DACA DORESTI SA ASCULTI PARACLISUL MAICII DOMNULUI, POTI SA PORNESTI DE LA BUTON...DOAMNE AJUTA!

PARACLISUL MAICII DOMNULUI!

19 martie 2015

Despre blesteme

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

                                            CUVANT CATRE CRESTINII ORTODOCSI



                                     Despre blesteme

        Mare lucru este ca omul să aibă binecuvântarea lui Dumnezeu, ne
spune Cuviosul Paisie Aghioritul. Tot ceea ce are binecuvântarea lui
Dumnezeu stă în picioare. Iar tot ceea ce nu are binecuvântarea nu stă
în picioare. Nedreptatea este mare păcat. Toate păcatele au
circumstanţe atenuante, nedreptatea nu are, atrage urgia lui
Dumnezeu. Înfricoşător lucru!
De pildă, cineva adună avere cu nedreptate. Omul acela şi copiii
lui trăiesc puţină vreme ca nişte boieri, dar după aceea, toate pe care
le-au adunat le dau la doctori. Rar, la foarte puţini oameni se întâmplă
ca bolile, falimentările, să fie o încercare de la Dumnezeu. Aceştia vor
avea plată multă. În acest caz, de obicei, după aceea devin mai bogaţi,
ca dreptul Iov. Dar şi la mulţi care nu au reuşită este şi din cauza
aceasta: au făcut nedreptate.
Blestemul prinde atunci când este la mijloc nedreptatea. Când nu
este nedreptate, atunci blestemul se întoarece la cel ce l-a rostit. Cel ce
primeşte blestemul se chinuieşte în viaţa aceasta. Iar cel ce a blestemat
se chinuieşte şi în viaţa aceasta şi în cealaltă, pentru că va fi pedepsit
de Dumnezeu ca un ucigaş, dacă nu se va pocăşi spovedi. Pentru că,
să zicem, poate cineva să te necăjească, însă tu, cu blestemul ce-l
arunci asupra lui, este ca şi cum ai lua pistolul şi l-ai omorî. Cu ce
drept faci asta? Orice ţi-ar fi făcut celălalt nu ai dreptul să-l omori. Ca
să ajungă să blesteme cineva, înseamnă că are răutate, atunci când o
spune cu patimă, cu înverşunare.
Mitropolitul Antonie Plămădeală ne relatează un caz„M-a
supărat oarecare, mi-a spus cineva. Şi m-am pus la citi psaltiri“.
        În popor există credinţa că citirea Psaltirii, ca pravilă la vreme de
necaz, sau la împrejurare de duşmănie, duce la lămurirea situaţiei.
Uneori se citeşte şi cu gând să-l pedepsească Dumnezeu pe cel ce
pricinuit necazul. Iar unii mai împietriţi la inimă citesc Psaltirea
dorind moartea celui pus la rugăciuni. Aceasta este o mentalitate
păgână, anticreştină, rea. Se întâmplă însă în asemenea cazuri că celui
ce face astfel de rugăciuni, răul dorit se întoarce chiar împotriva sa.
Cel care mi-a relatat o astfel de situaţie, mi-a mărturisit: După ce am
citit de câteva ori psaltirea, necazurile mi s-au înmulţit. Citisem cu
gând rău. Ca pe o vrăjitorie. Abia după ce m-am spovedit mi s-a
luminat cugetul şi mi-a venit liniştea. M-am împăcat cu cel căruia îi
voisem răul.
În Molitfelnic sunt consemnate moliftele Sfântului Vasile cel
Mare care se citesc numai de către arhiereu sau de către preot. Sfânta
Biserică Ortodoxă nu îngăduie ca mireanul să se substituie preotului şi
să îndrăznească să citească molitfele Sfântului Vasile cel Mare, ci
numai preotului slujitor al Altarului care este întărit prin hirotonie.
Credinciosul mirean are destule arme ca să se apere de diavolSfânta
Cruce, smerenia, rugăciunea, postul, aghiasma, spovedania etc.

