MAICA DOMNULUI

9 ianuarie 2015

CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE S M E R E N I E

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Moto: „Tot aşa şi voi, fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor; şi

toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că

Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă

har“ (1 Petru 5:5).

Preot Ioan

Meditaţie despre om

În lumea şi modul în care trăim, gândim şi lucrăm ca oameni,

suntem înconjuraţi de un ocean de mistere şi de întrebări fără de

răspuns. La tot pasul, în tot momentul, apar - căutate sau necăutate, de

aproape sau de departe, de mult sau doar de acum - o mulţime de

probleme simple sau complicate, cu una sau mai multe necunoscute,

uşoare sau grele, pentru prima sau pentru a multa oară. Problematica

vieţii omeneşti îmbrăţişează un domeniu vast cât lumea văzută şi

nevăzută. Descoperirile omului sunt de o îndrăzneală, bogăţie şi

variaţie uimitoare. Se crede că el ştie totul, sau că va şti şi va putea în

curând, totul. Pare că nu vor mai fi întrebări fără răspuns, că se vor

descoperi toate misterele şi se vor dezlega toate enigmele. Omul caută,

cercetează, tinde şi ajunge din ce în ce mai departe de sine; cunoaşte

tot mai mult din afară şi se cunoaşte proporţional cu aceasta tot mai

puţin înăuntru.

Omul se uită pe sine, se neagă pe sine, se leapădă de sine, se

pierde pe sine. Se presupun învăţat, dar nu se cunoaşte pe sine, se

crede stăpân pe natură şi pe legile ei, dar nu e stăpân pe sine, rezolvă

toate problemele, dar nu rezolvă problema sa. De ce toate acestea?

Pentru că microcosmosul uman este mai greu de cunoscut,de cucerit

şi de condus decât microcosmosul fizic. Ştim cât de mare este soarele

şi cât de fierbinte, dar nu ştim cât de mare sau cât de mic este sufletul

fiecărui om. Ştim ce depărtare este de la pământ până la unele corpuri

cereşti, dar nu ştim cât de mare este distanţa dintre sufletul nostru şi

sufletul celui de lângă noi. Unii oameni nu ştiu ce este păcatul, ce

patimi ne stăpânesc şi ce virtuţi ar trebui să avem.

Ce este smerenia?

Smerenia (a se smeri) este starea de umilinţă a cuiva, este o stare

opusă mândriei. Smerenia este un har fără nume al sufletului. Mândria

este cea mai rezistentă dintre patimi. Şi precum MÂNDRIA ne înalţă

în aparenţă, dar în realitate ne coboară până în adâncul iadului, fiind

cel mai cumplit rău, aşa SMERENIA, coborându-ne în aparenţă, ne

înalţă pe cea mai înaltă treaptă. Dacă mândria ca egoism este izvorul

tuturor patimilor, smerenia este concentrarea tuturor virtuţilor. Dacă

mândria sfâşie firea omenească în tot atâtea bucăţi în câţi inşi subzistă,

smerenia o readună. Dacă mândria deformează judecata şi întunecă

contemplarea dreaptă a realităţii, smerenia restabileşte vederea justă a

lucrurilor.

Smerenia este un cuvânt care are conţinut pur creştin şi se referă

la o cunoaştere de sine în raport cu Dumnezeu şi cu semenii noştri.

Smerenia trebuie cultivată şi păstrată, fiind o virtute. Am putea spune

că este o imitare a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Care,

Dumnezeu fiind, „S-a deşertat pe Sine (de slavă), chip de rob

luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se

ca un om. S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la

moarte, şi încă moarte pe cruce“ (Filipeni 2: 7-8). În alt loc din

Biblie găsim scris: „Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat“

(Faptele Apostolilor 8:33). De aceea, El îndeamnă pe cei ce-L

urmează: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la

Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă

sufletelor voastre“ (Matei 11:29). După exemplul Mântuitorului s-au

smerit şi apostolii şi creştinii „Slujind Domnului cu toată smerenia

şi cu multe lacrimi...“ (Faptele Apostolilor 20:19). Sfântul Apostol

Pavel scrie efesenilor: „Vă îndemn eu, cel întemniţat pentru

Domnul, să umblaţi cu vrednicie, după chemarea cu care aţi fost

chemaţi, cu toată smerenia şi blândeţea, îngăduiţi-vă unul pe

altul“ (Efeseni 4:1-2). Iar filipenilor le spune: „Nu faceţi nimic din

duh de ceartă, nici din slavă deşartă, ci cu smerenie, unul pe altul

socotească-l mai de cinste decât el însuşi“ (Filipeni 2:3).

