şi iscusinţa lor, ca totdeauna şi în toate zilele prin citirea Sfintelor Scripturi şi
prin sfătuirea cea duhovnicească, să-şi cerceteze lucrarea lor şi să vadă de merge bine
sau nu. Că este cu neputinţă a nu se fura cel bun de cele rele pentru că înşelăciunea se
împleticeşte pe lucrarea minţii precum volbura pe copaci, pentru că vrăjmaşul nu
încetează întru cele dinăuntru ale mijlocului, adică întru cele fireşti, să închipuie cele
duhovniceşti precum voieşte. în locul căldurii celei duhovniceşti aduce a sa
înfierbântare şi în loc de veselie, aduce bucurie fără de treabă şi dulceaţă spurcată.
Şi, ca şi cum s-ar lucra darul, a sa înşelăciune încearcă a o socoti.
Rugăciunea cea curată este căldura inimii care porneşte cu săltare inima la
rugăciune! Pe care Sfântul Isaac Sirul o numeşte rugăciunea inimelnică. Deci bună
este fierbinţeala inimii şi rugăciunea ceea ce cu săltare se face din inimă, dar împreună
cu acestea cere trebuinţa ca şi mintea să fie lucrătoare căci de aceea se şi numeşte
lucrare a minţii; să se păzească încă şi respiraţia. Că dacă inima, din mângâierea aceea
care vine întru dânsa, se va porni cu săltare la rugăciune, iar mintea va fi vorbitoare
cu gândurile sau cu cugetele, atunci, precum s-a zis mai sus, prea cu lesnire se face
furare celui bun de cele rele pentru că vrăjmaşul nu încetează a se sârgui ca în locul
darului cei mai începători să-i primească înşelăciunea. Drept aceia, să cuvine ca
împreună cu rugăciunea, care vine din mângâierea aceia din inimă, ţinându-se respiraţia,
să fie şi mintea lucrătoare.

întrebare:
Cum şi în ce chip să fie mintea lucrătoare?

Răspuns:
Aşa precum zic Sfinţii Părinţi, adică mintea să se păzească deasupra inimii,
privind în inimă, nimic gândind sau cugetând, ci numai pe singure cuvintele
rugăciunii lucrându-le şi zicându-le, adică: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă”, astfel încât să se acopere mintea întru adâncul inimii, iar nu
în partea poftitoare. Că singură lucrarea cea neînşelată a celor ce au început de
curând la rugăciune este: în inimă a începe cu mintea şi în inimă cu mintea a o săvârşi.
Deci mult meşteşugăreţul, zavistnicul şi vicleanul diavol, se sileşte în tot chipul să-i
înşele pe cei ce au început să se roage mai ales prin acestea două viclenii: prin năluciri
să-i răpească şi prin partea poftirii să-i facă să curvească cu el. Pe cei mijlocii şi pe
cei desăvârşiţi, prin neascultare să-i arunce în prăpastia părerii şi a mândriei. Drept
aceia, pentru ca să nu te înşeli, ţine foarte tare ascultarea şi smerenia. Şi nu numai că nu
te vei înşela, ci încă şi pe toate măiestriile şi mrejele vrăjmaşului le vei sfărâma.
Deci când vei simţi dureri sau mişcare sau fierbinţeală de-a dreapta sau în piept sau
sub piept, sub inimă, la cap, în frunte, între ochi, la urechi, la mână, la spată sau la
picior, nici la una dintre acestea să nu gândeşti. Ci numai la singure cuvintele
rugăciunii să privească mintea ta, deasupra inimii unde ţi-am arătat, după cum zice
Sfântul Diadoh: „cu cât se lucrează poruncile, (pe atât) şi darul se înmulţeşte”.
întrebare:

Şi prin ce se lucrează poruncile şi darul se înmulţeşte?
Răspuns:

Numai şi numai prin credinţa cea adevărată, neîndoită, după cuvântul Domnului, Care
a zis lui Petru: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” De ce nu i-a zis:
„necredinciosule”, ci i-a zis: „puţin credinciosule?” Deoarece mulţi se văd a fi
credincioşi, dar însă puţini, şi prea puţini, sunt credincioşi. Deci când şi în ce vreme
zisa aceia a Domnului a fost pentru îndoirea şi pentru necredinţa lui Petru? Fiind în
corabie şi văzând pe Domnul venind pe mare ca pe uscat, i se părea că este o nălucă şi
a strigat, zicând: „Doamne, de eşti Tu, porunceşte să vin la Tine”. Iar Domnul a zis
către dânsul: „Eu sunt, vino la Mine”. Şi sărind Petru din corabie, mergea pe mare ca
pe uscat. Dar văzând vânt tare şi valurile mării ridicându-se şi înălţându-se, şi
aflându-se întru împuţinarea credinţei, se afunda pentru îndoirea şi împuţinarea credinţei
lui. Şi a strigat către Domnul, zicând: „Doamne, nu mă lăsa că pier”. Atunci Domnul,
apucându-1 de mână, i-a zis: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit”? Aşa şi
acum: cei ce au început a călători în călătoria cea duhovnicească, adică la rugăciunea lui
Iisus, pentru împuţinarea credinţei lor se îndoiesc şi nu călătoresc pe cale pentru că
