Icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu Paramithía (Mângâietoarea)

Υπεραγία Θεοτόκος Παραμυθιά//Most Holy Theotokos Paramythia
Santissima Theotokos Paramythia
Această foarte delicată icoană este o frescă (pictură murală) din veacul al XIV-lea, ce se găsea altădată în partea dreaptă a exonartexului bisericii centrale şi care, după săvârşirea minunii, a fost mutată într-un paraclis special cu numele Preasfânta Născătoare de Dumnezeu «Paramithía».

În vechime exista obiceiul ca atunci când părinţii ieşeau din biserica principală, după terminarea slujbei Utreniei, să sărute icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu care se afla atunci în exonartex, moment în care stareţul înmâna portarului cheile pentru a deschide porţile Mănăstirii închise în orele serii.

Tradiţia menţionează că pe 21 ianuarie 1320, în momentul în care stareţul a dat cheile portarului, icoana s-a însufleţit şi Preasfânta a strigat: «Nu deschideţi astăzi porţile Mănăstirii, ci urcaţi-vă pe ziduri şi alungaţi-i pe piraţi». Atunci – o, minunile Tale, Hristoase Împărate – pruncul Iisus ţinut în braţele Născătoarei de Dumnezeu, mişcându-şi mânuţa, a închis gura Preasfintei Maicii Lui, spunându-i: «Nu, Mama mea, nu le spune. Lasă-i să fie pedepsiţi aşa cum merită, pentru că îşi neglijează îndatoririle duhovniceşti». Atunci Doamna Născătoare de Dumnezeu, având o mare îndrăzneală de mamă în faţa Fiului şi Dumnezeului ei, a luat mânuţa lui Hristos, coborând-o de la gura ei şi înclinându-şi capul spre dreapta, pentru a se feri de mâna Lui, a strigat către stareţ pentru a doua oară: «Nu deschideţi astăzi porţile Mănăstirii, ci urcaţi-vă pe ziduri şi alungaţi-i pe piraţi», precum şi «aveţi grijă să vă pocăiţi, pentru că Fiul meu este mânios pe voi». Şi a repetat pentru a treia oară: «Astăzi să nu deschideţi porţile Mănăstirii…». După finalul acestui dialog, Preasfânta Doamnă Născătoare de Dumnezeu şi Preasfântul ei Prunc şi-au redobândit înfăţişarea din icoană, dar în chipul care apare astăzi. Preasfânta ţine, aşadar, mânuţa lui Hristos în josul gurii ei, având capul întors pentru a se feri de ea, şi cu o expresie a feţei plină de o nemărginită îngăduinţă, dragoste şi tandreţe maternă, iar Hristos, în pofida faptul că este prunc, are un chip aspru de Judecător.

Icoana aceasta este cu adevărat nefăcută de mână, întrucât a fost creată sub această înfăţişare de harul lui Dumnezeu, după intervenţia minunată a Preasfintei pentru salvarea Mănăstirii, fiind numită «Preasfânta Paramithía», adică Mângâietoarea. După cum spun pelerinii Mănăstirii, care nu se satură a o privi, vederea expresiei plină de blândeţe a feţei Preasfintei odihneşte şi mângâie sufletul omenesc.

Prin această minune se descoperă încă o dată, conform convingerii comune a Bisericii, îndrăzneala de mamă a Născătoarei de Dumnezeu în a mijloci pentru păcatele neamului omenesc «la Fiul şi Dumnezeu ei» şi a-l izbăvi prin rugăciunile ei de necazurile pe care le merită după dreptate, pentru mulţimea păcatelor.

După săvârşirea minunii, monahii păstrează nestinsă candela din faţa icoanei. În fiecare vineri este săvârşită liturghia în paraclisul special al Paramithíei, iar paraclisul se cântă în fiecare zi. În vechime exista, de asemenea, obiceiul ca tunderea monahilor să aibă loc în acest paraclis.

De această icoană este legată şi viaţa cuviosului Neofit, cel care a avut ascultarea de prosmonar (paraclisier) – al Paramithíei. Odată, cuviosul a fost trimis de către Mănăstire să slujească pentru o perioadă de timp la un anumit metoc din Evvia. Acolo s-a îmbolnăvit grav şi a rugat-o pe Preasfânta să-l învrednicească să moară în mănăstirea de metanie. Imediat a auzit înlăuntrul său vocea Preasfintei spunându-i: «Neofite, mergi în Mănăstirea ta şi după un an să fii pregătit». Cuviosul, mulţumind Preasfintei pentru prelungirea vieţii ce i-a fost dată, i-a spus ucenicului său să se pregătească pentru întoarcerea la mănăstire. Cu adevărat, după trecerea anului respectiv, într-o bună zi, după ce s-a împărtăşit cu Preacuratele Taine, urcând scara din faţa paraclisului Paramithiei, a auzit din nou vocea Preasfintei: «Neofite, timpul ieşirii tale a sosit». Ducându-se, aşadar, cuviosul la chilia sa, s-a simţit puţin slăbit şi după ce a luat iertare de la toată frăţimea, şi-a dat duhul în braţele Născătoarei de Dumnezeu.