Parintele Cleopa

DOAMNE AJUTA!

Să vă spun o istorioară. A fost un tâlhar mare în Antiohia. Şi a făcut tâlharul ăsta 99 de omoruri. Că şi atunci erau vestiţi tâlharii, care aveau multe crime. Dacă făcea 20-30 de omoruri, acela era tâlhar mai de mijloc. Dacă avea 100, acela era vrednic să comande mari bande de tâlhari. Dar el, când pleca la furat, scotea icoana Maicii Domnului şi o săruta. Şi zicea: „Maica Domnului, ajută-mă!” Poftim, crezi că Maica Domnului vrea să te ajute la rău? Dar iată ce-a făcut Maica Domnului cu dânsul! Ceilalţi râdeau de el: „Bă, ce 8

să te mai închini la Maica Domnului? Tu eşti un criminal!” Dar el zicea: „Măi, eu am auzit că are o mare putere Maica Domnului”.

Ca să vedeţi cât poate Maica Domnului. Şi într-o dimineaţă se scoală ei şi după ce au stat la masă cu fripturi, cu băuturi scumpe, fiecare a plecat în direcţia lui la prădat. El ascuţea sabia. „Straşnic, zice! Măi, astăzi trebuie să fac suta! Nouăzeci şi nouă am până acum”. Suta de omoruri. „Ce-oi întâlni în cale primul, acela-i de la Dumnezeu, îi tai capul, ca să am suta”. Şi a încălecat pe cal. Avea cai buni, că prăda în toate părţile Antiohiei. Era groaza lumii, Man tâlharul, pentru că ataca cu banda lui şi oraşe, lume multă, drumuri mari. Omora, sfărâma, prăda, batjocorea femei, era groaza lumii. Au încălecat pe cai şi fiecare a plecat în altă direcţie, fiecare opera pe direacţia lui. El a plecat prin munţi călare cu calul. Şi plecând el prin munţii Antiohiei, fără să observe, a greşit cărarea, că el se ducea pe o cărare să iasă de-a dreptul într-un sat, unde voia să dea o lovitură.

Şi greşind calul cărarea, a apucat-o în altă parte şi a dat de un pustnic. Voi ştiţi ce înseamnă pustnic? Un călugăr care trăieşte în pustie şi se hrăneşte numai cu ce găseşte el acolo. A nimerit la chilia pustnicului. Pustnicul avea peste 90 de ani, bătrân, foarte bătrân. Când la văzut Man – el a jurat că pe cine întâlneşte întâi, capul jos –, i-a zis: – Părinte, pregăteşte-te că îţi iau capul! Eu sunt Man tâlharul, ai auzit de mine? Auzise şi pustnicul. – Eu am jurat când am plecat de la banda mea şi trebuie să fac suta. Şi am să fac o sută de morţi cu capul dumitale. Ce eşti? – Sunt un preot bătrân, fiule. – De când stai aici? – De 70 de ani. Dar pustnicul, stând acolo, era înainte-văzător cu mintea. Ştiţi ce înseamnă înainte-văzător? Ca să vezi acum câţi draci sunt aici şi câţi îngeri. Oriunde sunt oameni, sunt şi draci şi îngeri. Şi să vezi şi gândurile fiecăruia, toate gândurile.

Asta înseamnă înainte-văzător. Mintea curăţită de rugăciune şi de post devine înainte-văzătoare. Darul străvederii se cheamă acesta. Pustnicul, când l-a văzut pe tâlhar că s-a dat jos de pe cal, i-a văzut mâna lui dreaptă ca de aur şi a înţeles că are ceva. Şi ce s-a întâmplat? Pustnicului tocmai îi secase atunci izvorul de apă. De nouă zile nu mai băuse apă. Ar fi băut apă, dar era bătrân şi alt izvor unde mai era apă era departe şi izvorul de aproape îi secase. Şi a zis: – Fiule, faci bine că îmi tai capul, că de acum ce mai este pentru mine viaţa? Am aproape o sută de ani. Dar fiule, dacă eşti bun, n-am băut apă de nouă zile. – Dar de ce, părinte? – Izvorul meu a secat şi nu mai pot să aduc apă şi mor de sete. Uite, eu mă voi ruga lui Dumnezeu pentru tine şi pe cealaltă lume, dacă înainte de a-mi tăia capul, o să-mi aduci o cănuţă de apă, să beau apă să mă răcoresc şi pe urmă poţi să-mi tai capul.

