UNDE ESTE DUMNEZEU?

Erau doi insi care discutau despre existenta sau neexistenta lui Dumnezeu. Unul spunea ca da, altul spunea ca ba. Si atunci unul din ei a propus un arbitru: Sa intrebam un copil. Sa vedem ce ne spune o minte inca in stare pura in fata existentei. Poate sa nu fie concludent ceea ce gandeste el, inca nedezvoltat, dar sa vedem totusi. Macar asa de curiozitate. Cel care nu credea l-a intrebat:

- Copile, crezi in Dumnezeu?

- Cred, a raspuns copilul. Mi-a spus mama ca El a facut totul si ca vede totul.

- Dar poti tu sa-mi spui unde este Dumnezeu ?

-Uite, ai de la mine un mar, daca-mi raspunzi.

- Nene, i-a raspuns copilul, iti dau eu doua mere, daca imi spui dumneata mie, unde nu este Dumnezeu!

http://www.crestinortodox.ro

O istorioara despre frica de Dumnezeu

Era un om învăţat să fure, măcar de-ar fi fost sărac. Da de unde ! Era om gospodar, avea femeie bună, credincioasă şi copii; avea boi, avea oi, cai, porci, vite, pasări, pământ, livezi, vii, dar a fost crescut rău la părinţii lui, că nu era sătul până nu mânca ceva de furat. Omul acesta de multe or...i avea discuţii cu soţia lui. Soţia lui bună îi spunea:
- Mai, omule, ulciorul nu merge de multe ori la apă. Căci îi ruşine în sat, dacă te-o prinde pe tine că furi; toţi or să te judece pe tine de ce ai furat, că ai tot ce-ti trebuie. De ce furi, mă ?
- Femeie, eu nu pot. Până n-oi mai lua eu de la cutare boier, de la cutare om, de la cutare proprietar!
Odată era în luna lui iulie, luna era plină pe cer şi era senin ca ziua. El venise din ţarină şi a văzut lanurile pline de clăi de grâu, jumătăţi de grâu, cum se cheamă în alte parţi. Ce s-a gândit el ? ” ce bine ar fi să aduc eu o căruţă de grâu din acesta la mine “, că era grâu frumos. A venit acasă, a pregătit căruţa şi caii, drugul de legat snopii; a pus nişte fân pentru cai şi iarbă verde în căruţă şi-n puterea nopţii, când doarme şi pasărea – cum zice ţăranul -, a luat o copiliţă numai de trei-patru ani cu el. Copilei îi plăcea să meargă cu tată-sau cu căruţa totdeauna.
- Tătăică, mă iei cu căruţa?
- Te iau! Da’, mă-sa a zis:
- Stai acasă!
- Nu ! şi a început a plânge copila.
- Dă-i drumul ! Copila vrea să audă cum merg caii, s-o plimbe tată-său cu căruţa. Dar a fost o pronie dumnezeiasca aceasta şi purtare de grija a lui Dumnezeu. A venit omul acela la furat snopi în ţarină. Un lan de grâu era lângă o pădure mare şi un drum de ţarină pe marginea pădurii. El a tras caii cu oiştea pe unde trebuia să iasă de pe lan, a luat din gură la cai zăbala şi le-a dat să mănânce.
Copiliţa a rămas la căruţă. Era lună, senin şi se vedea bine la mare distanţă. Şi s-a dus pe lan omul ăsta, de meserie hoţ din copilărie, şi a început să se uite în toate părţile; şi la stânga; şi la dreapta şi înainte şi înapoi. Se uita aşa. De ce se uita ? Ca nu cumva să fie vreun paznic pe lan. Dar tot el îşi zicea : ” Chiar dacă ar fi, acum doarme într-o claie, că acu-i puterea nopţii “. În acest timp copiliţa se uita de la căruţă cum taică-său se uită în toate părţile, şi încolo, şi încolo şi se minuna ea în mintea ei – copii naivi -, de ce se uita taică-său aşa?
După ce s-a încredinţat el că nu este nimeni şi nu-l vede nimeni, a luat câţiva snopi de grâu şi a venit la căruţă. Copiliţa, prin care a vorbit Duhul Sfânt, întreabă pe taică-său:
- Tătăică, mata ai uitat ceva !
- Dragul tatei, dar ce-am uitat ?
- Mata ai uitat ceva! Te-ai uitat în toate partile dar ai uitat să te uiţi şi în sus!
- Cum ai zis?
- Mata în sus de ce nu te-ai uitat ? Dar copila n-a zis să-l mustre pe tatăl ei. Ea a crezut că poate aşa-i bine, dacă se uită în toate părţile, să se uite şi în sus. Dar l-a costat pe om foarte mult.
- Cum, cum ai zis?
- Tătăică , eu am crezut că trebuie să te uiţi şi în sus! Şi atât l-a certat frica lui Dumnezeu pe om, că a luat snopii înapoi, s-a dus şi a făcut claia; a venit, a întors caii, a pus zăbala la cai, a pus copiliţa în căruţa şi cu căruţa goală, s-a întors acasă. Când vine acasă, femeia ştia că nu vine niciodată cu golul. Ori fura bostani, ori popuşoi, ori grâu, ori altceva, el venea încărcat. Îl vede, de data asta mai erau doua-trei ceasuri pân-la ziua că vine cu golu:
- Mai omule, dar ce-ai păţit? Ce-ai patit?
- Femeie, câte zile voi avea nu mai fur!
- Ce-ai păţit? Bine ţi-a făcut! Te-a prins ! Ea credea că l-a prins. Te-a prins? Ti-am spus eu ţie. Aşa, gospodar la furat!
- Mai femeie, nu m-o prins nimeni.
- Nu cred. Te-o prins! De ce-ai venit cu golul?- Nu mai fur câte zile oi avea!
- Dar ce-ai patit? El arată copiliţa şi zice:
- Din cauza copilei.
- Dar ce ti-a făcut copila?
- Din cauza ei nu mai fur în veacul veacului. Căci a vorbit Duhul Sfânt prin gura ei.
- Dar ce-a zis copila?
- Eu m-am dus pe lan – cum îi obiceiul meu -, si-nainte de a începe a căra snopii, mă uitam: în stânga, în dreapta, încoace-încolo. Copiliţa mă vedea de la căruţă şi când am venit m-a întrebat: ” Tătăică, mata ai uitat ceva; ai uitat să te uiţi şi în sus “. Atunci m-am gândit, cât sunt eu de nebun. Dumnezeu îmi vorbeşte prin gura copilei, că trebuia să mă uit mai întâi în sus; că dacă mă uitam în sus, nu mai era nevoie să mă uit la dreapta, la stânga sau înainte, că de ochiul cel de sus nimeni nu se poate păzi. Ochii lui Dumnezeu – cum spune Solomon -, sunt de milioane de ori mai luminoşi decât soarele şi nu este loc unde nu cercetează atotştiinţa lui Dumnezeu. Cum zice şi Apostolul: Ştiinţa lui Dumnezeu străbate până la despărţirea duhului de a sufletului; nu numai până la despărţirea trupului de a sufletului. Omul este icoana Preasfintei Treimi. El are minte, cuvânt şi duh. Duhul cel în chip de raze de lumină, care-i în inimă, cu acesta omul îi mai mare decât îngerii; că îngerii nu s-au făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ci numai omul. Omul este icoana vie a Sfintei Treimi pe pământ, are minte, cuvânt şi duh. Mintea este chipul Tatălui, cuvântul este chipul lui Hristos, iar duhul cel de viaţă făcător este chip al Duhului Sfânt.
Acest duh de viata nu-i duhul cu care vorbim – acesta este sluga mintii şi are altfel de cuvânt. Iar acela este un dor gânditor, sta între minte şi între cuvânt şi circumscrie – are în sine -, şi pe minte şi cuvânt, după Sfanţul Grigorie Palama, preaindumnezeitul la minte.
Deci, până acolo străbate ştiinţa lui Dumnezeu, până la despărţirea duhului de a sufletului şi nimeni nu poate să se ascundă cu vreun gând de la atotştiinţa Ziditorului.
Acest Duh Sfânt l-a cercetat pe acest om cu frica lui Dumnezeu şi s-a gândit : “De acum înainte nu voi mai fura în veci, cât voi trai. Ba am să mă duc să mă mărturisesc şi să-mi fac canonul pentru câte am făcut în viaţă, că dacă mă mai duc la furat trebuie mai întâi să mă uit în sus. Şi dacă mă uit în sus, mi-e destul atât, ca să nu mai pot fura în vecii vecilor, că de ochiul cel de sus nimeni nu se poate păzi “.
Iarăşi vă spun : începutul înţelepciunii este frica Domnului. Ea este temelia tuturor faptelor bune. Înţelepciunea are doua capete: primul este frica de Dumnezeu şi cel mai de sus este dragostea de Dumnezeu, că toata fapta buna se începe din frica lui Dumnezeu şi se termină în dragostea lui Dumnezeu, care este legătura desăvârşirii şi cea mai înaltă faptă bună. Dumnezeu cel închinat în Treime, Părintele, Cuvântul şi Duhul Sfânt, Treimea cea de o fiinţa şi nedespărţită şi Preacurata Lui Maică şi toţi sfinţii să ne fie în ajutor, să nu uitam frica lui Dumnezeu şi să păzim poruncile Lui. Amin.
Pr. Ilie Cleopa

