DACA DORESTI SA ASCULTI PARACLISUL MAICII DOMNULUI, POTI SA PORNESTI DE LA BUTON...DOAMNE AJUTA!

PARACLISUL MAICII DOMNULUI!

9 iulie 2013

DESPRE STAREA ACTUALĂ A STILISMULUI ÎN ROMÂNIA

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE
STAREA ACTUALĂ A STILISMULUI ÎN ROMÂNIA



Motto: „Calendarul nu este o dogmă, ci un ceas al vremii care poate să se schimbe fără să aducă vreo modificare dogmelor dreptei credinţe creştin ortodoxe(Părintele Ilie Cleopa – „Urcuş spre ínviere“).
                                                                                       Preot Ioan
Iubiţi credincioşi,
Viaţa omului se scurge în timp, între cele două termene sau hotare fatale ale ei: naşterea şi moartea. Ca şi spaţiul, timpul este o dimensiune a existenţei, cadrul firesc al vieţii omului. În concepţia creştină timpul a fost creat odată cu lumea. „Mundus non factus est in tempore, sed cum tempore“ (Lumea n-a fost făcută în timp, ci odată cu timpul), zice Fericitul Augustin.[1] Din punct de vedere teologic, Hristos-Mântuitorul este nu numai întemeietorul şi capul nevăzut al Bisericii, ci şi axa timpului, centrul istoriei religioase a omenirii. Înainte de El, istoria se îndrepta spre El, era orientată mesianic spre El, era timpul de aşteptare, de prefigurare. După întruparea lui a început: „plinirea vremii“ (Efeseni 1:10). Deşi timpul este o noţiune abstractă, fiind invizibil, omul a simţit nevoia să-l concretizeze şi să-l măsoare, adică să-l împartă printr-un şir de mişcări succesive şi subdiviziuni periodice (care se succed la termene regulate), în care să se încadreze atât viaţa sa gospodărească, cât şi cea religioasă. Acestea sunt consemnate în calendarul de care ne servim pentru măsurarea şi divizarea timpului.
Lucrarea de faţă, intitulată ,,Starea actuală a stilismului în România“, cuprinde 7 capitole şi dezbate problema calendarului, precum şi mişcarea stilistă ce a luat naştere din îndreptarea calendarului. Prin urmare, în continuare vom expune câteva noţiuni despre calendar (cap.1), după care, treptat, vom pătrunde mai adânc în istoria calendarului (1.2) pentru a putea înţelege ,,cum“ şi ,,de ce“ a avut loc îndreptarea calendarului (1.5), arătând astfel de ce nu corespunde data Paştelui din Apus cu cea din Răsărit (cap. 2). În capitolul 3 vom arăta cum a luat naştere mişcarea stilistă, precum şi care este situaţia actuală a stilismului în România.
Pentru a ne putea feri de învăţătura lor greşită, în capitolul 4 vom expune ceea ce susţin stiliştii, pentru ca în capitolul următor să-i combatem şi să arătăm abaterile canonice ale lor. În continuarea lucrării vom aduce şi câteva mărturii ale Sfinţilor Părinţi (cap. 6) cu privire la mişcarea stilistă pentru a arăta, a argumenta, fără reţinere, dacă aceştia (stiliştii) sunt sau nu o erezie (cap.7).

Capitolul 1  
CÂTEVA NOŢIUNI DESPRE CALENDAR

Problema măsurării timpului a generat ample discuţii şi numeroase soluţii. De exemplu: ZIUA - spaţiul parcurs între răsărit şi apus era socotită de greci şi gali ca spaţiul dintre două nopţi; (astronomic) interval de timp între două culminaţii succesive ale unui astru. ORA - o subdiviziune a zilei, formată din 60 de minute sau 3600 de secunde, a generat în secolul XVII un adevărat scandal, lămurit abia în secolul al XIX-lea, când s-a stabilit pentru ora legală măsurarea timpului de la meridianul Greenwich. Noţiunea de fus orar a fost introdusă pe la 1884. SECOLUL - (o sută de ani) introdus de romani, era la greci egal cu o viaţă de om (96 de ani).
De-a lungul timpului, lucrări de specialitate pun în discuţie noţiuni cum sunt: timp solar, astronomic (tropic), timp istoric, timp universal, timp calendaristic, timp legal, civil, timp biblic. De aici rezultă şi denumirile de an civil, an bisericesc etc.
ANUL CIVIL începe la 1 ianuarie, iar ANUL BISERICESC începe la 1 septembrie, pentru că după tradiţia moştenită din Legea Veche, în această zi s-a început creaţia lumii şi tot în această zi şi-ar fi început Mântuitorul viaţa publică.
CALENDARUL este un sistem de măsurare a timpului, care indică durata şi diviziunile lui. Calendarul este un sistem de împărţire a timpului în ani, luni şi zile, bazat pe fenomenele periodice ale naturii (mişcarea pământului in jurul soarelui şi a lunii in jurul pământului, respectiv a pământului în jurul axei proprii).
  Denumirea de calendar vine din limba latină, fie de la „CALARE, CALERE“, a chema, a convoca, fie de la „CALENDE“, termen prin care romanii indicau în general prima zi a fiecărei luni, când toţi cetăţenii erau chemaţi (convocaţi) în adunarea publică din forum, pentru a li se aduce la cunoştinţă prin viu grai, lucruri de interes public-cetăţenesc. Primele calendare au luat naştere din nevoia pe care au simţit-o oamenii de a-şi fixa în timp sărbătorile religioase şi de a introduce o regularitate periodică în ocupaţiile lor din viaţa zilnică.  Ele se întemeiază pe mişcarea astrelor pe bolta cerească, mai ales a soarelui şi a lunii, cei doi luminători ai cerului făcuţi de Dumnezeu şi puşi de El: „Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii“ (Facerea 1:14). În legătură cu traiul şi ocupaţiile omului, s-a ales ca unitate mijlocie de măsurare a timpului ziua solară medie, adică intervalul de timp dintre două treceri consecutive  ale soarelui la meridian sau cât ţine o rotaţie completă a pământului în jurul axei sale. Ca orice unitate de măsură, ziua solară medie are şi ea multiplii şi submultiplii ei, şi anume:
a ORELE (ceasurile), minutele şi secundele de timp: ziua e împărţită în 24 de ore, ora în 60 de minute, minutul în 60 de secunde;
b SĂPTĂMÂNA, adică intervalul de timp dintre două faze consecutive ale lunii pe cer: dintre luna nouă şi primul pătrar, sau de la pătrarul prim la lună plină, de la lună plină la pătrarul ultim ş.a.m.d., interval care durează aproximativ 7 zile;
c LUNA lunară (ori sinodică), adică intervalul de timp care îi trebuie lunii pe cer să facă o rotaţie completă în jurul pământului şi să revină la aceeaşi fază: de la lună nouă la lună nouă, de la lună plină la lună plină, adică aproximativ 29 şi 1/2 zile (mai exact 29 de zile, 12 ore, 44 de minute şi 2,9 secunde);
d ANUL TROPIC, solar sau astronomic, adică intervalul de timp în care pământul face o rotaţie completă în jurul soarelui sau răstimpul dintre două treceri consecutive ale soarelui la echinocţiul de primăvară. Anul tropic are aproximativ 365 de zile şi 1/4 (mai exact, 365 de zile, 5 ore, 48 de minute şi 45-46 de secunde).
 Deoarece anul tropic nu se compune dintr-un număr exact de zile, n-a putut fi luat ca unitate de măsură, pentru că atunci ar fi trebuit ca una din zile să aparţină celor doi ani consecutivi. De aceea s-a adoptat ca unitate de măsură anul civil sau calendaristic, care în fond este un an convenţional, obţinut din  anul tropic prin înlăturarea fracţiunii de zi. Şi deoarece anul civil nu coincide exact cu cel tropic (astronomic), s-a căutat să se aducă din timp în timp corectări calendarului, în diferite moduri, pentru a se restabili coincidenţa anului civil cu anul astronomic. AŞA S-A NĂSCUT PROBLEMA CALENDARULUI.


1.1  DIN  ISTORIA  CALENDARULUI
Cele mai vechi popoare cunoscute în istorie au avut calendare lunare, adică şi-au întocmit calendarele după mişcarea de rotaţie a lunii în jurul pământului. Astfel, primul calendar egiptean a avut la bază anul lunar de 354 de zile (12 luni a 29 1/2 zile). Grecii şi romanii aveau şi ei la început tot un calendar lunar, adică organizat după mersul lunii; la ei luna calendaristică avea aceeaşi durată cu luna lunară.[2]Se crede că vechiul sistem calendaristic folosit de romani era iniţial compus din 10 luni, apoi din 12 luni. Prima lună era Martie în cinstea lui Martius, numele lui Romulus, fondatorul Romei. Lunile erau denumite după ordinea lor (de exemplu:  I-a, a II-a, a III-a...) dovadă că şi astăzi păstrăm denumirea originară a unor luni (spre exemplu: September = Septembrie- a 7-a; October = Octombrie- a 8-a; November = Noiembrie- a 9-a; December = Decembrie- a 10-a). Lunile Ianuarie şi Februarie (a11-a şi a12-a) au fost adăugate mai târziu, probabil când romanii au trecut de la calendarul vechi lunar, la cel solar (din anul 753 î.d.Hr. până în anul 290 î.d.Hr. au folosit calendarul lunar). Luna Ianuarie a început să fie socotită ca prima lună din anul 153 î.d.Hr., când consulii romani au intrat în funcţie  pentru prima dată la 1 Ianuarie. Anul vechi roman era împărţit în luni, şi într-un fel de săptămâni numite octade (grupuri de 8 zile) şi în zile.[3] De la calendarul vechi roman avem astăzi denumirea majorităţii zilelor săptămânii: Lunes (dies) = LUNI; Martes = Marţi; Mercures = Miercuri; Jovis = Joi; Veneres = Vineri. Împărţirea lunilor în săptămâni (grupe de câte 7 zile) şi denumirea de Sâmbătă (sabat) sunt influenţe pur evreieşti folosite şi de Biserică în calendarul ei.[4]
Un asemenea calendar folosesc şi acum musulmanii din Asia şi Africa (arabii, iranienii, indonezienii ş.a.) în viaţa lor religioasă. Alte popoare (spre exemplu, evreii) întrebuinţează un calendar mixt (lunaro-solar). În lume se găsesc peste 40 de tipuri de calendare, care diferă între ele după felul în care se calculează anii sau erele istorice. Astfel, dacă după calendarul creştin suntem în anul 2004 de la naşterea lui Hristos, după cel musulman suntem în anul 1424 de la Hegira, după cel ebraic suntem în anul 5764 de la creaţie, după cel chinez suntem în anul 4640, iar după cel indian suntem în anul 1925...
Egiptenii au fost cei dintâi care au folosit un calendar solar, adică bazat pe mişcarea aparentă a soarelui pe bolta cerească, de fapt bazat pe mişcarea de revoluţie a pământului, fiind şi cel mai corect. El a fost perfecţionat de romani, prin Calendarul iulian, care stă la baza cronologiei moderne, aşa cum vom arăta mai târziu.
După cum s-a amintit, încă înainte de Hristos existau două sisteme de calculare a timpului unui an, adică durata de revoluţie a pământului in jurul soarelui: unul al egiptenilor - care era mai corect, dar nici el perfect - de 365 zile, altul, al romanilor, care era de 355 zile, rămânând totdeauna o diferenţa de timp de zece zile anual între aceste două sisteme, şi chiar între fiecare dintre ele şi calendarul solar, precum şi faţă de datele astronomice ale oamenilor de ştiinţă ai vremii.[5]
După această constatare, s-a simţit nevoia de îndreptare a lor şi a punerii lor în acord cu calendarul ceresc, astfel, conştient de valoarea calendarului alexandrin, în anul 46 î.d.Hr.,  Împăratul roman Iulius Caesar a poruncit învăţatului alexandrin Iulian Sosigene din Alexandria Egiptului să întocmească un calendar care să fie valabil pentru tot Imperiul. Calendarul elaborat a primit numele împăratului care l-a comandat: iulian. Acest calendar calculează anul sideral, care ţine cont de mişcarea Soarelui, Lunii, Pământului şi a stelelor, deci de toate elementele create de Dumnezeu în acest scop (Facerea, 1:14 ş.a., Sirah, 43, 2, 7, 9, 12). Astfel, calendarul vechi roman a fost schimbat de calendarul Iulian, perfecţionând sistemul de calcul egiptean, acesta stând la baza cronologiei moderne. După acest calendar a mers apoi întreaga creştinătate timp de 15 secole.[6]

1.2   DE  CE  ÎN  LETOPISEŢE  ŞI  ÎN  PISANII TIMPUL  ESTE  NOTAT  ÎN  DOUĂ  FELURI?
Este adevărat că timpul este notat în două feluri (spre exemplu: Ştefan cel Mare, 1511 ‹‹7019››) fiindcă cele două date reprezintă modul istoric şi cel biblic de considerare a timpului. Biblia consideră anul I al lumii, anul I după Creaţie, când Adam iese din Rai. Calculele bazate pe  cărţile religioase dovedesc faptul că de la Adam până la Hristos sunt 5508 ani.[7] Iisus Hristos se naşte în anul I al erei noastre. Timpul istoric este măsurat de la El încoace. De la Adam până în zilele noastre,  lumea are o vechime de 5508 + 2011 = 7519 ani.

1.3   ORIGINEA  CALENDARULUI  CREŞTIN ŞI  STRUCTURA  LUI
Calendarul de care se serveşte astăzi atât lumea creştină, cât şi multe din popoarele necreştine civilizate, este de origine romană (păgână).  Este alcătuit în anul 46 î.d.Hr., de astronomul alexandrin Sosigene, pe vremea împăratului roman Iuliu Cezar, de aceea a fost numit calendarul iulian. Sosigene, cunoscând durata exactă a anului tropic, a restabilit mai întâi coincidenţa anului tropic cu cel astronomic. Pentru diferenţa de 5 ore, 48 de minute şi aproape 46 de secunde, cu care durata anului solar (tropic) o  depăşeşte pe cea a anului civil sau calendaristic, el a hotărât să adauge câte o zi în plus la fiecare 4 ani. Din 4 în 4 ani vom avea un an de 366 de zile, numit an bisect (din lat. bissextilis). Sosigene a păstrat împărţirea anului în 12 luni, iar denumirile lunilor anului şi a zilelor săptămânii sunt toate de origine latină, aceleaşi care erau întrebuinţate pe vremea romanilor, cu excepţia sâmbetei, de provenienţă iudaică (sabat), dar venită la noi tot prin filiera latină (sabbatum).
În calendarul Iulian echinocţiul de primăvară cădea atunci la 24 martie, iar începutul anului era socotit la 1 martie fiind apoi mutat, peste puţin timp, la 1 ianuarie.
Acesta era calendarul în uz în lumea greco-romană la ivirea creştinismului şi în care Biserica şi-a fixat zilele cu semnificaţii deosebite în istoria ei, din viaţa pământească a Mântuitorului, din istoria mântuirii neamului omenesc, ca zile de sărbători. Prin urmare, calendarul nu reprezintă o poruncă venită din cer, nu este un act al revelaţiei dumnezeieşti, nu face parte din învăţătura Mântuitorului, nu este element de doctrină, nu are valoare dogmatică.[8]
Şi tot de calendarul iulian s-a servit şi Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) la calcularea datei Paştilor, care este sărbătoare mutabilă, variind de la an la an, in funcţie de echinocţiul de primăvară şi de alte elemente.
Sinodul I Ecumenic, luând în discuţie data sărbătoririi Paştilor, a hotărât să urmeze practica romană cu aceste rânduieli:
a. Paştile să se serbeze întotdeauna într-o zi de Duminică
b. această Duminică să fie imediat după 14 Nisan
c. după luna plină ce urmează echinocţiului de primavară (când ziua este egală cu noaptea)
d. întâmplându-se 14 Nisan sau lună plină într-o Duminică, să se serbeze Paştile în Duminica următoare
e. şi să nu coincidă Paştile creştinilor cu acela al iudeilor (care este la 14-15 Nisan) adică cu cel al Vechiului Testament  (vezi canonul 7 Apostolic).
După această hotărâre a Sinodului I Ecumenic, timpul în care este cu putinţă a se sărbători Paştile cade între 22 martie şi 25 aprilie. Iar calculul astronomic al aflării datei Paştilor s-a lăsat atunci pe seama Bisericii din Alexandria, unde era focarul ştiinţei astronomice, cu obligaţia de a face cunoscut, în fiecare an, tuturor Bisericilor, timpul când trebuie a se serba Paştile.

1.4  DEFECTUL  ORIGINAR  AL  CALENDARULUI  IULIAN
1.4.1.   Îndreptarea calendarului în Apus
Întrucât însa, şi între calculul calendarului iulian de 365 de zile şi 6 ore şi cel al calendarului solar de 365 zile, 5 ore, 43' şi 46" rezultă anual o diferenţa de 11' şi 14" s-a ajuns, după 384 de ani, la o diferenţă de trei zile (cu cât a rămas în urmă calendarul iulian). Astfel că, în vremea Sinodului I Ecumenic, echinocţiul de primăvară se afla la 21 martie în loc de 24 martie, cât a fost în anul 46 î.d.Hr., când astronomul egiptean, Sosigene din Alexandria, a îndreptat calendarul. De atunci, Sinodul a luat ca punct de plecare, în calcularea datei Paştilor, ziua de 21 martie, când a fost atunci echinocţiul de primăvară, dar fără să ia alte măsuri de prevenire a întârzierii pe viitor.
Specialiştii astronomi au constatat că, şi după aceea, din 128 în 128 de ani echinocţiul de primăvară retrogradează cu o zi. Acest lucru fiind constatat de-a lungul secolelor, învăţaţii vremii - în Răsărit ca şi în Apus - au sesizat faptul şi au propus căpeteniilor Bisericii îndreptarea calendarului, pentru că tabelele pascale nu mai corespundeau cu ziua lunii pline astronomice.
În Apus au fost mulţi învăţaţi (astronomi, matematicieni, teologi, medici şi regi - ca Alfons de Castilia) care, între anii 1280 si 1580, au cerut stăruitor îndreptarea calendarului şi a Pascaliei, arătând nepotrivirile calendarului iulian. Între aceştia, unii, ca Roger Bacon (+1292) şi alţii, au făcut apel direct la papii Romei, printre care şi papa Clement al VI-lea (1265-1268) cerând îndreptarea calendarului iulian si arătând că Paştile se serbează greşit, echinocţiul ajungând uneori la 12 martie, în secolul al XVI-lea, diferenţa dintre echinocţiul real (astronomic) de primăvară şi cel ipotetic (21 martie în calendarul iulian) ajunsese la 10 zile.
Aceste cercetări şi sesizări repetate au determinat pe papa Grigore al XIII-lea (din iniţiativa sinodului din Trident), să anunţe, la 24 februarie 1582, prin ,,reforma gregoriană’’ îndreptarea calendarului iulian, ceea ce a şi făcut, suprimând 10 zile (5-14 octombrie), acesta fiind elaborat de către astronomul italian Luigi Lilio.[9]  Şi, astfel, se readuce echinocţiul de primăvară la 21 martie, când e lună plină, ca pe vremea Sinodului I de la Niceea. De atunci, acest calendar s-a numit „gregorian“ sau stilul nou şi a fost adoptat de toate statele catolice şi protestante din Apus (sec. XVI-XVIII), calendarul astfel îndreptat  a fost apoi adoptat de unele state asiatice şi africane necreştine ca Japonia (1873), China (1912), Turcia (1926), Egipt (1928).