El, dacă era din fire milostiv, avea şi milă câteodată, cât era el de tâlhar. Şi zice: – Părinte, unde ţi-e vasul de apă? – Uite colo un vas de lemn. – Ştiu eu unde este apă. A luat vasul, a încălecat pe cal şi s-a dus, iar pustnicul a căzut la rugăciune. Se ruga pentru el: – Doamne, dă-mi mie sufletul acesta. Doamne nu-l pierde pentru câte răutăţi a făcut el, că uite, are şi milă. Vezi ce înseamnă milostenia? Şi s-a rugat pustnicul până a venit el cu apa. Şi s-a dat jos de pe cal: – Părinte, uite, ţi-am adus apă. Bea apă. Dar călugărul, după ce a băut, a zis: – Să-ţi dea ţie Dumnezeu mare plată în ziua cea mare a judecăţii, că m-ai răcorit. Şi atunci s-a întors inima tâlharului şi a zis: 9

– Părinte, nu te pot tăia pe sfinţia ta.

Dar voi găsi eu altul. Dar, părinte, dacă vrei, să-mi spui mie, oare mai este mântuire pentru mine, dacă eu m-aş întoarce la pocăinţă? Ai văzut ce a lucrat Dumnezeu pentru cănuţa cu apă, că acela s-a rugat: „Dă-mi, Doamne, mie, sufletul tâlharului acestuia”, iar Dumnezeu l-a ascultat, că era om sfânt. Şi zice: – Fiule, la Dumnezeu este iertare până la ultimul ceas, dacă se întoarce omul. – Părinte, se mai poate să mă mai ierte? Eu am 99 de omoruri şi am vrut să fac azi al o sutălea. – Opreşte-te, fiule, că mare e Dumnezeu. Adu-ţi aminte de împăratul Manase. 52 de ani a făcut un popor să se închine la idoli. Şi atunci n-a pierdut 99, ci a pierdut milioane de suflete. Şi dacă s-a pocăit, l-a primit Dumnezeu şi l-a făcut sfânt. – Este, părinte, mântuire după câte rele am făcut eu? a strigat tâlharul.

– Este, nu te deznădăjdui. – Dar, părinte, eu mai am 30 de tovarăşi tâlhari în peştera noastră. Şi am prădat şi avem mari bogăţii acolo. Iar pustnicul a zis: – Fiule, dacă mă duci pe mine până la peştera voastră, am să vă spun o mare taină. – Părinte, uite, am şaua şi calul. Te sui pe matale pe cal şi eu merg cu calul de căpăstru. Că nu-i prea departe de aici unde stăm noi şi avem peşterile. – Am să vă spun o mare taină spre folosul tuturor. Şi pe urmă, dacă vreţi să mă aduceţi tot aici, că eu aici vreau să mor, că nu mai trăiesc mult. Bietul tâlhar l-a luat în braţe pe pustnic. Era uşor ca o pană bătrânul. L-a pus pe şa şi mergea cu calul de căpăstru să-l ducă până la peştera lor tâlhărească. Şi când a ajuns acolo, ceilalţi veniseră cu prăzi şi au început a râde: – Uite, băi, comandantul nostru a zis că se duce să facă o sută de morţi şi vine cu un călugăr.