Smerenia este temelia sfinţeniei

(Îndemn al Maicii Domnului către toţi creştinii)

«Fiule, pe cât sunt de înălţată în Cer, pe atâta am fost de smerită

pe pământ. Am priceput că Dumnezeu aruncă de pe

tron pe cei mândri şi ridică pe cei smeriţi. Îngerul

Gavriil m-a salutat, zicându-mi cea „plină de har“, şi

eu m-am numit pe mine Roaba Domnului şi am

devenit Maica lui Iisus Hristos. Însuşirile şi harurile

cu care m-a împodobit Dumnezeu pentru a mă face

născătoarea Fiului Său, m-au ţinut întotdeauna în

smerenia cea mai adâncă. Ştiam bine că primisem

toate din mâna lui Dumnezeu şi de aceea duhul cel rău al mândriei nu

m-a putut atinge niciodată. Nu este mai mare prostie ca aceea de a te

mândri cu ceea ce nu ai. Nu te uita la ceea ce ai, ci la cum

întrebuinţezi totul după placul lui Dumnezeu. Ce-ţi foloseşte că ai

minte ageră, trup frumos şi calităţi sufleteşti deosebite, dacă le

întrebuinţezi rău? Câţi sunt care s-ar folosi mai bine de ele, dacă le-ar

avea în locul tău? Talentele înalte nu mântuiesc, ci osândesc, dacă sunt

întrebuinţate spre necinstea Creatorului sau dacă se ascund, cum a

ascuns talanţii sluga cea leneşă din Evanghelie. Nu dispreţui pe aceia

care nu au însuşiri deosebite ca şi tine. Omul simplu şi nevinovat, dar

evlavios, place mai mult lui Dumnezeu şi va fi mai mare în cer decât

înţelepţii lumii care trăiesc altfel decât le dictează conştiinţa şi se

umflă cu talentele lor. Ori de câte ori te gândeşti la talentele primite de

la Dumnezeu, calcă în picioare slava cea deşartă şi îngâmfarea cea

netrebnică. Fără smerenie nu vei plăcea lui Dumnezeu şi nici

oamenilor. Dar nici mie nu-mi vei putea plăcea, pentru că eu vreau ca

în cei ce mă cinstesc să strălucească smerenia. Nu te crede mai bun

decât alţii, pentru că nu ştii dacă înaintea lui Dumnezeu aceştia nu

sunt mai buni decât tine. Nu dispreţui nici pe cei păcătoşi, precum nici

eu n-am dispreţuit pe Petru şi pe Maria Magdalena. Cine ştie dacă acei

păcătoşi, pocăindu-se nu vor fi mai sus decât tine în Împărăţia

Cerurilor? E lucru neînţelept să râvneşti la o slujbă care nu este după

voia lui Dumnezeu şi pentru care trebuie să întrebuinţezi mijloace

neiertate. Vei avea greutăţi fără număr în postul dobândit prin

înşelăciune, făţărnicie şi ambiţie. Nu orice smerenie este virtute, căci

adesea poate fi adevărată înşelăciune. Unii se smeresc prin

prefăcătorie, pe când în inima lor se socotesc deasupra celorlalţi. De

ce te mândreşti tu, care azi trăieşti şi mâine vei fi ros de viermi într-un

mormânt? Nimeni nu s-a gândit la tine înainte ca tu să fii şi după

moarte vei fi ca şi cum n-ai fi fost niciodată. Smerenia să fie mândria

ta, dacă vrei să vii cu mine acolo unde toate neamurile pământului mă

numesc „fericită“.

S m e r e n i a ...

Smerenia este mântuirea prescurtată. Smerenia aduce chiar şi

fără fapte, iertarea multor păcate. Smerenia cu cuvântul este rodul

mândriei. Smerenia desăvârşită stă în a primi cu bucurie

învinovăţirile mincinoase. Smerenia este o putere tainică pe care o

primesc sfinţii desăvârşiţi după desăvârşirea întregii lor vieţuiri.

Smerenia înseamnă să-ţi descoperi gândurile păcătoase. Smerenia îi

alungă pe draci. Smerenia nu se dobândeşte prin înconvoierea

grumazului, râncezeala coamei, haina neîngrijită, aspră şi soioasă, ci

vine din inima zdrobită şi stă în duh de smerenie. Smerenia nu se

mânie şi nu mânie pe cineva. Smerenia primeşte totdeauna milă de la

Dumnezeu. Smerenia trece prin toate cursele vrăjmaşului. Smerenia

în cuget este la cel ce are în ascuns ceva vrednic de fală şi nu se

făleşte, ci socoteşte aceea în gândul lui una cu pământul.