1.4.2  Îndreptarea calendarului în Răsărit

Sesizări şi propuneri in ceea ce priveşte retrogradarea cu o zi a echinocţiului de primăvară din 128 in 128 de ani s-au făcut şi în Răsărit de către: Nichifor Grigoraş (1324) care zice că: ,,îndreptările calendarului iulian au rămas neglijate şi trebuie negreşit a se îndrepta“, Matei Vlastares în 1335 iar călugărul Isac Arghyras, cercetând problema pascală, între anii 1271-1273, a arătat că echinocţiul era cu 7 zile mai târziu după data Sinodului şi că serbarea Paştilor cu această întârziere este o abatere de la hotărârea Pascaliei niceene. El a cerut îndreptarea calendarului, pentru ca tabelele pascale să corespundă datelor astronomice. Aceleaşi preocupări le-a avut şi Ghemist Pletbon (+1450), luptând pentru data Paştilor şi îndreptarea calendarului rămas în urmă.[10]
In anul 1582 când a avut loc îndreptarea calendarului prin reforma gregoriană, Bisericile ortodoxe nu au acceptat-o din motive de ordin confesional, socotind-o o unealtă disimulată a propagandei şi a tendinţei catolice de prozelitism. Ele au menţinut mai departe calendarul neîndreptat, care de aici înainte se va numi şi ,,stil vechi sau ,,ortodox“, prin opoziţie cu cel gregorian, numit şi ,,stil nou sau ,,catolic. De la 1582 înainte, creştinătatea s-a împărţit, deci, in doua mari grupe pe tema calendarului: Biserica apuseană pe de o parte şi cea răsăriteană-ortodoxă pe de altă parte.
Apar motive pentru care creştinătatea se împarte în două. Bisericile din răsărit folosesc în continuare vechiul calendar şi manifestă o anumită rezervă, poate chiar ostilitate, faţă de reforma gregoriană. Din cauză că papa Grigorie al XIII-lea nu s-a consultat cu Răsăritul în această reformă a calendarului, acţiunea lui a fost privită cu suspiciune şi neîncredere, iar noul calendar considerat un act de prozelitism şi de ,,supremaţie asupra creştinătăţii răsăritene“.
Sinodul local ţinut la Constantinopol, în noiembrie 1583, sub Patriarhul Ieremia al II-lea, condamnă reforma gregoriană ca pe o inovaţie inutilă şi anticanonică. Peste 10 ani, în 1593 se semnalează aceeaşi atitudine de rezervă în lumea ortodoxă faţă de reforma calendarului gregorian. Menţinându-şi aceeaşi atitudine de rezervă în continuare, Bisericile din Răsărit, prin Patriarhul Calinic al XI-lea al Constantinopolului şi Patriarhul Atanasie al Antiohiei, condamnă serbarea Paştelui odată cu catolicii, considerată o trădare a Ortodoxiei şi o ieşire din prevederile patristice.
Intre timp, s-a constatat de către astronomi că şi între calendarul gregorian din 1582 şi cel astronomic există, totuşi, o diferenţă anuală, diferenţă care, la 3500 de ani, ar face ca şi calendarul gregorian să rămână in urmă cu o zi şi o noapte. Calendarul ortodox, îndreptat în 1923, va ţine seama şi de această diferenţă.
Vechiul calendar iulian, în folosinţă în Bisericile ortodoxe, a cumulat diferenţe şi contradicţii aşa încât în 1918 (ca exemplu) Paştele s-a serbat nu după prima lună plină de după echinocţiul de primăvară ci după a doua lună plină. Contradicţiile acestea de ordin bisericesc, ca şi motive din afara Bisericii, raţiuni politice, sociale şi raporturi internaţionale au cerut, au impus şi au determinat o reconsiderare de atitudini. Relaţiile internaţionale cereau în chip imperios modificarea calendarului; legăturile politice şi economice ale statelor din Răsărit cu cele din Apus, corespondenţa, poşta, căile ferate, bursele întâmpinau greutăţi prin folosirea a două calendare (civil şi religios), cu diferenţele respective. Acestea au impus ca statele ortodoxe să folosească stilul nou, iar Bisericile Ortodoxe să se menţină la vechiul calendar, ceea ce constituia un anacronism.
La o Enciclică a Patriarhiei Ecumenice din 1902, către toate Bisericile Ortodoxe Autocefale, prin care se propunea acceptarea stilului nou, s-a răspuns favorabil. Biserica Ierusalimului consemna în 1903: ,,Biserica Ortodoxă nu ar săvârşi nimic inconsecvent faţă de sine însăşi dacă ar primi calendarul indicat de către ştiinţă ca fiind cel mai exact posibil“.
Biserica noastră, făcând parte din rândul Bisericilor Ortodoxe, n-a purces singură la adoptarea calendarului gregorian, odată cu adoptarea lui de către Stat, in 1919, ci abia după Consfătuirea interortodoxă de la Constantinopol din 1923, care a hotărât îndreptarea calendarului şi în Bisericile Ortodoxe, prin suprimarea diferenţei de 13 zile cu care calendarul iulian rămăsese în urma celui îndreptat. Data echinocţiului de primăvară de la 8 martie, la care ajunsese calendarul iulian, este adusă la 21 martie, corespunzând calendarului solar, cum stabiliseră Părinţii de la Sinodul 1 Ecumenic de la Niceea (325).
Calendarul iulian îndreptat la Consfătuirea interortodoxă de la Constantinopol va deveni mai corect decât cel gregorian prin adoptarea unui nou sistem al anilor bisecţi, adăugând o zi în plus din patru în patru ani, când luna februarie va avea 29 de zile în loc de 28 zile. Prin aceasta, în calendarul ortodox îndreptat, diferenţa dintre anul solar şi cel civil este redusă - prin modul de bisectare - până la un minimum de 2,02 secunde (anual), care face ca abia după 42.772 de zile calendarul (îndreptat) să mai rămână în urmă cu o zi şi o noapte, pe când după cel gregorian, folosit de catolici, între anul astronomic şi cel calendaristic, diferenţa este de 26,02 secunde, deci mai mare, aşa încât la 4000 de ani apare o diferenţă de o zi.
Calendarul îndreptat, întrebuinţat de aici înainte de către ortodocşi, se va numi neo-iulian sau constantinopolitan.
Calendarul adoptat de ortodocşi de acum înainte nu este tot una cu calendarul folosit în Apus numit gregorian, ci este rezultatul unui alt sistem de îndreptare a erorii iniţiale a calendarului iulian.
La Consfătuirea interortodoxă de la Constantinopol (1923) n-au participat, însă, toate Bisericile Ortodoxe autocefale sau naţionale. De aceea, recomandările congresului au fost că îndreptarea calendarului adoptată aici a rămas să fie introdusă de fiecare Biserica Ortodoxă la data pe care o va crede potrivită, pentru a nu da naştere la tulburări.[11]
Convinse de necesitatea şi justeţea îndreptării calendarului, din 1924 cele mai multe Biserici Ortodoxe au adoptat acest calendar astfel:
1.    Patriarhia Ecumenică de Constantinopol (1924);
2.    Patriarhia Antiohiei (1924);
3.    Patriarhia Alexandriei (1928);
4.    Arhiepiscopia Ciprului (1924);
5.    Biserica Greciei (1924);
6.    Biserica Ortodoxă Română (1924);
7.    Patriarhia Bulgară ( 1968);
8.    Biserica Ortodoxă a Poloniei (1924);
9.     Biserica Ortodoxă a Cruziei (1924);
10.               Biserica Ortodoxă a Cehoslovaciei (1951);
11.               Biserica Ortodoxă din Finlanda (1971).
Şi majoritatea Bisericilor Ortodoxe din Occident socotind ziua de 1 octombrie drept 14 octombrie, sărind peste cele 13 zile cu care rămăsese in urma calendarul iulian, Biserica Gruziei, Biserica Ortodoxă din Polonia (1924), Biserica Ortodoxă din Cehoslovacia (1951), Biserica Ortodoxă din Finlanda (1917, cu aprobarea Bisericii Ruse), Biserica Ortodoxă Bulgară (1968).[12]
Au rămas, însa, câteva Biserici Ortodoxe cu calendarul iulian neîndreptat, ca:
1.    Patriarhia Ierusalimului
2.    Biserica Rusă
3.    Biserica Sârbă
4.    Patriarhia Georgiei
5. Mânăstirile din Sf. Munte Athos, cu excepţia Vatopedului, care se numesc „pe stil vechi“, pentru că prăznuiesc Paştile şi toate sărbătorile după vechiul calendar, adică după „stilul vechi“. Exemplul acestora a încurajat pe credincioşii disidenţi de la noi care încă ţin stilul vechi şi sunt numiţi stilişti sau calendarişti.
De aceea, pentru a nu se rupe unitatea Bisericii Ortodoxe, întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe - însoţiţi de delegaţiile lor - întruniţi în Conferinţa panortodoxă de la Moscova, din 1948, au hotărât că, pentru menţinerea şi întărirea Ortodoxiei, toate Bisericile să prăznuiască Paştile la aceeaşi dată, în zi de Duminică, dar nu odată cu Paştile evreilor, socotindu-se că Pascalia alexandrină satisface întru totul această cerinţă a Bisericii.
Astfel, s-a stabilit, în acea Conferinţă, ca toate Bisericile Ortodoxe să serbeze Paştile numai după Pascalia veche, pana când toate Bisericile Ortodoxe surori vor adopta calendarul iulian îndreptat, iar cu privire la sărbătorile stabile, fiecare Biserică autocefală să se folosească de calendarul pe care îl are.
In acelaşi timp, Conferinţa de la Moscova consideră obligatoriu pentru cler şi credincioşi a urma stilul Bisericii locale pe teritoriul căreia se află, ca unul dintre obiceiurile acestei Biserici.
Atitudinea si exemplul Bisericilor Ortodoxe care nu au adoptat pana acum calendarul îndreptat a încurajat o serie de credincioşi de la noi şi din alte Biserici Ortodoxe (Grecia), să ţină în continuare stilul vechi, de unde şi numirea ce li s-a dat de stilişti sau calendarişti.
Hotărârile Conferinţei panortodoxe de la Moscova, înţelese corect, puteau constitui baza pentru soluţionarea problemei şi schismei stiliste în toată Ortodoxia, prin revenirea fraţilor în sânul Bisericii, dar aceste hotărâri n-au fost acceptate de stilişti.


Capitolul 2  
DE  CE  NU  CORESPUNDE DATA  SERBĂRII  PAŞTELUI  ÎN  RĂSĂRIT  CU  CEA  DIN  APUS?

Aşa cum am mai spus, calendarul Iulian (stil vechi) avea o eroare de calcul ce ducea la diferenţe între anul solar (astronomic) şi cel civil. Pentru prima dată această diferenţă  a fost observată în secolul IV şi discutată la Sinodul I Ecumenic de la Niceea care s-a ţinut în anul 325. Atunci s-a hotărât ca Paştele să fie serbat la fel în toată lumea creştină, în prima Duminică după lună plină, ce urmează după echinocţiul de primăvară. Sinodul a hotărât ca în cazul în care data serbării ar coincide cu Paştele evreiesc (14 Nisan), să se amâne cu o săptămână Paştele creştin. După hotărârile de  la Niceea, Paştele trebuiau să cadă între 22 Martie şi 25 Aprilie. Acest lucru însă nu s-a putut păstra datorită erorii calendarului Iulian.[13]
Biserica Catolică a corectat această greşeală prin reforma Papei Grigore al XIII-lea (5 octombrie 1582), pe când Biserica Ortodoxă, deşi a acceptat şi ea reforma, continuă să serbeze Paştele pe stil vechi. De aici necorelarea datelor între Apus şi Răsărit.[14]  
După calendarul pe care-l întrebuinţează, lumea creştină se află astăzi împărţită în trei grupe:
1. BISERICILE ORTODOXE care întrebuinţează încă stilul vechi sau Calendarul iulian neîndreptat, eronat, rămas cu 13 zile în urmă: Patriarhia Ierusalimului, Patriarhia Moscovei şi Patriarhia Belgradului.
2. BISERICILE ORTODOXE care au adoptat Calendarul îndreptat, după recomandările Conferinţei Interortodoxe de la Constantinopol din 1923 (între care şi Biserica Ortodoxă Română) şi care folosesc un calendar mixt, adică stilul nou pentru sărbătorile cu date fixe Pascalia pe stil vechi pentru sărbătorile cu date mobile, ca o concesie făcută Bisericilor ortodoxe rămase pe stilul vechi. 
3. BISERICILE APUSENE (catolice şi protestante), care întrebuinţează stilul nou.[15]
Trebuie ştiut că în scopul păstrării unităţii spirituale, toate ţările ortodoxe serbează Paştele şi sărbătorile legate de Paşte pe stilul vechi, neîndreptat. Aşadar noi românii avem sărbătorile fixe pe „stil nou“, adică după calendarul îndreptat şi Paştele, Rusaliile, sărbătorile pascale după  „stilul vechi” adică după vechiul calendar iulian neîndreptat.[16]
Uniformizarea creştinătăţii  ortodoxe în această privinţă nu se va putea face decât atunci când cele trei Biserici ortodoxe autocefale, rămase cu stilul vechi, se vor hotărî şi ele să adopte Calendarul îndreptat conform datelor exacte ale ştiinţei astronomice, calendar folosit acum nu numai de tot restul lumii creştine, ci de aproape toată lumea civilizată.[17]


                                Capitolul 3
                 STILISMUL ÎN ROMÂNIA

Începuturile acestuia datează chiar din 1924, îndată după adoptarea calendarului îndreptat de către Biserica Ortodoxă Română (1/14 octombrie 1924), conform recomandării Conferinţei interortodoxe de la Constantinopol din mai 1923.
Partizanii vechiului stil, stiliştii sau calendariştii, cum sunt numiţi uneori - numeroşi mai ales in Moldova - s-au grupat in jurul unor călugări fanatici, certaţi cu disciplina vieţii de mânăstire şi necunoscători ai realităţilor de care a ţinut seama Biserica atunci când a adoptat calendarul îndreptat. Aceştia, rupând-o cu Biserica, au început să umble prin sate, îndemnând pe credincioşi la păstrarea vechiului calendar şi la nesupunerea faţă de autoritatea bisericească.
Cu timpul, li s-au alăturat şi unii nemulţumiţi de Biserică sau ambiţioşi, doritori de câştig uşor sau de faimă personală. Aceştia au fost folosiţi de forţe din afara Bisericii, sau de străini care aveau alte interese decât unitatea poporului şi a Bisericii, cum au fost unii călugări veniţi de prin mânăstirile Sfântului Munte sau din alte părţi. Uneori, stiliştii erau încurajaţi teoretic chiar de către oameni pretinşi luminaţi şi serioşi, care susţineau că îndreptarea calendarului ar pricinui o perturbare în viaţa religioasă şi sufletească a satelor noastre.
Cu tot sprijinul unor astfel de elemente, stiliştii nu au izbutit să obţină din partea conducerii de stat recunoaşterea ca un cult religios deosebit de Biserica Ortodoxă şi cu un statut aparte, izbutind să-şi creeze şi o ierarhie proprie, bineînţeles necanonică şi schismatică.
Neavând preoţi, stiliştii au câştigat pe fostul arhiereu Galaction Gordun, pe care l-au declarat "mitropolitul" lor, oferindu-i felurite avantaje. Acesta a "hirotonit" (la un fost schit al lor, de la Moara Săracă, ca "episcop" pe un oarecare Meftodie Marinache (acum decedat). Amândoi au hirotonit (la fostul schit stilist de la Copăceni Ilfov), ca al treilea episcop stilist, pe fostul protosinghel Evloghie Ota, fost stareţ la schitul Râmeţi, din Ardeal, care fusese caterisit de Sfântul Sinod şi exclus din monahism. Toţi trei au hirotonit apoi (tot la Copăceni), ca arhiereu, pe Glicherie Tănase, un alt fost călugăr (de la Mânăstirea Neamţ), caterisit de Mitropolia Moldovei încă din 1931. Alt arhiereu mai nou este un oarecare Silvestru Onofrei, cu atribuţii de "vicar" pe lângă Glicherie, considerat azi ca "mitropolit", iar ultimul arhiereu stilist este Cozma Lostun, de curând hirotonit de către arhierei atoniţi.[18]
Dupa caterisirea lui Galaction Gordun de către Sfântul Sinod urmata la puţin timp după moartea lui, stiliştii, rămaşi fără pastori legiuiţi, au fost alimentaţi mai departe în zelul lor fanatic, de către falşi pastori: călugări excluşi din monahism si preoţi caterisiţi (ca Glicherie Tănase, ierodiaconul David Bidascu s.a.), sau fără hirotonie validă (ca preotul Vasile Jora, din comuna Prigoreni Iaşi, hirotonit de Galaction Gordun), simpli laici improvizaţi cu de la sine putere in preoţi (ca Vasile Ignat, agitator stilist din Brusturi, prot. Târgu Neamţ, care slujeşte din când in când ca preot), sau diverşi aventurieri certaţi cu ordinea de stat şi cu rânduielile bisericeşti.
Aceştia umblă pe ascuns, slujesc adesea travestiţi in haine civile (daca sunt călugări), deşi canonul 28 Apostolic zice: ,, clericii caterisiţi şi cei împovăraţi cu păcate grele, nu au voie să săvârşească Sfânta Jertfă’’[19], predica un misticism bolnav, departe de învăţătura Bisericii şi plin de superstiţii, indemna la nesupunere la ordinea de Stat şi la neascultare de Biserică, pe care o declara decăzuta de la dreapta credinţă, la nerespectarea preoţilor ortodocşi, pe care îi numesc eretici şi schismatici etc.[20]
Rămaşi în afara Bisericii şi fără călăuzirea clerului ei legiuit şi canonic, stiliştii au alunecat repede spre erezie, adoptând atitudini, credinţe şi practici religioase greşite.
Ei pun la baza credinţei lor mai ales Pidalionul (colecţie grecească a Canoanelor Bisericii, alcătuită de sfântul Nicodim Aghioritul şi tradusă în româneşte la Neamţu, 1844), pe care îl preţuiesc mai mult decât Sfânta Scriptură, răstălmacindu-l sau interpretându-l greşit şi abuziv.
Fac din calendar centrul doctrinei şi vieţii lor religioase, socotind că mântuirea sau osânda veşnică atârna nu de corectitudinea învaţaturii de credinţă şi de împlinirea poruncilor Bisericii, ci de respectarea "sfântului calendar", care e cel vechi, nu cel nou, şi făcând din aceasta o dogmă. Ei rebotează şi cununa din nou pe cei ce aderă la stilism, fac sfinţiri de biserici fără antimise şi fără arhiereu, fac înmormântări fără preoţi, fac şi liturghie fără preoţi etc.
Pentru răspândirea ideilor lor au folosit nu numai instigaţia şi predica orală a celor mai fanatici dintre ei, ci şi scrisul, prin tipărirea, înainte de 1948, a unor broşuri stiliste cu titluri curioase şi răsunătoare. Au introdus sistemul strângerii de fonduri, prin dajdia impusă credincioşilor, după moda, în general obişnuita la sectanţi. Unii au început să socotească sfinţirea bisericilor ca Taină sau ridică la rangul de Taine unele rituri religioase străvechi, demult abandonate, ca de exemplu ritul spălării picioarelor, pe care îl practica nu numai în Joia Mare, ci şi la multe slujbe (cum se petrece la Cornu Caprei, protoieria Harlau).[21]
In ţara noastră, regiunea cu cei mai mulţi adepţi stilişti a fost de la început şi este şi azi cea din nord-vestul Moldovei, şi anume protopopiatele Fălticeni, Targu-Neamţ, Paşcani, Piatra-Neamţ si Hârlău, aparţinând Arhiepiscopiei Iaşilor, unde influenţa călugărilor din mânăstiri a fost mai puternica.[22]
Centrul mişcării anarhice a stiliştilor este la cunoscuta mânăstire stilistă Slătioara, de pe lângă Fălticeni. In afara acestei mânăstiri se întâlnesc stilişti şi în alte localităţi. Aici îşi avea sediul şi oficia în sobor pseudo-episcopul Glicherie Tanase, socotit "mitropolitul" stiliştilor. Tot aici sunt concentraţi şi îşi au sediul permanent toţi preoţii de mir stilişti, hirotoniţi şi numiţi de Glicherie la diverse parohii stiliste, precum şi un număr de "călugări" stilişti, dintre care unii şi-au arogat chiar rangul de "arhimandriţi".
Credincioşii din parohiile respective vin aici pentru serviciile pe care le oficiază aceşti preoţi. La Slătioara se săvârşesc mai ales botezurile, cununiile şi rugăciunile pentru pomenirea morţilor. Credincioşii aduc şi alimente sau diferite daruri şi sunt găzduiţi în dependinţele - destul de numeroase şi spaţioase - ale mânăstirii. Pseudo-slujitorii de acolo umblă îmbrăcaţi în uniforme clericale, oficiază slujbe ziua şi noaptea şi au în general atitudine agresivă şi cuvinte ofensatoare faţă de slujitorii canonici ai Bisericii.
In afară de mânăstirea principală de la Slătioara, stiliştii mai au încă două schituri la: Cornu Luncii si Bradiţel. In aceste schituri, slujbele se fac cu şi fără preot. Mai există şi alte mici aşezări stiliste de călugări si călugăriţe, ca cea de la Dealul Mare, lânga Vânători-Neamţ, şi la Brusturi (jud. Neamţ).
Centru important al mişcării stiliste din această regiune este de asemenea Rădăşeni (lângă Fălticeni), unde stiliştii aveau mai înainte şi o mânăstire organizată de ei.
Mulţi credincioşi stilişti se adună la sărbătorile pe stil vechi în bisericile ortodoxe din parohiile de origine, dar au şi biserici proprii, în care slujesc cântăreţi sau preoţi improvizaţi, iar din când in când, călugări care au abandonat mânăstirea sau de prin satele unde s-au statornicit după ieşirea din mânăstire.
Sunt şi unele cazuri de revenire la Biserica mamă (cântăreţul din Moisa Suceava).
De asemenea, acţiunea stilisită se face vădită în: eparhia Romanulusi, Buzău şi mai ales în Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos, unde stiliştii se confundă cu starobreaţii (lipovenii).[23]
Mândria şi dorinţa de a fi stăpân fără a fi sub ascultarea cuiva nu i-a putut întoarce în sânul Bisericii mame, fapt pentru care şi astăzi există acele divergenţe între stilul vechi şi stilul nou, unde preoţii şi credincioşii de pe stilul vechi umblă şi strâng bani şi materiale în numele bisericilor de pe stilul nou şi construiesc acele biserici pe stilul vechi, blamând pe preoţii şi credincioşii de pe stilul nou cu fel şi fel de cuvinte jignitoare ş.a.
Ex: - Catedrala pe stil vechi din Fălticeni, Jud. Suceava cu hramul „Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena", a fost construită în mare majoritate cu bani şi materiale strânse în numele catedralei pe stil nou tot din Fălticeni cu hramul „Învierea Domnului". Atunci când preotul şi credincioşii acestei catedrale au fost să strângă bani pe la casele credincioşilor (apartamente), precum şi materiale de la agenţii economici, aceştia au spus că a fost şi a strâns cineva bani şi materiale în numele lor. Făcându-se cercetări despre aceşti colectori s-a descoperit furtişagul făcut de ei şi de fapt pentru ce biserică strângeau. Şi multe altele.[24]
Au strâns şi strâng prin tren, prin pieţe şi târguri în numele altor biserici de pe stil nou şi construiesc biserici pe stil vechi cu acelaşi hram. Se folosesc de bisericile cu renume şi construiesc alta cu acelaşi hram pentru a duce în eroare pe bunii creştini şi pentru a strânge mai uşor bani cum ar fi:
         Biserica pe stil vechi din Suceava de lângă cimitirul parohiei Sf. Vineri, cartierul George Enescu, punând hramul „Sf. Ioan cel Nou” de la Suceava, ca să strângă bani mai uşor pe la apartamente, pentru că se ştia că în Suceava, Catedrala Arhiepiscopală „Sfântul Ioan cel Nou” este în restaurare şi astfel au strâns o mulţime de bani, cu fel şi fel de acte false şi chitanţe neînregistrate care nu au nicio valoare.[25]
Un alt exemplu dureros care nu dă dovadă din partea lor că sunt fii ai lui Dumnezeu şi ucenici ai lui lisus Hristos şi că „I se închină în Duh şi Adevăr", este cel al părintelui Bostan Vasile din Slătioara, care a construit o Biserică (catedrală) pe stil nou de dimensiuni impresionante pentru un sat aşa mic cum este Slătioara. Acest părinte trăieşte şi astăzi şi poate da mărturie despre tot ce a pătimit de la stilişti: cum au vrut să-l otrăvească pe el, pe familie şi animale, cum au căutat să-1 omoare prin fel şi fel de şiretlicuri şi multe altele pentru că nu a vrut să treacă la ei (stil vechi) şi că acea Biserică voiau ei să o aibă sub stăpânire şi întreg satul. Însă Dumnezeu nu a putut îngădui aşa ceva şi nici din acest dureros exemplu nu au vrut să se îndrepte. Exemplele ar putea continua şi din alte părţi ale ţării.[26]
 Din cele expuse mai sus putem înţelege cum se folosesc de bisericile de pe stil nou în mod grosolan şi necreştin (prin furtişag) pentru ca să le construiască pe ale lor, să facă un număr suficient de biserici şi de adepţi pentru ca să ceară recunoaşterea ca şi cult (biserică) din partea Statului, însă uită sau nu vor să ştie că înaintea lui Dumnezeu au pierdut Harul Divin şi nu pot fi recunoscuţi.
Mai trebuie menţionat un fapt şi anume că sunt parohii în Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor care ţin calendarul cel vechi şi toate celelalte rânduieli şi slujbe - li s-a îngăduit acest lucru pentru că aşa au deprins ei rânduiala din moşi-strămoşi şi au cerut acest lucru - dar care sunt sub ascultarea Arhiepiscopiei şi a înalt Prea Sfinţitului Arhiepiscop Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor, având preoţi slujitori hirotoniţi de arhierei de pe stilul nou. Prin iconomia Bisericii s-a îngăduit şi acest lucru şi atâta vreme cât sunt sub ascultarea Bisericii şi a ierarhiei nu greşesc cu nimic, chiar dacă ţin încă calendarul neîndreptat. Măcar acest lucru de l-ar putea face şi cei răzvrătiţi este un pas de îndreptare şi de ascultare-supunere.[27]
În prezent, Ieromonahul Glicherie este considerat Sfânt, făcându-i-se, astfel, şi acatistul, tipărit de Editura ,,Schimbarea la Faţă’’, Mânăstirea Slătioara în anul 1988[28]. 