toată mintea şi grija lor o au pironită spre agoniselile cele vremelnice şi putrede
şi se biruiesc de slava lumii celei deşarte, iar pentru lucrarea poruncilor nici o purtare
de grijă nu au. Şi acestea li se întâmplă lor numai pentru împuţinarea credinţei, adică
se biruiesc de slava cea deşartă şi se îngrijesc de agoniselile cele vremelnice. Iar mai
vârtos şi cei ce s-au învrednicit mângâierii celei duhovniceşti, de se vor afla întru
împuţinarea credinţei unii ca aceştia lesnicioşi sunt a se învoi cu gândurile şi cu
cugetele necuvioase care spurcă şi întunecă mintea. Unii ca aceştia, chiar de s-ar fi
învrednicit mângâierii celei duhovniceşti şi li se pare a călători pe cale, rătăcesc însă
întru neumblat drum şi nu în cale. Pentru că mare păcat este a se învoi cineva cu
cugetele şi cu gândurile cele necuvioase. Şi precum pruncul cel mic, nehrănindu-se de
doică, nu poate să fie viu, ci moare, tot aşa nu este cu putinţă a fi cineva rob al
păcatului şi a călători cu Dumnezeu. Şi cât urăşte Dumnezeu păcatul! Pentru păcatul
unui singur om au căzut în moarte, într-o clipită, douăzeci şi cinci de mii din fii lui
Israel, poporul cel întâi născut al lui Dumnezeu. Oare nu era hărăzit de la Dumnezeu
norodului acesta, adică fiilor lui Israel, ca să meargă în pământul făgăduinţei? Dar
pentru necredinţa inimii şi necurăţia lor, patruzeci de ani au umblat rătăcindu-se prin
pustie pe căi neumblate. Şi nu numai că nu s-au învrednicit a ajunge în pământul
făgăduinţei, ci încă nici al vedea nu s-au învrednicit. Numai Moise l-a văzut atunci,
aproape de adormire, adică când era să se ducă din viaţă. Atunci a zis Domnul lui
Moise: „încredinţează pe norodul acesta lui Iisus al lui Navi căci tu vei adormi”. Şi
iarăşi a zis Dumnezeu lui Moise: „Iată Pământul Făgăduinţei. Vezi-1 pe el, dar nici tu
nu vei merge într-însul pentru că nu M-ai cinstit înaintea fiilor lui Israel şi n-ai lovit
piatra pentru curgerea apei cu toiagul tău după porunca care ţi-am poruncit Eu, ci ai
lovit-o cu trufie şi cu mânie”. Vedeţi iubiţilor câtă depărtare de Dumnezeu se face
pentru nelucrarea poruncilor! Moise, căruia îi strălucea faţa mai mult decât soarele,
încât fii lui Israel nu putea să caute la ea pentru strălucirea darului Preasfântului Duh
care locuia într-însul, pentru o poruncă mică la prima vedere, nu s-a învrednicit a
merge în pământul Făgăduinţei. Deci depărtarea de Dumnezeu nu s-a zis pentru Moise
căci Moise era plin de credinţă şi de strălucirea darului Celui Preaînalt! ci s-a zis
pentru învârtoşarea şi necredinţa cea plină de necurăţie a norodului care, după ce a
intrat în pustie, cârtea şi răpşea asupra lui Moise. De aceea, nu numai că nu s-a
învrednicit a ajunge în pământul Făgăduinţei [poporul, adică- n.n.], ci nici chiar a-1
vedea nu 1-a văzut, ci numai a umblat rătăcindu-să întru neumblată cale şi nu în cale,
după cuvântul Domnului, Care a zis: ,,Că m-am jurat întru mânia mea, nu vor intra în
odihna mea”. Asemenea sunt şi cei ce îndrăznesc a începe rugăciunea lui Iisus dar vor
avea puţină credinţă. Adică, de vor fi puţin credincioşi, puţină purtare de grijă vor
avea pentru lucrarea acestei sfinte rugăciuni şi multă silinţă şi sârguinţă vor arăta spre
lucrurile şi agoniselile cele pământeşti şi vremelnice. Unora ca acestora li se pare că
merg pe calea cea bună, dar ei rătăcesc pe drumuri neumblate şi nu pe cale. Că
singură gura Domnului grăieşte, zicând: „Nu vă îngrijiţi ce veţi mânca şi ce veţi bea
sau cu ce vă veţi îmbrăca. Vedeţi păsările cerului că nici seamănă, nici seceră şi nici
în jitniţă nu adună şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte pe ele. Şi căutaţi mai întâi
împărăţia cerului şi toate se vor adăuga vouă”. Şi chiar şi cei care s-au sfinţit lui
Dumnezeu, dacă se vor pleca puţin câte puţin spre gândurile sau spre cugetele cele
pătimaşe şi se vor învoi cu ele, care spurcă şi întunecă mintea, de la acestea [adică de
la feţele sfinţite- n.n.] să depărtează Dumnezeu şi rămân de batjocura vrăjmaşilor,
adică a viclenilor draci. Căci Samson cel tare cel deosebit între oameni, adică mai ales
decât toţi oamenii şi sfinţit lui Dumnezeu din pântecele maicii sale, cel învrednicit a
avea multă putere şi întru mari minuni şi mai înainte de naştere prin îngeri vestit ca şi
Ioan, fiul Zahariei au nu pentru că şi-a pângărit sfintele sale mădulare spre plecarea
păcătuirii s-a îndepărtat Dumnezeu de la dânsul şi l-a lăsat pe el vrăjmaşilor lui?