Gradina sufletului

DOAMNE AJUTA!

Un om l-a întrebat pe duhovnicul său:

- Părinte, aş vrea să fiu un bun creştin, să am o viaţă fără păcate. Ce trebuie să fac mai întâi, ce este cel mai important?

- O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, dacă ai o grădină în care plantezi tot felul de flori frumoase, aştepţi ca ele să crească aşa, fără să faci nimic?

- Nu, părinte, trebuie să le ud...

- Dar dacă le uzi şi atât, vor creşte ele mari şi frumoase?

- Nu, părinte, trebuie şi să muncesc, să am grijă de ele, să nu fie distruse de buruieni...

- Dar dacă le dai toate acestea, şi nu vor avea lumină, pot ele să crească?

- În nici un caz, părinte, atunci toată munca mea nu-şi are rostul, florile nu vor creşte niciodată.

- Acum ai înţeles, fiule?! Sufletul nostru este asemenea unei grădini, în care sunt semănate cele mai frumoase flori: dragostea, credinţa, bunătatea, cumpătarea, omenia... Noi însă trebuie să avem grijă de această grădină din sufletul nostru, ca tot ce este acolo să înflorească. Doar astfel sufletul omului se umple de frumuseţe.

Ce trebuie să facem pentru toate acestea? Să avem grijă ca buruienile păcatelor să nu prindă rădăcini în suflet, să veghem mereu ca răul să nu se cuibărească în noi fiindcă, odată intrat, este foarte greu să-l mai scoţi. Şi ce mai trebuie să facem pentru grădina sufletului? Să o udăm mereu cu apa dătătoare de viaţă, care este rugăciunea. Dar ele tot n-ar creşte, dacă nu le-ar încălzi pe toate lumina binefăcătoare a dragostei dumnezeieşti. Şi unde ar putea găsi sufletele noastre mai multă căldură şi lumină dumnezeiască, dacă nu în Biserică?!

Ei, poţi tu să-mi spui, fiule, ce este mai important din toate câte ţi-am spus? Oare nu toate sunt importante? Fii mereu atent la sufletul tău, ai grijă de el, fiindcă atunci şi Dumnezeu te va ajuta! Doar aşa, prin munca noastră şi cu ajutorul Domnului, florile minunate din sufletele noastre, adică dragostea, credinţa şi toate lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a dăruit, vor creşte nestingherite, iar viaţa ni se va umple de fericire.

JERTFA UNEI MAME

DOAMNE AJUTA!

O mamă credincioasă avea un băiat care, cu toate sfaturile şi îndemnurile ei, părăsi calea credinţei şi se depărtă de Dumnezeu, rămânând cu sufletul împietrit.

Într-o zi mama scrise o scrisoare şi o încredinţă băiatului, rugându-l s-o ducă unui pustnic îmbunătăţit, ce trăia în post şi rugăciune într-o colibă în apropiere de satul lor.

Pe drum, băiatul, biruit de gândul de a afla ce scrie mama lui părintelui, o desfăcu şi citi următoarele: ,,Părinte, am ajuns la capătul suferinţei mele. Băiatul meu şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu şi tot ce am făcut să-l aduc pe calea cea bună a fost zadarnic; vă rog din suflet să faceţi rugăciuni către Bunul Dumnezeu că, dacă e nevoie să scap viaţa copilului meu, să mi-o ia pe a mea. Vreau cu preţul vieţii mele să se întoarcă din nou la credinţă”.

Atât de adânc a fost mişcat în suflet, băiatul la citirea acestor rânduri, încât nu mai duse scrisoarea la pustnic, şi întorcându-se în grabă acasă zise mamei:

- Mamă dragă, Dumnezeu nu ţi-a primit jertfa vieţii tale, fiindcă nu este nevoie…

Şi, pe loc rupse scrisoarea.

Atunci mama, înţelegând tâlcul vorbelor băiatului, cu lacrimi de fericire, îl îmbrăţişă cu dragostea ei de mamă.

Iată cum o mamă credincioasă este în stare să-şi jertfească viaţa pentru fericirea fiului ei.

Bine ar fi să ne aducem aminte, fiecare, de jertfa mamei noastre trupeşti sau sufleteşti...

Poveste...sau povata

DOAMNE AJUTA!

 Omul a soptit: Doamne vorbeste-mi! Si o ciocarlie a inceput sa cante, dar omul nu a auzit. Asa ca omul a strigat: Doamne vorbeste-mi! Si bubuitul tunetului a rasunat de la o margine a cerului la cealalta, dar omul nu a ascultat. Omul a privit in jurul sau si a spus: Dumnezeule, da-mi voie sa Te vad! Si o stea a stralucit scanteietoare, dar omul nu a observat-o. Si omul a strigat: Doamne, arata-mi o minune! Si o viata s-a nascut, dar omul nu a stiut. Asa ca omul a strigat in disperare: Doamne, atinge-ma ca sa stiu ca esti aici! La care Dumnezeu s-a aplecat si l-a atins pe om. Insa omul a dat cu mana alungand fluturele, si si-a vazut mai departe de drum. Nu lasa sa-ti scape vreo binecuvantare, numai fiindca nu o primesti in felul in care o astepti!