                          
Membrii Sinodului al BOSV:
Primul Ierarh: IPS Vlasie Mogârzan (1992), Arhiepiscop şi Mitropolit al Sfântului Sinod al BOSV din România, fost ucenic al lui Glicherie
PS Episcop Demosten  Nemţeanul
PS Episcop Ghenadie Băcăuanul
PS Episcop Sofronie Suceveanul
PS Episcop Teodosie Braşoveanul
PS Episcop Iosif Botoşăneanul
PS Episcop Antonie Ploieşteanul
PS Episcop Flavian Bârgăoanu Ilfoveanul (Bucureşti)
PS Episcop Glicherie Ieşeanul
PS Episcop Dionisie Gălăţeanul
PS Episcop Evloghie Sibianul
Locaţie: Mânăstirea Slătioara din Moldova
Biserici şi Parohii:
-Schitul Ploscii, com. Izvoarele Sucevei, Suceava
-Mânăstirea Sfântul Apostol Toma, Braşov
-Mânăstirea Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti
Biserici surori cu care sunt în comuniune :
-Biserica Ortodoxa de Stil Vechi din Bulgaria
- Mănăstirea Sfântul Cuvios Serafim de Sarov din Pistoia, Italia
- Centrul pentru Studii Ortodoxe Tradiţionaliste din Etna, California
- Exarhatul Suedez al Sinodului în Rezistenta
- Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor
 - Mânăstirea Ortodoxă Sfântul Mucenic Eduard - Brookwood, Anglia
 - Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din Grecia - Sinodul în Rezistenta
 Publicaţiile lor :
- Tradiţia Ortodoxă- Catacombele Ortodoxiei
Site-urile recomandate de ei pentru învăţătura ortodoxă :
-www.catacombeleortodoxiei.ro - Revista "Catacombele Ortodoxiei"
-www.crucea.ro - Publicaţie de teologie ortodoxă
-www.orthodoxos.net - Glasul Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei
-www.traditia-ortodoxa.ro - Calendar 2008, hramuri parohii, revista "Tradiţia Ortodoxă" şi altelerata-cum-biserica-intotdeauna-a-lucrat-cu-iconomie-si-dreapta-socoteala[29]
Stiliştii sunt în general divizaţi în două direcţii: unii, numiţi calendarişti, care frecventează încă bisericile noastre, deşi teoretic nu admit îndreptarea calendarului, alţii sunt dizidenţi, adică s-au dezbinat practic de Biserică, rupând legătura cu ea.[30]
Trebuie să remarcăm că deşi mulţi dintre ei au început să aibă o mentalitate şi practici de sectanţi, totuşi ei şi-au păstrat în mare parte credinţa şi cultul ortodox neschimbate. Erorile lor pleacă de fapt de la o înţelegere greşită a problemei calendarului, din care au făcut cheia de boltă a vieţii lor religioase. Rătăcirea lor, cauzată în parte şi de nepăsarea şi lipsa de veghe a preoţilor din parohiile de care au aparţinut, a fost alimentată de foşti clerici şi călugări ignoranţi, fanatici şi răuvoitori.
Preoţii din parohiile apropiate de stilişti sau simpatizanţi ai acestora au datoria să cunoască în amănunţime problema calendarului, pentru a-i putea lămuri la nevoie pe credincioşi asupra justeţei şi necesităţii îndreptării calendarului, care nu reprezintă o dogmă de credinţă şi este normal şi necesar să fie adaptat conform precizării specialiştilor în materie.
Este de dorit ca acei credincioşi stilişti, care menţin legătura cu preoţii şi frecventează biserica, sa fie angajaţi la o participare mai activă în slujbe, fiind primiţi la cântarea omofonă, dânduli-se să citească Apostolul sau Cazania s.a.m.d. Aceasta ar evita izolarea sufletească a credincioşilor stilişti , căutându-se şi creându-se prilejuri de strângere a legăturilor sufleteşti dintre ei şi preoţi, folosindu-se orice fel de relaţii personale, familiale sau sociale dintre preoţi şi păstoriţi pe de o parte, iar pe de alta, dintre credincioşii stilişti şi cei nestilişti: botezuri, cununii, căsătorii, ajutorare reciprocă în caz de nevoie etc.
Mulţi dintre adepţii stilismului pot fi implicaţi la lucrări obşteşti pentru îngrijirea, repararea, înzestrarea şi înfrumuseţarea bisericilor şi a cimitirelor. Cei reveniţi şi verificaţi pot fi cooptaţi în consiliile şi comitetele parohiale, dându-li-se prilejul să fie activi în viaţa Bisericii.
Întrucât stiliştii reprezintă o situaţie specială, mai uşor remediabilă şi, în principiu, temporară în viaţa Bisericii, integrarea lor parţială în practica liturgică pe măsură ce arată dorinţa sau bunăvoinţa de a se întoarce înlăuntrul Bisericii este indicată si, adeseori, a dat bune rezultate.[31]
Fracţiunea stilistă care se menţine în ţara noastră ca o disidenţă faţă de Biserica Ortodoxă reprezintă o abatere de la disciplina bisericească cu forme de vină ce se pot analiza ca atare. Neascultarea acelora ce se menţin pe vechiul stil îi separă de Biserică, care este ,,Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească’’. Prin păcatul neascultării, stiliştii se rup de Trupul lui Hristos. Biserica este aşezământul sfânt întemeiat de Cuvântul Cel întrupat al lui Dumnezeu, pentru sfinţirea şi mântuirea oamenilor. Fac parte din Biserică cei uniţi prin mărturisirea aceleiaşi credinţe, se fac părtaşi de aceleaşi mijloace sfinţitoare şi stau sub ascultarea aceleiaşi autorităţi. Hristos este Capul Bisericii, cum spune Sfântul Apostol Pavel: ,,şi pe El L-a dat Cap Bisericii mai presus de toate, care este Trupul Lui, împlinirea Celui Ce împlineşte toate întru toţi’’ (Efeseni 1:22). Biserica prelungeşte întruparea Mântuitorului prin prezenţa continuă a lui Hristos în sânul ei, prin lucrarea Sfântului Duh în mădularele ei (Ioan 11:16).
Prin urmare, unitatea în Biserică, comuniunea cu ea asigură lucrarea Sfântului Duh, harul necesar mântuirii ca realitate şi condiţie obiectivă. Caracterul de unitate, de integrare prin acceptare şi disciplină voită, este o condiţie de viaţă spirituală, de har şi de mântuire. Prin separaţia de unitatea Bisericii, prin răzvrătirea împotriva autorităţii ei, stiliştii se situează în afara Bisericii, în afara harului şi comuniunii cu ea.[32]


Cap. IV   CE SUSŢIN STILIŞTII?

1) Ca toţi ereticii, schismaticii si sectanţii, stiliştii se socotesc şi se pretind a fi Biserica cea adevărată şi singura păstrătoare a dreptei credinţe, câştigând adepţi dintre creduli şi ignoranţi sau printre firile bolnăvicioase şi printre cei certaţi cu Biserica, cu preotul lor, ori cu autoritatea de Stat.
Toate ideile pe care le susţin şi acuzaţiile pe care le aduc Bisericii se bazează pe o crasă ignoranţă a istoriei şi adevărurilor legate de problema calendarului. Ignorând defectul originar şi rămânerea în urmă a calendarului iulian (cele 11' si 15.02" de întârziere în fiecare an) şi neînţelegând justeţea şi necesitatea îndreptării lui, pe care Biserica de Apus a realizat-o încă din 1582, stiliştii susţin că singurul calendar bun, de care trebuie să ne ţinem, este cel vechi, deoarece el ar fi fost făcut de sfinţii părinţi de la Niceea (Sinodul 1 ecumenic) şi că de aceştia trebuie să ascultăm, iar nu de părerile astronomilor şi ale filosofilor.
Se ştie că nu Biserica face calendarul, ci acesta este alcătuit de specialişti (matematicieni-astronomi cu aparate de calcul precise), calendarul fiind alcătuit încă dinaintea naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, cu o jumătate de veac (anul 36 i.d.Hr.), de către conducerea imperiului roman de atunci, cu ajutorul astronomului alexandrin Sosigene, deoarece întotdeauna organele bisericeşti competente au făcut apel la ştiinţa astronomilor pentru alcătuirea ori îndreptarea calendarelor (tot aşa s-a procedat şi în Apus, la îndreptarea calendarului prin reforma gregoriană în secolul al XVI-lea).
Ştiinţa este rezultatul muncii ordonate şi a minţilor luminate şi este dată tot de Dumnezeu, ca s-o folosim pentru cunoaşterea Universului şi a naturii şi pentru îmbunătăţirea situaţiei omenirii.
2) Stiliştii susţin că prin îndreptarea calendarului s-ar fi schimbat dogmele credinţei adevărate şi toate aşezămintele canonice ale sfinţilor părinţi, că stilul nou sau calendarul îndreptat ar fi cel catolic şi că prin adoptarea lui am fi aderat la catolicism, s.a.m.d.[33]
Conform calendarului iulian îndreptat, dintre anii seculari (care se împart la 100), vor fi bisecţi doar cei a căror cifră, împărţită cu 9, dă rest 2 sau 6, ceilalţi fiind socotiţi comuni. Exemplu: Anul (jubiliar) 2000 : 9 = 222, 22222 (dă rest 2) - deci este an bisect - luna februarie are 28 zile; 2008 : 9 = 223, 11111 (dă rest 1) - este an comun - luna februarie are 29 zile.
Schimbarea calendarului sau mai bine zis îndreptarea lui s-a produs la noi în ţară în anul 1924 conform recomandării Conferinţei interortodoxe de la Constantinopol din mai 1923 (calendarul neo - iulianconstantinopolitan sau stilul nou) când ziua de 1 octombrie a devenit 14 octombrie. Îndreptarea nu atinge cu nimic învăţătura Bisericii în latura dogmatică, canonică ori de cult. Calendarul nu este ceva sfânt, este un mijloc prin care se măsoară timpurile şi anii şi a îndrepta calendarul nu înseamnă a schimba dreapta credinţă, iar dogmele, ca şi sărbătorile, nu-şi pierd nimic din sfinţenia lor dacă le ţinem după calendarul îndreptat[34].
Calendarul nostru fiind, deci, un mai bun măsurător al vremii decât calendarul gregorian, această deosebire dintre ele nu poate fi trecută cu vederea. Înlăturând şi noi cele 13 zile prăznuim sărbătorile aşa cum le prăznuiau creştinii ortodocşi pe timpul Sinodului de la Niceea din anul 325.
Deci, Naşterea Maicii Domnului, Buna-Vestire, Naşterea Domnului, Adormirea Maicii Domnului şi alte câteva sărbători le prăznuim acum în aceleaşi zile cu Papistaşii (aşa cum îi numesc stiliştii), precum le-am prăznuit şi până în anul 1582, deşi ei se înstrăinaseră ca şi altă dată de Biserica lui Hristos, cu cel puţin 528 de ani mai înainte.
Din această întâlnire dintre noi şi ei, în prăznuirea câtorva sărbători, nu înseamnă, însă, că noi ne-am lepădat de legea noastră şi că ne-am fi făcut papistaşi (după cum ne acuză stiliştii), după cum nu ne-am papistăşit nici până la anul 1582 şi nici de atunci încoace, deşi am avut şi avem cu ei aceleaşi sărbători numite Duminici, 52 sau 53 pe an şi am prăznuit în aceeaşi zi cu ei chiar Sfintele Paşti, aşa cum s-a întâmplat înainte de îndreptarea calendarului în 1922, dar şi de la îndreptare şi până în zilele noastre în unii ani.
Fără nicio primejdie pentru ortodoxia noastră, am putea avea cu ei, în aceleaşi zile, toate sărbătorile, căci sfinţenia sărbătorilor noastre n-ar scădea, nu ar fi atinsă cu nimic, întocmai aşa cum acea sfinţenie nu s-ar ştirbi dacă sărbători de ale noastre ar cădea în aceleaşi zile cu sărbători evreieşti, turceşti (musulmane) sau păgâneşti.[35]
Trebuie să ştim că multe din sărbătorile şi rânduielile creştine au fost preluate de la evrei (Templu), sau chiar şi de la păgâni, dar li s-a dat valoare religios-morală şi creştină totodată, conform evenimentelor din viaţa Mântuitorului Hristos de pe pământ, dar şi a vieţii creştine de mai târziu.
Putem exemplifica câteva sărbători de acest fel:
·       Floriile - sărbătoare întâlnită atât la evrei cât şi la păgâni - atunci când intra triumfal în cetate regele sau conducătorul de oşti după ce a purtat un război şi a ieşit învingător i se aduceau osanale şi era întâmpinat de mulţime multă de popor şi se decreta zi de sărbătoare naţională cu jocuri şi cântări şi jertfe aduse zeilor ş.a. În creştinism (ortodoxie) această sărbătoare împărătească are o însemnătate aparte, când cinstim Intrarea Mântuitorului Hristos în Ierusalim blând şi smerit cu inima, călare pe mânz de asin aşa cum a fost proorocit (Zaharia IX, 9), nu este ştirbită această sărbătoare creştinească cu nimic, chiar dacă se aseamănă cu o sărbătoare păgână.[36]
·       Rusaliile - sărbătoare de origine păgână, de la cuvântul rosa (trandafir), pentru că ea cade în timpul înfloririi trandafirilor, când romanii (păgâni) tocmai serbau Rosalia. În creştinism (ortodoxie), Rusaliile au loc la 50 de zile după Învierea Domnului şi este sărbătoare închinată Sfântului Duh, când s-a pogorât peste Sfinţii Apostoli luminându-i şi sfinţindu-i pentru misiunea de propovăduire a Cuvântului Evangheliei, luând fiinţă Biserica văzută a lui Hristos şi se numeşte Duminica Rusaliilor. Mărturie despre originea acestei sărbători avem în cartea Faptele Apostolilor II, 1-5 şi la Sf. Evanghelist Ioan XVI, 12-13; iarăşi nu este ştirbită cu nimic sfinţenia acestei sărbători creştine.[37]
Deci nu putem fi acuzaţi că ţinem sărbători papistăşeşti (romano-catolice) şi că ne-am dat la credinţa lor, lepădând credinţa noastră strămoşească. Este doar o jignire fară temei şi ca să ducă pe bunii creştini în eroare şi să atragă cât mai mulţi adepţi la răzvrătirea lor.
Dar, pe lângă acestea sunt şi alte multe deosebiri între calendarul nostru iulian îndreptat la 1923 şi cel gregorian adoptat la anul 1582 în ceea ce priveşte cuprinsul unuia şi a altuia, întrucât nici vorbă nu poate fi de nedreapta învinovăţire, ce ni se aduce că, îndreptându-ne calendarul, am fi trecut la Papistaşi (Romano- Catolici).
Iată câteva deosebiri de acestea:
1. În amândouă calendarele sunt arătate sărbători, pomeniri, pe care le avem atât noi, cât şi Papistaşii (Romano-Catolicii), dar care nu cad în aceleaşi zile.