Câteva istorioare din Patericul egiptean despre smerenie

Zis-a un bătrân: „fiilor, să ştiţi că smerenia pe mulţi fără nici

o osteneală i-a mântuit şi mărturisesc aceasta vameşul şi fiul

risipitor, care puţine cuvinte au grăit către Dumnezeu şi s-au

mântuit“.

Zis-a iarăşi un bătrân: „dacă este cineva cinstit şi lăudat de

oameni mai mult decât măsura lui, unul ca acela de mult bine

se lipseşte. Iar cel ce nu este nici cât de puţin cinstit şi lăudat de

oameni aici pe pământ, acela va fi proslăvit de Domnul

Dumnezeu în cer“.

Zis-a un bătrân: «să nu cumva să gândeşti vreodată că tu eşti

mai silitor şi mai nevoitor spre faptele cele sufleteşti decât

ceilalţi fraţi şi că mult posteşti şi că te osteneşti, ci smereşte-te

cu darul lui Hristos şi cu dragoste nefăţarnică la toţi fraţii, ca să

nu cazi în duhul mândriei şi aşa să-ţi pierzi osteneala. Căci scris

este: „Cine crede că stă să ia aminte să nu cadă“» (1 Corinteni

10:12).

Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând: „ce este smerenia?“

Şi i-a răspuns bătrânul: „smerenia este a se socoti omul pe sine

mai nevrednic şi mai păcătos decât toţi şi tuturor supus“. Şi a

zis fratele: „cum este aceea, a fi tuturor supus?“ Zis-a bătrânul:

„să nu încerci să vezi păcate străine, ci ale tale păcate şi răutăţi

să le vezi şi neîncetat să te rogi lui Dumnezeu pentru iertarea

ta“.

Odată au mers nişte oameni mireni în Tebaida la un bătrân,

luând cu dânşii un om îndrăcit, ca să-l roage pe acel bătrân să se

roage lui Dumnezeu pentru dânsul şi să-l izbăvească de acea muncă

diavolească. Iar bătrânul fiind poftit de dânşii, a început a se ruga

cu osârdie lui Dumnezeu pentru dânsul, şi după ce a săvârşit

rugăciunea a grăit necuratului duh, care era într-acel om şi a zis:

„Ieşi, duh necurat, din zidirea lui Dumnezeu!“ Zis-a lui duhul

cel necurat din om: „Voi ieşi dacă te voi întreba un cuvânt şi îmi

vei răspunde“. Zis-a lui bătrânul: „Întreabă şi zi ce ai de zis!“ Şi

a zis diavolul: „Aceasta voi să te întreb şi să-mi spui mie: ce sunt

caprele şi ce sunt oile?“ Răspuns-a lui bătrânul: „Caprele eu

sunt, iar oile Dumnezeu le ştie“. Acestea auzind diavolul, a strigat

cu glas mare şi a zis: „Iată, pentru smerenia ta ies!“ Şi îndată, în

acel ceas, a ieşit, iar omul a rămas sănătos şi aşa s-a dus la casa lui

mulţumind şi slăvind pe Dumnezeu.

A zis un bătrân: „Dacă smerindu-te pe tine, vei zice cuiva:

Iartă-mă!, arzi pe diavoli“.

Un frate a mers la un bătrân şi l-a întrebat pe el: „Părinte, ce

să fac pentru că mă supără mândria şi înălţarea?“ Bătrânul i-a

răspuns: „Bine faci, fiule, că doar tu ai făcut cerul şi pământul“.

Auzind aceasta fratele s-a smerit cu inima şi i-a făcut bătrânului

părinte metanie până la pământ şi a zis: „Iartă-mă părinte, că nici

una dintre acestea nu le-am făcut eu“. I-a zis lui bătrânul: „Dacă

Cel ce a făcut cerul şi pământul s-a smerit pentru noi, apoi noi

care suntem tină şi ţărână, pentru ce să ne înălţăm?“ Şi aşa s-a

smerit fratele de cuvintele acelui bătrân şi cu multă învăţătură a

mers la casa sa, smerindu-se şi umilindu-se în inima lui.

A zis un bătrân: „Obişnuieşte-ţi inima ta câte puţin, să zică

într-adevăr despre fiecare dintre fraţi: Acesta mă întrece după

Dumnezeu. Acesta este mai osârduitor decât mine. Şi aşa vei

ajunge întru a te avea pe tine dedesubtul tuturor şi va locui

întru tine duhul lui Dumnezeu. Iar de vei defăima pe vreun om,

să ştii că se depărtează darul lui Dumnezeu de la tine şi te dă în

întinăciuni trupeşti şi ţi se împietreşte inima şi nici o umilinţă

nu se află întru tine“.

