DOAMNE AJUTA!
În 1530, în Kerkira, aflată sub ocupaţie veneţiană, un tânăr cinstit, pe nume Ştefan, se întorcea într-o zi din oraş în satul lui. Pe drum a întâlnit şi alţi călători şi mergeau astfel împreună. Deodată au observat în depărtare câţiva tineri care transportau făină de la moară. Cei ce-l însoţeau pe Ştefan au intrat în ispită.
- Nu le furăm făina?, îşi spuneau între ei. Nimeni nu ne vede. O vom împărţi şi o vom transporta la casele noastre.
Toţi au fost de acord cu acest plan, în afară de Ştefan.
- Este păcat! a protestat el. Şi apoi, nu vom scăpa de judecată.. Vom fi pedepsiţi ca tâlhari şi răufăcători.
Aceia erau hotărâţi însă. Şi când li s-a apropiat prada, s-au năpustit asupra tinerilor şi le-au înşfăcat făina.
Tinerii, jefuiţi şi bătuţi, au mers la casele lor şi au povestit ce li s-a întâmplat. Imediat a fost înştiinţat judecătorul, Simon Bailos, şi acela a trimis soldaţi ca să-i aresteze pe răufăcători. Soldaţii l-au arestat ca suspect numai pe Ştefan, deoarece ceilalţi dispăruseră. Acela a mers cu ei nepăsător, fiind convins de nevinovăţia lui.
Ştefan s-a justificat soldaţilor cu sinceritate, dar nu a fost crezut. L-au dus direct la închisoare. Când s-a prezentat în faţa judecătorului, i-a mărturisit din nou adevărul.
- Mergeam cu tâlharii, dar nu am luat parte la tâlhărie. Mă acuzaţi pe nedrept.
Judecătorul nu l-a crezut însă şi l-a condamnat.
- Ce pedeapsă preferi, l-a întrebat, să-ţi taie mâinile sau să-ţi scoată ochii?
Şi acela a preferat cea de-a doua pedeapsă, deoarece îi părea mai puţin dureroasă. Cu plânsete şi lamentaţii a fost condus la locul de judecată, unde a fost executată îngrozitoarea sentinţă.
Acum Ştefan, incapabil să se deplaseze, era condus de mama lui. La 18 mile de capitala insulei se afla oraşul maritim Kasiopi. Era cunoscut datorită unei biserici a Maicii Domnului pe la care treceau o mulţime de oameni spre a se închina icoanei ei făcătoare de minuni.
Ştefan se hotărăşte şi pleacă în acel oraş. Va sta în biserica Maicii Domnului şi va cere ajutor pentru săraci. S-a închinat împreună cu mama lui icoanei făcătoare de minuni şi l-a rugat pe un călugăr să-i dea o chiliuţă unde să locuiască.
Prima seară au rămas în biserică. Mama lui, foarte obosită, a adormit imediat. El însă nu s-a putut linişti din cauza durerilor.
Deodată l-a cuprins un somn uşor. Simte atunci cum îl ating două mâini care îi mângâie cavităţile ochilor. Atingerea a fost atât de reală încât s-a trezit imediat, întrebându-se cine l-a atins.
Şi, deodată, vede în faţa lui o femeie îmbrăcată în straie albe şi scăldată în lumină. S-a oprit puţin şi apoi a dispărut. Ştefan se întoarce şi vede candelele aprinse. O trezeşte pe mama lui şi o întreabă:
- Cine a aprins candelele?
- Taci şi dormi, îi spune aceea, crezând că fiul ei visează.
Acela însă insista:
- Văd icoana Maicii Domnului. Nu e închipuire ceea ce-ţi spun.
Atunci mama s-a ridicat şi i-a privit chipul cu emoţie şi nelinişte. Într-adevăr, nu-i venea să-şi creadă ochilor! Era martora unei minuni: cavităţile ochilor fiului ei aveau acum doi ochi albaştri, deşi mai înainte de orbire ochii lui Ştefan erau negri.
Imediat mama şi fiul i-au mulţumit cu lacrimi de bucurie Preasfintei Fecioare pentru ajutorul dat.
Ştirea s-a răspândit repede şi călugării au alergat să vadă ce se întâmplă.. Minunea nemaivăzută i-a cutremurat pe toţi, şi un călugăr a plecat în grabă să-i spună vestea judecătorului.
Acela, uimit, a luat cu el persoanele marcante din Kerkira şi l-au vizitat împreună pe Ştefan. I-au văzut ochii şi s-au minunat. Ca dovadă, a văzut la pleoapele ochilor semnul provenind de la fierul încins al călăului.
Judecătorul avea însă o îndoială. De aceea, când s-a întors în Kerkira, l-a chemat pe călău şi l-a întrebat:
- I-ai scos, într-adevăr, ochii lui Ştefan, aşa cum ţi-am poruncit?
- Desigur că i-am scos. Se mai găsesc încă într-un vas.
Într-adevăr, în vas se aflau doi ochi şi, bineînţeles, doi ochi negri şi nu albaştri ca cei pe care îi avea acum Ştefan.
Adevărul a ieşit la suprafaţă într-un mod mai elocvent şi mai convingător. Împăratul, după ce a aflat de Ştefan, şi-a cerut iertare şi l-a despăgubit cu daruri scumpe. După aceea a refăcut zidul bisericii sfinte a Maicii Domnului.
Lacrimile unui preot smerit
Mănăstirea Dochiariu are un alt metoc, în Halkidiki. Economul mănăstirii, părintele ieromonah Teofan, povestea adeseori sătenilor multele minuni şi faptele cele mari ale icoanei Maicii Domnului Grabnic Ajutătoarea precum şi despre grija pe care o arată credincioşilor săi creştini.
Preotul satului de multe ori a avut prilejul să asculte aceste povestiri şi se simţea de fiecare dată copleşit de atotputernicia Preacuratei şi de marea iubire pe care ea o arată prin minunile sale credincioşilor. La un moment dat preoteasa s-a îmbolnăvit şi trăgea să moară. Durerea preotului era de nedescris şi îndoită, o dată pentru moartea grabnică a soţiei şi a doua oară pentru cei patru copilaşi, care urmau să rămână orfani.
Preotul, în marea lui deznădejde, şi-a amintit de rugăciunile Maicii Domnului şi de trecerea pe care dânsa o are la Fiul său. Cu inima zdrobită şi cu lacrimi fierbinţi a început să se roage cu nădejde celei Grabnic Ajutătoare şi să o cheme în ajutor, implorând-o s-o însănătoşească pe preoteasă. Odată, în timp ce se ruga, a adormit şi în vis a văzut o femeie care l-a întrebat:
- De ce plângi?
Preotul i-a răspuns:
- Îi plâng pe preoteasă şi pe copilaşii mei ce sunt încă mici şi neajutoraţi. Atunci femeia care i se arătase i-a zis:
Eu sunt Maica Domnului cea Grabnic Ajutătoare sau Maica Domnului Dochiarissa. De vreme ce m-ai chemat, am venit să-ţi spun că preoteasa nu va muri, ci va mai trăi încă cinci ani. Zicând aceasta, femeia părea că vrea să plece. Atunci părintele a întrebat-o unde se va duce. Preacurata i-a răspuns:
- Merg jos, la părintele Teofan, căci e bolnav şi trebuie să-l cercetez şi pe dânsul.