Vedeţi iubiţilor, câtă stricăciune, sufletească şi trupească, se face din cauza
împuţinării credinţei? Dintru aceasta se face lenevirea spre lucrarea poruncilor, din
aceasta plecare spre a păcătui. Din aceasta a fi iubitor de agoniselile cele pământeşti şi
de slava lumii celei deşarte. Deci iubitorilor de cele duhovniceşti: să nu fim
iubitori de agoniselile cele vremelnice, care sunt stricătoare de suflet şi pierzătoare, ci
să fim sârguitori şi iubitori la lucrul lui Dumnezeu, slujindu-I Lui şi cinstindu-L pe El
prin lucrarea sfintelor Lui porunci. Şi să ne aprindem cu dorul cel către Dânsul din zi în
zi, cu credinţă şi cu smerenie, căci aceasta este calea cea adevărată şi neînşelată.
Fierbinţeala la rugăciune este fie de la draci, fie din fire. Cea din fire este atunci când
cineva are vreo rudenie îndepărtată şi jeleşte dorind să o vadă pe ea, şi nu are nici o
înlesnire spre aceasta. Se face şi când are cineva dragoste pătimaşă spre oareşicare
faţă, care este pricinuitoare de pierzare de suflet, şi doreşte să se întâlnească ea dar nu
are nici o înlesnire spre aceasta. Această fierbinţeală se naşte şi la cei ce îşi împlinesc
dorirea lor cu agonisirea aurului şi argintului, care agonisire, după cuvântul Sfântului
Apostol Pavel, este rădăcina a toată răutatea. Lucru care este jalnic şi vrednic de
nemângâiată plângere căci această patimă i-a aruncat pe cei mai mulţi în prăpastia
pierzării! Şi încă şi acum unii dintre cei ce sunt biruiţi de acea patimă aicea de faţă
sunt şi aud ei prea bine aceste cuvinte înfricoşătoare! Dar ce fac? Cugetă cu inima lor
zicând: „Cine ştie, poate nu va fi aşa precum spun aceste cuvinte înfricoşătoare! Poate
lucrurile se vor întâmpla întru alt chip”. Şi astfel, nu numai că nu se pocăiesc, ci încă
şi pe cei ce au ei lesnire asupra lor îi asupresc şi îi necăjesc, făcând iconomie spre a-şi
păstra aurul şi argintul lor, ca nu cumva să cheltuiască dintr-însul. Şi acestea li se
întâmplă lor a nu crede cu inima şi a nu înţelege cu mintea numai şi numai din
împuţinarea credinţei lor. Căci şi Iuda cel rău credincios a auzit înfricoşatele
cuvinte a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Carele îi zice că mai bine ar fi
fost a nu se fi născut omul acela care va să dea la vânzare pe Fiul Omului pentru
agonisirea argintului. Acestea, rău credinciosul Iuda, toate le auzea bine dar nu
înţelegea şi nici nu credea cu inima, fiindu-i mintea întunecată cu turbarea iubirii de
argint. Şi n-a înţeles până când şi-a agonisit lui şi spânzurare şi pogorâre în prăpastia
iadului! Aşa şi în vremea de acum: cei întunecaţi la minte cu turbarea iubirii de
agoniseală, aud şi ei prea bine aceste înfricoşate cuvinte dar întunecarea minţii nu-i
lasă să înţeleagă sau să se pocăiască. Ci încă se sârguiesc ca şi pe cei mai mici să-i
asuprească şi să-i necăjească. Unii ca aceştia îşi agonisesc lor însuşi pogorâre în
prăpastia pierzării, iar cei ce înţeleg şi cred cu inima şi să pocăiesc cu adevărată
pocăinţă, vor fi îmbrăţişaţi şi primiţi de Dumnezeu, la fel ca şi vameşul şi curva şi fiul
cel curvar pe care l-a îmbrăţişat, în ceata drepţilor rânduiţi. Că ştie Domnul a face
pe curva, care s-a pocăit cu adevărată pocăinţă, mai curată şi decât pe fecioară. Dar nu
cu prelungire să-i fie pocăinţa, zicând: că ne vom pocăi mâine sau poimâine, căci
mulţi sunt în iad dintre acei ce zic că se vor pocăi mâine sau poimâine. Noi nu ştim
ziua sau ceasul ducerii noastre din viaţă.
Dulceaţa în rugăciune să face şi de la doctorii cei amari, adică de la vicleni draci. Cea
de la draci pricinuieşte tulburare, iar cea adevărată, din rugăciune, aduce pace şi
smerenie. Iar fierbinţeala cea din rugăciune, suspină cu zdrobire dintru adâncul
inimii şi ca din şipote izvorăsc lacrimi din ochi, lacrimi pentru dragostea şi dorul cel
către Dumnezeu. Atunci şi mintea, cu mare strigare, strigă: „Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă" şi pe toţi oamenii îi vede înaintea lui ca
pe îngerii lui Dumnezeu, iară pe sine se vede praf şi cenuşă şi îi vine a să tăvăli pe supt
picioarele tuturor oamenilor pentru dragostea Domnului. Şi încă şi de multe ori îi vine şi
a se ascunde de vederea oamenilor. Cei ce au ajuns la măsurile acestea, aceia s-au
învrednicit de mila lui Dumnezeu, adică de rugăciunea cea adevărată şi neînşelată care
de-a pururea se lucrează cu mintea în inimă. Şi ori şezând sau dormind, ea să lucrează. Şi
chiar şi la deşteptarea din somn o află pe ea, foarte cu mare liniştire lucrându-se. Şi nici
un cugeţel nu se atinge atunci de minte, ci numai singure cuvintele rugăciunii se
lucrează, cu dulceaţă, în inimă. Acestei sfinte lucrări a minţii îi ajută, precum s-a zis
mai sus , după lucrarea poruncilor şi a tuturor faptelor celor bune, străinătate
a.
întrebare:Ş i ce este străinătatea?