Sărbătoarea
Data din calendarul iulian îndreptat de Ortodocşi
Data din calendarul
iulian îndreptat de Papistaşi - gregorian
Sfântul Vasile cel Mare
1 Ianuarie
2 Ianuarie
Sfântul Silvestru
2 Ianuarie
31 Decembrie
Sfântul Grigorie Teologul
25 Ianuarie
9 Mai
Sfântul Pamfil
16 Februarie
1 Iunie
Sfântul Policarp
23 Februarie
26 Ianuarie
Sfinţii 40 de Mucenici
9 Martie
10 Martie
Sf. Ap. şi Ev. Ioan
8 Mai
27 Decembrie
Toţi Sfinţii
Duminica I după Rusalii
1 Noiembrie
Sf. Ap. Matia
9 August
24 Februarie
Sf. Ap. Toma
6 Octombrie
20 Decembrie
Sf. Ap. Filip
14 Noiembrie
1 Mai
Sf. Ap. şi Ev. Matei
16 Noiembrie
21 Septembrie
Sf Ioan Damaschin
4 Decembrie
27 Martie
Sf. Iosif Logodnicul
Duminică după Crăciun
19 Martie
Sf. Arhid. Ştefan
27 Decembrie
26 Decembrie

          2.Calendarul nostru arată următoarele sărbători, care nu sunt în calendarul gregorian: Duminica Ortodoxiei, Sfinţii Trei Ierarhi, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Marcu Eugenicul, Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, Sfânta Parascheva, Sf. Dumitru şi mulţi alţii.
          3.Calendarul Papistaşilor (Romano-catolic) are sfinţi pe care calendarul nostru nu-i are, precum: Albert, Bonavcntura, Carol, Dominic, Eduard, Ferdinand, Genoveva, Hortensia, Ivona, Matilda, Odeta, Petru Damian, Raimund, Toma Acvin, Vilhelm şi mulţi alţii. Sau: Şapte dureri ale Măriei, Sfânta Inimă a lui Iisus şi altele.
          4.Pentru Duminici şi pomeniri, cele două calendare au numiri diferite, cum ar fi:
        a) Duminica întâia după Rusalii, calendarul nostru o numeşte a Tuturor Sfinţilor, iar calendarul gregorian a Sfintei Treimi.[38]
        b) Pomenirea Cinei Celei de Taină, calendarul nostru o arată în Sfânta şi Marea Joi, iar calendarul gregorian o arată Joi în a doua săptămână de după Rusalii, sub numele de Trupul Domnului (Joia Verde).
        c) Pomenirea Zămislirii Prea Sfintei Fecioare Maria, calendarul nostru o arată la 9 Decembrie, iar calendarul Papistaşilor (Romano-catolic) o arată la 8 Decembrie, sub numirea de Neprihănita Zămislire, fiindcă ei cred că, nu numai Mântuitorul Hristos, ci şi Prea Sfânta Fecioara Maria s-a născut fără păcatul strămoşesc (Imaculata concepţie). Total greşit.
           5.Calendarul iulian îndreptat de noi arată, ca şi în trecut, Sf. Maslu de obşte, în Sfânta şi Marea Miercuri, pe când cel gregorian nu pomeneşte de el. La Papistaşi (Romano-catolici) nu se face Sf. Maslu decât celui care este aproape să moară[39] şi numai de către arhiereu.
           6. Noi, păzind hotarele puse de Sfântul Sinod de la Niceea, nu prăznuim Paştile în aceeaşi zi cu Evreii, nici înainte de ei. Papistaşii (Romano-catolicii) nu ţin seama de aceasta. De aceea, în anul 1927, bunăoară, ei au prăznuit Paştile la 17 Aprilie, în aceeaşi zi cu Evreii, iar noi, după o săptămână, adică Duminică, 24 Aprilie. Sau: în anul 1932, Papistaşii (Romano-catolicii) au serbat Paştile lor, la 27 Martie, înainte de Paştile evreieşti, care vor fi Joi 21 Aprilie.
Noi am serbat Paştile noastre în Duminica următoare, adică la 24 Aprilie.[40]
7. În calendarul gregorian sunt arătate următoarele
Posturi:
a)    Postul Mare, pe care Papistaşii (Romano-catolicii) nu-1 încep Luni, în săptămâna a şaptea înainte de Paşti, ci Miercuri, în aceeaşi săptămână: în „Miercurea Cenuşei", numire necunoscută în calendarul nostru, şi-1 ţin până la Paşti, afară de Duminici.
b)   În întâia săptămână de pe la începutul primăverii, verii, toamnei, şi iernii, Papistaşii (Romano-catolicii) postesc Miercurea, Vinerea şi Sâmbăta, sub numirea de postul celor patru timpuri, pe care noi nu-1 cunoaştem.
c)    Postul Crăciunului sau (Adventul), care la Papistaşi (Romano-catolici) nu începe de la 15 Noiembrie, aşa cum îl începem noi, ci din Duminica a patra înainte de Crăciun, adică pe la începutul lunii Decembrie. Acest post nu îl postesc în toate zilele ca şi noi, ci numai Vinerea şi Sâmbăta.
d)   Postul din ajunul unor sărbători cum ar fi: Rusaliile, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Adormirea Maicii Domnului (Papistaşii nu au Postul Sfinţilor Apostoli şi nici al Adormirii Maicii Domnului) şi încă câteva zile de post din cursul anului se ţin după împrejurări sau localităţi, în fiecare an, după cum hotărăşte Papa de la Roma.
Posturile noastre nu sunt întocmite, nici rânduite în felul acesta, ci în calendarul nostru îndreptat sunt arătate întocmai ca şi în trecut.
Din cele arătate la punctele de mai sus, la care s-ar putea adăuga multe altele, se vede lămurit că, noi nu am făcut nimic altceva decât am îndreptat datele calendarului iulian, făcându-le să cadă în acelaşi timp cu datele statornice şi adevărate ale calendarului ceresc aşa cum se ţineau şi în vremea Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic.
Prin aceasta noi n-am adus nici o schimbare Sfintei noastre Credinţe (Ortodoxia), arătată şi în Sfintele Slujbe ale tuturor . Sărbătorilor noastre, care au rămas şi sunt aceleaşi ca şi până acum, fără vreo adăugire sau împuţinare, numai că, în loc să le prăznuim cu întârzierea de până acum, le prăznuim la vremea pe care o arată semnele anului celui adevărat sau ceresc, aşa cum au hotărât Sfinţii Părinţi de la Niceea şi aşa cum le prăznuiau creştinii de atunci.
Schimbarea calendarului a fost posibil la noi în ţară datorită situaţiei de pace, de bună stare şi înţelegere între oameni, având un climat istoric şi economic bun la acea dată, fiind în perioada de după primul Război Mondial, când nu de mult la 1 Decembrie 1918 s-a înfăptuit Marea Unire - când românii din toate provinciile s-au unit prin actul semnat în Sala Marii Uniri de la Alba Iulia şi adunaţi pe Câmpia Libertăţii de la Blaj - devenind astfel România Mare; - când Războiul de Independenţă din 1877- 1878 a fost câştigat de români, ieşind de sub jugul otoman prin marea bătălie de la Griviţa şi Plevna, astfel România a devenit un stat independent şi de mare influenţă în Balcani. Aşa a fost posibilă trecerea în ţara noastră sau Patriarhia Română la calendarul îndreptat sau neo - iulianconstantinopolitan şi nu la cel gregorian[41] aşa cum ne acuză stiliştii sau schismaticii sau cei de pe stilul vechi[42] . Chiar în actul semnat la Conferinţa interortodoxă de la Constantinopol se hotărăşte şi se stipulează ca fiecare Biserică Ortodoxă autonomă şi autocefală să treacă la calendarul îndreptat atunci când situaţia istorică, politică, economică, de pace şi bunăstare îi permite[43]. Aşa se întâmplă că din 1924 şi până azi au trecut la calendarul îndreptat mai multe Biserici Ortodoxe pe care le-am enumerat mai sus, urmând ca şi celelalte Biserici Ortodoxe surori să facă acest lucru când situaţia aşa cum am notat mai sus le va permite fără a stârni eventuale răscoale şi schisme şi tulburări între credincioşi[44] , aşteptând acel moment psihologic favorabil pentru a fi una întru rânduială de pace şi de armonie.
Precum se vede, câte afirmaţii, tot atâtea neadevăruri. Aşa cum am spus mai sus, calendarul îndreptat sau stilul nou, adoptat de ortodocşi, nu este totuna cu calendarul gregorian folosit în Apus, ci rezultatul unui alt sistem de îndreptare a erorii iniţiale din calendarul iulian (46 î.d.Hr.), sistem conceput de teologi şi astronomi ortodocşi (printre care şi români) şi menit să preîntâmpine rămânerea în urmă a calendarului (întârzierea anuală cu 11' si 14,02") pe o durată de timp foarte mare (43.000 ani) faţă de cea asigurată prin sistemul gregorian (circa 4.000 ani).[45]
Cât priveşte schimbarea dogmelor sau a aşezămintelor de cult şi viată religioasă, orice om de bună credinţă ştie şi recunoaşte că nimic nu s-a schimbat la noi în această privinţă, decât doar că sărbătorile cu date fixe (neschimbătoare) se serbează cu 13 zile mai înainte decât erau după vechiul calendar, rămânând însa în aceleaşi luni şi la aceleaşi date din lună ca şi mai înainte.
Stiliştii pretind eronat că noi ne-am "schimbat" calendarul, deşi în fond nu e vorba de o schimbare a calendarului vechi şi înlocuirea lui cu altul nou, ci numai de o îndreptare a lui şi punere de acord cu mişcările exacte ale astrelor, cârmuite de providenţa divină şi constatate de ştiinţa astronomică.
8. Stiliştii de la noi consideră că Biserica Ortodoxă Română este singura Biserică ortodoxă care şi-ar fi îndreptat calendarul, rămânând astfel izolată, în sânul Ortodoxiei, şi că, rupând unitatea de credinţă cu celelalte Biserici Ortodoxe a şi întrerupt legătura canonică cu ele.
Dacă îndreptarea calendarului este bună şi justificată, mai pretind stiliştii atunci de ce ea n-a fost primită de toate Bisericile Ortodoxe? Dar este ştiut că, începând din 1924 până acum, majoritatea Bisericilor ortodoxe naţionale (autocefale) au acceptat rând pe rând, îndreptarea calendarului, exemplul cel dintâi dându-l însăşi Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, iar cea din urmă fiind Biserica Bulgară (dec. 1968).[46]


Puţinele Biserici ortodoxe autocefale care păstrează până acum calendarul iulian îndreptat sunt, cum spuneam: Patriarhia Ierusalimului, Biserica Rusă (Patriarhia Moscovei) şi cea Sârbă (Patriarhia Belgradului) şi Mânăstirle din Sf. Munte Athos, cu excepţia Vatopedului. Ele recunosc în principiu justeţea şi necesitatea îndreptării calendarului, dar n-au aplicat-o până acum de teama răscolului (a tulburărilor între credincioşi) şi aşteaptă momentul psihologic cel mai favorabil pentru a o face.
Cât priveşte ruperea legăturilor noastre canonice cu aceste Biserici, aceasta constituie o acuză gravă, contrazisă de realitate, căci de atâtea ori până acum, în vizitele reciproce pe care ierarhii noştri şi le fac şi la întâlnirile şi întrunirile lor interortodoxe ori interconfesionale, din cadrul consfătuirilor sau întâlnirilor ecumeniste, ei conliturghisesc ca nişte adevăraţi fraţi de credinţă, respectând stilul calendaristic al Bisericii în cuprinsul căreia se află de fiecare data, conform înţelegerii ei dinainte stabilite (la Moscova, în 1948), între toate Bisericile ortodoxe.
9. O alta susţinere a stiliştilor este că Părinţii de la Niceea ar fi alcătuit nu numai calendarul, ci şi o Pascalie perpetuă, în care se cuprind datele Paştilor din toţi anii până la sfârşitul veacurilor şi pe aceea trebuie s-o respectăm (eroare bazataă pe o sub însemnare introdusă clandestin în textul Pidalionului - foile 7-8 din trad. rom. - de un tâlcuitor la canonul 7 apostolic).[47]
Adevărul este însă că tabela pascală a stilului vechi de care vorbesc stiliştii este de origine mult mai nouă, fiind alcătuită între sec. VIII-XIV, iar datele pascale din ea sunt întârziate cu 12 zile faţă de datele exacte ale echinocţiului de primăvară şi cu 5 zile faţă de cele ale lunilor pascale (prima lună plină de după echinocţiu) cele două date astronomice pe baza cărora se stabileşte data schimbătoare a Paştilor din fiecare an.
Este adevărat, toate Bisericile ortodoxe sărbătoresc deocamdată Paştile după calendarul neîndreptat, ca să se păstreze unitatea Ortodoxiei în această privinţă; dar toate recunosc că datele Pascaliei vechi nu mai corespund. Se aşteaptă ca şi celelalte Biserici ortodoxe surori care păstrează încă stilul vechi să treacă la îndreptarea calendarului, pentru ca de atunci înainte să sărbătorim cu toţii Paştile după datele calendarului îndreptat (22 martie-25 aprilie stil nou).[48]
10. Cât priveşte învinuirea stiliştilor că după datele noului calendar Paştele creştinilor ar coincide uneori cu cel al evreilor sau ar cădea chiar înaintea acestuia, ea este contrazisă de însăşi regula serbării Paştilor, formulată ori consfinţită de Părinţii de la Niceea, a cărei aplicare exactă implică totdeauna serbarea Paştilor creştine după cele ale iudeilor, deoarece este vorba de Duminica de după prima lună plină următoare echinocţiului de primăvară, luna care coincide cu 14 Nisan din calendarul evreilor, când ei işi serbează Paştile (începutul săptămânii azimilor).[49]
11. Tot stiliştii spun că al nostru calendar îndreptat este catolic, ca cel gregorian, deşi am arătat mai sus că cel gregorian este diferit de calendarul nostru îndreptat prin faptul că între calendarul gregorian îndreptat şi cel astronomic diferenţa anuală este de 26,02 secunde, ceea ce îl face să rămână în urmă cu o zi şi o noapte la 3500 de ani. Iar în calendarul ortodox îndreptat diferenţa dintre anul solar şi cel civil este redusă prin modul de bisectare până la un minim de 2,02 secunde, ceea ce face ca diferenţa să ajungă de o zi şi o noapte de-abia după 42.772 de ani.[50]
12.  De asemenea, stiliştii susţin că ţin cu Ierusalimul şi cu Sfântul Munte Athos, dar dacă ţin cu Ierusalimul de ce acesta nu îi primeşte pe stilişti nici la slujbă şi nici la împărtăşire. După ce părintele Cleopa, împreună cu un grup de peste 40 de persoane, s-a întors dintr-un pelerinaj făcut la Ierusalim a povestit că atunci când grupul lor a intrat la Prea Fericitul Patriarh Benedict al Ierusalimului, prima întrebare pe care a pus-o a fost: ,,nu este vreun stilist printre voi...?’’, căci nu vroia să îi primească. Deci, dacă zic că ţin ca la Ierusalim, de ce nu fac ceea ce fac cei din Ierusalim, unde se ţine stilul vechi? Căci atât Prea Fericitul Patriarh, cât şi Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit, episcopii, preoţii şi diaconii de la Sfântul Mormânt slujesc şi se împărtăşesc cu toţi creştinii ortodocşi care vin din toate ţările unde se ţine stilul nou.[51]
Stiliştii nu ar mai trebui să mai vorbească de Ierusalim şi să arate că ei ţin pe vechi, deoarece nu au părtăşie cu cei de la Ierusalim. Exemplu grăitor în acest sens şi care nu au ţinut şi nu ţin seama de el ca să se îndrepte, este momentul hirotonirii întru episcop a I.P.S. Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor în 24 iunie 1982 în Catedrala Arhiepiscopală ,,Sf. Ioan cel Nou’’ de la Suceava, la care a participat şi Prea Fericitul Părinte Patriarh Diodor al Ierusalimului şi care în cuvântul de învăţătură a spus foarte clar: ,,noi nu recunoaştem în România alte Biserică în afară de Biserica Ortodoxă Română, condusă de Prea Fericitul Patriarh Iustin şi de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, cu ierarhii săi. Biserica Ortodoxă Română este sora Bisericii noastre. Ea are comuniune cu Biserica Ierusalimului şi succesiunea apostolică asemenea cu toate Bisericile Ortodoxe din lume’’.  Apoi, referindu-se la calendarul Iulian neîndreptat, a zis: ,,noi, la Ierusalim, ţinem calendarul Iulian cel neîndreptat sau cum se mai spune cel vechi, dar acest lucru nu este o pricină de despărţire între noi şi Biserica Ortodoxă Română şi alte Biserici Ortodoxe şi nici nu facem din calendar o dogmă. Nu avem părtăşie cu voi, stiliştii, pentru că sunteţi sub neascultare; nu vă supuneţi hotărârii Sfântului Sinod al Patriarhiei Române; nu vă recunoaştem de fraţi întru Iisus Hristos; nu ne putem împărtăşi din acelaşi potir, aceeaşi Sfântă Liturghie până nu îndreptaţi calendarul şi schisma pe care aţi făcut-o în Biserică’’.[52]
În ceea ce priveşte Sfântul Munte, de ce nu fac şi ei ca cei de la Sfântul Munte, adică să fie supuşi Bisericii, Sfântului Sinod şi ţării din care fac parte şi să slujească împreună cu preoţii şi episcopii cei ce ţin stilul nou, aşa cum fac stareţii, preoţii şi monahii din Sfântul Munte Athos? De ce în anul 1992 când un grup de călugări din Sfântul Munte a făcut un pelerinaj în ţara noastră cu o bucată din lemnul Sfintei Cruci nu a fost la nicio Biserică Stilistă ci numai la biserici şi mănăstiri care ţin calendarul nou?[53] Toate acestea ne arată faptul că stiliştii sunt o grupare ce s-a rupt de Biserica mamă şi nu se află în comuniune cu ea.
13. Acuzele aduse de către stilişti că nu suntem în ecumenicitate prin serbarea Sfintelor Paşti nu mai are temei, pentru că nici evreii din diaspora nu mai respectă data Paştelui din timpul Mântuitorului Hristos şi dacă în 1926 şi 1929 Paştele s-a serbat înaintea evreilor după cum spun ei, este tocmai pentru că schimbarea a fost cu puţin timp în urmă şi omul nu era pe deplin pregătit să primească această schimbare, iar calcularea datei Paştelui nu s-a făcut pe deplin la această dată.
Acest lucru însă, nu era un motiv de dezbinare, de nesupunere şi de ruptură din sânul Bisericii şi să devii o altă Biserică – Biserica de Stil vechi din România; trebuia să rămână sub ascultare.[54]
14. Stiliştii susţin că noi, cei ce ţinem calendarul nou suntem eretici deoarece săvârşim Taina Sfântului Botez prin stropire sau prin turnare, încălcând astfel  canonul 50 Apostolic care zice: ,,Dacă vreun episcop sau prezbiter nu ar săvârşi cele trei afundări ale unei singure sfinţiri (a botezului), ci o singură afundare... să se caterisească’’[55].
Nu este adevărat!  Se ştie foarte bine că ierarhii, preoţii noştri săvârşesc Taina Sfântului Botez prin trei afundări, nu una, cum susţin stiliştii. Este adevărat că s-au făcut unele pogorăminte când Taina Sfântului Botez s-a săvârşit şi prin stropire sau turnare, dar au fost cazuri speciale, în care nu exista o altă alternativă. Exemplu: copiii care au ars în spitalul din Bucureşti cu câteva luni în urmă au fost botezaţi, de urgenţă, prin stropire deoarece starea de sănătate era critică: erau conectaţi la aparate sau arsurile se extindeau pe mai mult de jumătate din suprafaţa corpului. Aceştia, după ce au fost botezaţi, la cca. 30-60 min. au murit. Oare să fie aceasta erezie? Să-i fi lăsat să moară nebotezaţi doar că nu puteau fi deconectaţi de la aparate din cauza arsurilor şi afundaţi în apă? Oare ce era păcat: să-i boteze prin stropire, deoarece altfel nu se putea, sau să nu-i boteze deloc? O altă situaţie este când botezul s-a săvârşit prin turnare este următoarea: Îi putem întreba pe stilişti cum ar săvârşi dumnealor botezul unui bătrân care vrea să devină ortodox deşi este foarte bolnav şi nu se poate deplasa?
Prin urmare, am arătat mai sus cum se înşeală stiliştii spunând că noi suntem eretici şi că, tot noi, încălcăm canoanele.
15. Stiliştii au declarat că Tainele noastre ale celor care ţinem calendarul nou, nu sunt valabile deoarece sunt lipsite de har din pricina „schismei”[56] şi de aceea se impune remiruirea celor proveniţi de la cei care ţin calendarul nou.[57]