După ce a văzut şi a auzit toate acestea, preotul s-a trezit. Dis de dimineaţă a văzut minunea: soţia lui, preoteasa, era sănătoasă şi pe deplin vindecată. S-a dus apoi la părintele Teofan şi i-a povestit lucrurile minunate care i se întâmplaseră în noaptea aceea. Părintele l-a sfătuit pe preot să meargă, aşa cum era dator, la Mănăstirea Dochiariu şi să-i mulţumească cum se cuvenea Binefăcătoarei sale.
Preotul a făcut întocmai. Când a ajuns acolo şi a văzut sfânta icoană, a recunoscut-o pe femeia care-i apăruse în vis şi care o vindecase pe preoteasă. Cu umilinţă s-a plecat şi s-a închinat Maicii Domnului Grabnic Ajutătoarea, a plâns şi i-a mulţumit pentru negrăita sa binefacere [12; 83-84].
Copilul durerii
Un creştin sărac, spoitor de vase, numit Dimitrios, a ajuns şi dânsul la Sfântul Munte, unde spera să-şi câştige pâinea cea de toate zilele. Acolo a auzit şi el, ca mulţi alţii, de minunile Maicii Domnului Grabnic Ajutătoare. Tot lucrând şi reparând ceaune stricate, cazane găurite şi farfurii ruginite, îl frământa unul şi acelaşi gând, care-i stârnea o veche şi neîmpăcată durere, aceea de a nu avea copii. Se gândea în sinea lui dacă n-ar putea Maica Domnului să scape şi inima lui apăsată de această amărăciune? Îşi zicea în sinea sa: dacă eu, un om simplu şi fără carte, sunt meşter care repară vase stricate şi găurite la Mănăstirea Maicii Domnului Grabnic Ajutătoarea, cu atât mai mult Preacurata, Mijlocitoarea cea mai puternică în faţa lui Dumnezeu, va avea voinţa şi puterea de a da viaţă, de a învia şi de a face să zămislească pântecele mort al soţiei mele, ca să dobândim şi noi un prunc. Oare nu s-a născut şi dânsa dintr-un pântece sterp? Oare n-a fost şi dânsa un prunc zămislit prin minune? O voi ruga pe preasfânta Dochiaritissa să facă şi pentru mine o minune. S-a dus dar şi a căzut cu credinţă la icoana făcătoare de minuni, rugându-se să-i dăruiască copilul cel mult dorit de inima sa. A ascultat cu toată evlavia paraclisul Maicii Domnului, pe care l-a cântat pentru el ecleziarhul, a luat după slujbă puţin mir din candela icoanei şi s-a întors acasă. Peste un an, auzea plin de o bucurie negrăită răsunând în casă un plânset dulce de prunc ce părea venit dintr-o poveste. Era plânsul băieţelului, darul sfânt pe care i-l trimisese Maica Domnului [12; 93-94].
Cum a vindecat Maica Domnului pe monahul Ilarion
Arhimandritul Cleopa Ilie, părintele nostru duhovnicesc, ne povesteşte cum a vindecat Maica Domnului piciorul cangrenat al smeritului monah Ilarion Ionică din mănăstirea Sihăstria şi cum i-a vestit sfârşitul cu un an înainte.
În primăvara anului 1933, bătrânul călugăr Ilarion a fost trimis la pădure să aducă lemne de foc pentru obşte. Acolo a fost lovit la un picior şi rana s-a cangrenat, încât suferea mult şi era îngrijit la chilie de fratele Constantin, devenit mai târziu Arhimandritul Cleopa.
Într-o noapte plângea de durere în patul său şi se ruga cu lacrimi, zicând: „Maica Domnului, miluieşte-mă şi-mi uşurează boala, că nu mai pot răbda durerea piciorului !“. După puţin timp a văzut că intră în chilia lui o femeie foarte cuviincioasă, în chipul unei doctoriţe din Târgu Neamţ şi îl întreabă:
- De ce plângi, părinte Ilarion?
- Doamnă doctoriţă, mi-am rupt piciorul şi mă doare greu. Simt că voi muri curând şi plâng că nu m-am pocăit.
După ce doctoriţa aceea minunată s-a atins cu mâna de piciorul lui, l-a mângâiat cu aceste cuvinte:
- Nu mai plânge, părinte Ilarion. De acum te vindeci la picior şi vei mai trăi încă un an de zile. După aceea te vei odihni…
Apoi a plecat acea sfântă femeie şi bătrânul a adormit liniştit. Era Maica Domnului. Dimineaţă, bătrânul s-a sculat sănătos din pat, s-a dus la biserică şi a spus tuturor minunea Maicii Domnului. Mai trăind exact un an de zile, la „Duminica izgonirii lui Adam din Rai“, părintele Ilarion şi-a dat sufletul în mâinile Domnului şi a fost petrecut de obştea mănăstirii pe ultimul drum până la cimitir [6; 31-32].
Izbăvirea unui prunc aflat în primejdie de moarte
Înalt Prea Sfinţite Stăpâne,
Cu adâncă evlavie vă aduc la cunoştinţă următoarele despre salvarea de la o moarte sigură a unui prunc de numai şapte luni. Minunea s-a petrecut la aducerea sfintei icoane a Maicii Domnului Portăriţa, aşa cum mi-a povestit prea cucernicul părinte Gheorghios Mamangakis, cel ce păstoreşte comunitatea ortodoxă greacă Sfinţii Constantin şi Elena din Orange, statul New York. Pruncul de şapte luni Miltiadis Stathis, fiul domnului Miltiadis Stathis şi al soţiei sale din Orange a fost adus în stare foarte gravă la spital, unde părea că-şi trăieşte ultimele clipe. Medicii specialişti nu-i dădeau nici o speranţă. Deşi fusese dus la reanimare, dădea din ce în ce mai puţine semne de viaţă şi toţi îi aşteptau din clipă în clipă sfârşitul. La rugămintea tatălui, prea cucernicul părinte Mamangakis împreună cu prea cucernicul părinte Hristos Kontoleon au adus la spital icoana cea sfântă a Maicii Domnului Portăriţa, care lăcrimează, şi au aşezat-o lângă patul micuţului. Acolo au cântat împreună Paraclisul Maicii Domnului. În timp ce cântau, pruncul îşi revenea încet-încet, sângele care-i curgea din tubul digestiv şi care-i ieşea pe gură se oprise, iar pruncul începuse să se mişte şi, curând după aceea, a putut fi hrănit. Medicii care mai înainte îşi văzuseră zădărnicite toate eforturile disperate de a-l salva, acum, împreună cu toţi cei care erau de faţă, mărturiseau că minunea o săvârşise icoana care lăcrima a Preacuratei – Portăriţa. Minunea a confirmat-o şi unul din medicii de serviciu, domnul doctor Gheorghios Hristidis, care întocmise fişa cu simptomele bolii şi care constatase înrăutăţirea treptată a stării copilului precum şi faptul că nu mai era nici o speranţă să fie salvat. Dânsul a recunoscut că, în timp ce i se citea Paraclisul, pruncul şi-a revenit complet şi că însănătoşirea lui miraculoasă se datorează sfintei icoane care plânge a Maicii Domnului [12; 166-167].