Răspuns:

Străinătatea este ca oriunde se va afla lucrătorul ori la linişte sau între fraţi sau în
altă parte, să se aibă pe sine ca un străin nemernic şi ca mai micul tuturor. Zice
Sfântul Calist, Patriarhul: mai întâi decât toate înţelegerile, râvnitorul la cele
duhovniceşti trebuie să ştie, încă de la început, că atenţia minţii nu trebuie să-i fie la
jumătatea inimii mai ales în ceasul rugăciunii şi nici în josul inimii, ci deasupra ei să
păzească mintea.
Deci aceste dumnezeieşti scurte cuvinte care sunt adunate din Sfintele Scripturi s-au
scris prea prost, adică cu prostime. Dar ele sunt uşor de înţeles chiar şi de pruncii cei
mici. Pentru că multe sunt noianurile învăţăturilor dumnezeiştilor Părinţi prin
Sfintele Scripturi, dar cu anevoie de înţeles pruncilor, adică noilor începători. Pentru că
noii începători sunt ca şi pruncii cei mici care primesc, în micile şi slabele lor mânuţe,
în loc de peşte, şarpe, şi în loc de pâine, cărbune de foc, neştiind ce fac. Aşa sunt noii
începători. Iar mai vârtos sunt aşa cei care nu iau aminte la Sfintele Scripturi şi nici
sfătuire duhovnicească nu au. Unii ca aceştia, în loc de cele bune, primesc cele rele şi în
loc de dar, înşelăciune. Şi încă se şi bucură, neştiind ce fac, socotind că primesc daruri.
Pentru aceasta, în această sfântă lucrare a minţii trebuie multă sfătuire
duhovnicească şi citirea Sfintelor Scripturi cu înţelepciune şi cu multă luare aminte, iar
nu atenţie spre agoniselile şi lucrurile cele vremelnice, ca să nu ne înşelăm. Pentru că
vrăjmaşul nu încetează a se sârgui să înşele nu numai pe cei noi începători sau pe cei
mijlocii, ci încă şi pe cei desăvârşiţi. Stăpânitorul lumii acesteia, cu mare sârguinţă caută
ca nu numai pe unul sau pe doi să-i piardă, ci, răcnind ca un leu, se sârguieşte ca pe
toată lumea să o înghită. Deci, precum s-a zis mai sus, smerenia şi mărturisirea
dreaptă sfărâmă toate înşelăciunile şi mrejele vrăjmaşului. Dar mai vârtos smerenia,
după cuvântul Sfinţilor îngeri care l-au zis către Sfântul Grigorie, ucenicul Sfântului
Vasile cel Nou, atunci când a fost răpit în vedenie până la Sfânta Cetate a Ierusalimului
cel de sus. Că după multe soboare de drepţi ce au venit şi s-au rânduit în Sfânta Cetate,
au mai venit şi un sobor mare de mireni şi s-a rânduit şi acesta în Sfânta Cetate. După
aceştia, mai veni la judecată şi un soboraş mic de călugări şi se rândui în muncile
cele veşnice. Iar Sfântului Grigorie, fiindu-i cam ruşine pentru că cinul călugăresc se
numeşte neam sfânt! a zis către Sfinţii îngeri care îl duceau că erau doi, unul îl ţinea
de o suptsuoară şi celălalt de cealaltă: „Ce poate fi lucrul acesta, domnii mei? Că
soborul cel mare de mireni se rândui în Sfânta Cetate, iar soboraşul acesta mic de
călugări se rândui în muncile cele veşnice”. Atunci Sfinţii îngeri au răspuns, zicând:
„Fiule, la vremea de apoi, tot neamul călugăresc şi duhovnicesc se va porni spre
pierzare!” Şi iarăşi îndrăznind Sfântul Grigorie, a întrebat pe Sfinţii îngeri, zicând: „Dacă
aşa este domnii mei, apoi cine să va mântui?” Răspuns-au lui Sfinţii îngeri: „Acela ce va
iubi sărăcia de bună voie şi prigoana şi smerenia. Acela se va mântui”.
Deci, iubitorilor de Hristos, să ne sârguim şi noi a iubi smerenia, sărăcia de bună voie şi
prigoana. Că şi Domnul nostru Iisus Hristos, când pe pământ s-a pogorât şi cu
oamenii împreună a petrecut pentru dragostea noastră, multă smerenie a arătat şi sărăcie
de bună voie a primit. Şi de cei cu arme şi cu furci fiind gonit, nu s-a tăinuit, ci bătăi şi
scuipări a primit şi cu moarte de ocară pe cruce a fost răstignit şi omorât. Şi prin
vărsarea sfântului şi scumpului Sângelui Său şi prin slăvită învierea Lui cea de-a treia
zi, a dăruit învierea la toată lumea şi bucurie. Deci, dacă Domnul Izbăvitorul şi
Mântuitorul nostru, toate acestea de bună voia Sa a primit a le pătimi şi din blestemul
strămoşului Adam, cel venit prin călcarea poruncii, bine a voit a ne mântui, apoi cu cât
mai vârtos, nouă păcătoşilor, ni se cuvine a ne smeri şi toate durerile şi scârbele aici,
în veacul acesta, a le primi şi a le pătimi pentru dragostea Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, Celui preadulce şi iubitor de oameni, izbăvindu-ne de pierzarea aceia pe
care au zis-o Sfinţii îngeri şi de muncile cele veşnice, şi împărăţiei Cerului
învrednicindu-ne, ştiind că toate acestea de aici sunt schimbăcioase şi nestatornice şi
viaţa noastră puţină este, iar zilele noastre degrab trec ca umbra norului înaintea
soarelui şi ca floarea câmpului. Deci acestea văzându-le noi cum că sunt adevărate, să
rugăm cu multă zdrobire, din adâncul inimii, pe milostivul Dumnezeu, să ne dea
umilinţă şi vreme de pocăinţă. Că acum este vremea pocăinţei şi a lucra poruncile.