Cap. V   ABATERI CANONICE ALE STILIŞTILOR
De 60 de ani stiliştii din ţara noastră lucrează orice Taine şi slujbe în bisericile lor fără arhiereu şi fără ierarhie, şi prin urmare, dacă ei n-au ierarhi nici preoţii lor nu pot fi numiţi preoţi, nici Biserica lor Biserică: „Cine nu este cu episcopul nu este în Biserică“ (spune Fericitul Augustin). Iar dacă spun că au arhierei să ne spună care este episcopul lor, cine l-a hirotonit şi unde îşi are reşedinţa.
Rupându-se de Biserica mamă, cei pe stilul vechi au introdus unele inovaţii în cult, în rânduiala slujbelor, a sfintelor Taine..., făcând greşeli mari înaintea lui Dumnezeu şi neluând în seamă caracterul sfânt al acestora şi nepermiterea schimbării lor. Aici vom aminti câteva practici necanonice ale lor, şi anume:
1. Nu ascultă de hotărârea Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, din anul 1923, care a hotărât îndreptarea calendarului vechi.        
2. Nu ascultă nici de Patriarhia Ierusalimului ( de stil vechi).
3. Nu ascultă de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române şi nici de hotărârea întâi-stătătorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe care s-au adunat la Moscova în 1948.
       ,, După cel de-al doilea război mondial, din iniţiativa Patriarhului Alexei al Moscovei, s-au întrunit căpeteniile şi reprezentanţii mai multor Biserici ortodoxe, între 8-18 iulie 1948, la Moscova într-o consfătuire cu caracter interortodox, prilejuită de sărbătorirea a 500 de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Ruse. La lucrările consfătuirii de la Moscova au luat parte, pe lângă ierarhii ruşi, şi Patriarhul Katolikos al Georgiei, Calistrat; Patriarhul Serbiei, Gavriil; Patriarhul României Justinian; Exarhul Bulgariei Ştefan; Mitropolitul Alexandru al Emessei şi Mitropolitul Ilie al Libanului, ca reprezentanţi ai Patriarhiei din Antiohia şi Patriarhiei din Alexandria; Arhiepiscopul Timotei, ca reprezentant al Bisericii Ortodoxe din Polonia; Episcopul Paisie, ca reprezentant al Bisericii Ortodoxe Albaneze şi Exarhul Patriarhiei din Moscova în Cehoslovacia, Elefterie.
         Această consfătuire a lansat un Apel pentru Pace, către toţi creştinii din lume şi a luat atitudine faţă de unele probleme, sub forma a patru rezoluţii, care obligă, fireşte numai pe cei care le-au adoptat şi anume:
         A treia rezoluţie se referă la problema calendarului bisericesc, punând bazele unificării depline în această privinţă între Bisericile Ortodoxe, prin recomandarea:
         a. ca toate acestea să considere obligatorie serbarea Paştilor numai după stilul iulian, iar
         b. până la stabilirea unui nou calendar cât mai perfecţionat, fiecare Biserică Ortodoxă, să ţină sărbătorile fixe după calendarul pe care îl urmează acum şi ca tot clerul şi credincioşii de pe teritoriu unei Biserici locale, să urmeze stilul respectivei Biserici’’. Este de  la sine înţeles că această consfătuire cu caracter interortodox acceptă şi  pecetluieşte totodată hotărârile Conferinţei de la Constantinopol din mai 1923 cu privire la schimbarea calendarului şi mai mult decât atât se menţionează de stabilirea unui nou calendar cât mai perfecţionat.
         4. Cu de la sine putere, fără aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi-au făcut singuri episcopie, prin aceasta căzând sub osânda canoanelor: 31 (dacă vreun prezbiter, desconsiderând pe propriul său episcop, ar face adunare separată şi ar pune alt altar, nevădindu-l cu nimic vrednic de osândă pe episcopul său în privinţa dreptei credinţe şi a dreptăţii, acela să se caterisească ca iubitor de stăpânire, căci este tiran. De asemenea şi clericii, şi câţi se vor adăuga lui, iar laicii să se caterisească )[58],33,34 Ap.;18, IV Ec.; 64,65.95 şi 109 Cartagina; 6, Laodiceea ; 15, II Constantinopol ; 6, Gangra; 34, VI Ec.; 8,IV Ec.; 5, Antiohia.                                                       
Canoanele 11 Cartagina si 6 Ganga spun ca, clericul care se ridica impotriva episcopului sau si face schisma sa fie anatema. Episcopii care se dezbina de Sinod sa se cateriseasca- Sinodul I Ecumenic, si canonul 2 de la Sinodul 3 Ecumenic
5. Episcopii lor nu au fost aleşi şi nici hirotoniţi cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, câzând astfel sub osânda canoanelor; 1, 35, Ap.; 4, I Constantinopol; 13, 19, 22, Antiohia; 4, 6, IV Ec., 3, VII Ec.; 12, Laodiceea; 6, Sardes; 1, I-II Constantinopol.
Faptul că episcopii lor au fost aleşi fără aprobare Sfântului Sinod este dovedit de hotărârea episcopului Galaction Gordun care, deşi fusese caterisit prin şedinţa extraordinară din data de 14 aprilie 1955 în Joia Patimilor[59], văzând că nu poate lua legătura cu nici un episcop din afara ţării pentru că era ţinut de autorităţile statului sub supraveghere cu domiciliul forţat la Mânăstirea Copăceni din localitatea Moara Domnească de lângă Baucureşti, şi nici unul din ţară nu a fost de acord cu propunerea lui, a luat hotărârea de a hirotoni singur un episcop[60]. Acest lucru este inadmisibil  şi necanonic- spune canonul că: ,,episcopul să se hirotonească de către doi sau trei episcopi’’(can. 1 Apost.), precum şi canoanele mai sus amintite. Exemplele în ceea ce priveşte practicile necanonice cu privire la alegerea ierarhilor, precum şi a rangurilor duhovniceşti ar putea continua.[61] Canonul 6 al Sinodului l ecumenic spune: „Peste tot să fie cunoscut că episcopul care s-ar  face  (hirotoni)  fără  socotinţa  mitropolitului  său  (adică  a  Preşedintelui  Sinodului), Sfântul Sinod a hotărât a nu fi episcop unul ca acesta.“
Canonul 28 al Sinodului IV ecumenic porunceşte ca: „...fiecare mitropolit din cei mai sus amintiţi, împreună cu episcopii eparhiei să hirotonească pe episcopii eparhiei după cum învaţă Sfintele Canoane.“
Canonul 19 din Antiohia legiferează: „Episcopul să nu se hirotonească fără sinod şi prezenţa  aceluia  care  este  în  mitropolia  eparhiei”,  adică  a  preşedintelui  Sinodului.  Şi continuă: „Acesta TREBUIE SĂ FIE DE FAŢĂ NEAPĂRAT...”
Canonul 23 al aceluiaşi sinod rânduieşte ca alegerea şi hirotonia episcopului să nu se facă în alt chip, decât cu Sinod şi prin cercetarea episcopilor”.
Canonul 12 al Sinodului din Laodiceea legiferează ca episcopii să se aşeze în treapta bisericească cu judecata mitropoliţilor şi a episcopilor celor dimprejur” şi nu la judecata şi hotărârea numai a doi episcopi din Sinod care acţionează pe furiş.
În sfârşit Canonul 13 din Cartagina rânduieşte că hirotonia episcopului nu este posibil să se rşească decât la „porunca celui mai mare” şi nicidecum în derşita neştiinţă!!!
6. Episcopii şi preoţii precum şi creştinii conduşi de ei, se depărtează de la slujirea cu preoţii şi ierarhii noştrii, din ură, răzvrătire şi neascultare, căzând sub osânda canoanelor: 12, 13, 14, 15, I-II Constantinopol; 31, Ap.; 18, IV Ec.; 31, 34, VI Ec.; 5, Antiohia şi altele. 
Vedem în continuare cum, încă de pe vremea Pr. Serafim Rose cum un grup ,,super-corect’’[62] ne numesc eretici şi  fără har: ,,aceşti  oameni  au  susţinut  că toate Bisericile  din  noul   calendar   sau  cu  idei  liberale  sau  ecumenice  erau  eretice  şi „nesănătoase”, că ele „nu erau de loc Biserici” şi împărtăşania lor nu avea nici un har’’[63], şi tot de pe acum vedem câtă ură au aceşti ,,super-corecţi’’ pe cei ce ţin calendarul nou, aceasta reieşind din următoarea istorisire: ,,Din  nefericire,  unul  dintre  preoţi(care erau pe stil vechi)  avea  un  frate  care  era  încă  preot  în Arhiepiscopia  greacă (stil nou). În timpul unei vizite la Platina el a spus cu mândrie Părintelui Gherman: „Desigur că nu mă rog pentru fratele meu!” însemnând că nu se ruga pentru el când se pomeneau ortodocşii în timpul Sfintei Liturghii. Uimit, Părintele Gherman i-a spus Părintelui Serafim:
- Îţi poţi imagina? A întrebat el. El vorbeşte despre fratele său de sânge, hirotonit de acelaşi episcop ca şi el!
Părintele Serafim a clipit cu uimire:
- Ei, desigur că este ‘corect’, a spus cu un oftat.
Se auzea  despre astfel de incidente că mama Părintelui Gherman a întrebat despre oamenii super-corecţi: <<Pot fi ortodocşi, foarte bine, dar creştini sunt?>>”[64] Aşa s-a amestecat vrăjmaşul, că cei pe calendar vechi şi cei pe calendar nou nu au nicio dragoste unii faţă de alţii, ba au urâciune. Ei fiind de acelaşi neam, fiind de aceeaşi credinţă, şi uite, au urâciune unii pe alţii. Această ură este lucrarea vrăjmaşului, că Dumnezeu este şi dacă nu ai dragoste şi ură, te-ai dat de partea satanei.
La a doua venire, Iisus Hristos nu ne va întreba ce calendar am ţinut, ci dacă am împlinit porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.
         7. Episcopii şi preoţii lor săvărşesc erezie când botează, cunună, hirotonesc a doua oară pe creştinii ce au fost odată botezaţi în numele Prea Sfintei Treimi, căzând sub osânda canoanelor, săvârşind o mare erezie şi greşeală dogmatică.
         a) Botează a doua oară
         Acest lucru este total greşit, dacă botezul s-a făcut în numele Sfintei Treimi. Orice botez făcut în numele Sfintei Treimi, Biserica îl consideră valid. În această privinţă, Dreptul Canonic ne spune următoarele: ,,în cazul special al Sfântului Botez, el nu poate fi recunoscut ca valid prin niciun fel de iconomie a acelora care l-au primit de la antitrinitari, ca nefiind săvârşit în numele Sfintei Treimi. De asemenea el n-ar trebui să fie recunoscut ca valid decât în cazul acelora care l-au primit în cadrul Bisericii şi apoi au căzut din comuniune cu ea, şi la urmă au revenit în sânul Bisericii ’’(can. 19 l Ec.)[65]. Aşa zice proorocul David în Cântarea treptelor: „Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună“ (Psalm 122:1). În grădina Ghetsimani Iisus Hristos s-a rugat la Dumnezeu-Tatăl: „Ca toţi să fie una“ (Ioan 17:21) şi aceasta înseamnă că lucru neplăcut este înaintea lui Dumnezeu această dezbinare a credincioşilor în două părţi: după calendarul vechi şi după calendarul îndreptat. Există fanatici care învaţă şi îndeamnă pe creştini ( la noi în ţară doar în Moldova) că unde există preoţi care merg după noul calendar să nu intre în Biserică, să nu se împărtăşească cu Sfintele Taine, să nu-şi boteze pruncii pe motiv că Biserica în care slujesc preoţii după calendarul îndreptat, s-a murdărit şi credinţa lor s-a schimbat. Ei cred, că în Sfintele Taine a celor de rânduială nouă nu s-a pogorât Duhul Sfânt şi că aceşti creştini sunt cu toţii în iad şi de aceea botează şi ung cu Sfântul şi Marele Mir din nou pruncii celor de rânduială nouă, întrucât consideră că în afara calendarului nu există mântuire.
         b) Cunună a doua oară
         Nu recunosc Taina Sfintei Cununii făcută pe stil nou, ci îi cunună ei încă o dată şi spun că acei oameni (bărbat şi femeie) au trăit în curvie până atunci şi ei le-au administrat Taina corectă sau cea adevărată şi nu mai trăiesc în desfrânare de atunci în colo. Lucru total greşit.[66]
         c) Hirotonesc a doua oară
         Cei care se întâmplă să se răzvrătească împotriva ierarhiei pe stil nou (preoţi) şi merg la cei pe vechi aceştia îl rehirotonesc pentru că zic ei nu este validă hirotonia aceluia pentru că a fost făcută de „schismatici" - cei de stilul nou - amăgindu-1 că noi am pierdut Harul Sfinţitor şi continuitatea apostolică prin schimbarea calendarului şi nu ei prin schismă - ruptură, pentru că ei au rămas după rânduielile Sfinţilor Părinţi şi cum se ţinea în vechime calendarul. Pentru ei calendarul reprezintă un lucru sfânt, o dogmă care nu poate fi schimbată. Iarăşi greşit pentru că nu este aşa, ci persoanele care sunt trecute în calendar sunt sfinte nu şi foaia pe care sunt scrişi aceştia, el este doar un mijloc de ghidare a omului în viaţa de zi cu zi (un ceas) şi nu o dogmă.
Şi în acest caz, sesizându-se, creştinii le-au cerut socoteală de ce hirotonesc a doua oară? Mai nou recunosc ca fiind validă hirotonia acestora şi nu-i mai hirotonesc; însă se pun nişte întrebări: Ce fac cu aceşti preoţi de pe nou care vin la ei (dizidenţi) li se administrează Taina Mirungerii din nou ca să poată sluji la ei căci după spusa lor trec la adevărata credinţă (slujire)? Sau li se fac unele dezlegări speciale care nu există în Molitfelnicul pe nou cât şi a celorlalte biserici care nu au îndreptat calendarul - inventate de ei probabil - pentru a putea sluji ca preot la ei? Dacă nici una nici alta, înseamnă că se contrazic şi adevărul nu este la ei, ci doar amăgesc cu atâta înverşunare ca să fie crezuţi de creştinii neştiutori de teologie şi de rânduială liturgică şi canonică şi să aibă cât mai mulţi adepţi. Sigur, este nevoie de un răspuns şi o argumentare clară, bazată pe canoane şi rânduieli liturgice din partea tor, cu privire la aceste practici şi înşelătorii şi care să se regăsească şi la Sfinţii Părinţi pe care se laudă că-i urmează şi le sunt urmaşi. Dacă s-au înşelat neştiind adevărul sau dacă fac acest lucru din înverşunare şi răzbunare faţă de Biserica de care s-au despărţit, atunci este momentul întoarcerii lor ca şi Fiul Risipitor, fără a avea prejudecăţi, pentru că Dumnezeu primeşte pe toţi cei păcătoşi chiar şi în al 11-lea ceas.
Putem spune că cei care se întorc de la stilişti - preoţi - şi au fost hirotoniţi la ei, trebuie rehirotoniţi - sau nu - pentru că nu este validă hirotonia lor, însă şi aici dacă prin aprobarea Sf. Sinod se ridică acea caterisire făcută în 1930 lui Glicherie Tănase (ieromonah) şi în 1955 lui Galaction Cordun (arhiereu) care 1-a hirotonit episcop pe cel sus menţionat, acest lucru nu se mai săvârşeşte ci, potrivit canoanelor li se recunoaşte hirotonia prin pogorământ dacă toţi trec sub ascultarea Bisericii de care s-au despărţit şi sunt reabilitaţi în treapta în care au fost hirotoniţi. Trebuie amintit faptul că după evenimentele din anul 1989 şi mai precis după 1990, când Biserica a primit libertate religioasă, I.P.S. Daniel Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei (actualul patriarh), a chemat la dialog pe Mitropolitul Silvestru Onofrei, al Bisericii pe Stil Vechi din România ca să intre sub ascultarea Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, să îndrepte calendarul şi astfel să se încheie această schismă începută în anul 1924. Nu a vrut, arătând încă o dată ura, nesupunerea şi neascultarea faţă de Biserica de care s-a rupt cu mai bine de jumătate de secol în urmă şi de ierarhia ei de asemenea.[67]
d) Săvârşesc greşit slujba Aghesmei
Veţi vedea în imaginea imprimată de pe situl lor www.mitropoliaslatioara.ro cum episcopul Flavian (stilist) "sfinţeşte” apa (Agheasma) ţinând greşit Sf. Cruce şi busuiocul. În primul rând Sf. Cruce se ţine în mâna dreaptă şi nu în mâna stângă pentru că dreapta binecuvintează şi nu stânga, prin puterea Crucii pe care a fost răstignit Hristos se pogoară Sf. Duh şi nu prin puterea busuiocului care este un element ajutător stropirii. Un alt lucru mai grav decât acesta este felul în care ţine Sf. Cruce şi anume o afundă întâi cu partea de jos cum ar fi mânerul sau postamentul unde sunt picioarele Mântuitorului şi nu cu partea de sus pentru că Hristos în râul Iordan era cu picioarele în apă, iar Duhul Sfânt S-a pogorât de sus peste creştetul Mântuitorului şi mâna Sf. Ioan Botezătorul a fost pusă tot pe creştet şi L-a botezat şi de asemenea glasul Tatălui tot de sus din ceruri s-a auzit (Mt. III, 17) şi nu de la picioare ceea ce înseamnă erezie, înseamnă că neagă dumnezeirea Fiului şi a întregii Sf. Treimi care S-a arătat la Iordan (Bobotează), neagă puterea sfinţitoare a acestora, o calcă în picioare aşa cum fac necredincioşii (sectarii). Este erezie - mare erezie!!!, aceste practici trebuind îndreptate.      Aceasta arată încă odată falsa credinţă pe care o au şi pregătirea teologică care le lipseşte, făcând „preoţi" şi „arhierei" fără nicio pregătire teologică şi fără cercetare canonică.[68]
 8. Episcopii şi preoţii lor ( mă refer la cei din ţara noastră) au rupt legătura duhovnicească cu ierarhia canonică a Bisericii Ortodoxe Române sub osânda canoanelor: 31, Ap.; 17, VII Ec.; 4, 18, IV Ec.; 31, 34, VI Ec.; 1, I-II Constantinopol;5,6, Gangra; 5, Antiohia şi 14 al Sinodului din Cartagina.
 9. Hulesc şi defaimă patriarhii, episcopii şi preoţii Bisericii care ţine stilul nou, numindu-i „catolici“,„lipsiţi de har“,„eretici“, căzând astfel sub osânda canoanelor aşa cum am arătat mai sus.
 10. Episcopii şi preoţii lor nu pomenesc la slujbele lor pe episcopul locului, nici pe mitropolit, nici pe patriarh, osândindu-se de următoarele canoane: 55, Ap., 6, II Ec., 13, 14, I-II Constantinopol.[69]
11. Au făcut mânăstiri fără aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, căzând sub osânda canoanelor: 31, Ap., 15, 16, I Ec., 4, 24, IV Ec., 42, 43, VI Ec., 21, VII Ec., 2, 3, 4, 5, I-II Constantinopol, 88, Cartagina.[70]
 Mândria şi dorinţa de a fi stăpân fără a fi sub ascultarea cuiva nu i-a putut întoarce în sânul Bisericii mame, fapt pentru care şi astăzi există acele divergenţe între stilul vechi şi stilul nou, unde preoţii şi credincioşii de pe stilul vechi umblă şi strâng bani şi materiale în numele bisericilor de pe stilul nou şi construiesc acele biserici pe stilul vechi, blamând pe preoţii şi credincioşii de pe stilul nou cu fel şi fel de cuvinte jignitoare ş.a.
Ex: - Catedrala pe stil vechi din Fălticeni, Jud. Suceava cu hramul „Sf. împăraţi Constantin şi Elena", a fost construită în mare majoritate cu bani şi materiale strânse în numele catedralei pe stil nou tot din Fălticeni cu hramul „Învierea Domnului". Atunci când preotul şi credincioşii acestei catedrale au fost să strângă bani pe la casele credincioşilor (apartamente), precum şi materiale de la agenţii economici, aceştia au spus că a fost şi a strâns cineva bani şi materiale în numele lor. Făcându-se cercetări despre aceşti colectori s-a descoperit furtişagul făcut de ei şi de fapt pentru ce biserică strângeau. Şi multe altele.
Au strâns şi strâng prin tren, prin pieţe şi târguri în numele altor biserici de pe stil nou şi construiesc biserici pe stil vechi cu acelaşi hram. Se folosesc de bisericile cu renume şi construiesc alta cu acelaşi hram pentru a duce în eroare pe bunii creştini şi pentru a strânge mai uşor bani cum ar fi:
         Biserica pe stil vechi din Suceava de lângă cimitirul parohiei Sf. Vineri cartierul George Enescu, punând hramul „Sf. Ioan cel Nou” de la Suceava, ca să strângă bani mai uşor pe la apartamente, pentru că se ştia că în Suceava, Catedrala Arhiepiscopală „Sf. Ioan cel Nou” este în restaurare şi astfel au strâns mulţime de bani, cu fel şi fel de acte false şi chitanţe neînregistrate care nu au nicio valoare.[71]
Un alt exemplu dureros care nu dă dovadă din partea lor că sunt fii ai lui Dumnezeu şi ucenici ai lui lisus Hristos şi că „I se închină în Duh şi Adevăr", este cel al părintelui Bostan Vasile din Slătioara, care a construit o Biserică (catedrală) pe stil nou de dimensiuni impresionante pentru un sat aşa mic cum este Slătioara. Acest părinte trăieşte şi astăzi şi poate da mărturie despre tot ce a pătimit de la stilişti: cum au vrut să-1 otrăvească pe el, pe familie şi animale, cum au căutat să-1 omoare prin fel şi fel de şiretlicuri şi multe altele pentru că nu a vrut să treacă la ei (stil vechi) şi că acea Biserică voiau ei să o aibă sub stăpânire şi întreg satul. Însă Dumnezeu nu a putut îngădui aşa ceva şi nici din acest dureros exemplu nu au vrut să se îndrepte. Exemplele ar putea continua şi din alte părţi ale ţării.[72]
 Din cele expuse mai sus putem înţelege cum se folosesc de bisericile de pe stil nou în mod grosolan şi necreştin (prin furtişag) pentru ca să le construiască pe ale lor, să facă un număr suficient de biserici şi de adepţi pentru ca să ceară recunoaşterea ca şi cult (biserică) din partea Statului, însă uită sau nu vor să ştie că înaintea lui Dumnezeu au pierdut Harul Divin şi nu pot fi recunoscuţi.
Mai trebuie menţionat un fapt şi anume că sunt parohii în Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor care ţin calendarul pe vechi şi toate celelalte rânduieli şi slujbe - li s-a îngăduit acest lucru pentru că aşa au deprins ei rânduiala din moşi-strămoşi şi au cerut acest lucru - dar care sunt sub ascultarea Arhiepiscopiei şi a Înalt Prea Sfinţitului Arhiepiscop Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor, având preoţi slujitori hirotoniţi de arhierei de pe stilul nou. Prin iconomia Bisericii s-a îngăduit şi acest lucru şi atâta vreme cât sunt sub ascultarea Bisericii şi a ierarhiei nu greşesc cu nimic, chiar dacă ţin încă calendarul neîndreptat. Măcar acest lucru de l-ar putea face şi cei răzvrătiţi este un pas de îndreptare şi de ascultare-supunere.[73]
 Putem înţelege, din cele prezentate până aici, că din 1924 de la despărţirea de Biserica mamă şi în special după Revoluţia din 1989, au racolat multe suflete nevinovate mai ales din mediul rural, ducându-le pe căile pierzării şi au ridicat o serie de schituri şi biserici pe ,,stil vechi’’ cu scopul de a face prozelitism.
12. Preoţii stilişti se duc prin sate străine şi fac slujbe pe ascuns, fără binecuvântare de la episcopul locului şi a preotului paroh, căzând sub osânda canoanelor: 3, 21, Antiohia; 15, I Ec., 14, 15, Ap., 2, 3, II Ec., 6, 13 şi 23, IV Ec., 36, VI Ec., 16 Sardinia, 57 Cartagina.[74]
Asemenea practici au pornit de la Ieromonahul Glicherie Tănase şi Ierodiaconul David Bidaşcu care, atunci când au fost caterisiţi şi daţi în urmărire de către autorităţi, ascunşi în casa a doi ciobani, Ioan şi Mihai Urzică, au ales o cameră, au sfinţit-o şi au transformat-o în paraclis unde săvârşeau Sfânta Liturghie încălcând astfel canoanele Bisericii care spun[75]: ,,este interzis a se săvârşi Sfânta Jertfă prin case’’ (canonul 58 Laodiceea)[76] şi ,, liturghisirea în afara Bisericii este permisă numai cu autorizaţia episcopului, iar, de nu, cade sub sancţiunea caterisirii’’ (can. 31 VI Ec., 10, VII Ec., 58, Laod...).
13.               Consideră calendarul sfânt şi fac din aceasta o dogmă.
Aşa cum am arătat mai sus, în capitolul ,, Câteva noţiuni despre calendar’’, calendarul nu reprezintă o poruncă venită din cer, nu este un act al revelaţiei  dumnezeieşti, nu face parte din învăţătura Mântuitorului, nu este element de doctrină, nu are valoare dogmatică. Sfintele Taine sunt săvârşite de Dumnezeu prin episcopi şi preoţi în Duhul Sfânt, şi nu de calendarul vechi, descoperit de către idolatrul grec Sosigene şi impus de un alt idolatru, împăratul Iulius Caesar.
Dacă acceptăm că fără calendarul vechi nu se săvârşesc Sfintele Taine, suntem nevoiţi să acceptăm că acesta (calendarul) este mai presus sau cel puţin egal cu Duhul Sfânt.
Dacă ţinând calendarul îndreptat (pe stil nou) ne-am duce în iad, Iisus Hristos ne-ar fi spus şi ne-ar fi poruncit, pe lângă altele, că pentru a ne mântui trebuie să păzim noul calendar al lui Sosigene (calendarul lui Sosigene în timpul lui Hristos era nou, deoarece, fiind mai corect, l-a anulat pe cel vechi al lui Ptolemeu). Calendarele nu  mântuiesc.[77]
14.  Nu au Sfântul şi Marele Mir, pentru că nici episcop nu au şi din această cauză (în Taina Mirungerii) ung copiii cu untdelemn din candele.
15.  Mai bine de 60 de ani stiliştii au lucrat orice taină şi orice sfinţire în bisericile lor fără arhiereu şi fără ierarhie.
 Prin urmare, nici preoţii lor nu pot fi numiţi preoţi şi nici Biserica lor Biserică. Pentru că unde nu este ierarhie şi arhiereu canonic hirotonit, nu este nici sfinţenie şi nici mântuire. Iar dacă se numesc pe sine Biserică dreptmăritoare şi tradiţională, să spună în care Biserică dreptmăritoare s-au mai lucrat vreodată Sfintele Taine fără arhiereu?[78]
16.  Mint pe credincioşi spunând că ţin cu Ierusalimul şi cu Sfântul Munte Athos.
 Dacă este aşa, atunci de ce nu-i primeşte Ierusalimul la nicio slujbă şi la nicio împărtăşanie? După ce părintele Cleopa, împreună cu un grup de peste 40 de persoane, s-a întors dintr-un pelerinaj făcut la Ierusalim a povestit că atunci când grupul lor a intrat la Prea Fericitul Patriarh Benedict al Ierusalimului, prima întrebare pe care a pus-o a fost: ,,nu este vre-un stilist printre voi...?’’, căci nu vroia să îi primească. Deci, dacă zic că ţin ca la Ierusalim, de ce nu fac ceea ce fac cei din Ierusalim, unde se ţine stilul vechi? Căci atât Prea Fericitul Patriarh, cât şi Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit, episcopii, preoţii şi diaconii de la Sfântul Mormânt slujesc şi se împărtăşesc cu toţi creştinii ortodocşi care vin din toate ţările unde se ţine stilul nou.[79]
Stiliştii nu ar mai trebui să mai vorbească de Ierusalim şi să arate că ei ţin pe vechi, deoarece nu au părtăşie cu cei de la Ierusalim. Exemplu grăitor în acest sens şi care nu au ţinut şi nu ţin seama de el ca să se îndrepte, este momentul hirotonirii întru episcop a I.P.S. Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor în 24 iunie 1982 în Catedrala Arhiepiscopală ,,Sf. Ioan cel Nou’’ de la Suceava, la care a participat şi Prea Fericitul Părinte Patriarh Diodor al Ierusalimului şi care în cuvântul de învăţătură a spus foarte clar: ,,noi nu recunoaştem în România altă Biserică în afară de Biserica Ortodoxă Română, condusă de Prea Fericitul Patriarh Iustin şi de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, cu ierarhii săi. Biserica Ortodoxă Română este sora Bisericii noastre. Ea are comuniune cu Biserica Ierusalimului şi succesiunea apostolică asemenea cu toate Bisericile Ortodoxe din lume’’.  Apoi, referindu-se la calendarul iulian neîndreptat, a zis: ,,noi, la Ierusalim, ţinem calendarul iulian cel neîndreptat sau cum se mai spune cel vechi, dar acest lucru nu este o pricină de despărţire între noi şi Biserica Ortodoxă Română şi alte Biserici Ortodoxe şi nici nu facem din calendar o dogmă. Nu avem părtăşie cu voi, stiliştii, pentru că sunteţi sub neascultare; nu vă supuneţi hotărârii Sfântului Sinod al Patriarhiei Române; nu vă recunoaştem de fraţi întru Iisus Hristos; nu ne putem împărtăşi din acelaşi potir, aceeaşi Sfântă Liturghie până nu îndreptaţi calendarul şi schisma pe care aţi făcut-o în Biserică’’.[80]
În ceea ce priveşte Sfântul Munte, de ce nu fac şi ei ca cei de la Sfântul Munte, adică să fie supuşi Bisericii, Sfântului Sinod şi ţării din care fac parte şi să slujească împreună cu preoţii şi episcopii cei ce ţin stilul nou, aşa cum fac stareţii, preoţii şi monahii din Sfântul Munte Athos? De ce în anul 1992 când un grup de călugări din Sfântul Munte a făcut un pelerinaj în ţara noastră cu o bucată din lemnul Sfintei Cruci nu a fost la nicio Biserică Stilistă ci numai la biserici şi mânăstiri care ţin calendarul nou?[81] Toate acestea ne arată faptul că stiliştii sunt o grupare ce s-a rupt de Biserica mamă şi nu se află în comuniune cu ea.
         17) Consideră Pidalionul (colecţia grecească a Canoanelor Bisericii, alcătuită de Sf. Nicodim Aghioritul şi tradusă în româneşte din limba rusă, la Mânăstirea Neamţ, în 1844), sfânt şi îl preţuiesc mai mult decât Biblia, răstălmăcindu-1 sau interpretându-1 greşit şi abuziv.