Călugărul era bătrân, cu barba până la brâu. Dar comandantul a zis: – Tăceţi din gură! – De ce ai adus bătrânul ăsta aici? – Băi, mare taină am păţit eu astăzi. Luaţi bătrânul ăsta – că ei pregătiseră masa – şi duceţi-l în camera aceea şi să stea liniştit. – Dar de ce ai adus bătrânul ăsta aici? – Mare taină are să ne spună el nouă. Şi au stat la masă. Mâncau cărnuri, fripturi, nu ştiau ei ce-i acela post. Şu cum stăteau la masă, a luat comandantul de tâlhari o porţie de pâine şi un pahar de vin curat şi a zis: – Du-te şi dă-l la pustnicul acela care l-am adus, că el n-a băut de 70 de ani, de când e în pustie. Şi spune-i că am spus eu să guste oleacă din vinul ăsta şi din pâinea asta, până stăm noi la masă Şi-i duce. Bătrânul, săracul, stătea la rugăciune. Şi când a văzut că a avut milă de el, a zis: „Doamne, nu m-am înşelat.

Vezi că are milă. Dă-mi sufletul acesta. Câte rele a făcut, iartă-l, pentru îndurările tale cele fără de margini”. Şi cu putere se ruga pentru el. Iar după ce au stat la masă – erau toţi acolo –, a zis comandantul: – Ia adă, măi, pustnicul încoace. Că el a zis că dacă îl aduc la peştera noastră tâlhărească are să ne spună o mare taină. Călugării aceştia care stau prin pustie ştiu mari taine. Şi l-au adus şi i-au dat un scaun. – Ei părinte, noi suntem treizeci şi ai spus că ne zici o mare taină. Dar un tâlhar, un bandit tânăr care slujea la masă, când a venit pustnicul, ba fugea încolo, ba fugea dincolo, punea pe masă şi fugea. Călugărul, când a venit, a văzut că toţi stau, dar acela fuge. Şi atunci zice: – Ia chemaţi pe bucătarul vostru încoace. Şi când l-au chemat în faţă pe bucătarul lor, pustnicul a zis: 10

– În numele Preasfintei Treimi, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, te leg să stai pe loc, să spui cine eşti tu, de ce ai venit aici şi până când stai aici.

I-a zis aşa pentru că bucătarul lor era diavol. De 11 ani era acolo şi le slujea dracul la bucătărie, la banda asta de tâlhari. Şi atunci acela zice: – Părinte, nu mă lega. – Taci, nu te clinti deloc. Te arde puterea Sfintei Cruci. Cine eşti tu? De când ai venit aici şi până când vrei să stai aici? Şi atunci el a început a mărturisi cu glas tare şi toţi tâlharii erau atenţi: – Eu sunt diavol şi sunt trimis de satana. Am venit aici să iau sufletul comandantului tâlharilor şi să-l duc în iad. – Şi până când stai aici? – Până în ziua în care nu se va ruga el la Maica Domnului şi n-a face milostenie. Două fapte bune pentru care nu mă pot apropia de el: se închină la Maica Domnului şi poartă icoana ei la dânsul şi când vede un om necăjit face milostenie. Pentru aceste două fapte bune nu-i pot lua sufletul lui, iar în ziua când a uita să facă acestea, îi pot lua sufletul şi să-l duc în gheena, că se teme satana să nu-l piardă, pentru aceste două fapte bune.

Ai auzit ce face milostenia şi rugăciunea către Maica Domnului? Când a auzit comandantul, a sărit? – Cum, părinte, aista-i diavol? Dar el ne slujeşte bucătar de 11 ani aici. – Ehei, fiule, ăsta nu pândeşte numai sufletul tău, ci şi pe al celorlalţi tâlhari şi vă ia sufletul la toţi, că voi prădaţi şi faceţi răutăţi. Şi Dumnezeu m-a trimis aici că vă scot din gheena pe voi. Şi atunci toţi tâlharii au zis: – Părinte, e diavol? Nu vezi că-i om? Atunci a zis pustnicul către diavol: – Ia să te arăţi tu oleacă aşa, numai cât să nu moară de frică. Că un diavol dacă se arată cum este el, toţi murim de frică, atât e de urât. – Arată-te aşa ca să te cunoască că nu eşti om. Şi când s-a făcut ca un leu, scoţând pară de foc pe gură şi cu ochii ca şi cărbunele, şi când a mugit o dată, toţi tâlharii au căzut cu faţa la pământ, încât nu se puteau ridica de jos.

