Eliana Popa
S-a-negrit pământul nostru de atâta decădere,
Azi hoția e virtute și minciuna-i la putere
Azi o mână de netrebnici țin în mâna soarta țării,
Noi dormim cu plânsu-n geană și în negura uitării.
Am uitat ce-am fost odată, în ce loc am fost sădiți
Din ce mame ne-am luat seva, din ce nație de sfinți,
Am uitat c-avem o țară și o doină cum n-au alții,
Azi o cântă cu durere, numai Prutul și Carpații.
Ce femei erau odată, născătoare de eroi,
Câte astfel de românce se mai află printre noi?
Câte mame azi mai nasc, fiii lor pentru jertfire?
Pentru Neam și pentru Țară mai avem femei martire?
Câte mame își mai poartă pruncii lor către Altare,
Fără româncuțe sfinte, astăzi NAȚIA ne moare,
Tu, femeie ești menită, când pe lume îi aduci,
Despre dragostea de Neam să le spui și să-i educi.
Ce bărbați, precum stejarii, a crescut Vrâncioaia, țării
Cu un boț de mămăligă, la lumina lumânării
Din stejar, stejar răsare, căci stejari erau răzeșii
Șapte fii, jertfiți lui Ștefan, luptă-n oastea cu plăieșii.
Versu-l scriu cu roua-n geană, ca să-mi ostoiesc aleanul
Văd pe crucea răstignirii pe Marica Brâncoveanu
Ultimul, nu cel din urmă, cade Mateiaș feciorul,
Iar de-așa grozavă moarte s-a înfiorat Bosforul.
Fiii ei plecat-au capul sub securea otomană,
Patru brazi smulși de furtună, din gradina brâncoveană!
Patru fii și-un soț de aur, Brâncoveanu Constantin,
Lor și ție, sfântă doamnă, plec genunchiul și mă-nchin.
Să n-o uit nici pe Tudora, mama lui Mihai Viteazul,
Câte lacrimi de durere i-or fi înecat obrazul
Cate nopți de rugăciune petrecea în mănăstire,
Pentru fiul ei, Viteazul, cât citea din Psaltire?
La Aiud, Pitești sau Gherla, câte mame și-au dat fiii,
Aruncați în gropi comune, câte-și cautau copiii?
Câte doine cu durere, hăuleau de al lor dor
De se-nfiora și cerul, stelele ascunse-n nor!
Și-ar mai fi și alte mame de eroi și de martiri,
Care i-au crescut cu trudă și-n genunchi la Psaltiri
Despre ele cine scrie? Cronicarii și poeții?
Numai Dumnezeu le scrie, flori de rai în Cartea Vieții.