A zis un bătrân oarecare: „Cel ce îşi descoperă şi îşi arată

faptele sale cele bune pentru fericirea, lauda şi slava de la

oameni, acela este asemenea cu omul care seamănă sămânţa sa

pe deasupra pământului şi nu umblă cu grapa peste ea ca s-o

acopere; şi venind păsările cerului mănâncă toată sămânţa şi în

zadar rămâne toată osteneala lui. Iar cel ce îşi tăinuieşte şi îşi

ascunde faptele sale cele bune, acela este asemenea omului care,

semănându-şi sămânţa sa, îndată o acoperă cu ţărână şi aceea

rămâne şi răsare şi creşte şi rodeşte“.

Smerenia asemenea lui Hristos

Sfântul Siluan Athonitul spune: „Tot războiul se duce

pentru smerenie“. Este semnificativ faptul că, devenind conştient

de apropierea iminentă a morţii sale, Sfântul Siluan a spus: „N-AM

ATINS ÎNCĂ SMERENIA!“ Părintele stareţ Sfântul Siluan

distinge trepte diferite de smerenie: Sunt multe feluri de smerenie.

1. Unul este ascultător şi se învinuieşte pe sine însuşi, de

toate.

2. Un altul se căieşte pentru păcatele sale şi se socoteşte un

nemernic înaintea lui Dumnezeu - şi aceasta este smerenie.

3. Dar alta este smerenia celui ce l-a cunoscut pe Domnul

prin Duhul Sfânt.

„Prin Duhul Sfânt, spune Sfântul Siluan, sufletul meu a

cunoscut smerenia lui Hristos, care ne-a poruncit să o învăţăm de la

El“. Şi mai spunea: „Oamenii nu cunosc puterea smereniei lui

Hristos şi de aceea sunt atraşi spre cele pământeşti“. „Mie,

zidirii Tale micuţe, cere el, dăruieşte-mi smeritul Tău Duh“. A

primit de la Dumnezeu darul lacrimilor la rugăciune: „Doamne,

dă-mi lacrimi ca sufletul meu să plângă din iubire pentru

fratele meu ziua şi noaptea“. În vârstă de 26 de ani, după 6 luni

petrecute în Sfântul Munte Athos, Sfântul Siluan a primit harul de a

vedea pe Hristos în locul icoanei Sale. Deşi n-a durat decât o clipă,

evenimentul a fost atât de extraordinar încât a produs în Siluan o

lărgire a fiinţei sale astfel încât, de atunci a purtat în rugăciune toate

popoarele pământului. A dobândit dintr-o dată o conştiinţă cosmică.

Vederea lui Hristos a avut drept efect transmiterea către el a stării

lui Hristos. Cu toate acestea, scăderea acestui har şi o laudă prost

plasată l-au aruncat pe Sfântul Siluan într-o luptă titanică împotriva

mândriei şi trufiei. Această aspră luptă, care a durat 15 ani, a născut

în Siluan o căinţă asemănătoare celei a lui Adam, aducându-l până

la ultimele limite ale deznădejdii, unde a intervenit Domnul dându-i

tocmai aceste cuvinte: „ŢINE-ŢI MINTEA ÎN IAD ŞI NU

DEZNĂDĂJDUI!“

Sfântul Siluan se numea pe sine pământ păcătos şi neputincios!

Smerita cugetare

► Smerita cugetare acoperă virtuţile noastre ca să nu ne

mândrim şi astfel să le pierdem. Le acoperă chiar şi faţă de noi.

Numai Dumnezeu trebuie să le vadă.

► Când începe să înflorească ciorchinele smeritei cugetări,

urâm îndată cu durere toată slava şi lauda omenească, izgonind

de la noi iuţimea şi mânia.

► Este cu neputinţă să iasă foc din zăpadă. Dar e şi mai cu

neputinţă să se afle smerita cugetare între cei de altă credinţă.

Virtutea aceasta este a celor credincioşi şi binecinstitori, dar şi a

acestora numai dacă sunt curăţiţi.

► Vederea puţinătăţii şi neînsemnătăţii noastre poate spori la

nesfârşit, ca într-un abis, pe măsura cunoaşterii tot mai vădite a

infinităţii lui Dumnezeu.