                    „Suie-te, pleşuvule! Suie-te, pleşuvule!“

Elisei era un bărbat cu suflet blând şi binevoitor, dar că putea fi şi
sever se vede limpede din atitudinea sa când, în drum spre Betel, a
fost batjocorit de nişte tineri, lumeşti ce ieşiseră din cetate. Aceşti
tineri auziseră despre înălţarea Sfântului Ilie şi făceau din acest
eveniment solemn subiectul batjocurilor spunând lui Elisei„Suie-te,
pleşuvule! Suie-te, pleşuvule!“ La auzul cuvintelor batjocoritoare,
proorocul s-a întors şi a rostit un blestem asupra lor. Judecata teribilă
care a urmat a fost de la Dumnezeu„Atunci au ieşit doi urşi din
pădure şi au sfâşiat 42 din aceşti copii“ (2 Regi 2:23-24)Dacă
Elisei ar fi îngăduit ca batjocura să treacă neobservată, el ar fi fost mai
departe batjocorit şi înjosit de gloată, iar misiunea lui de a îndruma şi
de a salva ar fi fost zădărnicită. Această singură manifestare de
severitate teribilă a fost suficientă să impună respect faţă de el pentru
întreaga lui viaţă. Timp de încă 50 de ani, el a intrat şi a ieşit pe poarta
Betelului, încoace şi încolo prin ţară, din cetate în cetate, trecând prin
mulţimi de tineri trândavi, grosolani şi desfrânaţi, dar nici unul nu şi-a
mai bătut joc de el şi n-a mai vorbit cu uşurătate despre calitatea lui de
profet al lui Dumnezeu.
„Nu este nimic mai primejdios decât să nu-l ierţi pe vrăjmaş;
nu este nimic mai primejdios decât să te răzbuni împotriva lui“
(Sfântul Ioan Gură de Aur).
 „Scrie-ţi binefacerile primite pe aramă, iar jignirile pe apă
(Sfântul Isidor pelusiotul).
Şi a iubit blestemul şi va veni asupra lui; şi n-a voit
binecuvântarea şi se va depărta de la el. Şi s-a îmbrăcat cu
blestemul ca şi cu o haină şi a întrat ca apa înlăuntrul lui şi ca
untdelemnul în oasele lui“ (Psalm 108:16-17).
Acolo unde este duşmănie şi răutate, nu poate fi nici post nici
sărbătoare. Cine nu are numele de iubitor de pace, acela nu poate
avea nici numele de fiu al lui Dumnezeu (Fericitul Augustin).
Rămâi oaie şi vei birui pe lupi.
Să luăm aminte că Hristos cel înviat, ca un Atotputernic asupra
morţii, nu s-a îngrijit să se răzbune pe cei care L-au torturat şi L-au
răstignit ci, lăsându-i pe aceştia în ale lor, Se grăbeşte să-i întâlnească
şi să-i întărească pe prietenii Lui cei înspăimântaţi. Astăzi ca şi
pururea, El Cel Atotbun şi Blând, nu Se grăbeşte să Se răzbune pe cei
ce nu cred în El, ci Se grăbeşte în ajutorul celor care cred pururea în
El.
Dacă cineva păcătuieşte împotriva mea şi acelei persoane îi pare
rău pentru ce a făcut, Dumnezeu o iartă. Dacă eu refuz să o iert, vă
puteţi imagina cât de oribil este acest lucru înaintea lui Dumnezeu?
Dumnezeu nu e obligat să ierte acea persoană. Ea a păcătuit împotriva
lui Dumnezeu, dar Dumnezeu n-a păcătuit împotriva nimănui,
niciodatăŞi iată-mă pe mine - un păcătos care refuză să ierte alţi
păcătoşi, în timp ce Dumnezeu, care este fără păcat, e gata să îi ierte.
V-aţi oprit vreodată să vă gândiţi cât de răi putem fi atunci când
refuzăm să iertăm o persoană pe care Dumnezeu a iertat-o?

                                 Să nu vezi, să nu auzi!

    Un Părinte stareţ, atunci când era întrebat ce să faci când te supără
sau te irită cineva, spunea aşa: Să nu vezi, să nu auzi! Prin acestea
îndemna să ne îndreptăm atenţia spre noi înşine, să începem cu noi, în
noi să vedem cauza slăbiciunii duhovniceşti. Părintele stareţ spunea că
nimic nu este mai rău decât mândria. Aceasta este mai rea decât
desfrânarea şi iubirea de argint, căci prin ea îngerii luminoşi au căzut
devenind draci. Asemenea şi oamenii în mândria lor se aseamănă
dracilor. A fost întrebat un drac de ce se teme, la care a răspuns: de
smerenie. Lui Dumnezeu îi este mai plăcută smerenia păcătosului
decât mândria dreptului. Mai zicea părintele că trebuie să ne plângem
păcatele, pentru că dacă sădim un copac şi nu-l udăm, se va usca.
Asemenea şi noi, la rânduiala de rugăciune trebuie să adăugăm
lacrimile.

