DACA DORESTI SA ASCULTI PARACLISUL MAICII DOMNULUI, POTI SA PORNESTI DE LA BUTON...DOAMNE AJUTA!

PARACLISUL MAICII DOMNULUI!

28 iulie 2013

MARTURIILE UNUI ATEU

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...


Mărturiile unui ateu
La două feluri de oameni le-a zis Dumnezeu nebuni: celor care „zic că nu este Dumnezeu“ (Psalm 52:1) şi bogaţilor, cărora stomacul le este „dumnezeul“ lor (Filipeni 3:9). În ambele categorii este una şi aceeaşi cugetare greşită: nu cunosc scopul vieţii omului şi nu pun acest scop mai presus de lumea aceasta şi de stomacul lor. Ei tăgăduiesc existenţa lui Dumnezeu, ceea ce este totuna cu domnia haosului sau a anarhiei universale. Dar lumea este în ordine. Fără ordine este mintea celui care o vede fără Stăpân. Felix d-Artec, profesor de biologie la Sorbona, în
L 'Athéisme, declară: „Sunt ateu precum sunt breton, cum este cineva blond sau şaten, fără să fi vrut... Oricât îmi scotocesc amintirile, eu nu găsesc în ele ideea de Dumnezeu. Aceasta este o infirmitate, o monstruozitate“. Iată ateismul recunoscut de un ateu, cu toată sinceritatea, că este o infirmitate, o monstruozitate şi o eroare fundamentală a naturii umane. După un cuvânt al Bibliei, dacă l-ai pisa pe un ateu cu dovezile, ca pisălogul în piuă boabele, şi tot nu-l vei desface pe nebun de la nebunia sa (Pilde 22:27). Mintea care cugetă că nu există Dumnezeu, cade în propria sa sentinţă: va trebui să se tăgăduiască pe sine, fiindcă neexistând Creatorul (Dumnezeu) nu există nicidecum creatura (omul). Voltaire spunea: „Universul mă încurcă şi nu pot gândi măcar că există ceasul fără ceasornicar“.

Este un Domn, o credinţă şi un botez
Celor care spun că există mai multi dumnezei trebuie să le amintim versetul biblic care spune: „Este un Domn, o credinţă, un botez. Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi“ (Efeseni 4: 5-6). Dacă ar fi mai mulţi dumnezei, ar însemna că fiecare om şi-ar face câte un dumnezeu potrivit cu sine şi ar fi numărul dumnezeilor egal cu numărul oamenilor. Acestora Sfântul Ioan Damaschin le spune: „... dacă vom spune că sunt mulţi dumnezei, este necesar să se observe deosebirea între cei mulţi, căci dacă nu este deosebire între ei, este mai degrabă unul şi nu mai mulţi. Iar dacă este deosebire între ei, unde este desăvârşirea“.
În vremea când Copernic a declarat că pământul este o planetă rotundă, unii oamenii îşi închipuiau că pământul este plat, alţii că este fără margini, alţii că este o emisferă ce stă pe apă ş.a.m.d. Dar feluritele închipuiri nu au putut în niciun fel să schimbe forma reală a pământului. Columb vorbea despre existenţa unor pământuri dincolo de ocean, iar lumea râdea de el. Newton vorbea despre nenumărate roiuri de stele şi despre atracţia interstelară, dar oamenii nu-l luau în serios. Asemenea acestora,  episcopii, preoţii şi diaconii ne aduc la cunoştinţă adevărul despre existenţa reală a unui singur Dumnezeu, dar unii vor să-i creadă, iar alţii nu.

Răspuns încuietor
Odată a spus cineva următoarea anecdotă: Un oarecare om de ştiinţă, după destulă argumentaţie în a arăta că nu există Dumnezeu, a spus: Dacă există Dumnezeu, să mă omoare în clipa asta! Şi deoarece nu s-a întâmplat nimic, a continuat: Vedeţi? Dacă ar fi existat, m-ar fi omorât. Atunci o bătrână l-a întrebat: Aveţi copii? Da, a răspuns el. Câţi aveţi? Trei copii. Sunt cuminţi? Ee, nu toţi... Doi mă ascultă, dar al treilea... Adică, a întrebat, bătrâna. Iată, cel de-al treilea îmi vorbeşte împotrivă, nu ascultă de cele ce-i spun, e capricios... Atunci trebuie să-l omorâţi, i-a spus bătrâna. Pe fiul meu? Atunci cum stau lucrurile? Dacă dumneavoastră nu vreţi să vă omorâţi copilul, cum vă puteţi închipui că vă va omorâ Dumnezeu pe dumneavoastră, Dumnezeu Care vă iubeşte nemăsurat mai mult decât vă iubiţi dumneavoastră copilul?

 Dacă Îl voi vedea pe Dumnezeu, poate voi începe să cred
Unii oameni, fără să fi făcut în viaţa lor semnul Sfintei Cruci, fără să fi făcut o rugăciune cât de mică, se bat cu pumnii în piept în faţa credincioşilor şi zic: Unde este Dumnezeul Acesta al vostru, că eu nu-l văd? Dacă Îl voi vedea poate voi începe să cred.
Pe un om care cugeta astfel, este bine să-l trimitem pe marginea unui lac. Să-l punem sa privească! Acest om puţin credincios, ar putea întreba: Unde este Împărăţia cerurilor, că eu mă uit mereu în sus şi văd doar o întindere de cer?“ Şi trebuie să-i răspundem aşa: „Priveşte acest lac! Întinderea i-o vezi şi cu privirea poate poţi chiar să o măsori, dar eşti tu în stare să ghiceşti adâncimea acestei ape? Cum să fim noi capabili să desluşim lucrurile cereşti, dacă nici pe cele pământeşti nu le-am desluşit?

