Te-am urmărit cu inima, Fecioară,
Cum urci din Nazaret spre Vitleim,
Nu vede nimeni cum în cale zboară
Cu aripi argintii un heruvim.
Te văd apoi cum treci, ca o străină
Pe străzile micuţului oraş...
Nu vede nimeni nimbul de lumină
Ce-nvăluie tot chipul drăgălaş.
Ticsită până-n vârf e orice casă,
Zadarnic baţi la poartă, e-ncuiat...
Nu vede nimeni cuta dureroasă
Ce-n fruntea Ta senină s-a tăiat.
Îţi simt durerea, Maică Prea Curată,
Pentru cei ce trufaşi Te-au gonit,
Ţi-aud departe vocea-ndurerată:
,,De ce cu Fiul Meu nu m-ai primit?"
Ci haide, intră-n staul. Te aşteaptă
Smeriţii boi şi viţeluşii blânzi.
Spre Tine oile grăbit se-ndreaptă,
Spre Tine cată mieii cei plăpânzi.
La cei smeriţi, care sufăr în tăcere,
Şi s-au făcut că boul răbdător,
La ei să vii cu mâini de mângâiere,
Şi să le naşti lor Prunc Mântuitor.
Şi la cei blânzi, ca mieii fără vină,
Cei ce ca oi plăpânde s-au făcut,
La ei vii, Fecioară de lumină,
Şi Pruncul dă-li-L să le fie scut.
O, vino, paşii lini Tu Ţi-i coboară
Adânc în taina duhului smerit
Şi-n staul, între oi şi boi, Fecioară,
Să naşti Prunc mic, pe Domnul Prea Slăvit.