Acum este vremea a ne smeri. Acum este vremea plângerii. Deci să plângem dar; să
plângem acum ca să nu plângem atunci, adică acolo unde nu foloseşte plângerea sau
lacrimile. Că singură gura Domnului grăieşte, zicând: „Fericiţi sunteţi care plângeţi
acum, căci veţi râde”. Şi nu numai cu Sfânta şi dumnezeiasca sa gură ne-a învăţat, ci şi
cu însuşi lucrul ne-a arătat. Că treizeci şi trei de ani pe pământ a petrecut şi cu oamenii
a vieţuit şi nimenea din oameni nu l-a văzut niciodată râzând, dar plângând de multe
ori. Şi pentru ce plângea Mieluşelul lui Dumnezeu, Cel ce singur este fără de păcat şi
pentru noi, fără de păcat, s-a făcut om? Plângea Iubitorul de oameni, şi oare pentru ce
plângea, fără de păcat fiind, fără numai şi numai pentru noi păcătoşii, arătându-ne cu
lucrul că se cuvine a ne smeri şi a plânge pentru păcatele noastre şi a dori lumea cea de
acolo, căci aicea în pământ străin ne aflăm? Deci să ne silim cu sârguinţă, şi să ieşim
din pământul cel străin, şi să mergem în patria noastră cu cucernicie, cu smerenie şi cu
cinstirea de Dumnezeu. Adică să cinstim pe Dumnezeu prin lucrarea Sfintelor Lui
porunci ca să fim şi noi următori dumnezeieştilor Părinţi celor de demult care,
prin lucrarea Sfintelor Lui porunci ziua şi noaptea, cu smerenie şi cu multă dragoste, au
slujit Domnului şi au călătorit pe calea cea strâmtă. Că singură gura Domnului a zis:
„strâmtă este calea care duce la împărăţia Cerului şi largă este calea care duce în
pierzare”. Da! Până ce duce în pierzare largă este dar după ce ai intrat acolo, vai şi
iarăşi vai! Cine va putea să spună strâmtoarea şi plângerea şi scrâşnirea dinţilor! Şi
viermele cel neadormit şi putoarea cea nesuferită care iese de acolo! Deci tot
credinciosul şi creştinul cel pravoslavnic, auzind de aceste înfricoşate munci, nu este cu
putinţă a nu se umili şi a nu plânge cu multă zdrobire din adâncul inimii. Asemenea
este şi cu calea cea strâmtă. Până ce duce la împărăţie este strâmtă, dar după ce s-a
învrednicit cineva a intra în ea cine va putea spune desfătarea şi mângâierea care este
acolo şi bucuria cea neasemănată şi nedumerită de mintea omenească a celor ce s-au
învrednicit a vedea frumuseţea îngerilor celor străluciţi şi luminaţi? Şi mirosul florilor
raiului celor cu dumnezeiască mireasmă? Şi cu rugăciunile acelora, adică a Sfinţilor
îngeri şi ale tuturor plăcuţilor lui Dumnezeu, să fim şi noi păcătoşii umbriţi şi acoperiţi
de mrejele şi de cursele vrăjmaşului. Iar cu rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu,
Prea Sfintei Stăpânei noastre Fecioarei Maria, să ne învrednicim milei Domnului,
Fiului Sfinţiei Sale şi Cuvântul Tatălui, Căruia se cuvine mărirea, cinstea şi
închinăciunea, împreună cu Cel fără de început al lui Părinte şi cu Preasfântul şi
bunul şi de viaţă făcătorul Duhul Lui, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Să mai facem puţină descoperire şi pentru norodul care nu s-a învrednicit a merge în
pământul Făgăduinţei [poporul iudeu- n.n.], ci numai a umblat rătăcindu-se întru
neumblată şi nu în cale. Şi calea cetăţii de locuit n-au aflat; flămânzind şi însetând,
sufletul lor într-înşii se sfârşea. în pământul Făgăduinţei acel norod; pe care
Dumnezeu cu minuni prin toiagul lui Moise l-a trecut Marea Roşie şi l-a dus în pustie
izbăvindu-1 pe el din robia lui Faraon, nu s-a învrednicit a merge. Şi nu numai că nu
s-a învrednicit a merge în pământul Făgăduinţei, ci încă nici al vedea pe el nu s-a
învrednicit, ci au rămas oasele lor în pustie, după cuvântul Domnului carele a zis că:
,,M-am jurat întru mânia Mea, nu vor intra întru odihna Mea pentru necredinţa şi
învârtoşarea inimii lor”. Şi numai doi din tot norodul acela s-au învrednicit merge
în pământul Făgăduinţei, adică Isus a lui Navi şi Halev. Aceştia au băgat adunarea în
pământul pe care Dumnezeu l-a dat lor, adică pe norodul ce se pornise după ce a intrat
în pustie, că erau patruzeci de mii cu numărul. Şi a grăit Domnul către Moise, zicând:
„Ia toiagul tău şi adună adunarea. Tu şi Aaron, fratele tău, grăiţi către piatră înaintea lor
şi va da piatra apele sale şi veţi scoate apă din piatră şi veţi adăpa adunarea şi
dobitoacele lor”. Şi a luat Moise toiagul de dinaintea Domnului, după cum i-a
poruncit lui Domnul, şi a adunat Moisi şi Aaron, fratele său, adunarea înaintea pietrei,
şi au zis către ei: „Ascultaţi-mă cei neascultători, a doua oară din piatră voi scoate
vouă apă”. Şi rugându-să Moisi, mâna sa a lovit piatra cu toiagul său de două ori şi a
ieşit apă multă şi a băut adunarea şi dobitoacele lor. Şi a zis Domnul către Moisi şi către
Aaron, fratele său: „Pentru că nu aţi crezut şi pentru necredinţa voastră nu M-aţi cinstit,
adică nu aţi vrut să Mă sfinţiţi înaintea fiilor lui Israil, pentru aceasta nu veţi băga voi
adunarea în pământul pe care l-am dat Eu lor”. Şi a fost prin voia lui Dumnezeu
povăţuit şi dus norodul acesta de Isus a lui Navi şi de Halev în pământul Făgăduinţei. Şi
după ce le-a dat Dumnezeu în stăpânire cetatea, a poruncit lui Isus a lui Navi ca pe toţi
cei ce locuiau în cetate să-i taie cu sabia. Şi aşa s-a împlinit porunca Domnului, că
i-au tăiat de la mic până la mare, iar pe împăratul cetăţii, adică pe stăpânitorul
pământului aceluia, a poruncit Dumnezeu să-1 spânzure pe lemn, poruncă care s-a
împlinit şi cu lucrul. Şi l-au spânzurat pe un lemn strâmb, iar pe Isus al lui Navi, pentru
credinţa şi curăţenia inimii lui, l-a proslăvit Dumnezeu a fi stăpânitor al cetăţii şi
pământului aceluia.