– Părinte, murim de frică. Dar părintele râdea de ei: – Ăsta-i bucătarul vostru, ce vă temeţi, măi? Nu vă făcea mâncare bună? – Dar ce mâncare şi băutură bună vă dădea?! Câţi ani ai slujit? – 11 ani de când le slujesc trimis de satana ca să le iau sufletul – întâi comandantului de tâlhari şi apoi ăstora. Şi au zis bandiţii, cu faţa la pământ: – Părinte, dacă îl duci de aici, toţi ne pocăim. Nu ne mai trebuie tâlhării, nu ne mai trebuie nimic. Dacă unul e aşa de urât, dar ce-i în iad, unde-s miliarde? Şi atunci a zis pustnicul către drac: – Ia ascultă, măi. În numele lui Iisus Hristos, pleacă în gheenă! Şi s-a făcut ca un fulger, nu l-au mai văzut. Şi au rămas cu pustnicul. Şi le-a zis: – Ridicaţi-vă, fiilor. Le amorţiseră mâinile, picioarele. Şi le-a zis: – Aţi văzut cine era bucătarul vostru? Satana de 11 ani.

Ca să vă ia sufletele, întâi al comandantului şi apoi ale voastre. Şi aţi auzit de ce nu poate să le ia? – Vai, părinte, de acum purtăm şi noi icoana Maicii Domnului, ne rugăm, postim şi noi, facem milostenie. – Fraţilor, tot ce aţi adunat din jaf să daţi la săraci, la văduve şi la necăjiţi. Voi duceţi-vă şi vă pocăiţi şi luaţi şi faceţi milostenie, iar dacă vreţi să fiţi iertaţi mai repede, intraţi în mănăstire şi vă faceţi călugări. Dacă nu, chiar de veţi fi la ţară, să vă mărturisiţi curat la duhovnic, să puneţi 11

început bun şi să nu mai faceţi ce aţi făcut. Iar tu, comandantule de tâlhari, să mai prazi. – Eu, părinte, să mai prad, după ce am văzut pe satana? Nu! – Taci, eu vreau să te scot pe tine. Tu să mai prazi, dar să păzeşti ascultarea care îţi spun: În cele douăsprezece praznice de peste an – Schimbarea la faţă, Sfânta Măria Mare, Duminica Mare, Ispasul, Paştile…

– să nu porţi arme la tine şi să nu mai faci moarte de om. Dar să mai prazi cât îţi trebuie ţie hrană şi îmbrăcăminte. – Părinte, nu mai fac, mă duc la pocăinţă. – Nu, rămâi la peşteră. – Părinte, mi-e urât aici. Dacă e diavolul aici, nu mai pot sta aici. Că ei acum au prins frica de draci. – Stai pe aici, zice, că ai icoana Maicii Domnului şi nu pot să se apropie de tine. Şi să nu porţi arme la tine şi cine va vrea să-ţi facă rău în zilele acelea, să te predai. Să nu te mai aperi. Aşa i-a dat canon comandantului de tâlhari, dar lor le-a spus: „Plecaţi la pocăinţă”. Şi ei sau dus şi au împărţit aur, argint, haine, câte aveau ei, tot au dat de pomană. Unii s-au dus şi s-au făcut călugări, alţii s-au dus în lume şi au lăsat păcatul, că au văzut pe dracul cu ochii lor.