Leac pentru cancer
Nu trecuse nici un an de la căsătoria Erminei, când s-a îmbolnăvit foarte grav. Ea însăşi medic, licenţiată şi cu carieră, ştia foarte bine ce înseamnă cancerul.
Durerea, mică la început, creştea cu timpul, până când a doborât-o.
Eric, soţul ei, în loc să o consoleze, o dojenea mereu:
- Să te ia naiba! Rău că m-ai găsit!
- Ai răbdare şi speranţă, fiul meu, îl sfătuia bunica Erminei. Dumnezeu este mare.
- Dacă este mare, de ce găseşte de cuviinţă să se măsoare cu noi, cei mici, protesta acela.
Boala se întindea pe o perioadă lungă de timp. Eric nu suporta să o vadă pe soţia lui în acea stare, dar nici nu o încuraja.
Ermina era foarte palidă. Singurul ei sprijin era bunica ei. Datorită acesteia devenise şi Ermina cuviincioasă, serioasă şi smerită.
- Bunico, te oboseşti aşa de mult acum când, de fapt, eu ar trebui să te ajut!
- Nu te necăji, fetiţa mea! Prea Sfânta noastră Fecioară face minuni. Seara şi dimineaţa o rog cu lacrimi să-ţi dea sănătate. Roag-o şi tu!
La spitalul unde a fost internată, starea ei s-a înrăutăţit.
- În starea în care se află, boala nu ne dă prea multe speranţe, erau de părere medicii şi plecau tăcuţi de la patul bolnavei.
- Bunico, a rugat-o într-o zi Ermina. Mergi la preotul spitalului şi spune-i să se roage pentru mine. După aceea vreau să vină să mă spovedească şi să-mi dea Sfânta Împărtăşanie.
Bunica i-a îndeplinit dorinţa. I-a adus şi o icoană a Celei Milostive şi i-a spus:
- Întoarce-te, fata mea, să o priveşti, să-i vorbeşti şi să prinzi curaj.
Într-o seară, bunica mergea pe holul spitalului.
Deodată îi apare înainte o femeie plăcută, îmbrăcată cu o uniformă albă, de asistentă şefă.
I s-a părut ciudat. Nu era dintre cele pe care le cunoştea deja.
- Vă văd pentru prima dată, doamnă asistentă, a spus bătrâna.
- Eu sunt Maica Domnului, i-a răspuns necunoscuta. V-am auzit rugăciunile şi am sosit să vă ajut. Mâine dimineaţă Ermina se va face bine. Numai să slujească mai mult Fiului şi Dumnezeului meu.
Astea a spus şi s-a făcut nevăzută.
Femeia vârstnică a rămas înmărmurită. Toate se roteau în jurul ei. A plecat la nepoata ei, pe care a găsit-o foarte bucuroasă şi căreia i-a povestit ceea ce i se întâmplase.
- Da, bunico. Şi pe mine m-a vizitat Maica Domnului. M-a mângâiat pe creştet şi mi-a dat curaj. Nu mă mai doare nimic. Mă simt uşoară.
La ultima lor vizită, medicii au fost surprinşi: bolnava stătea pe scaun, îmbrăcată. Îndată ce i-a văzut, s-a ridicat bucuroasă să-i întâmpine.
- Ciudat!, vorbeau între ei. Cu siguranţă este vorba de vindecare prin autosugestie. Se pare că s-a activat energia psihologică şi parapsihologică.
- Dragi colegi, a spus atunci Ermina, vă aduc la cunoştinţă că nu s-a întâmplat nimic din cele ce afirmaţi. Vindecarea mea o datorez în întregime Maicii Domnului.
Eric află şi el vestea. Avea însă unele îndoieli.
- Cu siguranţă este vorba de o îmbunătăţire trecătoare, a spus. Bolile de acest gen revin. Nu am încredere.
- Dar aici nu s-a întâmplat ceva obişnuit: a fost o minune!, i-a explicat cea vindecată.
- Eu nu cred în minuni!
- Şi atunci ce se va întâmpla?
- Asumă-ţi singură responsabilitatea pentru viaţa ta! Aşa a spus, şi a plecat.
Pe Ermina a luat-o însă ameţeala. Era ceva fără răspuns. Însă imediat şi-a amintit de recomandarea Maicii Domnului: să se pună în slujba Fiului şi Dumnezeului ei!
- A, Doamne, Prea Sfântă Fecioară!, a strigat. Numai dragostea Ta este statornică. De asta am nevoie. Acest fel de dragoste îmi va umple sufletul.
A plecat departe de Patra, la o mănăstire cunoscută, şi acolo călugărindu-se sub numele Ermiona, s-a dăruit, şi cu tot sufletul s-a pus în slujba lui Hristos [24; 87-89].
Cum a vindecat Maica Domnului o femeie grav bolnavă
În oraşul Vaslui mai este încă în viaţă profesorul Dumitru Cotoran. Prin anul 1939-1940 era profesor de filosofie la liceul din Vaslui. Şi, după cum singur mărturiseşte, era un ateu convins. Soţia era însă credincioasă. Dar nu avea copii.
Iată, însă, că soţia i se îmbolnăveşte grav şi este internată pentru operaţie la un spital din Bucureşti. După operaţie, ajunsese aproape în stare de inconştienţă.
„- Domnule doctor, mai este vreo speranţă cu soţia mea?”, întrebă profesorul Cotoran.
„- Numai Dumnezeu, dacă mai face vreo minune! Altfel...”
Cum a auzit cuvintele acestea, a ieşit foarte zdrobit la inimă din spital, şi, fără să ştie unde merge, căută o biserică deschisă în cale. De unde nu intrase în biserică din copilărie, iată acum întâlneşte prima biserică a Sfinţilor Ioachim şi Ana, pe strada Traian. Intră repede înăuntru şi, căzând în genunchi la icoana Maicii Domnului, a rostit cu lacrimi această rugăciune disperată:
„- Maica Domnului, dacă exişti, salvează-mi soţia!”
Apoi s-a întors la spital, unde soţia lui se zbătea între viaţă şi moarte. Parcă dormea. Se aşeză lângă patul ei. Se rugă în gând pentru ea Maicii Domnului.
Deodată femeia deschise ochii şi întrebă:
„- Dumitre, tu eşti?”
„- Da, eu sunt, vrei ceva?”
„- Ajută-mă să mă ridic puţin... Acum o jumătate de ceas a venit la mine o femeie în haine albe, foarte frumoasă, şi mi-a spus: «Iată, aici, în prăpastia asta era să cazi. Dar pentru rugăciunea soţului tău, te scot deasupra...». Apoi m-a apucat de mână şi m-a urcat pe un loc ridicat şi luminat.”
Din clipa aceea a dispărut acea fecioară, iar muribunda a început a se întări.
„- Vrei să te plimbi cu mine pe coridor?”, o întrebă soţul.
„Vreau, că nu mă mai doare nimic!”
Când l-au văzut doctorii că se plimbă cu soţia, după o operaţie aşa de grea, s-au mâniat pe profesor şi i-au zis:
„- Ce faci, domnule, ai înnebunit?”
„- Nu, domnule doctor, abia acum m-am trezit!”
În câteva zile, soţia s-a făcut complet sănătoasă şi s-au reîntors la Vaslui. Aici, profesorul Dumitru Cotoran şi-a schimbat cu totul viaţa, devenind un bun creştin. Era nelipsit de la biserică, unde în fiecare sărbătoare citea câte un capitol din Noul Testament, şi se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi [29; 465-466].