Deci acestea nu s-au scris pentru altceva, ci numai şi numai pentru aceasta s-au scris ca
să înţelegem şi să vedem luminos cât iubeşte şi întăreşte şi de câte-i învredniceşte
Dumnezeu pe cei ce iubesc poruncile Lui şi le lucrează pe ele. Şi iarăşi, cât urăşte şi
pedepseşte Dumnezeu pe cei necredincioşi şi nesupuşi poruncilor Lui. Căci pentru
nelucrarea poruncilor pedepseşte, şi pogorâre în iad se face precum şi cu acest
necredincios împărat al cetăţii din pământul Făgăduinţei pe care Dumnezeu prin
Isus a lui Navi l-a pedepsit şi pogorâre la iad i s-a făcut lui. Aşa şi în vremea de acum:
cei necredincioşi şi nesupuşi poruncilor lui Dumnezeu, chiar dacă toate li se fac lor
deplin şi după voia lor mănâncă şi beau, dar pedeapsa lui Dumnezeu şi pogorârea în iad
îi aşteaptă pe ei. Precum de demult în ziua ispitirii, ispititorii de Dumnezeu mâncau şi
beau şi încă şi mâncarea fiind în gura lor, mânia lui Dumnezeu s-a suit peste dânşii şi a
ucis pe cei mai mulţi ai lor. Iar pe cei ce iubesc poruncile lui Dumnezeu şi le lucrează
pe ele, îi aşteaptă suirea la Ierusalimul cel de sus şi mângâierea cea necuprinsă de
mintea omenească.
Fericit este călugărul care a murit lumii acesteia căci viu este lumii celei de dincolo. Iar
călugărul care n-a murit lumii acesteia, mort este lumii celei de dincolo şi viu
muncilor celor veşnice unde nu este răsuflare sau alinare de iuţimea durerilor celor de
acolo. Călugăr este cel ce de toate s-a despărţit şi cu toate s-a împreunat, adică s-a
despărţit de cele vremelnice şi s-a împreunat cu cele veşnice. Fericiţi sunt tinerii
călugări care din pruncie s-au afierosit pe sine a fi ostaşii lui Hristos. Fericiţi sunt
cei ce au păzit întreagă fecioria căci aceia sunt pârgă bine primită Mielului lui
Dumnezeu şi ei sunt mai aproape decât toţi de scaunul dumnezeirii. Fericiţi sunt şi cei
bătrâni, şi încă şi cei ce au avut însoţire şi au lăsat pe soţiile lor şi pe fii lor şi au urmat
Sfintei Evanghelii, căci şi aceia feciorelnici vor fi şi lăcaşuri ale Preasfântului Duh
numai de vor împlini cu lucrul ceia ce au făgăduit la primirea îngerescului chip prin
care darul Celui Preaînalt să ne umbrească şi să ne păzească de toată răutatea ce se
numeşte răutate veche! Fericit este călugărul care s-a asemănat turturelei aceleia ce şia
pierdut soţia sa. Căci după pierderea soţiei sale, de multă jale şi mâhnire este
cuprinsă! Nu mai bea apă limpede, ci mai întâi o turbură pe ea şi apoi o bea, nici pe
ramură verde nu mai stă, ci sade pe crenguţă uscată, tânguindu-se şi jelind pe dorita ei
soţie. Şi nu se poate a se mângâia de nimic, ci numai umblă, rătăcind prin munţi şi
prin văi, căutându-şi pe dorita ei soţie. Călugărul cu adevărat călugăr, este
asemenea acestei tânguitoare şi jalnice turturele. Pentru că el, după ce a lăsat slava
lumii celei deşarte şi s-a îmbrăcat cu cinstitul şi cerescul chip, de-a pururi este
arzându-şi inima lui cu multă jale şi dorind pe Cel despre care Filip striga cu mare
glas, zicând: „Veniţi de vedeţi, aflat-am pe cel dorit adică pe Hristos Cel preafrumos,
Mieluşelul lui Dumnezeu şi Mântuitorul sufletelor noastre”. Iar de cele vremelnice ale
veacului acestuia nu se bucură şi nici nu se mângâie, ştiind că toate sunt schimbătoare
şi nestatornice, ci mai vârtos plânge şi se mâhneşte pentru păcatele sale. Căci omul,
măcar numai o zi de va fi în viaţă, nu este cu putinţă să fie fără de păcat. Şi nici un
păcătos nu poate a merge către Cel dorit şi Milostiv de nu-şi va spăla păcatele cu
lacrimile sale, cu pocăinţa şi cu mărturisirea cea adevărată. Căci din cauza milostivirii
lui Dumnezeu fugea Iona proorocul de la faţa Lui şi nu vroia să propovăduiască
pierzarea cetăţii, după porunca pe care a primit-o, ci zicea: „Doamne, ştiu că eşti
milostiv şi că, văzând plângerea şi lacrimile lor, Te vei milostivii spre dânşii şi nu vei
pierde cetatea, iertându-le lor păcatele, iar propovăduirea mea va rămânea
mincinoasă”. Căci plângerea şi lacrimile nu numai de pierzare izbăvesc pe cei ce plâng,
ci încă şi lăcaşuri ale Preasfântului Duh îi fac pe ei, precum şi pe sfinţii cei mari i-au
făcut, care, cu curgerile lacrimilor, nerodirea pustiului au lucrat şi cu suspinurile cele
dintru adânc spre însutite osteneli o făceau roditoare, luminând toată lumea cu
strălucirea minunilor.