De cate ori... ruga De cate ori... Pentru ca nici n-am lacrimi cu pocainta; nu am marturisire curata si adevarata; nu am suspin din adancul inimii; nu am suflet curat; nu am dragoste fierbinte, dupa Dumnezeu; nu am saracie duhovniceasca; nu am rugaciune neincetata; nu am infranare de patimi in trup; nu am curatenie a gandurilor; nu am vointa placuta lui Dumnezeu. Deci, cu care fata sau cu ce indrazneala voi cere iertare? De multe ori am fagaduit sa ma pocaiesc. De multe ori in biserica umilindu-ma, cad la Tine, dar afara iesind, indata ma potihnesc in pacat. De cate ori m-ai umilit, iara eu Te-am maniat. De cate ori indelung ai rabdat, iara eu nu m-am intors. De cate ori m-ai ridicat, iar eu iarasi, alunecand, am cazut! De cate ori pe mine m-ai ascultat
iara eu pe Tine nu Te-am ascultat. De cate ori m-ai dorit, iara eu nicidecum nu Ti-am slujit Tie. De cate ori m-ai cinstit iara eu nu Ti-am multumit. De cate ori, ca un Bun Parinte, pe mine, cel ce pacatuiam, m-ai rugat si ca pe un fiu m-ai sarutat si bratele deschizandu-mi-le mie, ai strigat: ”Scoala-te, nu te teme, stai, iarasi vino, nu te infruntez, nu ma scarbesc, nu te lepad, nu ingaduiesc sa fie impietrita zidirea Mea, fiul Meu, chipul Meu, omul pe care l-am zidit cu mainile Mele si M-am imbracat intru el; pentru care Mi-am varsat sangele.
Nu ma-ntorc dinspre oaia cea cuvantatoare ce s-a pierdut, cand vine catre Mine; nu pot sa-i iau cinstirea cea dintai; nu pot sa n-o numar cu cele 99 de oi. Ca numai ptr aceasta M-am pogarat pe pamant si am aprin faclia, adica trupul Meu, si am maturat casa si am chemat prietenii, pe puterile ceresti sa ne veselim ptr aflarea ei.” Milostive, Doamne, mai ingaduieste-ma inca. Nu te grabi a ma taia ca pe smochinul cel neroditor, nici a porunci sa ma secere inainte de vreme din viata aceasta; ci da-mi soroc al vietii si ma povatuieste la pocainta, Doamne.Dumnezeul inimii ,mele si toate
 faradelegile mele sterge-le. Si ma mantuieste pentru mila Ta, Doamne! Amin!

Maine este inca un prilej de a ne hrani sufletele flamnade si insetate cu Harul Duhului Sfant care se coboara in timpul serviciului religios!

Parte a doua a slujbei,Sfanta Liturghie, aduce pe Dumnezu in sufletele celor care sunt prezenti efectiv( si afectiv )in sfanta biserica !

BUNATATEA CALUGARULUI

DOAMNE AJUTA!
Pe un drum, un câine a sărit la un om şi a început să-l latre. Omul însă a pus imediat mâna pe o piatră şi a aruncat după animal. Câinele s-a ferit imediat şi, ce să vezi?!, a sărit mai tare la om, gata-gata să-l muşte. Speriat rău, omul a mai apucat doar să intre într-o curte şi să trântească poarta. Acum stătea acolo, în timp ce câinele urla de mama focului dincolo de gard. Chiar în acel timp, a trecut pe stradă şi un călugăr. Văzându-l, câinele a sărit la părinte, lătrând şi arătându-şi colţii. Liniştit, călugărul a scos o bucată de pâine din traistă şi i-a întins-o căţelului. Imediat, acesta a încetat să latre, s-a apropiat uşor-uşor şi, dându-şi seama de bunătatea omului, a luat bucăţica de pâine chiar din mâna acestuia şi a început să o mănânce de zor. Apoi s-a aşezat lângă călugăr, dând din coadă.
- Vezi, omule - i-a spus părintele celui din spatele gardului - bunătatea naşte totdeauna bunătate. Dacă tu ai fost rău cu câinele, cum ai fi vrut să fie el cu tine.
- Hai, vino şi mângâie-l! ;
Să nu mai faci niciodată un rău, acolo unde poţi face bine. Şi crede-mă, oriunde şi oricând poţi face numai bine. De tine depinde! ;
"Dragostea este bucuria de a face altora bucurii. " ( Sfântul Ioan Gură de Aur)

Milostenia

Mainile intinse reprezinta dureroasele nevoi ale lumii – foamea duhovniceasca, foamea trupeasca etc., la a caror alinare suntem chemati sa ajutam prin ceea ce dam. Ele reprezinta marea foamete duhovniceasca ce exista in lume – golul de Dumnezeu din fiecare inima – pe care numai Hristos il poate umple. Dam si noi, dar intai da El. Oricat de mult am da, nu este decat o particica din ceea ce primim. Cand e vorba de dat lui Sa dai dupa posibilitati.

Problema este ca cele mai multe din daniile facute bisericii sunt disproportionate fata de ceea ce avem, fata de cat castigam. Nu este important cat da un crestin, ci cat da in comparatie cu posibilitatile sale. Un dar nu trebuie sa fie mare spre a fi semnificativ.

El este mare sau mic in comparatie cu celelalte bunuri pe care le avem. Una din pildele cele mai insemnate de milostenie crestineasca este cea a vaduvei sarace care a venit la Templu intr-o zi si a dat "tot ce avea". Nu era cine stie ce, dar a facut sa sune clopotelul de la cutia darurilor, iar pe Hristos L-a facut sa-i aduca o lauda ce va continua sa rasune peste veacuri:

"Adevarat graiesc voua, ca aceasta vaduva saraca a aruncat in cutia darurilor mai mult decat toti ceilalti. Pentru ca toti au aruncat din prisosul lor, iar ea din Sa dai cu dragoste Dati pe masura blagosloveniei pe care ati primit-o de la Dumnezeu.

Apoi, dati cu dragoste. Adevarata daruire crestina incepe cu propria mea daruire lui Hristos, si porneste din ea, zicandu-ti: "Nu da, daca nu-L iubesti pe Dumnezeu. Dumnezeu nu are nevoie de ajutorul simbolic al celor nepasatori." Si dimpotriva, dania crestina spune: "Daca Il iubesti pe Dumnezeu, fa ca darul tau sa arate marimea iubirii tale."

Sa dai cu marinimie

Sa dai dupa posibilitati, cu dragoste. Sa dai cu marinimie. "Cel ce seamana cu zgarcenie, cu zgarcenie va si secera." Cand e vorba sa dai pentru Dumnezeu si pentru lucrarea Sa, daca e sa gresesti, greseste prin marinimie, asa cum ai face daca cineva drag ar fi in nevoie si ti-ar cere ceva.