Despre chipul necredinciosului
„Necredinciosul este cel mai nefericit dintre oameni, deoarece este lipsit de cel mai important bun pamântesc, care este credinţa, singura cale către adevăr şi fericire. Necredinciosul este nefericit deoarece este lipsit de speranţă, care ne este unicul sprijin de-a lungul întregii noastre vieţi; el este lipsit de iubirea oamenilor, singura alinare a inimii întristate; el este lipsit de frumuseţea divină, de chipul dumnezeiesc al Creatorului, pe care doar credinţa îl descoperă în inima noastră. Necredinciosul recunoaşte ca unic principiu doar materia, reduce adevărata fericire a omului la cercul strâmt al plăcerilor trecătoare şi îşi orientează toate străduinţele numai spre aflarea acestora. Bucuria izvorâtă din cultivarea virtuţilor îi este străină şi nu se poate împărtăşi de harul ei. El ignoră astfel, adevăratul izvor al fericirii şi se îndreaptă către izvoarele amărăciunii. Plăcerea îl conduce la saturaţie şi dezgust, apoi la plictiseală şi la tristeţe. Tristeţea îl conduce la suferinţă, iar aceasta din urmă la deznădejde. Astfel, este lipsit de orice bucurie. Pentru că toate plăcerile lumeşti, fiind trecătoare, sunt incapabile să îi ofere celui necredincios fericirea. Inima omului a fost făcută spre a se împlini în ea binele suprem şi numai prin gustarea acestuia tresare şi se bucură. Pentru că în acesta îl află pe Dumnezeu. Ori ştim că Dumnezeu părăseşte inima celui necredincios” (Sfântul Nectarie din Eghina).

Câteva texte din Psaltire despre Dumnezeu
„Iată Domnul rămâne în veac; gătit-a scaunul lui de judecată“ (Psalm 9:7).
„Luaţi aminte, ca nu cumva să Se mânie Domnul şi să pieriţi din calea cea dreaptă, când se va aprinde degrabă mânia Lui ! Fericiţi toţi cei ce nădăjduiesc în El“ (Psalm 2:12).
„Iar Tu, Doamne, în veac rămâi şi pomenirea Ta din neam în neam“ (Psalm 101:13).
„Dintru început Tu, Doamne, pământul L-ai întemeiat, şi lucrul mâinilor Tale sunt cerurile“ (Psalm 101:26).
„Cunoaşteţi că Domnul, El este Dumnezeul nostru; El ne-a făcut pe noi şi nu noi“ (Psalm 99:2).
„Înălţaţi pe Domnul Dumnezeul nostru şi vă închinaţi aşternutului picioarelor Lui, că Sfânt este“ (Psalm 98:5).
„Iubi-Te-voi, Doamne, vârtutea mea. Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu“ (Psalm 17:1).
 „Dumnezeul meu, şi voi nădăjdui spre Dânsul“ (Psalm 17:2).
„Apărătorul meu şi puterea mântuirii mele şi sprijinitorul meu. Lăudând voi chema pe Domnul, şi de vrăjmaşii mei mă voi izbăvi“ (Psalm 17:4).
„Frica de Domnul este curată, rămâne în veacul veacului“ (Psalm 18:10).
„Iar eu către Tine am nădăjduit, Doamne, zis-am: Tu eşti Dumnezeul meu!“ (Psalm 30:14).
„Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. La loc cu păşune acolo m-a sălăşluit; la apa odihnei m-a hrănit. Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-m-a pe cărările dreptăţii pentru numele Lui. Că de voi umbla şi în mijlocul morţii nu mă voi teme că Tu cu mine eşti“ (Psalm 22:1-4).
Dumnezeu este părintele luminilor şi a tot darul desăvârşit. Numai iubind pe Dumnezeu vom fi fericiţi.
„Dacă este greu să crezi în Dumnezeu este o absurditate să nu crezi“ (Voltaire).
Dupa cuvântul Sfântului Grigorie de Nyssa, „scopul vieţii noastre este cunoaşterea lui Dumnezeu (Teognosia).

Ironia sorţii
Un om din Nepal, în Hymalaia, a fost cerşetor până la sfârşitul vieţii. Stătea aşezat într-un anumit loc şi cerşea cu gândul de a se îmbogăţi. Totuşi a murit sărac, iar oamenii, închipuindu-şi că el ascunsese banii săi acolo unde stătea să cerşească, au săpat. Au găsit comoara unui împărat care murise demult. Cerşetorul care dorise să se îmbogăţească, nu ştiuse că stătuse pe o asemenea bogăţie. Tot astfel creştinii cei falşi, doresc Împărăţia lui Dumnezeu şi îşi închipuie că bogăţia îi va mulţumi. Cu câţiva ani în urmă, pe marginea monedelor  din ţara noastră scria: „Nihil sine deo“, adica „Nimic fără Dumnezeu“. Azi nu mai este scris acest îndemn iar în sufletele unora după pofta de îmbogăţire cu orice chip, se pare că scrie „Nihil sine euro“, adică „Nimic fără euro“.
Tertulian a spus că „sufletul omului din fire este creştin“. Viaţa este ca un pustiu de-a lungul căruia trebuie să trecem. „Într-o societate secularizată, cum este cea în care trăim, omul se declară autonom, îl elimină pe Dumnezeu din creaţia Sa, adică din lume. Iubirea de sine a luat locul iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Sunt date uitării învăţăturile Sfintei Biserici“ (Dr. George Stan, Teologie şi bioetică).