► Altceva este a cugeta cu smerenie; altceva este a se nevoi

pentru a cugeta cu smerenie; şi iarăşi altceva a lăuda pe cel smerit

cu cugetul. Cel dintâi lucru este al celor desăvârşiţi; al doilea este

al adevăraţilor ascultători; iar al treilea este al tuturor

credincioşilor.

► Cei mai mulţi ne numim pe noi păcătoşi şi poate că şi

suntem. Dar ceea ce probează inima este primirea defăimării.

► Însuşirea cea dintâi a smeritei cugetări este primirea cu cea

mai mare bucurie a necinstirii.

► Pe toate cele văzute le luminează soarele. Pe toate cele

făcute cu judecată le întăreşte smerenia. Nefiind de faţă lumina,

toate sunt întunecate. Nefiind de faţă smerita cugetare, toate ale

noastre sunt putrede (adică au în ele viermele mândriei care nu lasă

firea noastră să se înfrumuseţeze în mod real, să se înnobileze cu

adevărat).

► Una este a se înălţa şi alta a nu se înălţa, iar cu totul alta a

se smeri. Cel dintâi judecă pe alţii toată ziua; cel de-al doilea nu

judecă pe alţii, ci poate se judecă pe sine; iar cel de-al treilea, fiind

vrednic de osândă, pururea se osândeşte pe sine.

Capcanele smereniei

Dintre toate virtuţile, cea mai grea de realizat e smerenia fiindcă

dintre toate păcatele, cel mai greu de înlăturat este mândria. Uneori

mândria se ascunde în smerenie cu multă pricepere, alteori smerenia

cade în mândrie, tocmai când se crede mai apărată. Pe amândouă le

manevrează duhuri subţiri, nevăzute, între care lupta este greu de

arbitrat. Cel mai greu e atunci când nevoitorul trebuie să şi-o arbitreze

singur. Cade uşor în capcanele mândriei, cea mai subtilă fiind atunci

când, pe nesimţite, încep să se mândrească chiar cu smerenia. Când

smerenia se vrea lăudată, ajunge să fie chiar contrariul ei. Se spune că

cei smeriţi sunt cei care stau în plin soare ca în umbră. Cel care e

smerit, pentru că e prost, e mai degrabă prost decât smerit. Cel care e

mândru pentru că e deştept, e mai degrabă mândru decât deştept.

Mândria vine, în primul şi în ultimul rând, din comparaţia cu altul, din

dorinţa de înălţare mai sus decât celălalt. Păcatul smereniei poate fi

acela de a zice, sau a crede, sau a se simţi mai smerit decâ alţii.

Întrecerea în smerenie, e o întrecere între orgolii.

„Un frate s-a dus la Avva Macarie Egipteanul şi i-a zis: „Avva,

spune-mi un cuvânt de mântuire“. Şi bătrânul i-a zis: „Du-te în

cimitir şi ocărăşte morţii“. Şi acela s-a dus, i-a ocărât, a aruncat

cu pietre în ei, după care s-a întors la bătrân. Acesta l-a întrebat:

„Nu ţi-au zis nimic?“ El a răspuns: „Nu“. Bătrânul i-a zis: „Du-te

şi mâine şi laudă-i“. Fratele s-a dus şi lăudând le zicea: „Apostoli,

sfinţi şi drepţi...“ S-a întors iarăşi la bătrân şi i-a spus: „I-am

lăudat!“ Şi bătrânul l-a întrebat: „Ţi-au răspuns ceva?“ Fratele a

zis: „Nu“. Bătrânul i-a zis atunci: „Acum ştii ce insulte le-ai

adresat, fără ca ei să-ţi răspundă ceva şi ce laude le-ai adus, fără

ca ei să-ţi vorbească! Aşa fă şi tu: dacă vrei să te mântuieşti, să

fii ca un mort! Precum morţii nu mai iau în seamă nici

dispreţul oamenilor, nici laudele lor, aşa să faci, şi vei putea să

te mântuieşti !“.

Din această istorioară, înţelegem că înaintea oamenilor trebuie să

ne purtăm cu fereală şi cucernicie, răspunzând prin tăcere laudelor şi

tot prin tăcere ocărilor (asta dacă nu cumva cerând iertarea şi la

nevoie lămurind pe scurt lucrurile, putem să-l liniştim şi să-l împăcăm

cu noi pe ocărâtor).

Smerenia îşi caută tot felul de metode de apărare. Mulţi dintre cei

retraşi în pustie au apelat la analogia cu morţii pentru a se desăvârşi.