Maica Domnului vindecă mâna Sfântului Ioan Damaschin, tăiată de iconoclaşti
Se vede în viaţa Sfântului Ioan Damaschin, pe care a scris-o preaînţeleptul Ioan, Patriarhul Antiohiei, cum că în vremea lui, Leon Isaurul era mare prigonitor al icoanelor în Constantinopol şi pe mulţi dreptcredincioşi a muncit împăratul cel urâtor de Hristos, cu multe feluri de munci. Deci, înştiinţându-se de aceasta, Ioan Damaschin, pe care îl avea împăratul saracinilor ca întâiul sfetnic, scria în fiecare zi scrisori şi le trimitea în Constantinopol dreptcredincioşilor, în care arăta, cu mărturii vrednice de crezut, cum că toţi care nu se închină sfintelor icoane sunt eretici şi fără de Dumnezeu şi de Împărăţia lui Hristos străini. Auzind împăratul despre aceasta, a cerut să-i dea una din scrisorile lui Ioan, pe care a arătat-o dascălilor, întrebându-i dacă poate cineva dintre dânşii ca să imite chipul scrisorii.
Deci s-a aflat un om foarte iscusit în scrierea frumoasă, care s-a făgăduit împăratului că va face o copie atât de asemănătoare încât nici Ioan nu va mai cunoaşte-o pe cea scrisă de el. Acestuia i-a poruncit împăratul cel viclean de a scris către dânsul o scrisoare ca şi cum ar fi de la Ioan, în care zicea acestea: „Împărate, întru mulţi ani să trăieşti, închinăciunea cea cuviincioasă împărăţiei tale aduc eu, robul tău, Ioan din Damasc, şi îţi arăt ca să ştii că cetatea noastră este în vremea aceasta slăbănogită, pentru că lipsesc cei mai mulţi ostaşi ai agarenilor, fiind plecaţi la război. Şi dacă vei trimite puţină oaste, cu înlesnire o iei, şi îţi voi ajuta şi eu, pe cât pot, la o apucare ca aceasta, pentru că în mâinile mele este toată cetatea”.
Acestea scriindu-le vicleanul împărat, a făcut şi altă scrisoare cu mâna lui către stăpânitorul agarenilor, zicând acestea: „Preaiubite şi de preabun neam, voievoade al cetăţii Damascului, bucură-te! Ştii că nu este nici un lucru mai fericit, mai lăudat şi lui Dumnezeu plăcut decât dragostea; ca să păzească cineva tocmelile cele de pace, pentru aceasta nu vreau să stric prietenia pe care o am cu bunul tău neam, cu toate că un prieten al tău adevărat mă îndeamnă şi mă chemă şi pe mine la aceasta, şi îmi trimite scrisori de multe ori ca să vin asupra ta cu război. Iar pentru încredinţarea ta îţi trimit una din scrisori, pentru ca să cunoşti adevărata prietenie pe care o am eu către tine, şi vicleşugul, şi răul nărav al aceluia care a scris-o”.
Aceste două scrisori le-a trimis printr-un un serv al său, cel cu numele Leu, dar care avea socotinţă de şarpe, la cel viclean şi barbar, care, văzându-le, s-a mâniat şi, chemând pe Ioan, i le-a arătat. Iar Ioan, înţelegând viclenia împăratului, spunea adevărul, nu numai că nu le-a scris, ci nici în mintea lui nu le-a gândit niciodată. Iar barbarul, fiind biruit de mânie, n-a crezut dezvinovăţirea lui Ioan, nici soroc nu i-a dat ca să arate adevărul, ci a poruncit să-i taie mâna lui. Deci s-a tăiat dreapta aceea, care mustra pe cei ce urăsc pe Domnul, şi în loc să se vopsească cu cerneală, ca mai înainte, s-a vopsit cu al său sânge, şi după ce au tăiat-o, au spânzurat-o în târg, ca să o vadă toţi oamenii. După ce a trecut ziua, a trimis Ioan mijlocitor, rugându-se tiranului ca să-i dea mâna să o îngroape, ca să-i mai uşureze durerea lui, iar acela a primit, şi i-a dat-o.
Ioan, luând-o pe dânsa şi intrând în casa sa, a căzut la pământ, cu faţa în jos înaintea Sfintei Icoane a Maicii Domnului, zicând acestea cu lacrimi şi cu credinţă: „Stăpână, Preasfântă Maică, ceea ce ai născut pe Dumnezeul meu, pentru dumnezeieştile icoane dreapta mea s-a tăiat. Cunoşti bine pricina pentru care s-a nebunit Leon; apucă, dar, înainte, ca o grabnică ce eşti, şi-mi vindecă mâna mea; dreapta Celui Înalt, Care S-a întrupat din Tine, multe puteri face prin mijlocirea ta; aşa şi acum, pe dreapta mea aceasta să o vindece, pentru rugăciunile tale, ca să poată scrie dulci şi întocmite cântări, care se cuvin să se aducă ţie, Născătoare de Dumnezeu, şi Celui Ce S-a născut din tine, şi, totodată, ajutătoare să se facă dreptei credinţe”.
Acestea zicând Ioan cu lacrimi, a adormit şi a văzut icoana Pururea Fecioarei care îi zise lui cu privire blândă: „Vezi, sănătoasă s-a făcut mâna ta. şi să nu-ţi pese mai mult pentru aceasta, ci fă-o pe dânsa «trestie a scriitorului» degrabă, după cum mi-ai făgăduit mie acum”. Deci, deşteptându-se şi văzând mâna lui vindecată şi lipită la locul ei (o! preamarea ta putere, Preacurată!), s-a bucurat cu duhul pentru Dumnezeu şi pentru Maica Lui, căci a făcut cu dânsul mărire Cel Puternic. Deci toată noaptea a cântat veselindu-se, aducând mulţumire lui Dumnezeu şi zicând: „Mâna Ta cea dreaptă, Doamne, s-a proslăvit întru tărie”, „Dreapta Ta a vindecat pe dreapta mea cea tăiată, şi pentru aceasta va sfărâma pe vrăjmaşii care nu cinstesc preacinstită icoana Ta, şi a Aceluia ce Te-a născut pe Tine, şi prin mâna mea va zdrobi pe necinstitorii de icoane, cei potrivnici mulţimii slavei Tale”.
Deci a petrecut astfel toată noaptea, veselindu-se şi cântând laude Pururea Fecioarei Maria, Maicii lui Dumnezeu. Iar când s-a făcut ziuă şi au văzut vecinii lucrul cel minunat, au vestit în toată cetatea. Însă oarecare oameni urâtori de Hristos au zavistuit şi, ducându-se, au spus stăpânitorului cum că nu s-a tăiat mâna lui Ioan, ci oarecărui rob al lui, care, pentru ca să facă bunătate cu domnul său, a primit ca să-i taie mâna lui, dându-i arginţi nenumăraţi.