Credinţa în Dumnezeu
Credinţa este primul pas în viaţa duhovnicească. Credinţa este prin fire începutul virtuţilor. Credinţa o avem prin harul dumnezeiesc. Deci începutul bun este pus în noi de Dumnezeu la Botez. Credinţa fiind o raportare a omului la Dumnezeu nu se poate întări decât începând să ne gândim cât mai des la El. Credinţa devine în faza iubirii o contemplare a lui Dumnezeu precum şi iubirea este contemplare. De la starea
primordială a credinţei şi până la contemplare este o cale lungă, pentru eliberarea minţii de întunecare prin patimi. Dar nu credinţa se naşte din frica de Dumnezeu, ci frica de Dumnezeu se naşte din credinţă. Ca să-ţi fie frică de Dumnezeu trebuie să crezi în El. Credinţa nu se poate dezvolta fără să treacă prin frică. Frica de Dumnezeu este opusul fricii de lume. Unde este Dumnezeu? Acolo unde este lăsat să intre! Totul atârnă de credinţa pe care o ai. Vrei să crezi, crezi. Nu vrei să crezi, nu crezi. În existenţa fiecărui om există un drum al Damascului, adică un apel de a-L urma pe Dumnezeu.

Albina
Ce simplă pare o albină! Are cap, torace, abdomen, două perechi de aripi şi trei perechi de picioare. Până aici, niciun motiv de uimire. Dar fiecare ochi al albinei este un sistem optic format din 4000- 5000 de omatidii (ochi simpli). Fiecare omatidie este un sistem optic complet ce cuprinde o cornee, un cristalin şi o retină compusă din opt celule sensibile la lumină. În afara ochilor compuşi albina are trei oceli cu rol în măsurarea intensităţii luminii. Cele două antene ale albinei par, la prima vedere foarte simple. În realitate, o antenă conţine 3600 - 6000  plăci poroase, sensibile la mirosuri şi 8500 de organe speciale sensibile la vibraţii. Datorită antenelor albina se poate orienta în întunericul stupului, recunoaşte parfumul florilor şi al mierii. În coşuleţele aflate la picioarele posterioare albinele transportă polenul florilor. Polenul conţine toţi aminoacizii esenţiali necesari organismului omenesc, ameliorează irigarea creierului, măreşte acuitatea vizuală şi randamentul efortului fizic şi intelectual. Marea mulţime de date poate conduce la o mulţime de întrebări. Aceste întrebări pot îndrepta gândul la Dumnezeu.
Iată ce spune împăratul David despre cei necredincioşi: „Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat deşertăciuni? Ridicatu-s-au împăraţii pământului şi căpeteniile s-au adunat împotriva Domnului şi a Unsului Său, zicând: Să rupem legăturile lor şi să lepădăm de la noi jugul lor. Cel ce locuieşte în ceruri va râde de danşii şi Domnul îi va batjocori pe ei!“ (Psalm 2:1-4).
Am văzut inscripţionat pe o maşină: „Drum bun!“ „Cu siguranţă!“ Eu aş fi scris putin altfel: „Drum bun!“ „Cu ajutorul lui Dumnezeu, cu siguranţă!“, punându-mi nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu.
Omul poate fi privit din trei perspective: Cosmocentric, Teocentric şi Antropocentric.
Ca să intre aer curat înăuntru trebuie să deschizi fereastra, ca să te bronzezi trebuie să ieşi la soare. La fel este şi cu credinţa, nicicum nu ne vom atinge scopul stând în comoditatea noastră şi aşteptând, spun Sfinţii Părinti. Să luăm aminte pilda fiului risipitor. El „s-a sculat şi s-a dus“ (Luca 15).