Iată o istorioară despre acest lucru:

„Preoţii unei regiuni au mers odată la mănăstirea unde se afla

Avva Pimen. Avva Anub s-a dus la el şi i-a zis: „Să-i chemăm pe

preoţi la tine, să le spui cuvânt“. Avva Pimen stătu multă vreme

în faţa lui fără să-i răspundă. În cele din urmă, Avva Anub ieşi

mâhnit din cale afară. Cei care erau cu Avva Pimen în acel moment,

rămaşi numai cu el, l-au întrebat: „Avva, de ce nu i-ai răspuns lui

nici un cuvânt?“ Avva Pimen le-a spus: „Ceea ce mi-a cerut el,

nu era treaba mea. Eu sunt mort şi morţii nu vorbesc!“. Se va fi

gândit Avva Pimen că, vorbindu-le preoţilor, se va mândri în

cugetul său că au venit să-l vadă şi să-l consulte. Nu va fi fost sigur

că va putea rezista ispitei slavei deşarte. Tratându-se pe sine ca pe

un mort, a evitat lupta. Şi Avva Moise s-a dat drept altul când a

întâlnit pe unii care îl căutau“.

Falsa smerenie

Există însă şi o falsă smerenie, pe care o afişau fariseii: „Vai

vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că voi curăţiţi partea din

afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi

de lăcomie“ (Matei 23:25). Aceeaşi falsă smerenie o afişează sectarii

şi ereticii de atunci şi dintotdeauna. La adresa acestora, Sfântul

Apostol Pavel spune: „Nimeni să nu vă smulgă biruinţa printr-o

prefăcută smerenie şi printr-o făţarnică închinare la

îngeri...“(Coloseni 2:18). Ei au doar: „oarecare înfăţişare de

înţelepciune, în păruta lor cucernicie, în smerenie...“ (Coloseni

2:23).

Starea de smerenie este una de interiorizare şi e opusă celei de

mândrie. Deci omul trebuie să cugete totdeauna la cele ale mântuirii

sufletului, urmând exemplul lui Hristos, căci „Dumnezeu mângâie pe

cei smeriţi“ (2 Corinteni 7:6).

Sfântul Ignatie Briancianinov în cartea sa „Cuvinte către cei

care vor să se mântuiască“ spune că lumea caută linguşire. Spre

adeverirea acestei afirmaţii ne spune o istorioară:

„Pe când mă aflam într-un oraş mare, a venit acolo, cu treburi

mănăstireşti, un stareţ foarte sporit în viaţa duhovnicească,

împreună cu ucenicul său începător. Oarecare mireni evlavioşi au

dorit să-l vadă pe părintele stareţ. Stareţul nu le-a plăcut, în schimb

le-a plăcut ucenicul, care, intrând în casele oamenilor bogaţi şi de

seamă, era izbit de mărirea pământească şi făcea tuturor metanii

adânci. Ce smerit este! - spuneau mirenii cu o mare mulţumire,

născută în ei de metaniile acestuia. Stareţul îşi petrecea viaţa

plângând pentru păcătoşenia sa. Socotea că cea mai mare fericire a

omului este să îşi descopere păcătoşenia“.

Mândrie şi smerenie

Sfântul Cosma al Etoliei ne vorbeşte şi el despre cele două

virtuţi opuse: mândria şi smerenia.

„Astfel fraţii mei creştini, din cele zece cete ale îngerilor de care

am vorbit, prima ceată, privind la slava nesfârşită pe care a primit-o de

la Dumnezeu, s-a mândrit şi a vrut să se slăvească deopotrivă cu

Dumnezeu şi a căutat să-şi pună tronul ei mai presus decât tronul

Preaînaltului Dumnezeu şi de îndată ce a gândit acest lucru nelegiuit,

numaidecât s-a şi prăbuşit. Şi de unde era un înger luminos şi slăvit,

diavolul a ajuns întunecat şi lepădat şi va arde pururea în iadul cel

veşnic împreună cu toată ceata lui. Celelalte nouă cete s-au smerit, au

căzut şi s-au închinat la picioarele Sfintei Treimi şi au stat pe locul lor,

şi se bucură şi se veselesc pururea de slava dumnezeiască şi de

împărăţia cerească, ce n-are sfârşit. Auziţi, ce mare rău este mândria

şi ce mare bine este smerenia, vedeţi cum blestemata mândrie i-a

prăvălit pe demoni din ceata îngerească şi cum binecuvântata smerenie

i-a înălţat pe îngeri la cer. De aceea, pe cât putem, să fugim de

mândrie fiindcă e prima fiică a lui Lucifer, diavolul, şi să avem

smerenie fiindcă e îngerească. Gândiţi-vă că atunci când vedem un

bărbat sau o femeie care sunt smeriţi, chiar dacă sunt urâţi şi bolnavi,

chiar dacă au haine rupte, dar au smerenie, ni se par ca nişte îngeri, ca

de aur, şi ne vine să-i punem în inima noastră. Şi iarăşi, atunci când

vedem un bărbat sau o femeie şi ei sunt mândri şi strălucesc de haine

luxoase, sulemeniţi şi având podoabe idoleşti, iar piepturile şi pletele

lor sunt scoase în afară şi sunt neruşinaţi, aceia cu siguranţă ne par ca

nişte demoni“.