Iar stăpânitorul a poruncit ca să vină Ioan să vadă mâinile lui şi, venind, i-a arătat mâna cea tăiată care avea un semn roşu împrejur, pe care l-a iconomisit Stăpâna Preasfântă pentru nemincinoasa mărturie a tăierii. Deci i-a zis barbarul: „Care doctor te-a vindecat şi ce fel de doctorii ai pus?” Iar Ioan, cu mare şi strălucit glas, s-a făcut propovăduitor minunii zicând: „Domnul meu m-a vindecat, Doctorul atotputernic, Care are deopotrivă puterea, după voire”. Iar stăpânitorul a răspuns: „Iartă-mă, omule, că, după cum se vede, eşti nevinovat; nu ai greşit la pricina aceasta şi cu nedreptate te-am osândit. Să ai dar cinstea cea dintâi, ca să fii întâiul meu sfetnic, şi mă făgăduiesc ţie să nu fac nimic fără de sfatul şi voirea ta”. Iar Ioan a căzut la picioarele lui, rugându-se să-l ierte, ca să se ducă să-i slujească Făcătoarei de bine, după cum i-a poruncit.
Şi după ce s-a pricit mult, stăpânitorul s-a învoit şi i-a dat voie şi iertare să se ducă unde voieşte. Ioan, mulţumindu-i, s-a dus şi, împărţind săracilor averea sa şi slobozind pe robii săi, s-a dus la mănăstirea Sfântul Sava [29; 281-283].
Bătrânul bolnav, însănătoşit de Maica Domnului, era ca un tânăr
Pe vremea când Britania era dreptcredincioasă, se afla în chinovie un preacuvios monah care avea multă evlavie către Preasfânta Fecioară. Aşa de mult o cinstea el, că dacă s-ar fi întâmplat să audă de numele ei cel prealăudat, adică dacă ar fi zis cineva „Maria”, ori „Născătoare de Dumnezeu”, sau chiar el singur citind undeva asemenea cuvinte, îşi pleca genunchii şi făcea închinăciune până la pământ. Aşa a făcut şi făcea acel credincios şi îmbunătăţit monah, prieten al Preasfintei Fecioare, Maicii lui Dumnezeu, în toată viaţa lui.
Ajungând la adânci bătrâneţe, s-a îmbolnăvit. El slăbise aşa de mult că nu putea să se mai ridice din aşternutul său. Egumenul, văzându-l aşa, i-a dat de ascultare un ucenic, ca să-i gătească cele spre trebuinţă. Odată s-a întâmplat că ucenicul nu era acasă; iar bătrânul avea nevoie să se scoale din pat. Deci făcându-şi obişnuita lui rugăciune, a încercat de mai multe ori să se ridice, dar n-a putut. Atunci, îndreptându-şi ochii către icoana Preasfintei, a lăcrămat şi a zis către dânsa cu credinţă: „Preadulcea mea Stăpână, ajută-mi mie!” Şi îndată (o, grabnică auzire!) s-a aflat în faţa lui Împărăteasa a toate, care i-a zis: „Pentru multa ta evlavie şi pentru dragostea pe care o ai către mine, iată, îţi adaog încă treizeci de ani de viaţă în această lume şi-ţi dăruiesc să ai putere ca pe timpul când erai tânăr, de treizeci de ani. Aceasta o fac pentru că-mi place vieţuirea ta şi pentru că cinsteşti aşa de mult numele meu”.
Acestea zicând Preasfânta, s-a înălţat la ceruri. Din acel ceas, monahul s-a făcut sănătos şi puternic cu trupul. Toţi fraţii văzându-l mergând cu veselie şi auzind de minunea făcută cu dânsul, s-au spăimântat şi au prins multă evlavie către el. Iar el, monahul cel smerit şi înţelept, aducându-şi totdeauna aminte de Făcătoarea lui de bine, o lăuda necontenit şi o slăvea cu posturi, rugăciuni, privegheri şi alte faceri de bine, până când s-a odihnit întru Iisus Hristos, Domnul nostru, căruia i Se cuvine slava în veci. Amin. [29; 284-285]
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, prin sfânta sa icoană, a risipit boala ciumei
În anul 510 după Naşterea lui Hristos, a fost o mare boală de ciumă, lingoare (tifos), în Roma. Din această cauză mureau în fiecare zi câte două mii de oameni. În acea vreme, fiind papă al Romei marele Grigorie Dialogul, a poruncit să se scoată prin oraş icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria, cea zugrăvită de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, să se facă Litanie şi rugăciune către Domnul ca să înceteze moartea.
Deci, după ce s-a dus arhiereul însoţit de popor cu sfânta icoană, rugându-se Maicii Multmilostive şi preaîndurate ca să îmblânzească pe Stăpânul să înceteze urgia şi dreapta Lui mânie, priveau toţi că pe unde trecea, pierea mirosul greu al văzduhului şi se pierdea ca un nor liniştit, curat şi strălucitor.
După ce au înconjurat toată cetatea şi au săvârşit rugăciunile, Sfântul Grigorie a văzut pe un Înger stând sus pe turnul care se zice al lui Adrian şi al lui Crischentie că ştergea o sabie însângerată, după care a pus-o în teacă. Deci au înţeles că pentru rugăciunile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu a încetat mânia Stăpânului şi urgia [29; 287].
Maica Precista a depărtat ciuma dintre călugării credincioşi
Într-o mănăstire din ţinutul Haliţului, din ţara rusească, s-a ivit o ciumă mare, foarte groaznică, de care au murit foarte mulţi călugări. În acea vreme, ieromonahul Filaret, care mai pe urmă a fost egumen în mănăstire, a văzut pe Maica Precista în ajunul praznicului Naşterii lui Hristos îmbrăcată într-un veşmânt preţios şi a mers la biserica ce avea hramul Buneivestiri. Maica Preacurată, luând înfăţişarea egumenului, a zis către Filaret: „De acum înainte nu va mai fi ciumă între voi. Numai socotiţi bine aceasta; să vă îndreptaţi viaţa călugărească”. Aceste cuvinte grăind Maica Precista, s-a dus prin Uşile Împărăteşti.
Ieromonahul Filaret a spus despre ceea ce a văzut. Ciuma a contenit atunci îndată. În mănăstire n-a mai fost boala ciumei după aceea, căci a dispărut cu totul [29; 288].
Prăznuindu-se „Adormirea Maicii Domnului”, a încetat boala ciumei în Ţarigrad
Odinioară, în zilele domniei lui Iustinian - împăratul grecesc, a fost în Ţarigrad o mare molimă de ciumă. În primele trei luni mureau câte 6000, după aceea ajungând chiar la 10 000 de oameni pe zi. În acea vreme au murit oameni de toate stările: parte bărbătească şi femeiască, bătrâni şi tineri, precum şi bogaţi şi de cinste, cât şi scăpătaţi şi săraci. Moartea nu a cruţat şi nu a ocolit pe nimeni. Şi atât de numeroşi erau morţii, încât nu aveau nici cine să-i îngroape. În acea vreme s-a descoperit de la Dumnezeu unui om evlavios ca să ţină de acum înainte praznicul „Adormirii Maicii Domnului” şi vor scăpa de ciumă. Făcând ei după porunca aceasta, a contenit boala ciumei [29; 329-330].