      Mic cod moral din opera „Păstorul lui Herma“
1.  Crede în Dumnezeu şi teme-te de El.
2. Fii simplu şi nevinovat, asemenea copiilor, fii serios şi milostiv.
3. Iubeşte adevărul.
4. Fii cast şi opreşte-ţi cugetul de la femeia străină, gândeşte-te numai la a ta.
5. Fii răbdător şi cuminte şi vei domina faptele rele.
6. Încrede-te în îngerul bun care se opune celui rău.
7. Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte-I poruncile, nu te teme de diavol şi de faptele lui.
8. Abţine-te de le orice rău şi fă tot binele.
9. Ai încredere în Dumnezeu.
10. Îndepărtează tristeţea care este sora îndoielii şi a mâniei.
11. Nu te încrede în profeţi mincinoşi, ci în cei adevăraţi.
12. Îndepărtează pofta cea rea de la tine.
O, cât de schimbătoare este inima omului! Dar dintre toate schimbările, cea mai ruşinoasă este aceea când din credincios, omul se face necredincios! Şi iarăşi, nu este niciuna mai slăvită decât aceasta: ca omul necredincios să se întoarcă şi să se facă credincios.
E vremea să revenim la Evanghelia lui Hristos, exprimată în Predica de pe Munte, Fericirile. Cu ce să începem? Cei care suntem răspunzători de educaţie, mai întâi să dăm jos afirmaţiile principiale ale corifeilor ateişti. Manualele şcolare să înlocuiască propaganda ateistă. Autorităţile să sprijine introducerea învăţământului religios în şcoală la toate nivelele educaţiei. Sfintele Biserici Ortodoxe să se bucure de toată cinstea, iar cei care le-au vizitat până acum ca pe nişte edificii muzeistice să intre în ele ca închinători, cu evlavia cuvenită, aşa cum se cuvine lui Dumnezeu, care este prezent aici. E casa lui Dumnezeu şi casa lui este casa de închinare a tuturor.
După Sfântul Ioan Damaschin sunt trei categorii de oameni:
                 1. Oameni care-L caută pe Dumnezeu şi l-au găsit;                           
                 2. Oameni care-L caută pe Dumnezeu dar nu L-au găsit;
                 3. Oameni care nu-L caută şi nu L-au găsit pe Dumnezeu.
Unii au rătăcit neştiind scripturile.Alţii au rătăcit din încrederea prea mare în propriile puteri.Alţii au rătăcit din râvna de a înţelege pe Dumnezeu fără Dumnezeu. Alţii au rătăcit pur şi simplu din trufia minţii lor.
„Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios“ (1Corinteni 7:14).
Napoleon Bonaparte, împăratul Franţei spunea: „Fără religie şi fără Dumnezeu, adică  fără teama şi respectul de Dumnezeu, unde ar ajunge omenirea?
Iar U. Kreig zicea: „Dacă Dumnezeu nu există viaţa poate fi considerată absurdă, ea nu are nici sens, nici valoare, nici scop“.
Ce răspuns vom da celor care spun că Hristos Făcătorul de minuni nu poate încăpea în logica omenească? Le vom răspunde aşa: Spuneţi că Hristos nu poate încăpea în logica omenească, voi însă încăpeţi în logica Lui. În logica Lui încape toată veşnicia şi toată dimensiunea timpului şi chiar şi voi, cei care afirmaţi aşa ceva. Dacă butoiul nu poate să încapă într-un degetar, degetarul în schimb uşor încape într-un butoi. Sfântul Clement Alexandrinul spune: Toţi filosofii sunt copii până când devin bărbaţi în Hristos. Căci adevărul nu stă doar în cugetare. Hristos a venit să-l îndrepte pe om cu logica lui cu tot, căci Hristos este Logosul şi logica noastră. De aceea noi suntem cei care trebuie să ne direcţionăm gândirea după El şi nu El după noi. El este îndreptătorul gândirii noastre. Nu soarele se învârte după ceasul nostru, ci ceasul nostru se învârte după soare.  
Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos“(1Corinteni 3:11).
Iudeii zic: „Moise e temelia“.
Musulmanii zic: „Mahomed este temelia“.
Naturaliştii miopi zic: „Natura este temelia“.
Creştinii întreabă: Au s-a sculat Moise din morţi? Înălţatu-s-a Mahomed la ceruri? Purcede Duhul Sfânt, Mângâietorul, din mediul înconjurător? Moise nu a înviat din morţi. Mahomed nu s-a înălţat la ceruri. Iar mediul şi natura înconjurătoare nu numai că nu este în stare să trimită pe Duhul Sfânt asupra oamenilor, ci ea mai vârtos suflă asupra lor suflarea urii şi a morţii, urlând la ei şi arătându-le ghearele ei sinistre. Temelia lumii nu poate consta în cineva care s-a născut în păcat, şi însuşi a păcătuit după aceea; care prin puterea altcuiva, a lucrat anumite minuni; al cărui trup s-a risipit în pământ; al cărui nume nu face altceva decât să semene confuzie când este vorba despre adevăr, despre viaţă, şi despre calea de urmat. Moise şi Mahomed s-au născut în păcat şi au fost supuşi păcatelor în vieţile lor; ei au căutat sfaturi de la femei; cu ajutorul altora ei au lucrat anumite minuni. De aceea, nicăieri nu putem afla altă temelie decât cea a Stăpânului Iisus Hristos, Cel Care S-a născut fără de păcat; Cel Care păcat nu a cunoscut toată viaţa lui; Cel Care nu a fost nedumerit nicicând, nici nu a căutat sfat de la cineva; Cel Care prin propria putere a lucrat preaminunate minuni; Cel Care nu a cunoscut putreziciunea morţii; Cel al Cărui Nume nu i-a lăsat nicicum şi niciodată nelămuriţi pe oamenii care au voit să afle adevărul, viaţa şi calea de urmat.
Să luăm aminte că Hristos cel înviat, ca un Atotputernic asupra morţii, nu s-a îngrijit să se răzbune pe cei care L-au torturat şi L-au răstignit ci, lăsându-i pe aceştia în ale lor, Se grăbeşte să-i întâlnească şi să-i întărească pe prietenii Lui cei înspăimântaţi. Astăzi ca şi pururea, El Cel Atotbun şi Blând, nu Se grăbeşte să Se răzbune pe cei ce nu cred în El, ci Se grăbeşte în ajutorul celor care cred pururea în El. 
Cum poate rezista încercărilor pământeşti un om care nu crede în Dumnezeu, în înviere?
Deşi teoretic mulţi oameni mai cred înca în Dumnezeu în practică, ei sunt atei. Indiferenţa şi spiritul acestei lumi domnesc pretutindeni. Care este motivul acestei stări? Motivul este răcirea iubirii. Iubirea de Dumnezeu nu mai arde în inimile omeneşti şi, ca urmare, iubirea dintre noi este moartă şi ea. Care este cauza slăbirii iubirii oamenilor pentru Dumnezeu? Răspunsul, desigur, este păcatul. Păcatul este norul întunecat şi care nu mai îngăduie luminii lui Dumnezeu să ajungă la ochii noştri. Dar păcatul a existat întotdeauna. Cum să ajungem însă până acolo încât nu numai să-L igonorăm pur şi simplu pe Dumnezeu, dar chiar să-L şi urâm? Atitudinea omului faţă de Dumnezeu nu este de fapt una de ignoranţă sau de indiferenţă. Dacă examinăm oamenii cu atenţie, vom observa că igonoranţa şi indiferenţa lor este atinsă de o adâncă ură. Dar nimeni nu urăşte ceva ce nu există. Toţi oamenii au o adâncă conştiinţă a existenţei Lui Dumnezeu. Ateismul lor nu este o necredinţă reală ci, mai curând, o aversiune faţă de cineva pe care îl cunoaştem foarte bine, dar pe care îl uram din toată inima, exact aşa cum fac demonii. Negaţia ateilor este ura lor, ateismul este răzbunarea lor. De ce îl urăsc oamenii pe Dumnezeu? Îl urăsc pentru că faptele lor sunt întunecate, în timp ce Dumnezeu este lumină. Credinţa este totuna cu ADEVĂRUL iar necredinţa este totuna cu MINCIUNA. „Cel ce nu crede a şi fost judecat“ (Ioan 3:18). Hristos este stăpânitor şi Împărat peste toţi (iudei, neamuri şi demoni). „Pentru că acestuia i se va pleca tot genunchiul, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor dintru adânc“ (Filipeni 2:10). Adică toţi se vor închina şi se vor pleca Lui.
Dacă n-am avea credinţa,
                                  Spre altare să ne poarte,
           Am fi nişte viermi ce-am merge 
   Pe-ntuneric pân-la moarte.