Treci dincolo de cele practice si incearca cele duhovnicesti. "Cel ce seamana cu imbelsugare, cu imbelsugare va si secera", scrie Pavel intr-una din epistole. Da cu imbelsugare, si cu imbelsugare vei primi. 

Material pentru casa!!

DOAMNE AJUTA!











Material pentru casă Se spune că o doamnă bogată ce jucase un rol important pe pământ, ca oricare alt muritor, plecă din lumea aceasta după o viaţă plină de griji pământeşti, trudă şi stres, şi ajunge în cer. Acolo o primi Sf. Petru şi-i arătă o vilă măreaţă: "Aici este locuinţa slujitoarei dumneavoastră". Atunci doamna se gândea în sinea ei: "Dacă slujitoarea mea are o locuinţă aşa de frumoasă şi măreaţă, atunci ce voi primi eu?" Imediat după aceasta, Sf. Petru îi arătă o altă casă, mai mică şi foarte sărăcăcioasă, şi-i spuse: "Acolo este locuinţa dumneavoastră". Supărată, doamna îi spuse: "Dar în această locuinţă aşa de mică nu pot locui". Atunci Sf. Petru îi răspunse: "Îmi pare rău, doamnă, dar cu materialul pe care ni l-aţi trimis de pe pământ, n-am putut construi ceva mai bun". Să ne grăbim şi să ne străduim să trimitem la cer cât mai mult “material” şi de bună calitate pentru casa veşniciei noastre, ca nişte slugi vrednice; măcar câte o “cărămidă” în fiecare zi.

Sterge

Dracuirea - inchinarea lucrurilor celui viclean

DOAMNE AJUTA!
Dracuirea este pomenirea numelui celui viclean. Aceasta este o lucrare subtila a diavolului, lucrata mai ales in cei care nu merg la biserica si care "nu cred in diavol". Cat de lipsit de minte este omul care "dracuie" si care pomeneste neincetat numele diavolului, in pofida faptului ca nu crede in viata cea vesnica, in sufletul sau nemuritor, in prezenta diavolului si in existenta lui Dumnezeu.

Unuia ca acesta ar trebui sa i se spuna: "Daca nu crezi in viata vesnica, ba inca nici in Dumnezeu si nici in diavoli, de ce pomenesti numele diavolului la tot pasul si in tot locul ?!" Parintele Arsenie Papacioc, vorbind despre unii ca acestia, spune: "De ce zice omul "drace, drace"? De ce nu zice mai bine "Doamne, Doamne"?"

Oare nu este aceasta o atat de mare dovada a existetei diavolului si a lucrarii lui prin omul inselat de el ?! Cum dar sa se mai creada liber acela care "dracuie" in toata clipa si in tot locul tot ceea ce ii vine in minte sau ii cade in mana ?!

                                    Puterea si invocarea (chemarea) numelui unei persoane

Puterea numelui este un lucru indeobste recunoscut. In vechime, cand era rostit numele imparatului, toata lumea era miscata de emotie, luand o pozitie cuviincioasa. Astazi, de asemenea, cand se aude rostit numele unei mari personalitati, toata lumea ia aminte si urmareste cu atentie cele petrecute.

Dar de ce sa merg atat de departe, in loc sa amintesc ceva ce fiecare dintre noi simte, chiar in mai multe momente de peste zi. In momentul in care se aude rostit un nume, fiecare dintre noi simte ceva anume: unul poate nu simte nimic, insa altul simte bucurie, altul tristete, iar altul manie.

Cand auzim numele "Marian" sau "Vasile", unul se poate bucura, aducandu-si aminte de o ruda foarte draga, iar altul se poate mania, aducandu-si aminte de vreun vecin, care i-a facut mult rau. De asemenea, cand auzim numele "Andreea" sau "Teodora", unul se poate bucura, venindu-i in minte o persoana draga din trecut sau din prezent, pe cand altul se poate tulbura sau chiar mania, gandindu-se la o persoana care nu l-a bucurat candva.

                                   Deci, nu exista nume lipsit de incarcatura (buna sau rea).

Ma bucura nespus de mult faptul ca numele "Maria" are o putere atat de mare, incat nici o alta persoana cu acest nume nu poate schimba puterea lui cea minunata. Maica Domnului a imputernicit acest nume atat de mult, incat nimeni vreodata nu va mai putea sa il goleasca de sens. Spun asta deoarece simt o putere nespus de mare in acest nume. Ba inca si pentru faptul ca nu am intalnit, pana astazi, vreun om caruia sa nu ii placa acest nume.

Cu atat mai mult in Biserica, numele a fost intotdeauna incarcat cu o mare putere a persoanei numite, iar cel mai puternic nume va ramane pana la sfarsitul veacurilor numele lui "Iisus Hristos".

Despre rostirea neincetata a Numelui lui Iisus Hristos, aflam inca de la Sfantul Apostol Pavel, unde gasim indemnul: "Rugati-va neincetat" (I Tesaloniceni 5, 17). Neincetata pomenire a unui nume ne face una cu persoana al carui nume il pomenim.

Rugaciunea neincetata a Numelui lui Iisus ne indeamna sa facem totul in Numele Sau. Din vietile sfintilor vedem cum toate lucrurile facute in numele lui Iisus Hristos primesc pecetea Duhului Sfant.

Numele lui Hristos este un nume cu putere mare, caci gasim scris: "Dumnezeu L-a preainaltat si I-a darui Lui nume care este mai presus de orice nume, pentru ca intru numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti si al celor pamantesti si al celor dedesubt si sa marturiseasca toata limba ca Domn este Iisus Hristos, intru slava lui Dumnezeu-Tatal" (Filipeni 2, 9-11).

"Intru numele Tau am nadajduit" (Isaia 26, 8). Mentionarea acestui Nume cu putere mare este prezent neincetat si in Sfanta Liturghie: "Si ne da noua cu o gura si o inima sa preaslavim prea cinstitul si de mare cuviinta Numele Tau."; iar la sfarsit, incheiem zicand: "Fie Numele Domnului binecuvantat, de acum si pana in veac!"

                 Neincetata pomenire a unui nume ne face una cu persoana al carui nume il pomenim.

                                  Dracuirea" sau inchinarea tuturor lucrurilor celui viclean

Fiecare lucru poate fi inaltat sau pogorat din rostul lui natural, "pentru ca orice faptura a lui Dumnezeu este buna si nimic nu este de lepadat, daca se ia cu multumire; caci se sfinteste prin cuvantul lui Dumnezeu si prin rugaciune" (I Timotei 4, 4-5).

Se poate vorbi de "un botez" al lucrurilor, facut prin inchinarea acestora lui Dumnezeu. Pana la oferirea lor, inapoi, lui Dumnezeu, lucrurile sunt parca intr-o stare de neimplinire, de asteptare a implinirii cuvantului liturgic: "Ale Tale, dintru ale Tale. Tie iti aducem de toate si pentru toate."

Scoaterea materiei de sub puterea celui rau si oferirea ei, inapoi, lui Dumnezeu este ceea ce se intelege prin "preotia universala", prin preotia fiecarui crestin in parte, ca purtator al mesajului mantuitor adus de Hristos.