Maica Domnului – izgonitoarea diavolilor
Cuviosul Lavrentie, închizându-se de bună voie, se nevoia astfel monahiceşte. El avea mare sârguinţă pentru mântuirea sa, tinzând în toate zilele spre mai mari osteneli, omorându-şi patimile cu înfrânarea şi tăindu-le cu sabia duhovnicească, adică prin rugăciune. Apoi toate săgeţile vicleanului cele aprinse, stingându-le cu apa lacrimilor, cu darul lui Dumnezeu, nu numai că era străin de rănirea diavolească, ci a luat dar de la El a tămădui cu minune felurite răni şi neputinţe între oameni, cum şi a izgoni diavolii.
Odată, între alţii, a fost adus din Kiev pentru tămăduire un om cuprins de un diavol foarte cumplit, care era purtat de zece oameni. Iar fericitul, dorind să fie proslăvită patria sa cea duhovnicească, adică sfânta mănăstire Pecerska, a poruncit ca să ducă pe acel om acolo. Atunci, îndrăcitul a început a striga: „La cine mă trimiţi? Căci eu nici nu îndrăznesc a mă apropia de peşteră pentru sfinţii ce sunt într-însa; iar în mănăstire sunt treizeci de monahi vieţuitori de care mă tem, şi cu ceilalţi am război”. Acestea mărturisindu-le cel îndrăcit pentru darul pe care îl avea sfânta mănăstire Pecerska, a poruncit iarăşi fericitul ca să-l ducă acolo cu sila, încredinţându-se şi mai mult de cele grăite de însuşi diavolul prin cel îndrăcit. Cei ce-l duceau pe el, ştiind că îndrăcitul nu fusese niciodată în mănăstire şi că nu cunoştea pe nimeni din cei ce vieţuiau aici, îl întrebară: „Care sunt aceia de care tu te temi?” În vremea aceea vieţuiau în mănăstirea Pecerska 118 fraţi, iar îndrăcitul numărând pe nume treizeci dintre ei a zis: „Aceştia toţi, numai cu un singur cuvânt pot să mă izgonească”. Şi iarăşi i-au zis cei ce-l duceau: „Noi voim ca în peşteră să te închidem”. Iar el le-a răspuns: „Ce folos îmi este mie ca să mă lupt cu morţii? Pentru că aceia acum au multă îndrăzneală către Dumnezeu a se ruga pentru monahii lor şi pentru cei ce merg la dânşii. Dar de voiţi să vedeţi războiul meu, duceţi-mă în mănăstire; căci afară de cei treizeci, precum v-am spus, cu toţi ceilalţi pot să mă lupt”. Şi a început a-şi arăta puterea sa grăind evreieşte, după aceea latineşte şi apoi greceşte, şi cu un cuvânt, în toate limbile pe care niciodată nu le auzise omul acela, încât se temeau foarte mult cei ce-l duceau pe el, mirându-se de schimbarea limbii şi de felul vorbei lui. Apoi, mai înainte de a intra în mănăstire, a fugit duhul cel necurat din om şi a început cel tămăduit a avea înţelegere. Cei ce erau cu el s-au bucurat foarte mult, şi intrând în biserica cea făcătoare de minuni a Pecerskăi, au dat slavă lui Dumnezeu. Înştiinţându-se de acest lucru şi egumenul, s-a adunat cu toţi fraţii în biserică. Cel tămăduit nu îl ştia pe egumen, nici pe cei treizeci de părinţi care îi numise. Atunci egumenul l-a întrebat: „Cine te-a tămăduit?” Iar el, arătând spre icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a zis: „Cu aceasta ne-au întâmpinat cei treizeci de sfinţi părinţi şi astfel m-am tămăduit”. Numele tuturor acelora el le pomenea, deşi în persoană nu cunoştea pe nici unul. Atunci toţi au dat slavă lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Lui, şi astfel s-a preamărit acel loc sfânt prin iconomia lui Dumnezeu cea vestită prin fericitul Lavrentie, cel ce s-a închis de bunăvoie pentru Dumnezeu [29; 436-437].
Un tânăr bolnav şi-a pierdut un picior şi strigând către icoana Maicii Domnului i-a crescut la loc
În anul 1684, în satul Cameniţa, ce aparţinea localităţii Aliches, şi care se afla aproape de Ahaia, vechea Episcopie de odinioară, se afla un tânăr bolnav, cu numele Ioanichie. Aceluia, zăcând în boală trei ani, i s-a îmbolnăvit un picior, care rănindu-se câte puţin s-a cangrenat şi a putrezit. El a încercat să se trateze cu tot felul de buruieni vindecătoare, dar nu s-a folosit cu nimic. Şi la atâta stricăciune a ajuns, încât i-a căzut piciorul de la genunchi cu tot cu os. În tot timpul acesta, el nu a încetat a chema în ajutor numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, însă ea nu l-a ajutat îndată, ci i-a pus la încercare răbdarea. Însă el nu s-a împuţinat sufleteşte şi nici nu s-a deznădăjduit precum fac unii dintre cei de astăzi, care atunci când sunt în necazuri şi nu sunt ascultaţi îndată de Dumnezeu şi de Sfinţi, unii aleargă la diavolul prin descântece şi vrăji, iar alţii cârtesc şi hulesc împotriva lui Dumnezeu, că s-au rugat şi n-au fost ascultaţi. Deci tânărul acesta nu a alergat la descântători, ci răbda lămurindu-se ca aurul în topitoare. Şi cu toate că piciorul era căzut din genunchi, el nu înceta a chema în ajutor pe Preamilostiva Doamnă Născătoare de Dumnezeu. În această stare aflându-se, cu vremea şi-a adus aminte de sfânta icoană a Preacuratei ce se afla la Peştera cea mare şi de minunile ei cele mari, şi suspinând cu umilinţă, a strigat: „O, preasfântă icoană! De ce m-ai lăsat şi nu mă miluieşti? Te rog, grăbeşte şi mă mântuieşte!” Zicând aceste cuvinte, vede cu ochii cum a început a creşte piciorul, puţin câte puţin, până s-a făcut întreg şi desăvârşit. De când a început a creşte, rudele lui au făcut un picior de argint pe care l-au dus la sfânta icoană spre pomenirea minunii. După ce s-a făcut sănătos, tânărul a venit şi s-a închinat cu mare dragoste la acea sfântă icoană, şi drept recunoştinţă a rămas pentru totdeauna în această mănăstire, făcându-se monah. Părinţii din acea mănăstire au scris pe acel picior de argint minunea ce s-a făcut, pentru a se cunoaşte şi de generaţiile viitoare [29; 447-448].
Maica Domnului vindecă un preot paralizat
Atunci când lăcustele invadaseră satul Gomati din Peninsula Halkidiki, preot paroh era părintele Hristodul. Într-o zi i s-a făcut rău în vie şi a paralizat, astfel că rudele l-au dus în casă pe braţe. Când l-a văzut preoteasa în starea aceea de plâns, s-a repezit până la părintele duhovnic, venit de la Dochiariu să aducă Sfânta Cruce şi o icoană pictată după icoana Maicii Domnului Grabnic Ajutătoarea şi să stârpească cu ele lăcustele. Preoteasa i-a povestit ce păţise. Duhovnicul a luat Sfânta Cruce şi icoana ce o adusese cu dânsul de la mănăstire şi a alergat la casa preotului. Şi numai ce i-a citit rugăciunile de dezlegare şi Paraclisul Maicii Domnului şi doar după ce bolnavul a sărutat cu credinţă sfânta icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului Grabnic Ajutătoare, acesta s-a ridicat din pat ca şi cum s-ar fi sculat din somn, teafăr şi sănătos. I-a mulţumit părintele Hristodul Fecioarei şi i-a preamărit minunile. Drept mulţumire pentru grabnica sa vindecare i-a dăruit icoanei de la Dochiariu un florin [12; 101].