Cap. VI   MĂRTURII ALE MARILOR PĂRINŢI DESPRE CALENDAR

6.1         Stareţul Efrem Katunakiotul şi Gheron Iosif
În ceea ce priveşte gruparea stilistă, atât din România cât şi din afara ei, vom expune câteva mărturii ale unor mari părinţi:

Una dintre izbânzile înţelepte ale Stareţului Iosif a fost luarea unei poziţii corecte în problema calendarului, care în acea vreme devenise foarte acută, de vreme ce acesta organizează viaţa istorică şi liturgică a Bisericii.
Conducerea revoluţionară a lui Gonata, prin ordinul regal din 18 ianuarie 1923, a hotărât, din motive politice, să înainteze la introducerea noului calendar în statul grec. Fireşte, Biserica putea să respecte vechiul calendar pentru anul liturgic. Cu puţine zile mai târziu însă, pe data de 3 februarie 1923, Patriarhia Constantinopolului propunea printr-o enciclică Bisericilor Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, Serbiei, Ciprului, Greciei şi României revizuirea calendarului bisericesc.
Prin urmare, la 10 martie 1924, Sfântul Sinod al Bisericii Greciei a hotărât să revizuiască calendarul bisericesc, cu excepţia perioadelor Triodului şi Penticostarului, care aveau să fie rânduite după Pascalie. Această sinteză a fost numită, nu fără pro­bleme liturgice, noul calendar iulian sau îndreptat. Astfel, şi Bisericile Alexandriei, Antiohiei, României şi Bulgariei au primit noul calendar, în ciuda împotrivirilor ve­nite din partea poporului credincios. De fapt, această înnoire a pricinuit schisme în Biserică, formându-se aşa-numitele „bise­rici vechi-calendariste”, rană care nu s-a cicatrizat nici până astăzi.
Timp de 11 ani cei de pe stilul vechi au fost cu totul lipsiţi de vreo conducere bi­sericească, neavând episcopi. Dar Biserica fără episcop nu este socotită Biserică. Însă în 1935 episcopul Florinei, Hrisostom Kavouridis, s-a rupt de Biserica oficială şi a intrat în cea a vechilor calendarişti. Acest pas a fost salutat de către zelotişti cu multă bucurie, fiindcă în felul acesta dobândeau şi un cap pentru biserica lor.
Această pildă a sa au urmat-o apoi Gherman al Dimitriadei şi Hrisostom al Zakinthului. Aceşti trei episcopi au îna­intat apoi la hirotonia altor patru episcopi noi, printre care a fost şi monahul Matei de la Schitul Sfântului Vasilie din Sfântul Munte. Până în 1937, printre vechii calendarişti a existat o mare nedumerire: dacă cei de pe stilul nou trebuie să fie socotiţi schismatici sau nu. Până atunci nu au avut nişte punc­te de vedere clare.
Hrisostom al Florinei socotea că ma­joritatea credincioşilor erau de partea celor  care ţineau calendarul vechi. Prin urmare, nu ar fi fost cu neputinţă ca Biserica ofi­cială să fi revenit la vechiul calendar, dacă zelotiştii ar fi păstrat o poziţie de protest mai înţeleaptă, fără extremisme şi lipsă de tact. Astfel, prin enciclica sa oficială, Hrisostom a declarat că maica vechilor calendarişti era Biserica Greciei şi că de acolo primeau Harul şi că poziţia lor era una de protest.
Însă atunci când a declarat că Tainele celor de pe stilul nou sunt valide, vechii calendarişti s-au despărţit în două tabere vrăjmaşe: cei moderaţi, care îl urmau pe Hrisostom al Florinei, şi cei extremişti, care îl urmau pe Matei Karpathakis şi susţineau că Tainele Bisericii oficiale sunt nevalide. Între cele două tabere exista destulă vrăjmăşie. Desigur, zelotiştii aruncau asu­pra lui Hrisostom al Florinei nu puţine anateme şi blesteme.
Într-o zi, părintele Vartolomeu, care era un ieromonah din tabăra lui Hrisostom al Florinei, l-a vizitat pe Stareţ (Gheron Iosif) şi a voit să discute cu el problema calendarului. Însă Stareţul, care era omul păcii şi al rugăciunii, nu voia aceasta şi de aceea i-a spus:„Renunţă la discuţia asta, căci vom spune cuvinte grele şi ne vom mâhni”.
Celălalt însă insista şi începuse să spună cele ale sale despre calendar. Şi aşa cum se aşteptase Stareţul, s-a şi petrecut. Şi-a pierdut pacea şi a rostit cuvinte tăioase împotriva lor.
Apoi, când a mers la chilia sa ca să se liniştească, simţea ca şi cum ar fi pierdut puţin Harul şi îi venea greu să se războ­iască împotriva demonilor. Experimentat în cele duhovniceşti cum era, a înţeles că ceva nu mergea bine. Atunci s-a întors cu stăruinţă la scăparea sa cea dintotdeauna, rugăciunea. S-a nevoit cu lacrimi, durere şi cu smerenie adâncă pentru a primi răs­puns. S-a luptat timp de mai multe ceasuri în rugăciune şi după ce a simţit la sfârşit puţină pace, a mers să se odihnească. În somn i-a arătat Dumnezeu următorul vis, aşa cum ne-a povestit el însuşi: „Se făcea că mă aflam pe o fâşie a Sfântului Munte intrată în mare si care era ameninţată să fie scufundată de valuri. Mă întrebam cum de am ajuns în acel loc atât de primejdios şi cugetam înfricoşat că de vreme ce acea fâşie se desprinsese de Munte şi se clătina de valuri, peste puţin avea să se scufunde, iar eu să mă înec, deoarece valurile înce­puseră deja să acopere stânca. Lângă mine însă vedeam Muntele uriaş, Athonul, ce spărgea orice val al mării. Atunci cugetam în sinea mea ca de îndată ce se va apro­pia stânca de Munte, să sar pe acesta, după care nu aveam de ce să mă mai tem. Şi ast­fel, cu primul prilej ce s-a ivit, am sărit pe pământul tare al Muntelui. Şi într-adevăr, peste puţin stânca cea mică a fost înghiţită de mare, iar eu am spus uşurat: «Slavă Ţie, Dumnezeule!». Şi îndată m-am trezit”.
Când s-a trezit a înţeles tâlcuirea visului şi de atunci a început a tăgădui co­rectitudinea poziţiei sale de mai înainte.
Dar şi părintele Efrem Katunakiotul, când s-a rugat pentru aceeaşi problemă, a fost înştiinţat de o voce puternică, care i-a spus: „În persoana lui Hrisostom al Florinei ai renegat toată Biserica”.
În chip asemănă­tor, puţin mai târziu, Stareţul Iosif a auzit în timp ce se ruga o voce dumnezeiască, zicându-i: „Biserica se află la Patriarhia Ecumenică, la Constantinopol”.
Astfel, au înţeles că lucrurile nu stă­teau aşa cum spuneau vechii calendarişti şi că Tainele celor de pe stilul nou sunt valide.[82] Atunci au hotărât să-i ceară mitropolitului Florinei iertare în scris. Stareţul a scris o scrisoare în care a cerut iertare şi pe care a semnat-o el împreună cu obştea sa, pre­cum şi obştea părintelui Nichifor. Kalatzis însă a voit a adăuga încă ceva la sfârşit, şi anume cuvintele: „Pe voi vă considerăm a fi Biserică Ortodoxă…”.
Astfel, au semnat şi acel adaos, după care i-au dat scrisoarea, căci acesta avea să iasă afară din Sfântul Munte, ca să o dea în mâinile mitropolitu­lui Florinei. Iar acesta le-a răspuns apoi că i-a iertat. De atunci Stareţul Iosif împreu­nă cu obştea sa a preferat starea moderată a floriniştilor.
Astfel, începând cu anul 1937, Stareţul a început să primească ambele calenda­re, deşi a continuat să rămână zelotist. Această poziţie faţă de problema calen­darului o avea şi atunci când am mers să rămân lângă dânsul. Puţin mai târziu însă, la 13/26 martie 1950, a fost emisă o nouă enciclică semnată de patru episcopi vechi-calendarişti: Hrisostom al Florinei, Gherman al Cicladelor, Hristofor al Hristianopolului şi Policarp al Diavliei. Enciclica am citit-o eu, fiindcă Stareţul nici măcar să o citească nu a vrut, deşi era zelotist. Printre altele erau scrise şi urmă­toarele:
 „Tainele săvârşite de cei de pe stilul nou, ca unii ce sunt schismatici, sunt lip­site de Harul sfinţitor. Pentru aceasta pe nici un neocalendarist nu se cuvine să-l primiţi în sânurile Sfintei noastre Biserici şi, prin urmare, nici să-l ajutaţi, fără o mărturisire a acestuia în care să osândeas­că înnoirea neocalendariştilor şi să declare Biserica acestora schismatică. Cât priveşte cei botezaţi de înnoitori, să fie botezaţi cu Sfântul Mir de provenienţă ortodoxă, care se găseşte din belşug la noi…” Când am citit acestea m-au cuprins fi­orii. Am socotit pe cel care a scris enciclica a fi un călău. Vechii calendarişti renegaseră nu numai unul sau doi episcopi, ci întreaga Biserică a Greciei, care nici până astăzi nu a încetat să aibă legături canonice cu toate Bisericile Ortodoxe. De îndată ce am citit enciclica – era noapte, iar Stareţul îşi ter­mina privegherea -, am mers şi i-am spus: - Gheronda, în enciclică scrie asta şi asta. - S-a terminat! Ne retragem! Aceştia au căzut pe dinafară. Nu se poate ca ade­vărul lui Dumnezeu să fie acesta. Va trebui să luăm poziţia mânăstirilor. Dar mai în­tâi vom face rugăciune ca să vedem ce ne va spune Dumnezeu. Fiilor, rugăciune! Rugăciune, părinţilor, ca să ne descopere Dumnezeu şi să nu facem vreo greşeală. Ceea ce ne va descoperi Dumnezeu, aceea vom primi.
Stareţul nu avea diplomă universitară de absolvire a teologiei. Era însă un adevărat teodidact şi, ca un văzător de Dumnezeu, era iniţiat în adevărata teologie. Niciodată nu-mi amintesc să fi făcut ceva fără să fi primit vestire de sus. Pentru această problemă atât de importantă ne-a pus pe toţi să postim trei zile si să ne rugăm. Timp de trei zile nu am mâncat nimic, ci doar apă am băut.
În a treia zi Stareţul s-a închis în coliba sa şi toată noaptea s-a rugat vărsând şiroaie de lacrimi. Iar noi îl aşteptam afară pe Stareţ, ca pe un alt Moise, ca să ne dea rezultatele „sinodului”.
După rugăciune se pare că a avut o descoperire, căci, ieşind afară, ne-a spus:  „Câţi sunteţi credincioşi…”. Părinţilor, s-a terminat! Am primit vestire că trebuie să trecem de partea mânăstirilor. Acesta e adevărul. Zelotiştii sunt înşelaţi! Cu adevărat, mare si bruscă a fost întoarcerea Stareţului, căci fusese zelotist şi încă unul înfocat. Până atunci fusesem cu toţii zelotişti: bătrânul Arsenie, părintele Iosif cel tânăr, eu, părintele Efrem Katunakiotul, bătrânul Nichifor şi alţii… O astfel de schimbare bruscă a Stareţului a fost ca un fulger. Dar fiindcă Stareţul niciodată nu a fost fanatic şi nici nu a urmat o cale cu împătimire, am înţeles îndată că ceea ce ne spunea era adevărul, era Ortodoxia. - Gheronda, ce ai văzut? - Nu vă voi spune. S-a terminat! Vom urma calea pe care o urmează mânăstirile şi vom pomeni pe Patriarh. - Eu nu pomenesc pe Patriarh, s-a împotrivit părintele Atanasie. Este eretic! Părintele Arsenie a mers atunci în spatele Stareţului şi i-a spus: - Gheronda, mulţi s-au înşelat. Chiar şi Sfinţi… - Părinte Arsenie, unu şi cu unu fac doi. Ia-ţi traista şi pleacă! Atunci am înlemnit cu toţii. Părintele Arsenie de îndată ce a auzit aceasta, a spus Stareţului: - Iertaţi, iertaţi! Părintele Atanasie însă s-a opus, zicând: - Dar, ăsta-i aşa, celălalt e altfel. Tu, părinte Atanasie, ia-ţi traista şi mergi la Lavră şi spune-le că ne vom supune mânăstirii şi Patriarhiei. Veţi merge acolo ca să vă înscrieţi. Repede! S-a terminat. Veţi lua buletine şi vom deveni în mod oficial monahi ai Mânăstirii Lavra. Aceasta este calea lui Dumnezeu. Zelotiştii au pierdut calea. Auzi, să spună că Tainele nu au Har şi că noii calendarişti sunt osândiţi!
Şi astfel, părintele Atanasie a pornit spre Lavră cu traista în spate, dar plin de gânduri. Se gândea: „Oare, Stareţul are dreptate ori nu?”. Şi aşa cum mergea prin pădure, a obosit şi s-a aşezat ca să se odihnească puţin. Atunci a adormit şi a avut o vedenie care l-a încredinţat despre poziţia corectă a Stareţului. Când s-a trezit a pornit îndată înapoi şi plin de entuziasm a spus Stareţului: - Gheronda, mă supun. Şi pe Patriarh îl pomenesc şi fac orice îmi spuneţi. Ceea ce am văzut… este voia lui Dumnezeu.
Ce anume a văzut nimeni nu ştie. Pe atunci eram mic, nu am cercetat să aflu ce văzuse. Şi într-adevăr, am mers la Lavră ca să scoatem buletine. Însă unii zelotişti s-au smintit şi au început să spună multe. Bătrânul Nichifor a început să strige. Până şi părintele Efrem de la Katunakia i-a spus: - Gheronda, ia aminte, căci Părinţii au spus că până şi cei aleşi se vor înşela în zilele de pe urmă.
- Părinte, i-a spus atunci Stareţul, dacă nu vrei să liturghiseşti, pleacă! Să mergi la stareţul tău adelfothta, fiindcă vestirea o primise de la Dumnezeu, nu asculta pe nimeni. Iar noi, cei mici, nu ne împotriveam. Dacă Stareţul spunea „da”, “da” rămânea. Spunea „nu”, “nu” rămânea. Pentru noi, cei mai tineri, nu exista împotrivire. Nu aveam nici cea mai mică neîncredere în hotărârea Stareţului. Însă cei trei, care erau mai mari şi care aveau un oarecare cuvânt de spus, s-au împotrivit oarecum. Dar părintele Iosif cel tânăr si cu mine nu aveam nicio tulburare. L-am urmat pe Stareţ cu o încredere desăvârşită. Părintele Haralambie încă nu se afla lângă noi, căci a venit cinci luni mai târziu. Puţin mai târziu a venit şi părintele Efrem, duhovnicul meu din Volos, şi Stareţul l-a întrebat: - Ia spune-mi, părinte, această enciclică pe care a dat-o Sinodul… Este adevărat? Atunci acela a plecat capul şi a răspuns: - Nu trebuia să circule această enciclică. Nu este corectă. - Prin urmare, părintele meu, ne-am înşelat, nu-i aşa? - Ne-am înşelat. Am deviat, aşadar, şi de aceea trebuie să luăm măsurile cuvenite. După ce a trecut un oarecare timp, Stareţul ne-a destăinuit vedenia în care a primit vestirea despre problema calendarului:
În timp ce se ruga a văzut o biserică frumoasă ce avea o poartă mică şi prin care ieşeau cu toţii. În curtea ei însă se certau doi credincioşi şi strigau unul la celălalt: - Eu sunt cel corect! - Eu sunt mai corect! striga al doilea. - Eu sunt Biserica! striga al treilea.
Şi ne explica Stareţul:  - Aceasta arată că se certau, dar aparţineau Celei Una Sfântă şi Apostolească Biserică. Aveau aceeaşi dogmă şi acelaşi Har, dar nu aveau libertatea Duhului şi sfinţire şi pentru aceasta se certau. Cum pot eu acum să spun că Biserica Greciei este rău-slăvitoare şi că nu are Harul lui Dumnezeu? Să o numesc rău-slăvitoare doar pentru faptul că ţine noul calendar?! Si să spun că episcopul este osândit? Ţin calendarul vechi, dar nu cuget cum cugetă zelotiştii.
Şi într-adevăr, problema calendarului nu influenţează mântuirea credincioşilor, deoarece este o chestiune calendaristică, iar nu dogmatică. Cu excepţia chestiunilor dogmatice, se poate să existe între Bisericile locale diferenţe izolate de natură administrativă sau liturgică. Aceasta însă nu alungă Harul lui Dumnezeu. Fiindcă Stareţul era nepătimaş, fără încăpăţânare şi fanatism, putea să-şi vadă greşeala şi să primească şi îndreptare.
Atunci când s-a auzit că Părintele Iosif Pestereanul a trecut de partea mânăstirilor, zelotiştii din împrejurimi au spus: A vorbit Dumnezeu. Acesta vorbeşte cu Dumnezeu şi de aceea a primit vestire în rugăciune. Prin urmare, acesta este adevărul. Căci Harul lui Dumnezeu vine în sufletele sfinţite şi le descoperă adevărul. Nu descoperă oricui s-ar întâmpla.
Însă unii zelotişti fanatici, care aveau o încredere exagerată în logica lor, au început să-l defaime pe Stareţ, zicând: icoana mică Gheron Iosif - S-a înşelat Părintele Iosif Pestereanul. Cu toate acestea Stareţul niciodată nu-i judeca, ci spunea: - Nu vom scoate niciun cuvânt. Noi vom lua aminte să ne facem privegherea noastră, rugăciunea noastră, iar pe ei lasă-i să spună ce vor. Dumnezeu să-i ierte! Când Stareţul a adormit întru cuvioşie şi sfinţenie, iar noi, fiii săi duhovniceşti, ne-am învrednicit să dobândim obşti cu mulţi ucenici, zelotiştii au fost nevoiţi să mărturisească: Da, într-adevăr, astfel de călugări!… Atât de mulţi părinţi virtuoşi! Trebuie să recunoaştem că Stareţul a avut dreptate, fiindcă nu se poate ca rădăcina să fie putredă si să scoată astfel de roade si să se adune astfel de obşti. „După roade se cunoaşte pomul”. Prin urmare, noi am greşit, iar Bătrânul Iosif avea dreptate, era Sfânt.
Când ne-am alăturat celorlalţi părinţi athoniţi şi i-am lăsat pe zelotişti, am cunoscut din experienţă puterea Harului Tainelor săvârşite de noii calendarişti. De aceea, atunci când Stareţul ne spunea că vede Harul umplând biserica, noi nu-l înţelegeam. Şi aceasta până când l-am văzut şi noi. În orice caz, atunci când i-am părăsit pe zelotişti, cu toţii am văzut Harul cu ochii cei trupeşti.
Mai târziu, când am devenit preoţi, am primit şi o altă vestire în rugăciune cu privire la problema calendarului. Despre aceasta ne povesteşte părintele Haralambie: „Când ne-am întors la calea urmată de mânăstiri, încă nu pomeneam pe Patriarh. Însă atunci când am venit la Noul Schit, a trebuit odată să liturghisesc la Mănăstirea Sfântului Pavel si negreşit trebuia să pomenesc pe Patriarh.”
- Ce să fac acum, Gheronda? l-am întrebat pe Stareţ. - Mergi şi pomeneşte! Iar când te vei întoarce îmi vei spune ce-ai simţit. Cu adevărat pot să vă spun că arareori am primit atât de mult Har în timpul Sfintei Liturghii. Şuvoaie de lacrimi am vărsat pe toată durata ei. Nici măcar ecfonisele nu le puteam rosti. Când m-am întors, Stareţul mi-a spus: - Cu siguranţă că te-ai umplut de Har. - Da, Gheronda. Asta şi asta mi s-a întâmplat. - Vezi, fiul meu, că nu păcătuieşti când îl pomeneşti pe Patriarh, orice ar spune sau face, până ce nu este caterisit şi câtă vreme nu există Potir comun” (…)”.[83]