                              Există o conştiinţă reală de
                           nevoia iertării în zilele noastre?

      Din păcate astăzi în mulţi chiar botezaţi, poate chiar practicanţi în
mod ritual, a dispărut, a scăzut conştiinţa păcatului şi, prin urmare,
conştiinţa nevoii de a fi iertaţi. Dar aceasta are repercusiuni sociale.
Cine nu gustă iertarea lui Dumnezeu în Taina Sfintei Spovedanii prin
preotul duhovnic, acela cu greu poate ierta şi iată de ce societatea
noastră este atât de violentă. Însăşi Maica Domnului a plâns, a suferit,
dar nu s-a manifestat ca păgânii, nici n-a blestemat pe răstignitori.
Cine i-a dat această tărie? Această tărie i-a dat-o credinţa sfântă că din
Jertfa Fiului său răsare mântuirea întregii lumi. Şi noi suntem datori să
răbdăm dreapta mânie a lui Dumnezeu, când apasă greu peste noi. Şi
atunci noi ce mai putem zice?

                      Foloasele şi vredniciile iertării

      Gândiţi-vă la toate greşelile de care aveţi a da socoteală şi, mai
ales, să uitaţi nedreptăţile săvârşite de alţii vouă, iertaţi pe cei care vau
jignit, ca să aveţi dreptul ca înşivă să fiţi iertaţi - şi să ştigaţi,
astfel, o uşurare a necazurilor voastre. Grecii, fără vreo mare nădejde,
dădură adesea, cu privire la acestea, dovezi de înţelepciune. Şi voi,
care trebuie până la urmă, să părăsiţi lumea aceasta, cu atât de măreţe
nădejdi, nu veţi face-o, - sau staţi în cumpănă? Ceea ce se rezolvă de
la sine, nu vă arogaţşi respectaţi astfel legea dumnezeiască şi, mai
degrabă, lăsaţi să vi se stingă patima fără răsplată pentru voi, în loc da
a merita o răsplată? Dacă lucrarea vremii şterge ranchiuna, de aici nu
puteţi trage nici un folos. Veţi zice că aducerea aminte a jignirii vă
înflăcărează mânia? Aduceţi-vă aminte de tot binele pe care cel ce v-a
jignit a putut să-l săvârşească faţă de voi, cum şi de tot răul pe care laţi
făcut altora. V-a vorbit de rău, v-a acoperit de ruşine? Aduceţi-vă
aminte de ceea ce şi voi aţi zis de alţii. Aşa că, vă întreb, cum veţi căta
iertare, când voi n-o daţi altora? N-aţi zis nimic de rău? Dar aţi auzit
de atâtea ori mulţime de bârfe şi le-aţi primit şi aceasta este desigur o
vinovăţie. Vreţi să ştiţi ce mare bine este uitarea jignirilor şi ce plăcut
este aceasta Domnului, mai presus de toate? El pedepseşte chiar pe cei
care se bucură de dreapta pedeapsă. Aşadar, nu se cade să călcăm în
picioare nici pe cei pedepsiţi de Dumnezeu şi nici pe cei care ne-au
jignit! Se arată aici duhul milei, ceea ce îi place lui Dumnezeu mai
mult ca orice. Nimic nu hrăneşte mai bine mila, ca iertarea jignirilor.

   Iubiţi pe duşmanii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc

  Doamne, dacă doreşti atât de mult să se iubească oamenii între ei,
să fie îndreptată cel puţin legea şi înainte de toate să fie învăţaţi un fel
mult mai mic de dragoste! Să înveţe mai întâi să iubească pe cel pe
care-l iubeşte, ca să ştie apoi să iubească şi pe cel pe care-l urăşte. Să
înveţe mai întâi să fie recunoscător faţă de binefăcător, ca să cunoască
apoi să fie recunoscător şi faţă de cel ce-i vatămă. Dar cum să
propovăduiască cineva să se iubească vrăjmaşii, când nu se iubesc nici
prietenii şi abia se iubesc fraţii! Trebuie ca mai întâi să se facă
oamenii oameni ca apoi să fie creştini. Să cunoască mai întâi pornirile
firii ca să înveţe apoi îndreptările credinţei. „Iubiţi pe duşmanii
voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc!“ Într-adevăr nici nu s-a auzit în
lume o învăţătură nici mai înaltă, nici mai nobilă. Învăţătură vrednică
de Dumnezeu - Omul care a dat-o şi vrednică de omul creştin care
trebuie să o pună în aplicare.