O apariţie minunată
Printre numeroasele şi feluritele minuni care evidenţiază nemărginita bunătate a Maicii Domnului, trebuie menţionată şi vindecarea sorei Veronica din mănăstirea Sfântului Ioan Teologul, din suburbia Papagos.
Veronica suferea de cancer. Fusese internată de multe ori la spitalul din Vula. În cele din urmă, s-a întors la mănăstire ca să moară acolo, mâinile şi picioarele fiindu-i paralizate.
Călugăriţele au hotărât ca pe 8 martie 1970 să o tundă în monahism, ca să „plece” călugăriţă. Medicii nu-i dăduseră multe şanse de supravieţuire, de aceea călugăriţele au hotărât să o tundă în monahism înaintea zilei hotărâte, adică pe 5 martie, în timpul vecerniei.
O vor aduce în biserică pe braţe, în fotoliu. O doamnă i-a pregătit veşmântul de călugăriţă şi i-a adus un pacheţel care conţinea şi bumbac înmuiat în sfântul mir din Malevi.
Joi, vineri şi sâmbătă bolnava nu a mai putut vorbi. Sâmbătă a suferit întreaga zi din cauza durerilor îngrozitoare. După-amiază a reuşit să ceară să i se facă o injecţie pentru calmarea durerilor, care să-i producă şi somn. În timp ce dormea, aude o bătaie discretă în uşă.
- Cine este? a şoptit cu o uşoară tristeţe. Cine nu mă lasă să mă odihnesc?
Şi atunci vede cum se deschide uşa şi cum intră în chilie trei persoane. O femeie frumoasă şi maiestuoasă, un episcop şi încă o persoană, care purta o tunică lungă.
Pe când bolnava îi privea surprinsă, Doamna i-a spus:
- Te întrebi, desigur, cine suntem şi de unde venim la această oră. Eu sunt de la mănăstirea din Malevi şi de acolo vin. Înalt Prea Sfinţitul de aici locuieşte în Eghina (posibil să fi fost Sfântul Nectarie). Aici este îndrăgitul apostol al Domnului nostru, care este protectorul vostru şi locuieşte aici (posibil să fi fost Sfântul Ioan Teologul).
Aveam de gând să sosesc să te vizitez peste câteva zile. M-am gândit însă că ar fi mai bine să sosesc în seara asta, deoarece mâine vei deveni călugăriţă, să te ajut să te ridici, să te fac bine, încât să-ţi poţi îndeplini toate sarcinile.
- Eu, Doamna mea, a răspuns Veronica, nu pot sta pe picioarele mele, nu mă pot mişca. Vin două-trei surori ca să mă ridice şi nu mă pot vindeca.
- Crezi în puterea Domnului?, a întrebat-o Doamna.
- Cred.
După aceea a luat o icoană care se afla în chilie (icoana Maicii Domnului din Malevi), i-a dat-o ucenicei şi i-a spus:
- Ia această icoană, ca să înţelegi cine sunt.
Atunci bolnava şi-a dat seama şi a strigat:
- Prea Sfânta mea Fecioară, tu eşti?
Maica Domnului, după ce i-a zâmbit, a dispărut împreună cu cei care o însoţeau, lăsând-o pe călugăriţă vindecată.
Prima care a văzut minunea a fost călugăriţa Nectaria, care o îngrijea pe bolnavă şi care a alergat să anunţe în biserică, deoarece era ora vecerniei. Bucuria i-a cuprins pe toţi.
Au urmat sunetele continue ale clopotelor, lacrimi de bucurie, cântările bisericeşti în cinstea Maicii Domnului, binecuvântarea şi împărţirea anaforei.
A doua zi după-amiază, printre mulţimea de lume şi manifestări emoţionante, s-a făcut şi tunderea ucenicei. Numai că Veronica, al cărei nume a fost schimbat în Magdalena, nu stătea paralizată în scaun, ci dreaptă şi sănătoasă [24; 71-73].
Vindecarea unei femei demonizate
În anul 1955 a fost adusă la Schitul Rarău o femeie demonizată. Avea părul răvăşit, faţa desfigurată, ochii înroşiţi, iar diavolul o făcea să urle ca lupii, să necheze ca şi caii şi să orăcăie ca broaştele. Diavolul nu o lăsa să facă Sfânta Cruce.
Stareţul, ieroschimonahul Daniil Tudor, i-a făcut Sfântul Maslu şi apoi i-a citit Molitfele Sfântului Vasile cel Mare, lângă Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului. Când a fost blestemat diavolul ca să iasă din femeie, părinţii au văzut o Lumină Dumnezeiască ieşind din Sfânta Icoană, iar demonizata a deschis gura şi s-a auzit un răcnet neomenesc, care a zguduit toată biserica. Femeia a fost aruncată la un metru în sus şi apoi a căzut în nesimţire.
După câteva minute şi-a revenit şi a spus pentru prima dată în viaţă: „Mamă! Mamă! M-a vindecat Maica Domnului! Ea m-a atins cu mâna şi a alungat pe diavolul care se afla în sufletul meu” [30; 38].
Sursa: danionvasile.ro
Iată ziua de durere
Plină de amar şi jele,
Iată ziua cea de plâns
Pentru Domnul Iisus.
Acum Iuda făr-de-lege
Cu duşmanii la Iisus merge,
Că la vândut pe cel sfânt
Pentru 30 de arginţi.
Cu o sărutare vicleană
Şi cu cuget de satană.
De Iisus s-a apropiat
Şi pe El l-a sărutat.
Jidovii toţi năvălesc
Pe Iisus jos îl trântesc,
Mâinile-i încătuşează,
Şi îl duc cu pare pază.
Îl poartă la judecată
Iară Ana şi Caiafa cu palma îl lovesc,
Dară vină nu-i găsesc,
Îl duc la Pilat din Pont
Şi de-acolo la Irod,
Îl înjură şi îi strigă cu mare ură:
Pe omul acesta rău
Ce s-a făcut Dumnezeu,
Printr-o lege mare
Vrea să facă strâmtorare.
Servitorii fără minte
Îl dezbracă de veşminte,
Şi cu bice îl lovesc,
Până când se ostenesc.
Din spini cunună-i împletesc,
Şi pe frunte I-o tocmesc,
Peste obraz îl lovesc,
Şi rău îl batjocoresc.
Cine oare nu ar plânge
Văzându-l scăldat în sânge?
Dar jidovii toţi îl urăsc,
Şi îl batjocoresc
Neîncetat îi strigă moartea,
Iar El s-a temut foarte,
De Iisus nu s-a îndurat
La moarte L-a judecat.
Jidovii îl spurcară,
O cruce grea îi aflară,
Şi pe umeri o au pus,
Ca s-o ducă până sus,
La Golgota fioroasă
Pe o cale dureroasă.
La locul cel hotărât
Ca să fie răstignit.
Iisus crucea o ducea
Milă la nimeni n-avea.
Şi pe drum cum ei mergeau,
Îl băteau şi-l împingeau.