A Sfântului Nil Sinaitul, cap. 3

,,Chiar dacă ţi se pare a fi cu Dumnezeu, păzeşte-te de dracul curviei pentru că este
foarte înşelător şi prea pizmaş, voind a fi mai iute decât mişcarea şi trezvia minţii tale
şi de la Dumnezeu a o smulge pe ea [adică pe minte- n.n.] când stă lângă Dânsul cu
bună cucernicie. Dacă porţi grijă de rugăciunea cea curată, pregăteşte-te a-i întâmpina
pe draci şi aşteaptă venirea lor, răbdând cu vitejie bătăile de la dânşii. Căci că fiarele
cele sălbatice vor năvăli asupra ta şi tot trupul tău îl vor răni. Cei puţin credincioşi se
înfricoşează auzind de năvălirea şi de rănile dracilor şi se îndoiesc a se îndeletnici cu
rugăciunea cea tainică. Iar cei binecredincioşi, nu numai că nu se îndoiesc şi de
vicleniile şi rănirile viclenilor draci nu se înfricoşează, ci încă şi cu mare bucurie să
înarmează asupra lor, îndeletnicindu-se cu rugăciunea cea curată şi gonind toate taberele
viclenilor draci cu mare goană, le alungă cu puterea lui Hristos, a Domnului şi
Mântuitorului nostru Cel mult milostiv. Călugărul, prin rugăciunea cea curată, simte
căldura inimii. Şi dacă va fi căldura inimii cea adevărată şi neînşelată, semnul
neînşelăciunii este dat de locul unde este căldura, adică în adâncul inimii. Iar de va fi
căldura adusă în inimă de la viclenii draci, atunci mintea nu este lucrătoare, adică nu
se adună în inimă, ci se poartă ca o oarbă pretutindeni prin toate nimicurile. Aşadar,
să înţeleagă fiecare că acesta este semnul înşelăciunii: când mintea este nelucrătoare.
Deci acestea nu s-au scris spre împuţinarea celor ce lucrează rugăciunea cea din
inimă, ci s-au scris pentru iscusinţa şi folosul lor, ca adică să se silească să-şi facă şi
mintea lucrătoare, adunându-o pe ea acolo unde este căldura, adică în adâncul inimii.
Dreptul care are şi înţelepciune este asemenea lui Dumnezeu şi semnul înţelepciunii
acesta este că înţeleptul este sfetnic bun tuturor. Înţeleptul niciodată nu grăieşte cu
asprime şi nici nu se iuţeşte. Toate cuvintele lui sunt line şi cu bună primire, veselind
inimile tuturor celor ce le aud pe ele. Înţeleptul, chiar de va fi şi în treaptă, nu se
trufeşte şi nici nu se mândreşte, ci mai mult se smereşte, urmând Mielului lui
Dumnezeu, adică Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, silindu-se a împlini
poruncile Lui. Dreptul cel înţelept, chiar de se va afla şi în treapta judecătoriei, adică
de va fi judecător, cele ce i se spun lui de la pârâşi nu le crede pe ele imediat şi nici nu
rânduieşte grabnic la pedepse pe cei pârâţi, ci mai întâi, cu mare înţelepciune şi cu
bună luare aminte, cercetează, pentru ca luminos, adică cu bună adeverinţă, să afle
pricina. Şi după ce a aflat-o pe ea, atunci, prin dreaptă judecată, pune la cale
cuviincioasa sa rânduială, păzind cuvintele Domnului Care a zis: „Cu ce judecată veţi
judeca, cu aceia veţi fi şi voi judecaţi. Şi cu ce măsură veţi măsura, cu aceea şi vouă
se va măsura”. De asemenea, păzeşte şi cuvintele Apostolului, care zice: „De va
cădea cineva în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi pe unul ca acela cu
duhul blândeţii, păzindu-vă pe sine să nu cădeţi şi voi în ispită”. Şi aşa, înţeleptul ce
se afla întru stăpâniri, toate lucrările sale cu bună socotinţă şi cu mare înţelepciune le
face, silindu-se şi sârguindu-se a fi plăcute Stăpânului a toată zidirea, adică Domnului şi
Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dreptul de auzul cel rău nu se va teme şi orice i se va
grăi lui împotrivă, el nu să tulbură, nici se scârbeşte, ci zice: „De s-ar rândui asupra
mea tabără nu se va înfricoşa inima mea. De s-ar scula asupra mea război întru aceasta
eu nădăjduiesc. Una am cerut de la Domnul, aceasta o voi căuta, ca să locuiesc în casa
Domnului în toate zilele vieţii mele”.