Fiecare lucru din viata noastra este un dar, el putandu-se intoarce inapoi Daruitorului, adica lui Dumnezeu, de la care avem "toata darea cea buna si tot darul cel desavarsit", sau diavolului, celui care nu ne da nimic, ba inca si mai mult, ne ia cat poate de mult din viata si din lucruri, el fiind "tatal minciunii", al hotiei si al distrugerii.

Lucrurile "dracuite" sunt lucruri inchinate diavolului, adica instrainate de la adevaratul lor Proprietar, cat si de la cei in grija carora ele au fost date.

In limba ebraica, "satan" inseamna "cel ce s-a razvratit" sau "cel ce dezbina". In limba greaca, "diavol" inseamna acelasi lucru, dar si "cel care paraste". In limba romana, cea mai folosita denumire a celui rau vine de la cuvantul "draco", "dragon", care trimite la "balaurul cel de demult", adica la "sarpele" care a inselat-o pe Eva. Astazi, cel mai folosit cuvant pentru a-l desemna pe cel viclean este cel de "drac", cuvant inexistent in Sfanta Scriptura.

In evlavia poporului roman, credinciosii spun ca numele diavolului nu e bine sa-l pomenesti, caci indata ti se arata, ca si cand l-ai fi chemat. "Daca in trecut taranul se temea sa-i rosteasca numele, astazi am ajuns sa-i spunem celui de langa noi, atunci cand face lucruri iesite din comun, ca este “dat dracului” sau “al dracului”." (Adrian Cocosila)

Din teama de a-i rosti numele, crestinul intrebuinteaza pretutindeni cate un nume metaforic (viclean, rau), spre a evita rostirea numelui lui adevarat. "Nu dati loc diavolului. (...) din gura voastra sa nu iasa nici un cuvant rau, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinta, ca sa dea har celor ce asculta." (Efeseni 4, 4) Cuvantul acesta ne indeamna sa nu vorbim rau, sa nu jignim, deci cu atat mai mult si "sa nu dracuim".

"Stati impotriva diavolului si el va fugi de la voi. Apropiati-va de Dumnezeu si Se va apropia si El de voi." (Iacov 4, 7-8) Cat de minunate sunt cuvintele Sfintei Scripturii! A sta impotriva celui viclean se face incepand prin a nu ii mai pomeni niciodata numele sub forma de invocare si chemare. Putem spune "fereste-te de cel viclean" sau "diavolul racneste ca un leu", insa nu putem "dracui" pe aproapele sau lucrurile din jurul nostru.

Dracuirea oricand si a oricarui lucru atrage numai chin si tensiune sufleteasca, atat in lumea aceasta, cat si in cea vesnica. Imparatul David profeteste rasplata celor care vorbesc rau si care slujesc mai mult diavolului, decat lui Dumnezeu, "dracuind" si inchinand toate lucrurile celui viclean: "Pus-au impotriva mea rele in loc de bune si ura in locul iubirii mele. Pune peste dansul pe cel pacatos si diavolul sa stea de-a dreapta lui." (Psalm 108, 4-5) Cu adevarat, diavolul sta langa cel care "dracuie", caci doar il cheama si se uneste cu numele lui cel rau.

Crestinul face sfestanie in casa, spre sfintire, iar necrestinul isi "dracuie" casa, fie ca e prea mica, fie ca s-a stricat ceva la ea. Urmarea cuvantului fiecaruia este fireasca: casa crestinului este odihnitoare, chiar in pofida anumitor lipsuri, in vreme ce casa necrestinului este tulburatoare, ca urmare a chemarii in ea a "diavolului", caruia i-a fost "inchinata".

Cand un om "dracuie" neincetat un lucru, cum sa mai fie bun acel lucru ?!

Inchinarea tuturor lucrurilor celui viclean atrage dupa sine distrugerea a toate. Lucrurile "dracuite" sunt lucruri inchinate diavolului, adica instrainate de la adevaratul lor Proprietar, cat si de la cei in grija carora ele au fost date.

In incheiere, amintesc o intamplare din viata Sfantului Irodion de la Manastirea Lainici (+`900). Cuviosul Arhimandrit Irodion Ionescu, staret al Manastirii Lainici, din judetul Gorj, a fost duhovnicul Sfantului Calinic de la Cernica. Trupul lui Irodion a fost gasit in chip minunat, din randuiala dumnezeiasca, el fiind astazi propus canonizarii.

Odata, o femeie i-a adus parintelui, dupa obicei, un vas cu lapte, de la capra ei.
Iar cuviosul parinte Irodion i-a raspuns:
- Nu primesc laptele, ca nu este de la capra ta !
- Ba nu, parinte - a zis femeia -, de la capra mea este.
- Dar n-ai dat-o ieri diavolului ? Cum sa primesc, ca nu mai este capra ta !
Deci, vadita fiind femeia, si-a marturisit pacatul si, luand binecuvantare, din ziua aceea nu a mai dracuit.

Teodor Danalache

MILOGUL

DOAMNE AJUTA!



Cerşea la colţ un slăbănog
în zdrenţe, slut şi fără dinţi
neguţătorul de arginţi
gândi, zarindu-l pe milog:

Eu nu dau mila mea obol
acestui trântor de prisos
şi-ntoarse rânjetu-i câinos
ramasului cu mâna-n gol.

Trecu maestrul glorios
al farmecului triumfal
cu spiritul în ideal
şi-a zis vazând pe zdrenţuros:

E-atât de slut şi ma-nspaimânt
eu, magul purei frumuseţi!
şi-ntoarse recele dispreţ
ramasului cu mâna-n vânt.

Trecu predicatorul sfânt
grabindu-se catre amvon
vijelios ca un ciclon
sa se dezlanţuie-n cuvânt,

s-aprinda mila din altar
de soarta celui slabanog,
dar ocoli pe-acest milog
cu mâna-ntinsa în zadar.

Târziu când noaptea cobora,
sosi o umbra ca-n icoane,
pe mâini cu semne de piroane
şi-o inima ce sângera.

Pe chipul ars de chin şi vai
oftând îl saruta fierbinte
cu veşnicie în cuvinte
tu azi vei fi cu Mine-n Rai!

Chipul Tau

Port o raniţă în spate
Plină, Doamne, de păcate;
Drumul lung, povara grea,
Nu m-ajută nimenea.


Birueşte, Doamne Sfinte,
Cu iubirea de Părinte,
Rătăcirea mea din urmă
Ca să nu mă pierd de turmă!


Am gonit după plăcere,
După ranguri şi avere
Şi-am adaos suferinţă
Tuturor fără căinţă;


Lasă-mă s-ajung la Cruce
Că altminteri unde duce
Drumul care tot coboară?
Doar în iad. Şi Înfioară!


Am vedere, dar sunt orb

Răpitor precum un corb,

Căci iubirea de aproape

Mi s-a spulberat pe ape.

Dă-mi putere să iubesc

Focul tău dumnezeiesc

Şi să mă feresc de rău

Că port Doamne chipul Tău!