Cugetare
Oare de ce unii oameni educaţi la şcoli înalte şi botezati în Numele lui Hristos, se depărtează de creştinism şi se dăruiesc cu totul filosofiei şi teoriilor omeneşti, afirmând că ele conţin mai mult adevăr decât creştinismul? Din două motive se întâmplă aceasta: fie dintr-o înţelegere cu totul superficială a creştinismului, fie din cauza păcatelor. Mintea superficială nu-L poate primi pe Hristos, ea fuge de El precum criminalul de curtea de justiţie. Creştinii păcătoşi şi superficiali au fost de-a lungul timpurilor tot atât de revoltaţi împotriva creştinismului ca şi păgânii. Celor superficiali şi culpabili le-a fost întotdeauna mai comod  să se scalde în băltoaca noroioasă a cugetării omenşti, decât să se arunce în adâncurile credinţei în Hristos. Pe cei care Îl urmează cu credinţa, Hristos îi cheamă mereu la adâncimi tot mai mari, precum i-a spus Sfântului Apostol Petru: „Mână mai la adânc“ (Luca 5:4). (Sfântul Nicolae Velimirovici - Proloagele de la Ohrida).
Dacă ne-ar îngădui Dumnezeu am vedea sufletele oamenilor, unele luminate şi înflăcărate de focul credinţei, altele pâlpâind ca nişte flăcări slabe şi tremurătoare, unele ca şi candelele pe jumătate stinse iar altele negre şi întunecate de necredinţă.

Înlocuitor la moarte
La începutul unuia dintre războaiele mondiale ieşise o lege că poţi lipsi de la război dacă îţi găseşti un înlocuitor. Greu de găsit un înlocuitor la moarte. Era undeva un om, cu o casă de copii, dar necredincios şi trebuia să plece la război. Când la plecare iată vine la el un tânăr şi-i spune: „Eu sunt singur, chiar dacă mor după mine nu plânge nimeni; merg eu în locul dumitale la război“. S-a dus tânărul. După oarecare vreme tânărul a fost rănit de moarte şi cum a ajuns acasă a murit. Mormântul său era mereu împodobit cu flori şi nimeni nu ştia cine i le pune, până când într-o noapte a fost găsit necredinciosul că-i ducea flori la mormânt. Bine, dar tu nu crezi în Dumnezeu! Ba da, acum cred, fiindcă numai Dumnezeu i-a putut da tânărului acestuia iubire de mine şi de copiii mei, ca să meargă el în locul meu la moarte, şi asta numai Dumnezeu a mai făcut-o, când a trimis pe Fiul Său să moară în locul nostru. Este preferabil să ai o speranţă şi să iei în calcul nişte promisiuni decât să nu ai nimic.