A Sfântului Petru Damaschin
„Ce se cuvine a face cel ce este biruit de orice fel de patimă?

Se cuvine a se împotrivi
ei cu mare sârguinţă, dacă vrea să scape de muncile cele veşnice şi de iuţimea focului
nestins şi a se învrednici de mila lui Dumnezeu. Să zicem, de pildă, pentru patima
curviei. Dacă cineva se bântuieşte de patimă spre o oarecare faţă, i se cuvine unuia ca
acesta a se îndepărta cu totul de acea faţă şi de vorbirea împreună cu ea şi de atingerea
hainelor şi încă şi de mirosire căci, în toate acestea de nu se va păzi, împlineşte toată
patima şi preacurvia şi locaş al dracilor se face; lucru jalnic şi vrednic de
nemângâiată plângere din cauza întunecării minţii unora ca acestora! Cum de nu-şi aduc
ei aminte de cugetarea aceia pe care au avut-o atunci când au ieşit din lumea cea
deşartă [se referă la monahi- n.n.] şi au călătorit la această duhovnicească călătorie
şi îngerească vieţuire? Cum de nu-şi aduc aminte de osârdia pe care o aveau când au
intrat prin poarta mănăstirii atunci, în vremea venirii lor? Cum de nu-şi aduc aminte de
făgăduinţa aceia pe care au făcut-o la primirea cinstitului şi îngerescului chip? Dintre
cei ce sunt biruiţi de acea patimă, unii şi acum sunt aici de faţă şi aud şi ei prea bine de
înfricoşatele munci! Iar de cei ce se pocăiesc, nu numai că toate cetele cereşti se bucură,
ci încă şi Domnul îi aşteaptă pe ei cu braţele deschise, primindu-i şi îmbrăţişându-i.
Iar pe cei ce cu nebăgare de seamă petrec şi nu se pocăiesc, îi aşteaptă pogorârea în
prăpăstiile iadului şi viermii cei neadormiţi. [Mai pe larg despre acestea a se vedea
Filocalia, vol.5-n.n.].

A Sfântului Ioan Gură de Aur

„Omul ce va greşi şi va păcătui înaintea lui Dumnezeu, iar mai pe urmă se va căi şi
se va îngreţoşa de păcatele sale şi va părăsi acele pângărite păcate ale lui şi va conteni
de a mai păcătui înaintea lui Dumnezeu şi va începe a posti cu multă înfrânare şi îşi va
veşteji trupul său şi îşi va usca oasele sale cu foamea şi cu setea şi cu plângerea şi cu
vărsarea lacrimilor celor din toate zilele, cu nimic nu se va folosi de aceste multe
osteneli ale lui până când nu-şi va spune şi nu-şi va mărturisi toate păcatele
sale duhovnicescului său părinte, luând de la dânsul dezlegare şi iertare de păcate.
Pentru că lui [adică duhovnicului- n.n.] i s-a dat pe pământ dumnezeiasca putere de a
lega şi a dezlega şi a ierta păcatele oamenilor, precum şi Proorocul zice: ,,întâi, spuneţi
tu şi mărturiseşte toate păcatele tale şi atunci vei lua îndreptare şi iertare şi uşurare de
sarcina cea grea a păcatelor tale”. Iar cel ce se numeşte răutate veche, vrăjmaşul
nostru diavolul, ştiind aceasta, că prin spunerea şi mărturisirea păcatelor la
duhovnicescul părinte omul ia dezlegare şi iertare şi uşurare de toată sarcina cea grea
a păcatelor sale, foarte se sileşte şi se nevoieşte ca să smintească şi să oprească şi
nicidecum să nu lase pe om, nici măcar cu gândul, să se gândească la mărturisire.
Aşa au ieşit mulţi din această lume amăgitoare fără mărturisire şi dezlegare şi iertare
pentru cele ce au păcătuit întru petrecerea vieţii celei vremelnice, lucru care este
preaînfricoşat! Mult jalnică şi vrednică de nemângâiată plângere este această despărţire
şi ducere din lumea aceasta a acestora, necâştigându-şi ei câtuşi de puţină uşurare de
sarcina cea grea a păcatelor lor. Iar pe cei ce cu adevărată mărturisire se mărturisesc
şi cu multă osârdie se pocăiesc şi canonul cel ce li s-a dat de la duhovnicescul lor
părinte bine îl păzesc, pe aceia în vremea ducerii din lumea această amăgitoare,
adică la darea sufletului, îngerii îi întâmpină pe ei, făcându-le lor mângâiere şi
preaslăvită cinste, cu multă dragoste primindu-i pe ei ca şi pe nişte doriţi prieteni ai lor,
bucurându-se şi veselindu-se, şi cu multă dragoste călătoresc împreună cu dânşii la
Ierusalimul cel de sus. Cu ale căror rugăciuni, să ne învrednicim şi noi păcătoşii
acelei preaslăvite fericiri şi sfinte mângâieri. Amin


ARHIVA BLOG

ICOANA MD

MD. POCEAEV