Când El crucea o ducea,
Cu maica sa se-ntâlnea,
Iară ea cum îl văzu,
La picioare îi căzu,
Şi cu glas înlăcrimat
Suspinând a cuvântat:
O, prea dulce fiul meu,
Cât te chinuieşti de greu,
Tu pe oameni îi iubeşti,
La ei milă nu găseşti.
Pentru ei pătimeşti foarte
Iară ei te duc la moarte.
Şi cum sta şi cuvânta
Şi la Iisus se uita,
Un ostaş îl ocăra
Şi-l împinge şi-l loveşte,
Stă măicuţa şi priveşte,
Inima i se topeşte,
Văzând cum Îl ocărăşte
Îl bat, îl batjocoresc
Şi tare îl chinuiesc.
Iisus crucea o ducea
Şi de slab ce era se împiedica.
Se-mpiedică de veşmânt,
Şi cade jos la pământ.
Faţa lui de sânge plină
Se prăbuşeşte-n ţărână.
Iar peste El crucea grea
La pământ îl apăsa.
Vezi creştine ce-ai lucrat
Când porunca ai călcat?
Câte chinuri, câtă jale
Pentru păcatele tale?
Iar ostaşii îl loveau
Şi cu biciul îl sculau,
Şi Iisus din nou pornea
Şi iar la pământ cădea.
Iar pe urmă a slăbit
Fiind foarte chinuit;
Şi vrând crucea să o poarte
A scăzut de puteri foarte,
Obrazul cu sudori şi sânge
Cine oare nu ar plânge?
Veronica-n grabă mergea,
Cu o năframă îl ştergea,
Iar un om de la câmp venea
Chirinean el era.
El crucea a luat
Şi pe Iisus a uşurat.
La Golgota cum sosesc
Iar îl batjocoresc.
Crucea o aşează jos
Şi pe ea pune pe Hristos.
Mâinile şi picioarele i le-ntind
Cu putere i le întind
Cuiele mari le potrivesc
Şi pe cruce-l pironesc.
Apoi crucea o-nălţară
Într-o groapă o-aşezară,
Rănile s-au deschis
Tare curge sângele la vale.
Iisus greu se chinuieşte
Setea-l arde şi-l topeşte şi-l slăbeşte.
Dar cu ce L-au adăpat!
Fiere şi oţet i-au dat.
Dar duşmanii n-aveau pace
Văzând că Iisus tace,
Nu se tânguie, nu plânge,
Măcar că-i scăldat în sânge.
Toţi îi trec pe dinainte
Şi-i vorbesc fără de minte:
Acum ce poţi arăta, de pe cruce păcate
Pentru veşnica dreptate?
Iară ei nu-nţelegeau
Ci mai mult îl huleau.
Iar Iisus mieluşel blând
Aşa zice suspinând:
O, prea dulce al meu părinte
Rogu-te cu glas fierbinte ,
Faptele lor, în cartea păcatelor.
Apoi la măicuţa sa
Cu glas lin aşa-i zicea:
Eu mă duc, te părăsesc
Alţi fii ţie îţi doresc
Oamenii toţi buni şi răi
Fie de-acum fii tăi.
Vezi eu merg spre pierzare
Tu să le fi lor scăpare.
Iar tu Ioane ia seama
Îţi dau ţie pe mama,
Ţie şi celor cu tine
Care o vor cinsti bine.
Apoi ochii şi-a-ndreptat
Către cerul cel înalt
Şi a strigat: Părinte sfinte
Lucrul meu l-am săvârşit
Tată în mâinile tale,
Îmi dau a mea suflare.
Şi cum zice-acest cuvânt
Îşi dădu sufletul sfânt.
După această întâmplare
Se făcu schimbare mare,
Soarele s-a-ntunecat,
Luna-n roşeaţă s-a schimbat,
Lumea s-a înspăimântat,
Catapeteasma s-a despicat,
Mormintele s-au deschis,
Pe toţi frica i-a cuprins.
Că vedeau pe morţi ieşind
Şi printre oameni umblând.
Atunci au prins a-nţelege
Că au făcut făr-de-lege.
Şi-au pornit în fuga mare
Către oraş fiecare,
Toţi s-au dus,
Toţi au fugit,
Golgota au părăsit.
Şi tăcere s-a lăsat
Peste locul înfricoşat.
Numai o micuţă ceată
Sta pe loc nemişcată.
Sta privind la cruce sus
Şi îl plânge pe Iisus.
Când a fost de către seară
Doi oameni buni se aflară
Şi aşa i-au cuvântat:
Dă-ni-L nouă pe Iisus,
Dă-ni-L de pe cruce jos,
Că ziua s-a-ntunecat
Şi trebuie îngropat.
După-aceasta cu suspin
Iosif şi cu Nicodim
Sus la cruce au venit
Pe Iisus L-au coborât.
Iar Sfânta Fecioară sta de faţă
Să-l ia pe Iisus în braţe
Plângând la Iisus se uita
Rănile-i le săruta şi zicea:
Scump fiul meu
Pe care L-am născut eu,
Cum ai murit aşa curând
Şi laşi pe maica ta Fiule sfânt!
Dă-mi măcar un cuvânt
Că eu nu mai am putere,
Ca să port aşa durere.
Fiule lumina mea
Când eu oare te-oi vedea,
Când te pogori în mormânt
Iar eu rămân pe pământ.
O, Cuvântule prea line
Cum voi trăi fără Tine?
Acum eşti la mine-n braţe
Fiu scump fără de viaţă
Fiule Dumnezeiesc
Nu auzi când îţi grăiesc?
Mai deschide ochii-odată
Să-ţi vezi maica-ndurerată,
Pe măicuţa Ta iubită,
Cu inima greu rănită,
Pe măicuţa-ndurerată
Cu inima sfâşiată.
După ce eu te-am născut
Eu culcuş Ţi-am făcut,
Şi bine Te-ai odihnit.
Dar acum fiule dulce
Ţi-ai făcut culcuş pe sfânta cruce
Şi acolo din pământ
Sub o piatră de mormânt.
Picioare şi mâini iubite
De piroane găurite,
Capul Tău împuns de spini,
Ochii sunt de sânge plini,
Inima Ta iubitoare,
O, ce rană mare are!
Suliţa a pătruns în ea
Zdrobind şi inima mea.
Voi oameni răi ce-aţi făcut
Pe Iisus voi l-aţi pierdut.
Spuneţi mie ce-aţi găsit
Că pe El l-aţi omorât?
Voi toţi câţi aveţi păcate,
V-aţi făcut aicea parte.
Toţi câţi aţi păcătuit,
Pe Iisus l-aţi răstignit.
Dar să plângeţi şi voi cu mine
Pentru-al vostru singur bine,
Plângeţi-l neîncetat
Că pentru voi a răbdat.
Aşa maica, cuvânta,
Rănile le săruta,
Şi cu lacrimi amare,
L-a dat pentru îngropare.
Şi L-au luat pe Iisus
Şi în mormânt nou L-au pus
Cu piatră l-au întărit
Şi cu strajă de păzit.
Toată inima creştină
Astăzi plânge şi suspină
Plânge moartea lui Iisus
Pe care-n pământ L-au pus.
Nu L-au pus pentru vecie
Căci a treia zi învie!