Ce spun învăţaţii despre Dumnezeu
Din cercetarea şi contemplarea cauzei prime a lumii, a materiei, a mişcării, a vieţii şi a omului; din cercetarea şi contemplarea planurilor, legilor, rânduielilor şi scopurilor raţionale pe care le întâlnim în lumea corpurilor raţionale şi a fiinţelor vieţuitoare; din cercetarea şi contemplarea credinţelor istorice şi a normelor morale după care s-a condus omenirea în curgerea veacurilor; şi în fine, din cercetarea şi contemplarea ideilor cuprinse în mintea sanatoasă, precum a senzaţiilor, emoţiilor şi şoaptelor misterioase care se ridică şi ne grăiesc din adâncul inimii curate, - oamenii cei mai aleşi ai omenirii, învăţaţii cei mai mari, filosofii şi savanţii, au crezut cu tărie şi au mărturisit cu smerenie că Dumnezeu există şi că îndoiala în adevărul existenţei lui este nelogică, neştiinţifică şi deci nejustificată.
Mărturia învăţaţilor omenirii, pentru noi este foarte preţioasă şi deosebit de concludentă. Învăţaţii cei mai mari, geniile omenirii sunt mai puţin părtinitori şi mai puţin supuşi greşelilor. De aceea, noi ne punem sub autoritatea lor. Trebuie să ţinem cont de concluziile lor TEISTE şi să le preţuim pentru veritatea şi forţa lor demonstrativă. Dar şi în privinţa aceasta întâlnim un fapt de o covârşitoare însemnătate şi anume: învăţaţii cei mari sunt una cu noi cei mici; cu toţii suntem una în credinţa şi mărturisirea adevărului existenţei lui Dumnezeu. Iată câteva nume şi mărturisiri, din vechime şi până astăzi, lăsând la o parte Sfinţii, care - din omenirea întreagă sunt cele mai alese modele de credinţă în Dumnezeu:
Aristotel: „Dumnezeu, care nu poate fi văzut de muritori, se vădeşte din lucrurile sale“.
Cicero: Cele dintâi datorii le avem faţă de Dumnezeu“.
Thales: „Mai vechi decât orice este Dumnezeu, fiindcă nu este născut; mai frumoasă lumea, fiindcă e opera lui Dumnezeu; mai mare spaţiul, deoarece cuprinde totul; mai repede gândul, fiindcă străbate universul; mai tare nevoia, fiindcă învinge totul; mai înţelept timpul, fiindcă descopere toate. Dumnezeu este fiinţa fără de început şi fără de sfârşit“.
Socrate: „Atenieni, vă stimez mult şi vă iubesc. Totuşi voi asculta mai mult de Dumnezeu care îmi porunceşte, decât de voi (Pentru credinţa în Dumnezeu a mers până la moarte)“.   
Descartes: „Existenţa lui Dumnezeu este mai sigură decât cea mai sigură dintre toate teoremele geometriei“.
Kepler: „În creaţie eu parcă pipăi cu mâinile pe Dumnezeu“.
Leibnitz: „Aceste legi (ale naturii), nu depind de principiul necesităţii, ca adevăruri logice, aritmetice sau geometrice, ci de principiul înţelepciunii. Şi aceasta este una din cele mai eficace probe despre existenţa lui Dumnezeu...“
Newton: „Acest minunat aranjament al soarelui, planetelor şi cometelor, nu poate fi decât opera unei fiinţe Atotputernice şi inteligente... Aceasta Fiinţă infinită guvernează totul, nu ca suflet al lumii, ci ca stăpân al tuturor lucrurilor. Din cauza acestei împărăţii, Dumnezeu se numeşte Pantocrator, adică Domnul totului...“
Voltaire: „Dacă e o greutate să crezi în Dumnezeu, e o absurditate să nu crezi“.
La Bruyère: „Eu simt că un Dumnezeu există şi nu pot înţelege deloc, că s-ar putea să nu existe... Sunt însă suflete, care se depărtează de credinţă. Aceasta dovedeşte că în lume sunt şi monştri“.
Spinoza: „Cea mai înaltă satisfacţie a sufletului nostru constă în a recunoaşte pe Dumnezeu“.
Faraday: „... noţiunea şi respectul lui Dumnezeu parvin sufletului meu, pe căi tot aşa de sigure, ca şi acelea care conduc la adevărurile de ordin fizic“.
Boyle: „Adevăratul cercetător al naturii nicăieri nu poate pătrunde în cunoaşterea tainelor creaţiei fără a vedea degetul lui Dumnezeu“.
Lavoisier: „Odată cu lumina revarsă Dumnezeu asupra pământului şi principiul vieţii, simţirii şi cugetării“.
Liebig: „Lumea este istoria atotputerniciei şi înţelpciunii unei fiinţe nesfârşit de superioare. Cunoaşterea naturii este calea către admirarea măririi Creatorului; ea ne dă adevăratele mijloace de observare a măreţiei lui Dumnezeu“.
Darwin: „Nici în momentele de supremă îndoială nu am fost ateu în adevăratul înţeles al cuvântului, aşa ca să fi negat exisţenta lui Dumnezeu“.
Gothe: „Timpul îndoielii a trecut. Aşa cum se îndoieşte cineva de sine însuşi tot aşa de puţin ca şi de Dumnezeu“.
Fabre: „Dacă cred în Dumnezeu? Eu nu cred în El, eu îl văd“.
Pasteur: „Va veni ziua când se va râde de prostia filozofiei noastre contemporane materialiste. Cu cât studiez mai mult natura, cu atât mai adânc mă cuprinde o uimire evlavioasă faţă de lucrurile Creatorului“.
Barrois: „Geologia n-a ajuns în zilele noastre decât să modernizeze probele clasice ale existenţei lui Dumnezeu“.
Heim: „Cel mai mic muşchi spune cu glas tare cei ce-l cunoaşte, ca şi cerul înstelat: Este un Dumnezeu“.
Guizot: „Cred în Dumnezeu şi-l ador, fără să încerc a-l înţelege. Îl văd pretutindeni, de faţă şi activ, nu numai în cârmuirea veşnică a vieţii şi în viaţa lăuntrică a sufletului omenesc, ci şi în istoria popoarelor şi a omenirii“.
Nicolae Paulescu: „A demonstra existenţa unei cauze primare a vieţii - cauză imaterială, unică şi infinit înţeleaptă - iată ţinta supremă către care tinde filosofia. Această cauză primară este Dumnezeu. Omul de ştiinţă nu poate deci să se mulţumească a zice: Cred în Dumnezeu, ci trebuie să afirme: Ştiu că este Dumnezeu“.
Nicolae Iorga: „Dumnezeu? Toată lumina de soare şi toată lumina de suflet, care a fost, care este şi care poate să fie“.
Am citat numai câteva nume şi mărturisiri ale învăţătilor, culmi ale înţelepciunii, care sunt tot atâtea probe pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu. Ele sunt însă nenumărate şi în absolută majoritate faţă de unicul şi neînsemnatul număr al învăţaţilor necredincioşi. Noi nu putem să nu primim mărturia învăţaţilor când e vorba de dovedirea adevărului existenţei lui Dumnezeu. Dimpotrivă, suntem datori să-i ascultăm, să ne punem sub autoritatea lor şi să primim.