                           Rugăciune pentru vrăjmaşi

               Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeul meu, ai milă de toţi
vrăjmaşii de pretutindeni, fiind şi ei zidirea Ta; ai milă de cei ce
mă urăsc, de cei ce se sfădesc cu mine şi mă ocărăsc şi de cei ce mă
vorbesc de rău. Să nu pătimească nici un rău din cauza mea mult
întinatul, nici unul din fraţii şi surorile mele, nici în acest veac,
nici în cel ce va să vie, nici în ceasul morţii, nici în văzduh, nici în
ceasul judecăţii, ci zdruncină şi spulberă pe vicleanul diavol care
învrăjbeşte pe dânşii asupra mea.
Eu ştiu Stăpâne Iubitorule de oameni, că cel viclean şi
înşelător demon îi învrăjbeşte pe dânşii asupra mea.
Te rog Doamne Dumnezeul meu, aşa cum nu Ţi-ai întors faţa
Ta de la mine, ori de câte ori am greşit cerând iertare şi
milostivindu-Te M-ai iertat, şi pe fraţii şi surorile mele, cele după
trup sau după duh, care mă denigrează pe mine, mult întinatul
robul Tău, nu-i întoarce de la faţa Ta ci îi sfinţeşte şi îi luminează
şi pe dânşii în vecii, vecilor. Amin! (Text din cartea de rugăciuni
tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului patriarh al Bisericii
Ortodoxe Române, Justinian 1901-1977).

                                    Apa înţelepciunii

             Pentru ceartă este nevoie de doi oameni. Un om i-a povestit
prietenului său, cum a făcut el de a înlăturat cearta din casa sa. Eu
i-am spus soţiei mele, când ne-am căsătorit. Când tu vei vedea că eu
sunt mânios, să te duci la fântână şi să-ţi umpli gura cu apă. La fel şi
eu, când voi vedea că tu eşti mânioasă, am să iau apă în gură. Aşa au
făcut... Şi ce bine am trăit! Pentru că unul singur nu se poate certa! Şi
nici celălalt nu se poate certa cu tine, dacă gura ta ţi-e plină cu apă...
Iată ce scria pe uşpărintelui Iustin Pârvu de la Sfânta
Mănăstire Petru Vodă:


Este har...
Să iubeşti fără să fii iubit...
Să slujeşti fără să fii preţuit...
Să dăruieşti fără să ţi se mulţumească...
Să jertfeşti fără să ţi se recunoască...
Să ierţi fără să fii iertat...
Să-l susţii pe cel care te-a lepădat...
Să rămâi liniştit deşi eşti nedreptăţit...
Să investeşti clădind fără speranţă...
Să crezi deşi nu eşti deplin lămurit...
Să taci pentru a nu face rău aproapelui...
Să vorbeşti de dragul adevărului...
Să înduri fără să murmuri, fără să cârteşti...
Totul să-ţi aparţină, dar tu de toată bucuria să te lipseşti...

                                  Pământul şi ploaia

          Pământul soarbe ploaia ce cade de sus, dar iarăşi o sloboade, în
formă de izvoare şi fântâni binecuvântate cu ape
minerale, sulforoase, iodate... Noi suntem
pământul cel rău care soarbe neîncetat mila
cerului de sus, dar în loc de apă vie slobozim
afară izvor de ură, de otravă şi de păcat. Toată
firea cea necuvântătoare dă înapoi darul lui
Dumnezeu. Ogoarele dau grâul, porumbul,
orzul, secara, toate legumele, pomii dau fructele, numai omul - făcut
după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, numai omul care soarbe
neîncetat binecuvântare şi iertare, milă şi iubire cerească - în loc de
iubire şi roada faptelor bune, dă ură, zavistie, otravă şi venin sufletesc.
Iată ca ne mustră şi firea cea necuvântătoare.