Iar pustnicul a rămas acolo. Şi i-au zis: – Părinte, dar dumneata ce faci? – Pe mine luaţi-mă, fiilor, şi mă duceţi de unde am venit, că eu nu mai am mult de trăit. Şi l-au suit pe cal şi l-au dus la peştera lui. Iar comandantul a rămas şi a început a plânge: – Vai, Maica Domnului, vrei să mă scoţi pe mine din iad, se poate una ca asta? Un om care am făcut atâtea omoruri! Şi plângea şi se ruga. Şi potera din Antiohia îl căuta şi se temea foarte tare de el, că acesta era Man tâlharul, cel mai mare tâlhar din părţile acelea, şi avea atâţia tovarăşi. Şi a dat odată peste dânsul, dar era într-o zi când el nu purta arme, era în ziua de Sfântă Măria Mare. Şi el a ridicat mâinile şi a zis: – Măi, fraţilor, veniţi şi mă prindeţi, că nu mai am arme. Dar aceia: – Măi, ăsta şi sub limbă are arme.

El anume te cheamă, dar bandiţii lui poţi să ştii de pe unde sunt acum? Ei ne fulgeră pe noi pe departe şi gata suntem. Şi se temeau să se apropie. Dar odată, ei pândindu-l aşa, îl găsesc într-o poiană, în alt praznic, tot al Maicii Domnului, în Sfântă Măria Mică. Stătea şi se ruga. – Măi, aista-i Man tâlharul. Uite, domnule, că se roagă. Stai! – Stau. – Mâinile sus! Unde ţi-s armele? – N-am arme! – Unde ţi-s tovarăşii? – S-au dus la pocăinţă. Şi le-a zis de departe: – Am dat de un pustnic mare care ne-a sfătuit să ne predăm şi eu nu mai prad toată viaţa. Vreau să sufăr mii de morţi numai să-mi mântuiască Dumnezeu sufletul. Prindeţi-mă că n-am arme. Ei s-au uitat întâi în stânga, în dreapta, şi au zis: „Măi, n-are arme”.

Dar nu era nici patruzeci de zile de când fusese întâmplarea cu călugărul. – Măi, n-are măi, nu-i nimeni pe lângă el. – Uită-te colo în pădure. – Nu-i nimeni. – E o taină aici, ia să-l prindem. Şi atunci au îndrăznit şi s-au apropiat şi au pus mâna pe dânsul: – Hai la ighenom (adică la prefect). – Merg oriunde. Să nu vă temeţi de mine, că vreau să mor de o sută de ori, că multe rele am 12

făcut. – Dar cine v-o învăţat pe voi aici să vă pocăiţi? – Am dat de un mare sfânt părinte în munţii ăştia. Şi el ne-a spus să ne pocăim şi am văzut şi pe diavolul cu ochii noştri. Ei credeau, dar cu rezervă, că era hoţ. L-au dus la Antiohia şi l-au băgat într-o temniţă mare. Ziceau: „Nu-l judecăm până nu-i prindem pe ucenicii lui – credeau că ceilalţi pradă –, ca să facem un proces mare să vedem cât a operat el, că a făcut prădăciuni mari”.

Dar el a zis: – Nu vă bateţi capul, că aceia s-au dus la pocăinţă. Pe unde s-or fi dus, nu ştiu. Şi l-au dat la închisoare şi el scotea icoana Maicii Domnului şi plângea. Şi avea cinci batiste şi atâta a plâns, că acelea s-au făcut numai apă, au putrezit de lacrimile lui. Şi iată, când s-au împlinit patruzeci de zile, l-au scos la judecată. Şi a venit călăul cu sabia trasă, că era pedepsit cu tăierea capului. Şi l-au întrebat pe ighemonul: – Cum de te-ai predat tu? – Domnule, nu m-am predat decât de frica lui Dumnezeu. Uite aşa am dat de un pustnic şi uite aşa ne-a arătat pe diavolul şi uite aşa a fost. Şi au început să creadă, că erau creştini pe atunci, era în timpul împăratului Anastasie, care a fost pe vremea Sfântului Simeon Stâlpnicul. – Domnule, omul ăsta s-a predat de bunăvoie şi a fost pedepsit cu mare foamete la temniţă.