Cuvinte alese despre smerenie

● Sfântul Grigorie spune că cel ce adună mulţime mare de

virtuţi, dar nu o are pe cea a smereniei, aruncă praful în vânt şi

risipeşte totul (Alfons Rodriguez , Calea desăvârşirii).

● Pentru a câştiga smerenia, se cuvine, mai ales la început, să

te sileşti şi să te osteneşti a primi toate necazurile şi piedicile ca pe

nişte surori iubite. Fugi de orice slavă şi cinste. Să doreşti a fi

defăimat de oricine şi să nu te sprijine ori să te mângâie altcineva

decât Dumnezeu (Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut).

● Smerenia este cămara în care se adăpostesc toate comorile

virtuţilor, de care nu se pot apropia răpitorii (Sfântul Ioan

Scărarul, Scara).

● Cel smerit poate primi şi păstra credinţa cu adevărat, căci

izvorul tuturor ereziilor este mândria, fiindcă ele se nasc din

pricină că ereticul are o părere aşa de înaltă despre sine, încât ţine

mai mult la ele (erezii) decât la părerea Bisericii întregi (Alfons

Rodriguez).

● Ascultarea de preotul duhovnic este calea cea mai scurtă,

dar aspră, care duce la mântuire, şi din ea nu se desprinde decât o

cărare care duce la rătăcire (către iad). Cine ascultă de preotul

său duhovnic, iar alteori nu, este asemenea unui om care la un

ochi bolnav pune alifie tămăduitoare şi în celălalt pune var

(Sfântul Ioan Scărarul).

● Sfântul Atanasie cel Mare ne spune că Sfânta Singlitichia

nu atât să facă bine se îngrijea cât mai ales să facă ascultare faţă

de cei mai mari ai ei, având mereu în minte cuvintele Domnului:

„Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta

ta“ (Matei 6:3).

● Cei ce nu au povăţuire cad ca frunzele. Mântuirea vine

acolo unde se păzesc poruncile, se ascultă sfaturile. Nu urma în

nici o privinţă judecata ta. Nu lua hotărâri singur fără să întrebi

(Avva Dorotei).

● Trebuie să ţii capul plecat, pentru că, în felul acesta în suflet

coboară smerenia şi evlavia. Astfel învăţăm să-i respectăm pe

ceilalţi, să-i cinstim, să-i iubim, ca mai buni decât noi, ca pe

prietenii noştri, ca pe icoane ale lui Dumnezeu (Avva Pamvo).

● Smerenia covârşeşte păcatele noastre şi ne ridică, iar

mândria ne apasă sufletele spre pământ şi ne coboară (Sfântul Ioan

Gură de Aur).

● Ferice de om când ascultă (Nicodim, Patriarhul României).

● Smerenia înnobilează sufletele (Julien Green).

● Filosofia iederii: numai târându-te, te poţi înălţa (Lucian

Blaga).

● Dumnezeu nu ne-a spus: „Învăţaţi de la Mine cum au fost

făcute cerul şi pământul, cum au fost create toate cele văzute şi

nevăzute, cum se fac minuni şi se înviază morţii!“, dar ne-a spus

„Învăţaţi de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima!“ O

smerenie profundă este mai temeinică decât o înălţare trufaşă

(Fericitul Augustin).

● Smerenia nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe

sine cu adevărat păcătos, ci smerenie este când cel care ştie că a

făcut multe şi mari fapte bune, să se considere păcătos şi

nemeritos (Sfântul Ioan Gură de Aur).

● Dacă vrei să ai slavă, dispreţuieşte slava (Sfântul Ioan Gură

de Aur).

Prin felul lor de a fi, scurte, precise şi foarte frumoase, aceste

îndemnuri spre smerenie ca nişte „mărgăritare de preţ“, parcă

vorbesc sufletelor noastre mai mult decât o carte întreagă, fiind ca

un sfat duhovnicesc, o chemare, o rază de lumină în întunericul

patimilor, un reazem în slăbiciunile noastre sufleteşti.