Răspuns înţelept
Un vânzător ambulant, care vindea portocale, privea într-o duminică un grup de tineri care treceau pe lângă tejheaua lui. I-a întrebat: „De unde veniţi?“ „Venim de la Sfânta Liturghie,“ au răspuns ei. „Aşa deci? Atunci aş dori să vă pun  o întrebare“. A luat o portocală şi a zis: „Această portocală este a ta dacă îmi spui unde este Dumnezeu“. Fără să se simtă stânjenit de întrebarea vânzătorului, credinciosul i-a spus: „Eu vă dau două portocale, dacă îmi spuneţi unde nu este Dumnezeu“. Surprins vânzătorul a lăsat în jos mâna în care avea portocala şi a pus-o pe tejghea. „Unde nu este Dumnezeu?“  a repetat el făcând ochii mari. Băiatul i-a dat însă imediat răspunsul pe care tocmai îl auzise în Sfânta Biserică: „Dumnezeu nu este în inima necredinciosului“!!! Vânzătorul a luat două portocale şi i le-a dat băiatului.

Calcule nepotrivite
Un ateu l-a provocat pe un credincios la o dispută publică pe tema: Există sau nu Dumnezeu? Credinciosul i-a răspuns într-o scrisoare: De ce să avem o dispută? Aduceţi-mi 12 oameni care prin necredinţă au reuşit să se lase de obiceiurile lor păcătoase şi au devenit mai buni. Eu, de asemenea, voi aduce 12 oameni care au fost eliberaţi, prin credinţa în Dumnezeul cel viu, de patimile lor rele şi au devenit astfel de oameni. După ce a citit scrisoarea, ateul a renunţat la dispută, deoarece a ştiut că va trebui să caute mult până va găsi, nu 12 oameni, ci unul singur, în viaţa căruia necredinţa să fi produs o asemenea schimbare. Aşadar, necredinţa aduce cu sine nenorocire în sufletele oamenilor, iar în final, judecata lui Dumnezeu.
Iată cum descrie poetul Puskin, cu lacrimi în ochi pe omul pătimaş:
                                   Ce vrăjmaşă stăpânire 
Smulsu-m-a din a mai fi 
                                   Pus-a-n suflet pătimire 
                                   Şi în minte a mă-ndoi.



Stelele
Un revoluţionar francez ateu a spus unui ţăran: O să dărâmăm toate turlele Bisericilor voastre creştine, ca să nu mai aveţi nimic care să vă aducă aminte de această credinţă a voastră. Ah, a răspuns ţăranul, dar nu veţi putea şterge strălucirea stelelor. Cât adevăr este în această mărturisire simplă a credinţei! Stelele sunt lucrarea lui Dumnezeu. Ele vestesc fără cuvinte lucrarea măreaţă a Creatorului. Ele vestesc puterea veşnică şi divinitatea lui Dumnezeu.

Întrebare pentru un ateu
Spunea un ateu că el crede în existanţa lui Satan. Asta înseamnă că este satanist? Apoi anticrist este cel care luptă împotriva lui Hristos, deci nu poate lupta împotriva a ceva ce nu există. Deci, dacă este ateu şi totuşi crede în existenţa lui Satan, atunci crede şi în existenţa lui Hristos. E o contradicţie de termeni. Ar trebui să explice de fapt ce este: ateu sau satanist? Amândouă în acelaşi timp, nu se poate. Acelaşi ateu mai spunea aşa: Sunt ateu şi din fericire, sunt propriul meu stăpân! Dumnezeu
să-l ierte!
 