                                      Lemnele şi focul
            Să băgăm de seamă că lemnele ce ard în foc ne pot fi şi ele o
predică minunată şi un ajutor preţios pentru
înţelegerea Sfintei Evanghelii despre dragostea
lui Dumnezeu. De ce ard lemnele când le
aprindem? Învăţaţii au aflat că lemnele când ard
nu fac altceva decât să dea înapoi căldura pe care
au absorbit-o din razele şi căldura soarelui. Focul
nu este, aşadar, altceva decât o căldură a soarelui
pe care lemnele au absorbit-o în ele şi, când le
aprindem, ne-o dau nouă. În această asemănare trebuie să fim şi noi
faţă de iubirea Tatălui Ceresc. Soarele şi izvorul iubirii noastre este
Dumnezeu şi Jertfa cea Sfântă a Fiului Său. Iubirea ce o primim noi
neîncetat din acest izvor infinit, trebuie să o dăşi noi mai departe. O,
ce lucru fioros se vede în ziua de azi! Lemnele cele neînsufleţite ne
dau nouă căldura primită de la soare, însă noi nu dăm nimic. Lemnele
dau căldură, iar noi dăm răceală. Sorbim căldură şi lumină, dar dăm
afară ură şi otravă.
La îndemnurile mele de a se împăca doi oameni certaţi, unul
spunea aşa: Asta n-o pot face, părinte, nu mă lăsa inima să-l iert! Ba,
diavolul nu te lasă! i-am răspuns eu. Dumnezeu te-a iertat prin Jertfa
Fiului Săşi tu nu vrei să ierţi.

                       Nu te opri niciodată la nivelul lor

         Iată ce ar trebui să spunem când ne gândim la oamenii ce ne-au
făcut răuNu mă voi opri la nivelul duşmanului meu. Nu mă voi
opri la nivelul celui ce mă urăşte. Nu mă voi opri la nivelul celui ce
mă batjocoreşte. Nu mă voi opri la nivelul celui crud. Aşa am putea
să tălmăcim cuvintele lui HristosSă nu răsplăteşti răul cu rău, căci
în acest fel te înjoseşti singur. Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi vă rugaţi
pentru cei ce vă fac vouă necaz. Când un şoim este atacat de ciori,
în loc să lupte cu ele, se ridică cât mai sus, acolo unde ciorile nu-l
pot ajunge. Tocmai la marea înălţime a dragostei ne cheamă Hristos.
Deci, ocăţi fiind, binecuvântăm; prigoniţi fiind, răbdăm;
defăimaţi fiind, mângâiem (Sfântul Apostol Pavel).

                                      Doriţi iertare???
     Doriţi iertare pentru păcatele dumneavoastră? Dumnezeu o oferă
fiecăruia! Veniţi, să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele
voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi şi de vor fi roşii ca
purpura, ca lâna albă le voi face (Isaia 1:18)Cel rău
să lase calea lui şi omul cel nelegiuit vicleniile lui şi să
se întoarcă la Domnul, căci El se va milostivi de
dânsul, şi către Dumnezeul nostru cel mult iertător
(Isaia 55:7)Căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile
voastre şi căile Mele ca ale voastre, zice Domnul. Şi cât
de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile
Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre (Isaia
55:8-9).

                                       Câinele în oglindă

               Rătăcind pe ici, pe colo, un câine uriaş ajunse într-o odaie
care avea pe toţi pereţii oglinzi imense. Astfel se văzu dintr-o dată
înconjurat de câini. Se înfurie, începu să
scrâşnească din dinţşi să mârâie. Fireşte, şi
câinii din oglindă făcură la fel, descoperindu-şi
colţii fioroşi. Câinele nostru începu să se învârtă
vertiginos într-o parte şi în alta pentru a se apăra
de atacatori, după care - lătrând cu furie - se
aruncă asupra unuia dintre presupuşii săi adversari. În urma
puternicei izbituri în oglindă, căzu la pământ fără suflare şi plin
de sânge. Dacă ar fi dat din coadă prieteneşte o singură dată, toţi
câinii ar fi răspuns în acelaşi fel. Şi întâlnirea lor ar fi fost o
sărbătoare. GĂSIM TOTDEAUNA CEEA CE CĂUTĂM!!!