Iubiţi credincioşi,

Smerenia se învaţă din citirea zilnică a Vieţii Sfinţilor, din

Psaltire, din Biblie, prin spovedanie (cel puţin în cele patru posturi

mari sau ori de câte ori ne-o cere conştiinţa), din toate istorioarele din

Pateric şi din învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi mai ales prin suferirea

umilirilor, ocărilor şi necazurilor. Chiar şi în rugăciunile dimineţii

(cele din Ceaslov) pe care le înălţăm către Dumnezeu de cum ne

sculăm, spunem: „Doamne, primeşte-mă întru pocăinţă. Doamne,

nu mă lăsa pe mine. Doamne, nu mă duce pe mine în ispită.

Doamne, dă-mi cuget bun. Doamne, dă-mi lacrimi şi aducere

aminte de moarte şi de umilinţă. Doamne, dă-mi cuget să

mărturisesc toate păcatele mele. DOAMNE, DĂ-MI SMERENIE,

CURĂŢIE ŞI ASCULTARE...“ Pentru ca Dumnezeu să ne audă

rugăciunile noastre, în afară de faptul că ele trebuie să izvorască din

credinţă neclintită, să nu cerem lucruri nedrepte sau vătămătoare

altora, să fie stăruitoare, să nu avem supărare sau duşmănie cu cineva,

rugăciunile trebuie făcute cu inima smerită şi atunci vom putea spune

„Vezi smerenia mea şi osteneala mea, şi-mi iartă toate păcatele“

(Psalm 24:19) şi apoi vom zice: „Bucura-mă-voi şi mă voi veseli de

mâna Ta, că ai căutat spre smerenia mea, mântuit-ai din nevoi

sufletul meu“ (Psalm 30:7). Un Sfânt Părinte spunea: „Nimic nu

smereşte mai mult decât cunoaşterea păcatului“. Până se trezeşte în

om această cunoaştere, „carul mântuirii“ stă pe loc fiindcă începutul

mântuirii noastre este cunoaşterea şi recunoaşterea păcatului. Pe calea

mântuirii se păşeşte cu doi paşi. Primul pas îl facem cunoscând starea

noastră cea păcătoasă şi al doilea pas îl facem prin credinţa noastră în

Iisus Hristos. În cartea sa „Scara“, Sfântul Ioan Scărarul ne spune:

«Nelegiuţi, dracii au semănat lauda în inima unuia ce voia

să ajungă la fericita smerenie. Iar acesta s-a gândit, prin

insuflare dumnezeiască, să biruie viclenia duhurilor printr-o

meşteşugire evlavioasă. Şi anume, sculându-se, a scris pe

peretele chiliei numirile celor mai înalte virtuţi, a iubirii

desăvârşite, a curăţiei nestricate şi a celor asemenea. Deci, când

veneau gândurile să-l laude, el spunea: „Să mergem la

mustrare!“ Şi venind în chilie citea numirile virtuţilor şi striga

către sine: „Chiar când vei câştiga acestea, să ştii că eşti încă

departe de Dumnezeu!“»

După cum ne spun Patericele este nevoie de perspicacitate pentru

deosebirea duhurilor, pentru că adesea duhurile rele îndeamnă

stăruitor la virtute şi astfel pot fi crezute duhuri bune. Uneori aceste

duhuri se materializau apărând ca îngeri de lumină şi: „Nu este de

mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii. Nu

este deci lucru mare dacă şi slujitorii lui iau chip de slujitori ai

dreptăţii“ (2 Corinteni 11:14). Trebuie văzut ţelul lor ultim şi acesta

este ca pe movila virtuţilor să clădească în vârf mândria şi astfel

căderea să fie cât mai de sus. Cu cât este mai înaltă movila virtuţilor

cu atât victoria duhului rău era mai mare. A prevedea aşa ceva nu este

lucru uşor şi de aceea trebuie să mărturisim preotului nostru duhovnic

alături de celelate păcate chiar şi gândurile ascunse din sufletul nostru.

Singuri în această luptă, fără un preot duhovnic care de fapt este o

călăuză duhovnicească în drumul către Hristos nu ieşim nicicum

biruitori, ci biruiţi. Să avem mereu în minte cuvântul Sfântului Siluan

Athonitul (cel ce din smerenie se numea pe sine „PĂMÂNT

PĂCĂTOS şi NEPUTINCIOS“) care spunea:

A venit un nor, a ascuns soarele şi s-a făcut întuneric. Tot

aşa, pentru un singur gând de mândrie, sufletul pierde

harul şi îl năpădeşte întunericul, dar tot aşa, numai

pentru un singur gând de smerenie, harul vine din nou.

Vieţile Sfinţilor