DOAMNE AJUTA!
sursa
LUMINA FAPTELOR BUNE: Chipul Tau:

Intelepciunea ... micilor oameni

http://www.scribd.com/doc/24899362/Sfantul-Paisie-Velicikovski-Crinii-Tarinei-Sau-Flori-Preafrumoase

"Unii oameni nu putrezesc dupa ce mor fara sa fie imbalsamati, pentru ca trupurile lor au fost bagate in pamant cu cerul in ei" - Sabina Dallu, 12 ani

"In religia noastra oamenii care au murit se ingroapa in pamant pentru ca asa este bine, sa punem la loc ceva de unde l-am luat." - Felix Roncea, 12 ani

"Picatura este bombata, mai ales lacrima si sudoarea, pentru ca ele sunt pline de sentimente." - Ana Maria Pop, 14 ani

"Inima bate, bate pana se stinge, ca inima e ca lumanarea si daca tu crezi in Dumnezeu, El ti-o aprinde din nou in cer." - Claudia Draghia, 9 ani

"Ca sa ne iubim semenii trebuie sa ne antrenam la nevorbit vorbe urate." - Arcadie Martin, 8 ani

"La usa inimii cuiva nu trebuie nici sa ciocanesti, nici sa
navalesti, nici sa te rogi, ci trebuie doar sa canti." - Florentina
Stoian, 11 ani

"Cand il ai pe Dumnezeu in suflet, toti oamenii din jurul nostru ne sunt rude." - Catalina Opaina, 14 ani

"Umorul este vitamina de luat la viata grea. " - Raluca Barbulescu, 14 ani

"Se spune despre artisti ca umbla cu capul in nori, ca artistul
vrea mereu sa-l vada pe Dumnezeu." - Irina Moscu, 12 ani

"Omul este o adevarata fabrica de dorinte, pentru ca se naste cu dorinta de viata si moare cu dorinta de a fi vesnic." -Matei Filimon, 14 ani

"E bine ca atunci cand esti elev sa inveti poezii, pentru ca asa cum depun oamenii bani in banca, pentru mai tarziu, trebuie sa aduni poezii in scoala, ca sa ai poezie cand te faci mare." - Ana Matei, 12 ani

"Nu-si traiesc viata, spun unii despre calugari, deoarece li se
pare gresit cum calugarii prea si-au lipit viata de suflet si nu si-au lipit-o de trup, cum fac alti oameni" - Paul Paun, 12 ani

"Numai cel ce aude cu sufletul, se poate incanta de concertul dat de greier si de izvor. " -Nicoleta Stefan, 14 ani

"Muzica te curata de urat, dar numai daca o folosesti ca sapunul, adica toata viata, nu asa, din cand in cand." - Irina Raducanu

"Diferenta dintre mama, tata si Dumnezeu e ca mama si tata pot crea oameni, dar nu plante si animale si e imposibil ca ei sa faca o mare." - Roxana Chis, 10 ani

"Sfintii invata la o scoala din cer, ca ei locuiesc pe pamant, dar ingerii le aduc din cer lectii in fiecare zi, sa le faca acasa" - Leon Alexandru Gutu, 8 ani

"Dumnezeu ii iubeste pe cei necredinciosi, dar ii iubeste cu
suferinta" - Ion Martin, 10 ani

"Albinele de aia ne dau noua toata ceara lor, ca au vazut ce facem noi cu ea, ca facem lumanari pentru Dumnezeu, si atunci albinele nu o mai pastreaza pentru ele." - Pavel Martin, 8 ani

"Daca ar aparea aici, acum, Domnul nostru Iisus Hristos l-as
intreba daca ma poate duce la Mama Lui, ca eu vreau sa o intreb pe Maica Domnului cum este sa ai un copil-Dumnezeu. " - Alina Andreea Zane, 8 ani

"Icoanele sunt portretele de familie ale lui Dumnezeu" - Ana Maria Badea, 12 ani

Cand diavolul ne trezeste la rugaciune

DOAMNE AJUTA!

 

Un parinte nevoitor si-a propus sa se trezeasca in fiecare dimineata mai devreme decat de obicei pentru a-si face rugaciunea. A reusit acest lucru si inca timp indelungat, pana intr-o dimineata cand din cauza oboselii, apropiindu-se ora de trezire, parintele nu dadea vreun semn sa se trezeasca.

Deodata a fost zgaltait de cineva care i-a soptit ca trebuie sa se roage pentru a nu pierde ora de rugaciune. Parintele ridicandu-se din pat s-a uitat sa vada cine l-a trezit, facandu-i acest serviciu si vazand pe diavol i-a spus:

- De ce m-ai trezit?! Tu impotrivitorul lui Dumnezeu, m-ai trezit sa imi fac rugaciunea, nu te afecteaza asta?!

Diavolul i-a raspuns:

- Ca rugaciunile lui nu-i fac nici o placere, ba dimpotriva, dar cainta resimtita de sfantul parinte, in cazul in care nu s-ar fi trezit la timp, l-ar fi facut sa se roage cu mai multa putere si sa se apropie si mai mult de Dumnezeu. Si diavolul asta a evitat, trezindu-l.

Morala pildei

Cand suntem impiedicati sa facem un lucru bun si nu reusim, sa ne caim in fata lui Dumnezeu, iar aceasta va fi primita la fel ca si lucrul bun pe care am fi vrut sa il facem. Caindu-ne cu zdrobire de inima ajungem mai aproape de comuniunea cu Dumnezeu, prin aceasta jertfa interioara. Pentru ca Dumnezeu nu vrea de la noi daruri materiale sau jertfe daca nu sunt facute cu inima umilita si cu pocainta.

Emanoil Morarescu

Cele doua graunte

Intr-o zi, un taran iesi pe ogor, la semanat. Un graunte, ramas pe varful unui bulgare de pamant, a inceput sa se laude catre altul, aflat adanc sub brazda:

- Vezi tu, frate, zaci acolo luptandu-te cu frigul pamantului si cu bezna, tanjind dupa o raza de soare, dupa lumina si caldura. Eu, fratioare, o duc mult mai bine, in timp ce tu te chinui.  

Dar, in clipa aceea, o cioara a coborat pe neasteptate din vazduh si a inghitit grauntele ramas la vedere. In schimb, fratele sau de sub brazda incolti peste putin timp si, din micul graunte, iesi din pamant un spic frumos si trainic. De-abia acum, lumina si caldura soarelui ii faceau cu adevarat bine. Cu vremea, spicul deveni copt si roada lui mult.....Astfel, speranta si smerenia celui de-al doilea i-au adus adevarata viata, in timp ce mandria l-a costat scump pe primul. Greutatile vietii nu trebuie sa ne sperie si sa ne descurajeze, pentru ca Dumnezeu vede suferinta si credinta noastra si ne va rasplati negresit. Cu speranta si rugaciune, putem trece peste orice obstacol al vietii. Insa cei a caror inima este plina de ei insisi, in care nu mai este loc si pentru Dumnezeu, adica pentru iubire, pentru speranta si incredere, aceia sfarsesc, asemenea primului graunte, in ghearele pasarii negre - diavolul.

 

“Dumnezeu sta impotriva celor mandri, iar celor smeriti le da har.”