Dar el mânca foarte puţin, numai plângea şi se ruga la Maica Domnului să-i ajute în vremea morţii. Şi atunci a dat ordin ighemonul: – Scoateţi-l de aici şi duceţi-l în cutare loc (unde-i executa, că era o râpă, o prăpastie, ca să le taie capetele). Dar el a spus: – Vă rog, nu-mi tăiaţi capul până când nu aduceţi pe duhovnicul meu. – Dar unde stă? – Uite, în cutare munţi, în cutare loc. Şi au trimis repede şi l-au găsit. Nu murise încă bătrânul. Dumnezeu l-a ţinut pentru ajutorul tâlharului. Şi când l-au adus aceia cu mare cinste, au zis: – Într-adevăr, domnule, tâlharul ăsta a avut mare fericire. Ce bătrân venerabil a găsit el în pustie! Şi a întrebat ighemonul: – Părinte, acest tâlhar s-a pocăit? Este adevărat? – Da, fiule. Le-a slujit dracul de bucătar şi a vrut să-i ducă pe toţi în gheena.

Dar fiindcă a avut milă de mine, mi-a adus apă, că muream de sete, şi n-a vrut să mă taie, Dumnezeu şi-a întors mila spre el. – Uite, părinte, el de când stă la închisoare numai plânge, nu mănâncă aproape nimica. – Nu-i tăiaţi capul, zice, până nu-l mărturisesc. L-a luat deoparte şi el s-a mărturisit din mica lui copilărie. Tot ce a făcut el, cât şi-a adus aminte, cât a plâns acolo în temniţă. Şi pe urmă a chemat duhovnicul pe călăii care trebuiau să-i taie capul, că era condamnat la moarte. – Acuma lăsaţi-l să se roage trei ceasuri. Dar când se ruga, el uda pământul cu lacrimi. Aceia n-au avut răbdare, a scos unul sabia, dar când l-a lovit, sabia s-a îndoit ca ceara şi s-a dus în jurul gâtului lui. Nu l-a putut tăia, pentru că nu se terminase rugăciunea. – Părinte, nu-l putem tăia, e vrăjitor.

– Nu e vrăjitor. El acum se roagă. El s-a mărturisit la mine de tot ce a făcut ca om în viaţă, şi rugăciunea lui e înainte de sfârşit. Nu-l puteţi tăia până nu termină rugăciunea. – Dar când o termină? Trei ceasuri s-a rugat singur. Când s-au împlinit trei ceasuri, ei l-au lovit cu sabia, i-au tăiat 13

capul, iar de pe grumazul lui a zburat un porumbel alb, care avea trei batiste legate de un picior şi două ce celălalt picior. Cele cinci batiste cu care a fost el în închisoare, care erau pline de lacrimi, cum a plâns el atâta la închisoare. Şi a văzut duhovnicul, că era înainte-văzător, că atunci când a ajuns sufletul tâlharului – porumbelul – la vămi, când puneau îngerii batistele în cântar, îi ridicau pe draci în sus, că erau mai grele pocăinţa şi lacrimile tâlharului decât fărădelegile lui. Şi a trecut în ceruri. Şi în loc să curgă sânge din grumazul tâlharului, a curs lapte, ca la unii martiri, cum a fost la Sfântul Pantelimon.

Aşa s-a săvârşit în pocăinţă sfântă Man, tâlharul Antiohiei. Pentru că a purtat icoana Maicii Domnului şi s-a rugat Maicii Domnului şi a făcut milostenie. Şi am vrut să auziţi şi această istorie sfântă, ca să vedeţi că Dumnezeu primeşte pe om la pocăinţă până la ultima lui suflare, dacă se întoarce din toată inima, dacă cinsteşte pe Maica Domnului, mijlocitoarea noastră către Dumnezeu, şi dacă face milostenie. Amin.