                                      Accidentul

   O femeie tânără se întorcea de la serviciu cu maşina. Conducea cu
mare atenţie, întrucât automobilul la volanul căruia se afla era nounouţ,
abia scos cu o zi înainte din magazin şi cumpărat mai cu seamă
din economiile soţului - care renunţase la multe pentru a putea
achiziţiona acest model. La o intersecţie foarte aglomerată, femeia avu
o clipă de nehotărâre şi atunci tamponă o altă maşină. Tânăra izbucni
în lacrimi. Cum avea să explice soţului său paguba? Şoferul celeilalte
maşini fu înţelegător, dar îi spuse că era necesar totuşi să dea unul
altuia numărul permisului şi datele certificatului de înmatriculare al
maşinii. Femeia căută respectivele documente într-o mapă de plastic
maro. Din aceasta căzu un petec de hârtie. Pe aceasta erau scrise cu o
caligrafie bărbătească plină de siguranţă următoarele cuvinteÎn caz
de accident... aminteşte-ţi draga mea, că eu te iubesc pe tine şi nu
maşina! Ar trebui să ne aducem aminte cu toţii mereu de faptul că
PERSOANELE ŞI NU LUCRURILE, SUNT CELE CARE AU
ÎNSEMNĂTATE. Câte nu facem pentru diverse lucruri, pentru
maşini, pentru case, pentru ordinea şi bunăstarea materială! Dacă am
da aceeaşi atenţie persoanelor, lumea ar fi altfel. Să găsim timp pentru
a-i asculta pe ceilalţi, să-i privi în ochi, pentru a plânge împreună cu
ei, pentru a-i îmbărbăta, pentru a râde, pentru a ne plimba... Cu nimic
altceva nu ne vom înfăţişa înaintea lui Dumnezeu decât cu propriul
suflet şi cu capacitatea lui de a iubi; nu vom duce în faţa lui nici
lucrurile, nici îmbrăcămintea şi nici măcar trupul nostru...

                 O pildă vie de iertare la un soţ autentic:

                                 ( Dedicaţii - Părintele Iosif Vatopedinul )
         Am întâlnit în viaţă o pildă de soţ adevărat şi autentic, care m-a
cutremurat. A trăit aici, prin părţile noastre, un domn adevărat, care în
firea sa purta întreaga desăvârşire omenească, cu ajutorului harului lui
Hristos. La vârsta de treizeci de ani a socotit că este pregătit să facă
pasul spre căsătorie. Ca un adevărat creştin, a stăruit cu multă
rugăciune şi cerere la Domnul nostru să-l lumineze şi să-l ajute in
scopul său. Şi-a întors cugetarea spre cuvintele Scripturii„femeia
bărbatului de la Domnul se rânduieşte” (Pilde 19:14).
S-a hotărât, aşadar, să se însoare. Era încredinţat că persoana
care i-a fost peţită fusese trimisă de Dumnezeu. S-a făcut cu multă
evlavie nunta, de vreme ce au fost ţinute toate rânduielile noastre
creştineşti. Chiar dacă soţia sa era mai tânără decât el cu zece ani, nu a
ţinut seama de aceasta, având credinţă statornică în pronia
dumnezeiască. Deseori se purta cu ea ca şi cum ar fi fost fata lui. Plină
de viaţă, ea făcea şi mici greşeli, însă pe el niciodată nu-l preocupau
acestea, căci era copleşit de iubire.
Pentru că avea afaceri însemnate în străinătate, îndatoririle
obşteşti l-au obligat să se mute acolo. Cu rugăciune şi crezând
totdeauna în atotmântuitoarea pronie a lui Dumnezeu, şi-a luat soţia
împreună cu el. Însă după putină vreme tânăra soţie a început să fie
nemulţumită. Bănuia că soţul ei a luat-o împreună cu el ca s-o
despartă de mediul ei. El a încercat atunci să o liniştească, dar n-a
reuşit. Şi soţia a plecat, întorcându-se singură în Grecia. A voit mai
apoi să trăiască libertatea, potrivit patimilor şi obişnuinţelor pe care le
deprinsese. Unii oameni „de meserie” au sfătuit-o spre cele rele şi a
ajuns să lucreze într-un cazinou ca femeie uşoară.
Soţul, desăvârşit şi mărturisitor, nu a încetat să se roage şi să se
neliniştească duhovniceşte pentru ea în fiecare zi. Rugăciune sa, sau
mai curând strigătul său către Dumnezeu era totdeauna acelaşi:
„Doamne al meu, voi stărui să te silesc pentru soţia mea. Sfânta
Ta învăţătură că «femeia bărbatului de la Domnul se rânduieşte»
nu se va stinge niciodată din fiinţa mea. Ascultă rugăciunea mea,
cererea mea, mijlocirea mea. Ce dacă, Doamne al meu, a căzut în
înşelare o tânără copilă? Eu mă rog pentru ea şi nu voi înceta să
plâng «în faţa Ta ziua şi noaptea». O voiesc pe soţia mea. Eu,
Doamne al meu, o iert. Tu nu o vei ierta? Nu o vei tămădui?
Pentru ce, Atotbunule Stăpâne, «negrăita» Ta golire/chenoză? Nu
ai ieşit căutându-l pe cel «pierdut», pe cel «rătăcit», pe cel bolnav.
Mărturisesc în faţa bunătăţii Tale că nu voi înceta să Te necăjesc,
dacă nu îmi dai înapoi soţia legiuită”.
                 A continuat acest erou timp de doi ani să se roage, să plângă,
silind milostivirea preadulcelui nostru Mântuitor Iisus Hristos. În acest
timp al stăruinţei sale harul a lucrat. A trezit-o pe fată din căderea şi
pierzania ei şi a făcut-o să mărturisească cu suspine: „Dumnezeu
trebuie să facă acum alt iad, pentru că acesta care există este prea
mic pentru mine!”. Cu sfială, fără curaj, s-a hotărât să-i scrie o
scrisoare soţului care plângea: „Nu îndrăznesc să te numesc soţ, nu
am dreptul; însă, dacă mă întorc, mă vei primi fie şi ca pe o
slujnică?”. Numaidecât ce acesta a primit scrisoarea, s-a şi înseninat
şi a fost încredinţat că a sosit momentul sfârşitului chinului lor. I-a
răspuns cu fireasca sa tandreţe„Iubirea mea, de ce ţi-ai pierdut
curajul? Nu te-am trimis eu în vacanţă şi-mi aşteptam cu nelinişte
soţia? Iubirea mea, când te vei întoarce în braţele mele?”.
După scrisoarea de răspuns, ea a prins curaj şi i-a scris: „Vin
deîndată”. S-au înţeles asupra zilei sosirii şi a aşteptat-o la aeroport.
Imediat ce ea a coborât şi l-a întâlnit, a căzut jos şi a început să se
lovească, plângând tânguitor. Atunci a luat-o în braţele sale şi
mângâind-o au ajuns la automobilul lor. A aşezat-o lângă el; o
mângâia neîncetat, încercând să o înduplece să nu-şi mai amintească
nimic din cele trecute şi spunându-i„Pocăinţa pe toate le vindecă,
de vreme ce ne vom ruga împreună”. Cu această tandreţşi
delicateţe a sosit noaptea. Numai ce a închis ochii acest erou al jertfirii
de sine şi al iubirii, că „a fost răpit în vedere duhovnicească şi a
ajuns până la al treilea cer”. Nu putea să descrie şi să istorisească
cele de care a fost învrednicit de harul dumnezeiesc. A văzut cetele
sfinţilor, „bunătăţile cele nepieritoare ale celor mântuiţi”, şi
întreaga iubire dumnezeiască, care l-a ţinut în extaz. Atunci cu
adevărat mi-am prihănit ticăloşia mea şi mi-am spus: te lauzi în deşert,
călugăre, cu viaţa ta, de vreme ce acesta, cu o singură jertfă, a fost
ridicat până la „al treilea cer”. Iată o pildă şi o icoană de soţ şi bărbat
adevărat. După această întâmplare, fata s-a dovedit a fi o soţie
desăvârşită (ideală)
http://www.pemptousia.ro/2013/11/casatoriasi-
familia-5-o-povestire-adevarata-o-pilda-vie-de-sot-autentic/

Bibliografie: BibliaE.I.B.M., Bucureşti, 1994; Episcop Nicolae Velimirovici,
Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi Pateric Egiptean; Pr. Iosif Trifa, 500 de
istorioare; Simion Mehedinţi-Soveja, Altă creştere a munciiEditura Axia, Craiova, 2003;
Preot Zosim Oancea, Popasuri omiletice la Duminici şi sărbători, Editura Eikon, Cluj-
Napoca, 2005; Părintele James Thornton, „Din apostol citire...“ Editura Egumeniţa, Galaţi,
2007; Demonii şi lucrările lorEditura Egumeniţa, Galaţi, 2007; Cuvinte alese, Sfântul Ioan

Gură de Aur, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002Ieromonah Benedict Stancu, Ortodoxia

ARHIVA BLOG

ICOANA MD

MD. POCEAEV