 

,,De ce plângi,Maică Duminică?"

„EU PLÂNG, pentru că sunt ziua Învierii Domnului şi tocmai în ziua aceasta se fac cele mai multe păcate şi fărădelegi. Eu plâng, pentru că sunt ziua cea mai luminată, dar oamenii au făcut din mine ziua cea mai batjocorită cu beţii, petreceri, jocuri, desfătări, târguri etc.
Din mine, ziua cea mai luminată, oamenii au făcut ziua cea mai întunecată. Din mine, ziua Domnului, oamenii au făcut ziua diavolului. Din ziua Învierii Domnului, oamenii au făcut ziua morţii, ziua diavolului.
Eu plâng pentru cei care îşi pierd viaţa şi îşi omoară sufletul, tocmai în ziua în care ar trebui să afle viaţa şi să-şi mântuie sufletul..."
.De n-ar fi vântul,am muri de foame

DE CE?
Pentru că el poartă polenul de la floare la floare şi de la spic la spic. Fără vânt, nu pot lega rod nici florile, nici spicele. Am pieri de foame dacă n-ar sufla vântul, pe vremea când leagă holdele.

Aşa e şi vântul Duhului Sfânt (cf. Ioan 3, 8). Fără darul şi harul Duhului Sfânt, n-am putea trăi o viaţă nouă şi n-am putea lega roduri de fapte bune.

NUMARUL 13

La o petrecere, la masă, oaspeţii observară că sunt 13, iar unul dintre ei zise:

- Nu ne putem aşeza la masă, fiindcă suntem 13 şi ne merge rău.

Gospodina casei, văzând încurcătura, zise:

- Să cheme careva pe un vecin.

Şi fiecare îşi dădu câte o părere. Atunci bunicul, un creştin bătrân şi evlavios, îi linişti, zicând:

- Nu vă mai frământaţi, căci voi chema eu pe al 14-lea oaspete…

Toţi rămaseră miraţi, în timp ce bătrânul îşi îndreptă faţa spre icoane şi se rugă astfel:

- Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, vino şi Te aşează cu noi la masă şi sfinţeşte mâncarea, băutura şi pe noi, robii Tăi. Amin!

Apoi se întoarse spre oaspeţi şi le zise:

- Acum putem să ne aşezăm la masă plini de bucurie şi pătrunşi de o sfântă pace, dar, să mă iertaţi că vă spun, dragii mei, nu era mai bine să ne îngrijim mai întâi de toate de rugăciune şi nu de superstiţii? Dacă vi se pare atât de periculoasa cifra 13, de ce nu procedaţi şi în alte cazuri la fel? De ce nu săriţi peste vârsta de 13 ani? Sau ziua de 13 a fiecărei luni? De ce uitaţi că Mântuitorul, când era pe pământ cu ucenicii, formau un grup de 13 persoane…?

 

ISPITA DIN FÂNTÂNĂ…

---

Traian Dorz, PE GENUNCHII LUI IISUS

– De trei lucruri să te fereşti cel mai mult în viaţa ta, copile, îmi zise moşu’ într-o zi, când scotea apă din fântâna noastră adâncă şi întunecoasă.
– De care, moşule?
– Să nu sari peste garduri, să nu asculţi pe la uşi şi să nu te uiţi în fântână. Fiindcă aceste trei obiceiuri sunt foarte primejdioase.
– De ce, moşule?
– Am să-ţi spun acum ce-a păţit Linuţa ieri cu fântâna cea adâncă şi întunecoasă din uliţă. Acolo mi se pare că v-am văzut şi pe voi odată, grămadă, cum v-aţi suit pe borta de lemne şi vă uitaţi în fundul fântânii.
Parcă aruncaţi pietre, ca să vedeţi cum se încreţeşte apa ei cea neagră şi afundă…
Linuţa era şi atunci cu voi, mi se pare. Ieri a mers singură la fântână şi s-a suit pe borta de lemne, să se uite jos, la apa din afund. Nu ştiu cum a făcut că a alunecat peste bortă, gata să cadă în jos. Mama ei spunea că Ispita din fântână, când a văzut-o că se uită acolo, a întins repede gheara şi a apucat-o, trăgând-o în fântână s-o înece.
A fost o minune de la Dumnezeu că n-a căzut până în apă. Ştii tu cârligul acela în care se agaţă găleata după ce tragi apă? În cârligul acela s-a agăţat rochiţa Linuţii. Iar Linuţa a stat acolo agăţată până ce a venit un om după apă şi a scos-o. Dacă nu venea omul, poate murea acolo agăţată sau, cum se tot zbătea ea acolo, i s-ar fi rupt rochiţa şi ar fi căzut în afund.
Şi aşa, era mai moartă când a scos-o.
Am simţit că mă trec fiorii de frică…
– Ce Ispită este aia din fântână, moşule?
– Tu, dragul moşului, ştii că cel rău vrea să piardă totdeauna sufletele oamenilor. El stă în locurile primejdioase, unde poate mai uşor să-l ucidă pe om, şi de acolo îi şopteşte omului care se apropie prea mult:
– Vino, vino mai aproape. Vino şi te uită numai puţin. Vino, să vezi cât este de frumos. Vino numai puţin… Şi omul, neştiutor, merge tot mai aproape, până poate să‑l înhaţe. Atunci îl leagă şi-l trage la fund…
Aşa face şi la cârciumă, n-ai văzut tu? Îi arată omului paharul cu băutură, îi face cu ochiul: Vino şi bea… Iar omul se duce treaz şi iese beat. Se duce bun şi iese nebun. Se duce sănătos şi iese ruinat. Se duce cinstit, dar iese pierdut. Intră om şi iese animal… I se pare că merge la rai, dar ajunge la iad. Şi aşa este cu orice loc primejdios. Omul trebuie să se ferească de departe, nici să nu se apropie,  căci dacă se apropie, păţeşte ca Linuţa: nu se mai poate opri până ajunge la nenorocire.
Atunci vede şi se zbate să scape, ca musca din pânza păianjenului, dar nu mai poate.
De atunci nu mă mai apropii de fântâni şi de gropoaie. De atunci mă feresc pe departe de uşile cârciumilor şi de orice loc în care Ispita cea cu gheare lungi şi cu şoapte înşelătoare m-ar putea atrage ca să mă piardă. De multe ori,  când trebuie să trec pe lângă astfel de locuri, îmi fac cruce şi trec grăbit, rugându-mă Domnului Iisus aşa:
Preaputernice Iisuse Doamne, Care ai biruit pe Ispită şi ai zdrobit puterea Răului, Te rog să mă păzeşti când trebuie să trec pe lângă aceste locuri primejdioase. Acopere-mi ochii, să nu văd Ispita. Astupă-mi urechile, să n-o aud. Păzeşte-mi inima, să nu mi-o atragă. Şi fereşte-mi paşii, să n-ajung acolo. Nu mă lăsa pe mine să mă apropii de ea şi n-o lăsa nici pe ea să se apropie de mine, ci totdeauna fii Tu între mine şi ea, ca să nu-mi poată face nici un rău. Amin.
De atunci, prin astfel de locuri, oricând trebuia să trec, o luam la fugă şi nici ’napoi nu mă uitam, până când eram trecut departe.
Slăvit să fie Domnul!