6.2        Istorisire a părintelui Cleopa

În privinţa schimbării calendarului pe stilul nou, de la Părintele Ilie Cleopa  am aflat o întâmplare din viaţa vestitului stareţ Ioanichie, ce se dovedeşte a fi deosebit de convingătoare. Ne povesteau părinţii că în anul 1924, când s-a îndreptat calendarul vechi, aici, la Mânăstirea Sihăstria s-a mai ţinut calendarul vechi aproape doi ani. Atunci a fost chemat părintele Ioanichie la Mânăstirea Neamţ. Stareţul mânăstirii, Prea Sfinţitul Nicodim, i-a zis părintelui Ioanichie: „De ce nu asculţi de Biserică şi de Sfântul Sinod şi încă mai ţii după calendarul vechi care s-a îndreptat cu aprobarea tuturor Bisericilor? Dacă nu ascultaţi veţi fi caterisiţi şi vom închide mânăstirea voastră”.Atunci stareţul Ioanichie a zis către Prea Sfinţitul Nicodim:Noi ne temem să nu fie păcat dacă ţinem pe nou. Vă rog să-mi daţi binecuvântare să ţin post patruzeci de zile, ca să ne arate Dumnezeu cum este mai bine”. După ce i-a dat binecuvântare, stareţul Ioanichie a venit trist la Sihăstria. La masa de seară a zis către toţi părinţii şi fraţii:Eu de mâine voi intra în chilia mea şi blestemat şi neiertat să fie acela care va intra în chilia mea până la patruzeci de zile.
Călugării s-au întristat şi nu au zis nimic, iar unii au început să plângă. Astfel, părintele stareţ a doua zi a încuiat uşa de la sală şi pe cea de la chilie şi a luat cu el numai Psaltirea, o Cruce şi un epitrahil. Părinţii mergeau la slujbele Bisericii şi apoi, cu sfatul economului, se ducea fiecare la ascultarea lui. După ce au trecut vreo zece zile, unul din ei a zis:Fraţilor, părintele stareţ nu a mai ieşit din chilie. Se duceau la fereastra care era acoperită cu un covor şi ziceau:Părinte stareţ, blagosloveşte, dar nu primeau niciun răspuns. După ce au trecut două săptămâni şi apoi încă una, văzând că nu se mai aude nimic de la el, toţi au socotit că a murit de atâta post. Nimeni însă nu îndrăznea să deschidă uşa pentru că se temeau de blestemul pus de stareţ. Un diacon cu numele Glichirie, care era de mic crescut în această mănăstire, a zis:Eu am să deschid uşa. Stareţul poate a murit, deoarece sunt trei săptămâni şi două zile de când a intrat în chilie şi nu se mai aude niciun semn de viaţă dinăuntru. Aducând o ţapină, s-a dus la uşa lui şi după ce a strigat de mai multe ori, văzând că nu-i răspunde, a zis către părinţii care se adunaseră acolo: „Blagosloviţi să deschid uşa!“. Nimeni nu a zis: „Domnul!“, căci se temeau de blestem. Atunci el a băgat colţul ţapinei sub uşă, săltând-o în sus şi a scos-o din belciuge. Apoi a dat uşa la o parte şi a zis către părinţii care erau acolo: „Blagosloviţi să deschid uşa chiliei!“. Din nou nimeni nu a răspuns nimic. După ce a strigat de trei ori: „Părinte stareţ, blagosloveşte să deschid uşa!“ şi a văzut că nu primeşte niciun răspuns, a băgat ţapina dedesubt şi a scos şi a doua uşă. După ce a dat-o la o parte au tăbărât cu toţii în chilie. Stareţul era jos cu Psaltirea la cap şi nu se mişca deloc. Unul dintre ei a zis: „A murit stareţul!“ şi au început toţi să plângă. Un altul, uitându-se mai atent la el, a zis: „Nu a murit. Uite că mişcă ochii şi se uită la noi“. Dacă au văzut că este viu, un preot a zis: „Hai să-l împărtăşim să nu moară neîmpărtăşit!“. Deci, s-au dus la Biserică şi au adus Prea Curatele Taine. Cu coada linguriţei un preot i-a descleştat gura, apoi a pus în linguriţă o părticică din Prea Curatele Taine şi puţin vin şi, deschizându-i gura mai bine, l-a împărtăşit, citindu-i apoi rugăciunile de mulţumire care se zic după ce ne împărtăşim.
După o săptămână s-a sculat singur şi încet, încet, sprijinit de părinţi, a venit până la Biserică iar apoi la trapeză, aşezându-se la locul lui din capul mesei. Cu glas stins a zis: „Dumnezeu să-l ierte pe cel ce a deschis uşa şi a intrat la mine, căci eu nu mai aveam putere nici să mă ridic de jos, nici să deschid uşa. Mari ispite am avut de la draci. Într-o noapte au venit la mine patru draci cu o tocilă şi ascuţeau nişte săbii de foc, iar unul dintre ei a zis: Hai să tăiem pe acest călugăr, că vrea să se facă sfânt! Venind la urechea mea a zis: Cine ţi-a spus ţie că astăzi se mai fac sfinţi? Iar eu am zis: Dar cine ţi-a spus ţie că nu se mai fac??? Atunci a pierit acea nălucire, dar a rămas în chilie un fum tare înecăcios. Am mai avut şi alte năluciri pe care nu mai am vreme a le povesti. Ştiu că până la 10-12 zile am mai putut citi din Psaltire, iar pe urmă nu mai vedeam literele şi am început a zice Psalmul 50 şi rugăciunea: DOAMNE IISUSE HRISTOASE, FIUL LUI DUMNEZEU, MÂNTUIEŞTE-MĂ PE MINE PĂCĂTOSUL. Acum câteva zile, într-o noapte, s-a ridicat acoperişul chiliei şi se vedeau stelele cerului şi dintre stele au apărut trei lumini, care veneau spre mine. Erau trei episcopi care străluceau ca soarele şi unul dintre ei a zis: Ioanichie de ce te chinuieşti aşa? ASCULTAREA  ESTE  MAI  MARE  DECÂT  JERTFA! ...Fă ascultare de conducătorii Bisericii şi îndreaptă calendarul. CALENDARUL NU  ESTE  O  DOGMĂ , CI  UN  CEAS  AL  VREMII , CARE  POATE  SĂ  SE  SCHIMBE , FĂRĂ  SĂ  ADUCĂ VREO  MODIFICARE  DOGMELOR  DREPTEI  CREDINŢE!  Şi după ce au zis aceasta, m-au binecuvântat şi s-au depărtat până când nu s-au mai văzut“. Apoi a zis părintele Ioanichie: „De mâine schimbaţi zăloaga la cărţile bisericeşti, la Octoih, la Minei, la Proloage, la Apostol şi la Evanghelie cu 13 zile înainte, aşa cum ţine toată Biserica noastră Ortodoxă. De atunci şi Mânăstirea Sihăstria a reintrat sub ascultarea Bisericii Ortodoxe Române.[84]

6.3        Fericitul Filotei Zervakos, ucenicul Sfântului Nectarie

,,Nu sunt de acord cu cei care ţin calendarul vechi, cu concepţia pe care o propovăduiesc, că tainele celor ce ţin calendarul nou sunt deşarte. Ar fi deşarte atunci şi sfinţirea cinstitelor daruri, chemarea Duhului Sfânt şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. Mare rătăcire şi erezie să creadă că fără vechiul calendar nu se săvârşesc tainele. Hristos nu a învăţat vreun calendar vechi sau nou, ci a învăţat dragostea, smerenia, blândeţea, răbdarea, dreptatea, înfrânarea, înţelepciunea. Citeşte Sfânta Evanghelie, izvorul adevărului, al luminii, al dreptăţii şi vei vedea că niciunde nu se referă la calendar.  Toţi Sfinţii s-au sfinţit nu prin calendare, ci prin rugăciune, prin post, prin privegheri şi prin celelalte rele pătimiri pe care le-au răbdat din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru a dobândi bunătăţile cereşti. Iar oamenii care se mântuiesc şi se vor mântui, nu prin calendarul nou sau vechi se vor mântui, ci prin credinţa cea caldă în Dumnezeu, prin dragoste şi prin faptele lor cele bune. Tu deci, dacă vrei să te mântuieşti, să-L urmezi pe Hristos şi nu pe calendarişti, căci mântuirea de la Dumnezeu este şi nu de la calendar.
Şi dacă nu te linişteşti în privinţa calendarului, să nu te înşele vrăjmaşul că te vei mântui dacă acum ţii calendarul cel vechi. Hristos, atunci când i-a trimis pe ucenicii săi în lume, le-a zis: „Propovăduiţi Evanghelia la toată făptura, şi cel ce va crede şi se va boteza se va mântui“ (Marcu 16:15-16).
Domnul ne-a poruncit să ne iubim vrăjmaşii şi să ne rugăm pentru cei ce ne fac rău, pentru cei ce ne urăsc şi ne nedreptăţesc. Stiliştii sunt împărţiţi: pe de o parte urăsc, acuză şi hulesc ca eretici pe ceilalţi, ignorând cuvintele Domnului, Cel care zice să avem dragoste unii către alţii, să ne iubim vrăjmaşii şi tocmai aceştia ţin ură, care acuză şi anatematizează, tocmai ei se autointitulează ortodocşi autentici. Dar, de vreme ce fiecare parte o numeşte pe cealaltă eretică, care este cu adevărat ortodoxă? De vreme ce niciuna nu are dragoste, niciuna nu este ortodoxă şi de vreme ce nu păzesc porunca iubirii, nici nu se vor mântui. Căci cine nu are dragoste şi virtute, chiar de ar avea harisma de profet, de apostol şi moarte martirică, fără dragoste nu se va mântui. Cea mai mare cauză pentru care se întâmplă toate acestea este lipsa dragostei între aceştia. Dacă se vor pocăi, dacă vor vorbi unii cu alţii, se vor împăca între ei, se vor ruga cu smerenie şi în frângerea inimii unii pentru ceilalţi, Dumnezeu va auzi rugăciunea lor şi vor reveni la cele dintâi. Fie ca Preamilostivul Dumnezeu, Care nu voieşte moartea păcătoşilor, să dea pocăinţă şi întoarcere şi nu stricăciune şi să ne mântuiască cu marea şi multa Sa milă.[85]
6.4        Cuviosul Paisie Aghioritul
  ,,Pentru a înţelege mai bine poziţia Stareţului în problema calendarului, vom da în continuare următoarea mărturie: Un grec ortodox trăia în America împreuna cu familia sa de mai mulţi ani. Avea însa o problemă serioasă El era stilist, iar femeia ş copiii lui ţineau noul calendar.  „Nu putem să facem nici măcar o singură sărbătoare împreuna, spunea el. Ei prăznuiau Crăciunul, eu prăznuiam pe Sfântul Spiridon. Când eu aveam Crăciunul, ei prăznuiau pe Sfântul Ioan. Şi aceasta nu-i nimic. Lucrul cel mai rău era să ştii că noii calendarişti sunt, aşa cum ne învăţau, eretici şi se vor duce în iad. Oare este puţin lucru să auzi mereu că femeia şi copiii tăi şi-au trădat credinţa, s-au dus cu Papa, că Tainele lor nu au har şi altele? Ore întregi discutam cu soţia mea, dar nu ajungeam la o înţelegere. Ca să spun adevărul, nu-mi plăcea nici la stilişti. Mai ales atunci când veneau nişte episcopi şi ne vorbeau. Nu o făceau cu dragoste şi durere pentru înşelaţii (aşa cum îi considerau) neo-calendarişti, ci dimpotrivă aveau o ură faţă de ei şi se bucurau atunci când spuneau că se vor duce în iad. Erau foarte fanatici. Când se termina omilia lor, simţeam o tulburare înlăuntrul meu, dar nici nu mă hotăram să plec de la ei. Îmi venea să plesnesc. Cu siguranţă că aş fi păţit ceva din pricina supărării, dacă nu l-aş fi întâlnit pe Părintele Paisie. Intr-una din călătoriile mele in Grecia i-am spus problema mea vărului meu, Ioan. Acela mi-a vorbit despre un oarecare stareţ Paisie. Şi astfel am hotărât să mergem în Sfântul Munte să-l întâlnesc.                                                                                                                 Am ajuns la ’’Panaguda’’. Stareţul ne-a tratat cu o faţă zâmbitoare şi ne-a pus să stăm lângă el. Mă pierdusem. Se purta cu noi de parcă ne cunoştea de multă vreme, de parcă ar şti totul despre mine. - Cum te descurci cu maşinile acelea in America? Au fost primele lui cuvinte.Eu mă zăpăcisem cu totul. Am uitat să spun că serviciul meu era la o parcare şi, fireşte, numai cu maşinile mă ocupam. - Mă descurc bine, au fost singurele cuvinte pe care le-am putut şopti, privindu-l ca un pierdut.- Cate biserici sunt acolo unde locuieşti?- Patru, am răspuns şi un al doilea val de surpriză m-a cuprins. - Pe calendarul vechi sau pe cel nou?, a fost al treilea trăsnet care, în loc să-mi mărească buimăceala, mai degrabă m-a familiarizat cu harisma Stareţului, m-a făcut să ’’aterizez’’, ca să zic aşa. - Două pe vechi şi două pe nou, i-am răspuns.- Tu unde mergi? - Eu la cea pe vechi, iar femeia mea la cea nouă.       - Ascultă. Să mergi şi tu acolo unde merge şi femeia ta. Şi se pregătea să-mi dea explicaţii. Dar pentru mine subiectul se încheiase. Nu mai era nevoie de explicaţii şi argumente. Ceva inexplicabil, ceva dumnezeiesc s-a întâmplat înlăuntrul meu. Mi s-a ridicat o greutate de pe suflet. Toate argumentele, toate ameninţările şi afurisirile adresate celor ce ţineau calendarul nou, pe care ani de zile le auzisem, s-au risipit. Am simţit harul lui Dumnezeu care, prin Sfântul Său acţiona asupra mea şi mă inunda cu o pace pe care o căutam de ani de zile. Iar starea pe care o trăiam mi se întipărise pe faţă.                                                                                               Ceea ce îmi aduc aminte este că acest lucru l-a făcut pe Stareţ să se oprească pentru puţin. După aceea însa a continuat cu explicaţii. Poate pentru a le spune altora sau poate să le folosesc eu în vreme de ispită după ce va trece acea stare cerească în care mă aflam.                   - Noi, aici, in Sfântul Munte, tot pe calendarul vechi ţinem, dar este alt caz. Suntem uniţi cu Biserica, cu toate patriarhiile, şi cu cele care îl ţin pe cel vechi. Recunoaştem Tainele lor, iar ei pe ale noastre. Preoţii lor împreună-liturghisesc cu preoţii noştri. În timp ce aceia, sărmanii, s-au rupt. Cei mai mulţi dintre ei au şi evlavie şi acrivie şi nevoinţă si râvnă pentru Dumnezeu. Numai că această râvnă a lor este fără discernământ, ‘nu întru cunoştinţă’. Unii s-au abătut din simplitate, alţii din neştiinţă, iar alţii din egoism. Au considerat cele treisprezece zile o chestiune dogmatică şi pe noi înşelaţi şi au plecat din Biserică. Nu au comuniune nici cu Bisericile care ţin calendarul nou, dar nici cu patriarhiile şi Bisericile care ţin calendarul vechi, pentru că chipurile s-au spurcat din pricina comuniunii cu cei ce ţin calendarul nou. Şi nu numai aceasta. Puţinii care au rămas, nu ştiu în câte părţi, s-au împărţit şi se împart mereu, anatematizându-se, afurisindu-se şi caterisindu-se între ele. Nu ştii cât m-a durut şi cât m-am rugat pentru acest subiect. Trebuie să-i iubim şi să-i compătimim, iar nu să-i judecăm. Şi cel mai mult să ne rugăm pentru ei ca să-i lumineze Dumnezeu. Iar dacă se va întâmpla vreodată să ne ceară cineva ajutor cu bună intenţie, să-l ajutăm cu vreun cuvânt’’.[86]
6.5        Arhimandrit Epifanie Theodoropulos (Cuviosului monah  Nicodim  din  obştea  ieromonahului  Efrem  de  la  Provata, Sfântul Munte).