Iubiţi credincioşi,
Sfântul Ignatie Briancianinov în lucrarea sa, Cuvânt despre om, defineşte omul ca fiind o biserică îndumnezeită, creată de Dumnezeu cu trup şi suflet. Există oameni credincioşi, oameni puţin credincioşi şi oameni necredincioşi. Ei se deosebesc unul de altul cum se deosebeşte apa fierbinte de cea călduţă şi respectiv de cea rece. Credinciosul cu anevoie calcă poruncile lui Dumnezeu, cel puţin credincios calcă cu uşurinţă poruncile, iar cel necredincios le calcă fără sfială. „Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte“ (1 Corinteni 2:14). În cazul celor care spun că sunt atei, putem spune că sunt mai mult decât în înşelăciune, ei sunt într-o beţie a înşelăciunii.
Vai şi amar dacă petrecem timpul fără de folos, căci nu ne vom mai întâlni cu el. Să-l rugăm pe Dumnezeu să ne deştepte din somnul nepăsării. Să ne aprindem duhul credinţei pentru Hristos. Credinţa în Hristos este izvor de fericire. Sfinţii au biruit prin credinţă. Dar noi avem oare credinţă? Răspunsul la această întrebare şi-l dă fiecare. Omul trebuie să-şi întoarcă faţa (chipul) către Dumnezeu pentru ca şi Dumnezeu să facă să strălucească peste el faţa Sa: „Dumnezeule, întoarce-ne pe noi şi arată faţa Ta şi ne vom mântui“ (Psalm 79:41). Nu există probleme multe sau puţine, mari sau mici. Singura problemă este absenţa lui Hristos din viaţa noastră. Este un lucru minunat să citim cât mai multe cărţi religioase creştin ortodoxe.
Un părinte i-a spus unui ucenic care nu voia să citească cărţi religioase: „Curăţă unul din aceste vase“. Ucenicul a spălat unul. „Care-i mai curat?“ l-a întrebat părintele. „Cel spălat, a răspuns ucenicul“. „Vezi, astfel se întâmplă şi cu citirea cărţilor dumnezeieşti, chiar dacă nu aplicăm tot ceea ce citim. Toate cărţile ortodoxe ce s-au tipărit, ne vor sta mărturie la Înfricoşata Judecată“.
Oamenii au căzut în necredinţă şi din cauză că s-au lipsit de duhul rugăciunii sau fiindcă nu l-au avut niciodată. Într-un cuvant, pentru că nu se roagă. De aceea, inima acestor oameni devine câmpul în care poate lucra în voie stăpânul lumii acesteia, diavolul. Petre Ţuţea spunea că: „Poarta către Dumnezeu este credinţa, iar forma prin care se intră la Dumnezeu este rugăciunea“. Uitarea rugăciunii este pricina decăderii morale. Mântuitorul i-a îndemnat pe ucenicii săi: „Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul neputincios“ (Matei 26: 41).
Nu trebuie să-i osândim pe atei şi pe predicatorii răului, fiindcă dintr-un sânge a făcut Dumnezeu tot neamul omenesc. Aşadar, toţi oamenii sunt fraţi întru Hristos, de aceea să ne rugăm pentru ei fiindcă printre ei există şi mulţi oameni foarte buni. „Cu cel necredincios când vrea să vină la credinţă, cu mare blândeţe să vorbeşti cu el, căci chipul întoarcerii şi al dobândirii sufletelor este numai cel al blândeţii“ (Sfântul Efrem Sirul). Nimeni nu este neschimbător şi în orice lucru pe care îl facem în viaţa aceasta să ne temem de cădere: „Cine crede că stă să ia aminte să nu cadă (1 Corinteni 10:12).
Cu Dumnezeu ne întâlnim cel mai uşor şi mai bine în Sfânta Biserică şi în Sfintele Taine. De aceea cercetarea Bisericii este poruncă dumnezeiască, poruncă bisericească şi în acelaşi timp obligaţie morală. Pentru orientarea noastră în lume ni s-a dat credinţa şi un model perfect - Iisus Hristos. Iată ce zice Sfântul Maxim Mărturisitorul:
  „Cel ce crede se teme, cel ce se teme, se smereşte, se îmblânzeşte, cel blând păzeşte poruncile, cel ce păzeşte poruncile se luminează, cel luminat se împărtăşeşte de tainele Cuvântului dumnezeisc. Amin!“

 ÎN TRANŞEE NIMENI NU MAI ESTE ATEU!!!


Bibliografie: Biblia,E.I.B.M.,Bucureşti, 1994; Preot Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, E.I.B.M., Bucureşti, 1995; Episcop Nicolae Velimirovici, Învăţături despre bine şi rău, Editura Sofia, Bucureşti, 2001; Sundar Sing, Apostolul secolului XX, Editat de Mânăstirea Portăriţa, Satu Mare, 1999; Părintele Arsenie Boca, Talanţii Împărăţiei, Editura Pelerinul, Iaşi, 2002; Ion Vladucă, Elemente de apologetică ortodoxă, Editura Bizantină, Bucureşti,1998; Arhimandrit Ilie Cleopa, Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnicie şi veşnicie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004; Mitrop. Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diac. Dr. Orest Bucevschi, Prof. Dr. Constantin Pavel, Pr. Dr. Ioan Zagrean, Teologia morală ortodoxă, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003.

ARHIVA BLOG

ICOANA MD

MD. POCEAEV