Cum poţi face să bea un măgar, căruia nu-i este sete

Povestea ne vorbeşte despre: dificultatea de a convinge, puterea de convingere a faptei

Doi călugări vorbeau despre greutatea de a convinge un om de ceva.
–Cum poţi face să bea un măgar, căruia nu-i este sete?
–Cum poţi face să bea un măgar, respectându-i libertatea? Nu există decât un singur răspuns: să găseşti un alt măgar, căruia îi e sete...
–Cum aşa?
–Măgarul însetat va bea îndelung, cu bucurie şi cu voluptate, alături de fârtatul său.
–Ca să-i dea exemplu...
–Nu ca să-i dea exemplu, ci pentru că îi este fundametal sete.
–Aha! Acesta este secretul! Îi este într-adevăr pur şi simplu sete, veşnic sete.
–Şi poate într-o zi, fârtatul său, cuprins la rându-i de poftă, se va întreba dacă n-ar face bine să-şi cufunde şi el botul în ciubărul cu apă proaspătă.

Oamenii însetaţi de Dumnezeu sunt mai eficienţi decât mulţimea neghiobilor, care vorbesc despre el.

Spunem povestea:
Oricui se erijează în sfătuitor
Adolescentului care amână să se apuce de treabă
Cuiva care vorbeşte mult dar nu făptuieşte
Părintelui/liderului care vrea să-şi convingă copilul/subalternul.

Călugărul care dormea cu leii

Povestea ne invaţă despre puterea credinţei, asceză, paza poruncilor Dumnezeieşti.

Ne spune Avva Polihronie că în lavra lui Avva Pavel trăia un călugăr bătrân. Acesta adeseori pleca din mânăstire şi rămânea pe ţărmurile sfântului râu Iordan, ca să se roage în singurătate. Şi nu arareori dormea, unde găsea un culcuş de fiară: panteră, leu. Odată găseşte în peştera, în care înnoptează doi pui de leu şi-i aduce în biserică, înveliţi în haina, cu care se îmbrăca şi spune fraţilor miraţi şi speriaţi:

–Dacă vom păzi poruncile lui Dumnezeu, leii vor asculta de noi, dar pentru că nu ascultăm de Domnul şi ne-au innegrit păcatele, ne temem noi de ei.

Fraţii au ascultat şi mult s-au folosit.

Spunem povestea: cui vrea să se ocupe de sine, de sporirea lui întru credinţă, tinerilor nerăbdători

 

http://sfantulnectarie-babylenuta.blogspot.com

Câte feluri de oameni sunt

Povestea ne învaţă: felul de oameni, tipul de cunoaştere, despre ignoranţă, că neghiobia este incurabilă.

Un ucenic înt-ale înţelepciunii şi-a întrebat bătrânul dascăl:
–Câte feluri de oameni sunt?
–Sunt patru soiuri de oameni: Cei care ştiu şi ştiu că ştiu. Aceştia sunt învăţaţii.
Cei, care ştiu, dar nu ştiu că ştiu. Aceştia sunt visătorii şi trebuiesc treziţi..
Cei, care nu ştiu şi ştiu că nu ştiu. Ei trebuie ajutaţi să înveţe.
Cei care nu ştiu şi nu ştiu că nu ştiu. Şi aceştia sunt neghiobii, pentru care nu mai e mare lucru de făcut...

Spunem povestea: celui care vrea să înveţe pe toată lumea
cuiva, care crede că ştie totul
omului, care nu ştie cât mai are de învăţat
unui proaspăt absolvent
aceluia, care vede un savant într-un neghiob
cui nu realizează că are în faţă un prost

  

“M-a întors la Domnul o… muscă”

Istoria trezirii şi mântuirii sufleteşti e plină cu tot felul de întâmplăriminunate.
Un întors la Domnul din Anglia spunea în gura mare că pe el l-a întors din calea pierzării o muscă.
- Cum aşa?
- Iată cum! – răspundea el întrebărilor. Eu eram un mare iubitor de muzică, dar, în schimb, uram Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrurile sufleteşti.
Odată, am mers la biserică, dar nu să ascult slujba şi predica, ci să ascult corul şi orga (auzisem că ar cânta minunat). Le-am ascultat cu plăcere, de mai multe ori, însă, la predică, mă aşezam în bancă şi îmi înfundam urechile cu degetele, să n-aud Cuvântul lui Dumnezeu.
Dar într-o duminică, cum stam aşa cu urechile astupate, veni o muscă, se aşeză pe nasul meu şi fusei silit să destup urechile ca să alung musca. Tocmai în clipa aceea, preotul rostea cuvintele: “Cine are urechi de auzit să audă!…”
Aceste cuvinte mi-au străpuns inima. Am văzut că întâmplarea aceasta este un semn al Cerului de Sus. Am început să citesc Scriptura şi să mă ocup cu cele sufleteşti şi azi mulţumesc lui Dumnezeu că am scăpat de orbia şi surzenia cea sufletească.
Şi iată, aşa, pe mine m-a întors la Domnul o…muscă!

Trei ganduri

Odata avva Longinus l-a intrebat pe avva Lucius despre trei ginduri :,,Veau sa fiu ca un strain". Batrinul ii zice : ,,Daca nu-ti stapinesti limba, nu vei fi strain, oriunde te vei duce. Asadar, stapineste-ti limba si vei fi strain". Apoi ii zice : ,,Vreau sa postesc". Batrinul i-a raspuns : ,,Profetul Isaia spune : <>. Mai degraba stapineste-ti gindurile rele". I-l spune si pe al treilea : ,,Vreau sa fug de oameni". Batrinul i-a raspuns :,,Daca n-o vei scoate la capat impreuna cu oamenii, nu vei putea s-o scoti la capat nici de unul singur

Tabloul

Cu mulţi ani în urmă, în vitrina unei librării, zile la rând, a stat expus un tablou obscen. Nu-l cumpăra nimeni. Un domn, ce zilnic trebuia să treacă pe acolo cu copiii săi, intrând odată în librărie s-a interesat de preţul tabloului cu pricina.
Librarul, aducând numaidecât tabloul, a început a lăuda arta pictorului. Apoi a spus şi omului preţul ce trebuie să-l plătească pentru a-l putea avea.
Deşi preţul tabloului nu era unul de neglijat, omul a făcut efortul de a-l cumpăra, apoi rupându-l în bucăţi a spus către librar:
- De acum nu mai trebuie să mă ruşinez a trece cu copii mei prin dreptul vitrinei dumitale…

Aceasta era odată… Acum stau la televizor împreună părinţii şi copii, şi privesc scene, filme şi programe imorale fără nicio jenă, iar tarabele şi chioşcurile cu reviste „deocheate” sunt la tot pasul şi nu s-a găsit niciun tată care să ia poziţie faţă de aceste tablouri imorale, ba dimpotrivă, ele sunt deliciul tăticilor. Consecinţele, din păcate, nu au întârziat să apară. Le ştiţi prea bine.