,,Aşadar, părinte Nicodim, ti cei care, înfricoşaţi de ecumenism, au trecut la stilişti nu au făcut altceva decât să fugă de o erezie şi să cadă în alta. Desigur, unii ca aceştia nu îşi dau seama că au căzut în erezie, dar aceasta nu schimbă deloc lucrurile.
Să nu crezi că sunt nedrept sau exagerat. Voi dovedi că afirmaţia mea este absolut adevăra.
Ce este erezia, iubite părinte Nicodim? Falsificarea Credinţei. Dar ce este falsificarea Credinţei? Înlcarea dogmelor? Desigur, şi aceasta este falsificare a credinţei, dar nu numai aceasta. Falsificare a credinţei este şi transformarea în dogme de credinţă a unor lucruri care de fapt nu sunt aşa. Dacă, de pildă cineva vrea să transforme în dogmă de credinţă, în condiţie absolut obligatorie pentru mântuire, un lucru secundar, chiar bun de ar fi el, atunci unul ca acesta devine automat eretic. Vrei un exemplu? Iată: renumiţii eustatieni. Ce au făcut aceştia? S-au atins de dogmele Credinţei? De care? Oare de cea a Sfintei Treimi? Oare de cea a celor două firi ale Domnului? Oare de cea despre îngeri? Oare de cea despre diavolul? Nu. Nu s-au atins de nicio dogmă. Dar atunci ce au făcut? Au transformat în dogme de credinţă, în condiţii absolut necesare pentru mântuire, lucruri secundare. Adică necăsătorirea şi abţinerea de la consumul de carne. Biserica  spunea: „Aceste lucruri sunt bune şi sfinte şi plăcute lui Dumnezeu şi vrednice de recomandat, dar nu sunt  condiţii de mântuire, nu sunt dogme de credinţă”. - „NU! cârteau eustatienii. Cel care nu se depărtează de căsătorie şi de mâncarea de carne nu se va mântui!” Ce s-a întâmplat atunci? Biserica, prin Sinodul din  Gangra, i-a proclamat pe aceştia eretici şi a rostit împotriva lor un şir de anateme.
Bună şi sfântă este, rinte Nicodime, uniformitatea calendaristică (care de fapt nu a existat niciodată în toată Biserica), dar ea nu este o dogmă de credinţă, nu este o condiţie de mântuire. „Nu!” strigă  stiliştii. „Ruptura uniformităţii calendaristice (când, oare, a cunoscut Biserica o desărşită uniformitate calendaristică?) a lipsit Biserica de har, a făcut (auzi şi te înfricoşează!) ca Tainele ei să nu fie valabile şi, prin urmare, cei de pe stilul nou sunt lipsiţi de har, adică în afara mântuirii”. Acest argument groaznic, frate Nicodime, constituie o înfricoşătoare erezie şi hulă împotriva  Sfântului  Duh.  Transformă  nenorociţii  în  dogme  de  credinţă,  în  condiţii  de mântuire, elemente... calendaristice.
Desigur,  nimeni  nu  consideră  un  lucru  bun  existenţa  a  două  calendare  în  cadrul Bisericii  Ortodoxe Soborniceşti. Rău, foarte rău s-a făcut schimbarea calendarului. Dar de la acest punct până la punctul de a vedea calendarele ca dogme de credinţă şi să legăm de ele validitatea Tainelor şi dobândirea mântuirii distanţa este abisală.
Să ţină stiliştii vechiul calendar, dar să păstreze şi împărtăşirea cu Biserica. Atunci nu va exista nicio primejdie. Aceştia, însă, au ajuns să se rupă de Biserică ca să nu... „piardă harul şi mântuirea”.
Nu neg faptul că există stilişti ce nu primesc aceste hule, dar care este câştigul de vreme ce există alţii - şi mai ales conducerea lor - care susţin aceste poziţii eretice?[87]

6.6        Părintele Arsenie Papacioc

De exemplu stiliştii, ei cum revin la Ortodoxie? Prin mirungere?     
- Arhimandrit Arsenie: Stiliştii nu.                                                     
- Dar cum? Se primesc prin pocăinţă?                                                                              - Arhimandrit Arsenie: E vorba de calendar; calendarul este o măsurătoare.
- Deci ei vin aşa, pur şi simplu?                                                                                          -Arhimandrit Arsenie: Pur şi simplu să revină, numai că ei s-au complicat acum – ca să-i primeşti; pentru că te botează încă o dată dacă eşti botezat, şi dacă eşti cununat te cunună încă o dată. Botezul repetat, îţi dai seama ce mare greşeală; şi au căzut în erezie. Nu pentru calendar, ci pentru că repetă botezul.                                                                                                
- Din cauza calendarului au dat în…                                          
- Arhimandrit Arsenie: Păi sigur, dacă n-asculţi. Cine n-ascultă intră în păgânătate: “şi, dacă nu te ascultă, să-ţi fie ca un păgân şi vameş”, deci păgânătatea”.[88] (extras din “Singur ortodoxia”, p. 85-87)

6.7                   Părintele Serafim Rose
,,Părintele  Serafim  a  consumat  foarte  mult  timp  şi  energie  cu problema „super-corectitudinii”, trebuind să transmită conştiinţa ortodoxă transmisă de la Părinţi, împotriva  multor particularităţi ale „teologiei” neo-tradiţionaliste. Nu era nevoie numai de articole, ci şi de  spunsuri gândite cu chibzuinţă pentru mulţi care veneau la el, întrebându-se despre noua atitudine care se aşezase în Biserică.’’
Aceştia (stiliştii) erau, după cum spunea Părintele Serafim, „băieţi de colegiu care se jucau de-a ortodoxia”, încercând să dovedească că erau mai tari ca oricine. Ei nu erau gânditori cu simţire... şi nu-i interesa deloc ce trebuie să spună dacă nu erau de acord cu „linia partidului”.  Se pare că şi-ar fi putut folosi mintea şi inima spre scopuri mai bune.[89]
După cum am zut, „boala corectitudinii” (şi nu întotdeauna în formele evidente menţionate mai sus) este o mare ispită pentru ortodocşii din  aceste  vremuri  de  pe   urmă,  când  „iubirea  multora  se  răceşte”

6.8                   Şerpii Maicii Domnului

Un alt argument care ne încredinţează că schimbarea calendarului nu încalcă nicio dogmă şi este bună şi plăcută lui Dumnezeu şi ar trebui să-i încredinţeze şi pe stilişti, este minunea care se petrece an de an în Grecia în insula Kefalonia lângă satul Marco Polo la o mânăstire de maici, care cu sute de ani în urmă au fost cotropite de cei fără de lege (musulmani) şi care au vrut să le necinstească. La acest auz maicile s-au încuiat în Biserică peste noapte şi stăruind în rugăciune către Maica Domnului să nu fie pângărite de nelegiuiţi le-a transformat în şerpi. Dimineaţa, spărgând uşa Bisericii şi voind să le ia pe maici şi să le pângărească, mirare mare, căci în Biserică erau o mulţime de şerpi şi maicile nu. Atunci, au înţeles cei nelegiuiţi că s-a petrecut o minune împotriva fărădelegilor lor, şi au plecat de acolo. De aceea se numesc ,,Şerpii Maicii Domnului’’ care în fiecare an la 6 august vin şerpii în Biserică în chip nevăzut şi neştiut de nimeni şi se aşează pe icoana Maicii Domnului şi stau în Biserică, la slujbă, până pe 15 august fără să vatăme pe cineva.[90]
La schimbarea calendarului s-a pus problema dacă şerpii vor mai veni şi la ce dată: după vechiul calendar sau după noul calendar. Astfel din anul 1925 şi până astăzi şerpi vin la 6 august după calendarul îndreptat (stil nou) şi stau în Biserică până la 15 august şi nimeni nu ştie de unde vin şi când vin şi unde se duc şi pe unde, până la celălalt an la aceeaşi dată. La această minune se pun câteva întrebări: Cine le-a dictat să vină?; Cine le-a poruncit?; Cine le îngăduie acest lucru?- este clar că nu mai este nevoie să punem problema pascaliei sau de mersul lunii ş.a., pentru a înţelege că Dumnezeu pentru rugăciunile Maicii Domnului face această minune pentru a ne încredinţa şi pe noi cei din ziua de astăzi şi pentru a ne dori a fi înapoi în sânul Bisericii sub ascultare şi frăţietate aşa cum am fost înainte de 1924. [91]


Cap. VII   ESTE STILISMUL O EREZIE?

Erezia este o doctrină sau credinţă religioasă care ia naştere în sânul unei biserici, abătându-se de la dogmele consacrate şi care este condamnată de biserica respectivă. Cuvântul provine din verbul eraticare, a rătăci.
Această preocupare pentru discernerea strictă a adevărului de fals e deci specifică religiei creştine, celelalte religii neavând dogme clare despre doctrinele diferite de propria doctrină.
În cadrul creştinismului, preocuparea pentru eliminarea ereziilor s-a manifestat încă de la început, citim în Apocalipsă de secta Nicolaiţilor sau de cea a Isabelei, în timpul Sfântului Ioan evanghelistul.
Fracţiunea stilistă care se menţine în ţara noastră ca o disidenţă faţă de Biserica Ortodoxă reprezintă o abatere de la disciplina bisericească cu forme de vină ce se pot analiza ca atare. Neascultarea acelora care se menţin după vechiul stil îi separă de Biserică, care este ,,Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească’’. Prin păcatul neascultării stiliştii se rup de Trupul lui Hristos.
Prin separaţia de unitatea Bisericii, prin răzvrătirea împotriva autorităţii ei, stiliştii se situează în afara Bisericii, în afara harului şi comuniunii cu ea.
Stiliştii nu dau ascultare ierarhiei, Sfântului Sinod, episcopului eparhiot, preoţilor din parohiile respective şi, prin aceasta, ies în afara Bisericii şi stau în afara lucrării mântuitoare.[92]
Stiliştii din ţara noastră ieşind din ascultarea Sfântului Sinod al Bisericii noastre cad sub osânda canoanelor 31, 33, 34 Apostolice, 18 al Sinodului al IV-lea ecumenic şi a altor canoane.[93]
Stiliştii hulesc şi defaimă ierarhia Bisericească, pe patriarh, pe episcopi şi preoţi, pe care îi numesc eretici, catolici, lipsiţi de har pentru că au introdus stilul nou, calendarul îndreptat. Prin aceasta cad sub răspunderea prevederilor cuprinse în Canoanele 12,15,105 Cartagina, 28, 74, 75 Apostolice ş.a.[94]
Toate acestea amintite mai sus precum şi cele amintite în capitolele anterioare ne arată necanonicitatea şi ruptura (schisma) stiliştilor pe care aceştia au făcut-o în sânul Bisericii.
Faptul că sunt schismatici arată şi Ierom. Nicodim Sachelarie în Pravila Bisericească spunând că stiliştii sunt schismatici deoarece:
         1. Se despart  de Sfânta Biserică Ortodoxă, din răzvrătire - Gangra 5,20.
         2. Nu ascultă de hotărârile Sfântului Sinod; prin aceasta ei se sinucid duhovniceşte - Gangra 6.[95]
Pe lângă faptul că ei sunt schismatici, episcopii şi preoţii lor săvârşesc erezie când botează şi cunună a doua oară pe creştinii ce au fost o dată botezaţi în numele Prea Sfintei Treimi, căzând astfel şi sub osânda canoanelor. Am arătat mai sus, în capitolul 5 la abaterile canonice ale stiliştilor cum că ei săvârşesc Sfintele Taine a doua oară.
Vom aminti câţiva părinţi care au dat mărturie despre stilişti cum că sunt eretici:
1.   Părintele Arsenie Papacioc: ,,Botezul repetat, îţi dai seama ce mare greşeală; şi au căzut în erezie. Nu pentru calendar, ci pentru că repetă botezul.’’[96]   
2.   Arhim. Epifanie Theodoropulos: ,,toţi cei care, înfricoşaţi de ecumenism, au trecut la stilişti, nu au făcut altceva decât să fugă de o erezie[97] şi să cadă în alta. Desigur, unii ca aceştia nu îşi dau seama că au căzut în erezie, dar aceasta nu schimbă deloc lucrurile.
Bună şi sfântă este, rinte Nicodime, uniformitatea calendaristică (care de fapt nu a existat niciodată în toată Biserica), dar ea nu este o dogmă de credinţă, nu este o condiţie de mântuire. „Nu!” strigă  stiliştii. „Ruptura uniformităţii calendaristice (când, oare, a cunoscut Biserica o desărşită uniformitate calendaristică?) a lipsit Biserica de har, a făcut (auzi şi te înfricoşează!) ca Tainele ei să nu fie valabile şi, prin urmare, cei de pe stilul nou sunt lipsiţi de har, adică în afara mântuirii”.
Acest argument groaznic, frate Nicodime, constituie o înfricoşătoare erezie şi hulă împotriva  Sfântului  Duh.  Transformă  nenorociţii  în  dogme  de  credinţă,  în  condiţii  de mântuire, elemente... calendaristice.’’[98]
                                                                                               
Prin urmare, rămaşi în afara Bisericii şi fără călăuzirea clerului ei legiuit şi canonic, stiliştii au alunecat repede spre erezie, adoptând atitudini, credinţe şi practici religioase greşite. Ei sunt nişte victime ale neştiinţei lor, speculate prin propaganda nefastă a unor clerici şi călugări interesaţi.

CONCLUZII

În concluzie, calendarul bisericesc îşi are rolul lui bine definit in viaţa Bisericilor şi a creştinilor. Aceasta o arată chiar situaţia actuală privind folosirea calendarului îndreptat sau neîndreptat, şi implicaţiile folosirii unuia sau a altuia dintre cele două calendare sau stiluri.
 Începuturile stilismului datează chiar din 1924, îndată după adoptarea calendarului îndreptat de către Biserica Ortodoxă Romană (1/14 octombrie 1924), conform recomandării Conferinţei interortodoxe de la Constantinopol din mai 1923.
Partizanii vechiului stil, stiliştii sau calendariştii, cum sunt numiţi uneori - numeroşi mai ales în Moldova - s-au grupat în jurul unor călugări fanatici, certaţi cu disciplina vieţii de mânăstire şi necunoscători ai realităţilor de care a ţinut seama Biserica atunci când a adoptat calendarul îndreptat. Aceştia, rupând-o cu Biserica, au început să umble prin sate, îndemnând pe credincioşi la păstrarea vechiului calendar şi la nesupunerea faţă de autoritatea bisericeasca.
Cu timpul, li s-au alăturat şi unii nemulţumiţi de Biserică sau ambiţioşi, doritori de câştig uşor sau de faimă personală. Aceştia au fost folosiţi de forţe din afara Bisericii, sau de străini care aveau alte interese decât unitatea poporului şi a Bisericii, cum au fost unii călugări veniţi de prin mânăstirile Sfântului Munte sau din alte părţi. Uneori, stiliştii erau încurajaţi teoretic chiar de către oameni pretinşi luminaţi şi serioşi, care susţineau că îndreptarea calendarului ar pricinui o perturbare în viaţa religioasă şi sufletească a satelor noastre.
Cu tot sprijinul unor astfel de elemente, stiliştii nu au izbutit să obţină din partea conducerii de stat recunoaşterea ca un cult religios deosebit de Biserica Ortodoxă şi cu un statut aparte, izbutind să-şi creeze şi o ierarhie proprie, bineînţeles necanonică şi schismatică.
În ţara noastră, regiunea cu cei mai mulţi adepţi stilişti a fost de la început şi este şi azi cea din nord-vestul Moldovei, şi anume protopopiatele Fălticeni, Târgu-Neamţ, Paşcani, Piatra-Neamţ si Hârlău, aparţinând Arhiepiscopiei Iaşilor, unde influenţa călugărilor din mânăstiri a fost mai puternică.[99]
Bisericile apusene (catolică, protestantă şi anglicană) întrebuinţează, toate, stilul nou, adică calendarul gregorian (calendarul iulian îndreptat de papa Grigorie al XIII-lea în 1582) atât pentru sărbătorile cu dată fixă cât şi pentru sărbătorile cu dată mobilă.
Bisericile Ortodoxe prezintă însă o situaţie aparte: unele, puţine la număr, nu şi-au îndreptat calendarul, întrebuinţând în continuare calendarul iulian, rămas în urmă cu 13 zile, cunoscut sub numele de stilul vechi; iar altele - majoritatea Bisericilor Ortodoxe autocefale sau naţionale, între care şi Biserica Ortodoxă Română - au adoptat, după 1923, calendarul îndreptat (calendarul iulian îndreptat), dar folosesc un calendar mixt, adică: stilul nou pentru sărbătorile cu dată fixă şi Pascalia pe stil vechi pentru sărbătorile cu dată mobilă, adică pentru sărbătorirea Paştelui şi a tuturor sărbătorilor legate de Paşti.
Fără să fie o problemă de doctrină, calendarul ortodox este una dintre problemele actuale foarte importante pentru unitatea liturgică a Bisericilor Ortodoxe şi pentru păstrarea dreptei credinţe înseşi, căci "lipsa de unitate între Bisericile Ortodoxe locale în privinţa sărbătoririi praznicelor cu dată fixă" în cele două stiluri - nou şi vechi - "provoacă nedumerire în rândurile creştinilor ortodocşi înşişi. Cu atât mai mult poate fi declarată nemulţumitoare situaţia cu pascalia ortodoxă" căci, "cu cât mai departe va trece vremea, cu atât mai mult se va mări divergenţa între calendarul pascalic şi cel astronomic, aşa că la sfârşitul actualului indiction, Paştile uneori vor coincide cu luna nouă. În acest timp, se poate produce o abatere totală de la acele principii ale calendarului pascalic, principii pe care Biserica Ortodoxă le ţine ca fiind stabilite de primul sinod ecumenic.
Sărbătorirea Paştilor de către toate Bisericile Ortodoxe la aceeaşi dată, după Pascalia veche îşi are importanţa ei pentru unitatea liturgică a întregii Ortodoxii. Dar nu se poate rămâne aici. Îndreptarea calendarului iulian şi a pascaliei vechi, rămase amândouă în urma timpului şi a ştiinţei, este mai mult decât necesară şi de folos tuturor Bisericilor Ortodoxe, în interesul unităţii lor, precum şi întregii unităţi creştine a Bisericii.
Fracţiunea stilistă care se menţine în ţara noastră ca o disidenţă faţă de Biserica Ortodoxă reprezintă o abatere de la disciplina bisericească cu forme de vină ce se pot analiza ca atare. Neascultarea acelora ce se menţin pe vechiul stil îi separă de Biserică, care este ,,Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească’’. Prin păcatul neascultării, stiliştii se rup de Trupul lui Hristos. Biserica este aşezământul sfânt întemeiat de Cuvântul Cel întrupat al lui Dumnezeu, pentru sfinţirea şi mântuirea oamenilor. Fac parte din Biserică cei uniţi prin mărturisirea aceleiaşi credinţe, se fac părtaşi de aceleaşi mijloace sfinţitoare şi stau sub ascultarea aceleiaşi autorităţi. Hristos este Capul Bisericii, cum spune Sfântul Apostol Pavel: ,,şi pe El L-a dat Cap Bisericii mai presus de toate, care este Trupul Lui, împlinirea Celui Ce împlineşte toate întru toţi“ (Efeseni 1:22). Biserica prelungeşte întruparea Mântuitorului prin prezenţa continuă a lui Hristos în sânul ei, prin lucrarea Sfântului Duh, în mădularele ei (Ioan 11:16).
Prin urmare, unitatea în Biserică, comuniunea cu ea asigură lucrarea Sfântului Duh, harul necesar mântuirii ca realitate şi condiţie obiectivă. Caracterul de unitate, de integrare prin acceptare şi disciplină voită, este o condiţie de viaţă spirituală, de har şi de mântuire. Prin separaţia de unitatea Bisericii, prin răzvrătirea împotriva autorităţii ei, stiliştii se situează în afara Bisericii, în afara harului şi comuniunii cu ea. Potrivit abaterilor canonice arătate mai sus, în capitolul 5, putem vedea de ce stiliştii, şi mai cu seamă cei din România, s-au rupt de Biserica-mamă, devenind astfel schismatici şi pe deasupra, din cauza faptului că nu recunosc Sfintele noastre Taine ca fiind valabile săvârşind, astfel, din nou Taina Sfântului Botez, a Mirungerii, a Preoţiei, abătându-se astfel de la dogmele Bisericii, au devenit nu numai schismatici,ci şi eretici: ,,altă temelie nu poate să pună, afară de aceea care este pusă, care este Iisus Hristos’’ (I Corinteni 3;9).
Din cele ce am arătat mai sus putem conchide că omul a realizat calendarul pentru nevoile sale practice, civile şi religioase şi, ca lucrare omenească, a fost necesar şi trebuie întocmit în forma cea mai bună, spre a-l folosi cu eficienţă, aceasta presupunând şi îndreptarea lui când nevoia o cere. Dacă acesta (calendarul) nu este un pas pe care-l faci, ci un drum pe care îl străbaţi, el trebuie luat ca un drum care mereu trebuie îngrijit şi îmbunătăţit, ca să facă cât mai bună călătoria[100] iar de reţinut este faptul că la a doua venire, Iisus Hristos nu ne va întreba ce calendar am ţinut, ci dacă am împlinit porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

BIBLIOGRAFIE:
1.       Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Tipărită sub îndrumarea şi purtarea da grijă a Prea Fericitului Părinte Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române cu aprobarea Sfântului Sinod, Bucureşti, 2008
2.       Argatu, Pr. Ştefan, Stiliştii în România, Ed. Mila Creştină, Fălticeni, 2009
3.       Branişte, Pr. Prof. Dr. Ene; Niţoiu, Arhim Prof. Cenadie, Pr. Prof. Ghe. Neda, Liturgica Teoretică, Manual pentru Seminariile Teologice, Ed. I.B.M.B.O.R. Bucureşti, 2002
4.       Idem, Liturgica generală, Ed. Partener, Galaţi, 2008
5.       Chiricescu, Prof. Univ. Dr. Constantin,Calendarul nostru nu este schimbat, ci îndreptat, Ed. Tipografiile Române, Bucureşti, 1925
6.       Christensen, Damascene, Viaţa şi opera Părintelui Serafim Rose, Trad. din limba engleză de Graţia Lungu Constantineanu, Ed. Apologeticum, 2005
7.       David, P. I, Manual de sectologie, Ed. Sfintei Arh


ARHIVA BLOG

ICOANA MD

MD. POCEAEV