DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...
CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
DESPRE
V E Ş N I C I E
Motto: „Dumnezeu aşa a iubit lumea încât pe Fiul Său Cel Unul
Născut L-a dat, ca oricine va crede în El să nu piară, ci să aibă
VIAŢĂ VEŞNICǍ“ (Ioan 3:16). Adu-ţi aminte: veşnicia există,
iar viaţa aceasta este o călătorie spre veşnicie.
Preot Ioan
Iubiţi credincioşi,
Aici pe pământ sunt mulţi care duc o viaţă plină de păcate, dar
trăiesc înconjuraţi de toate bunătăţile şi se bucură de toate plăcerile
lumeşti. Sunt şi oameni buni şi drepţi care trăiesc in necazuri şi
amărăciuni. Faptul acesta i-a condus chiar şi pe păgâni, pe cei cu mintea
sănătoasă, la cunoaşterea adevărului că există Dumnezeu. Ceea ce
cunoşteau păgânii numai din lumina minţii lor, noi creştinii o ştim prin
credinţă, căci iată ce ne spune Sfânta Scriptură: „... nu avem aici cetate
stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie“ (Evrei 13:14). Aşadar,
casa în care locuieşti tu, iubite credincios, nu-i casa ta pe vecie, ci este
vremelnică. Din ea în curând va trebui să te muţi şi acest lucru se va
întâmpla când nici nu te gândeşti. Mormântul va fi casă trupului tău până
în ziua Înfricoşatei Judecăţi, iar sufletul tău va merge pentru veşnicie, ori
în rai, ori în iad.
Ar fi nebun un călător, care şi-ar vinde toată moştenirea, ca să-şi
cumpere o casă în ţara prin care doar trece şi o părăseşte peste puţin
timp, pentru totdeauna. Zice Fericitul Augustin: „Cugetă că eşti călător
în lumea acesta; nu te lăsa amăgit de ceea ce vezi, ci priveşte şi mergi
mai departe şi caută de-ţi agoniseşte locuinţă acolo unde vei rămâne
pentru totdeauna -în veşnicie“. Unde se va duce sufletul tău după
moarte, acolo va rămâne pentru totdeauna. Cale de mijloc nu este: sau în
cer, în fericire, sau în iad, în chinuri. Încotro cade arborele când se taie?
Cade într-acolo unde se înclină. Oare spre ce înclinăm? Ce fel de viaţă
trăim? Viaţa noastră este pe placul lui Dumnezeu sau pe placul
diavolului? Să avem grijă ca mereu să înclinăm spre Harul şi Voia lui
Dumnezeu, să fugim de păcate, de pricina lor şi astfel vom fi fericiţi.
Pentru a ne feri de păcate trebuie să avem „gândul cel mare“: „Adu-ţi
aminte că vei muri şi nu vei mai păcătui“ cum spune Sfântul Antonie
cel Mare. O femeie care trăia în păcate a fost trezită la realitate şi
convertită de cuvintele: totdeauna şi niciodată, iar un episcop a dus o
viaţă de sfânt, pentru că totdeauna îşi repeta în sinea lui cuvintele: „În
acest moment stau la poarta veşniciei!“. Mulţi s-au ferit de rele şi
păcate gândindu-se cât mai des la „VEŞNICIE“.
Ce înţelegem prin Veşnicie
În cântările Sfintei Biserici Ortodoxe întâlnim formula „în vecii
vecilor“ care are înţeles de timp nemăsurat, de veşnicie. În Biblie are
acelaşi înţeles când se face deosebirea între veacul de acum (Romani
12:2) şi veacul ce va să fie (Matei 12:32), adică viaţa aceasta de pe
pământ, trecătoare, şi viaţa veşnică ce va urma. Cuvintele Mântuitorului
din convorbirea cu femeia samarineancă exprimă clar acest lucru: „Cel
ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu... se face în el izvor de apă
curgătoare spre viaţă veşnică“ (Ioan 4:14). Aşadar veşnicia
(eternitatea) este timpul nelimitat, fără început şi fără de sfârşit.
Dumnezeu este infinit, veşnic şi necreat. Dumnezeu este veşnic, veşnicia
este atributul dumnezeirii. Iată un cuvânt la care foarte puţini oameni se
gândesc: VEŞNICIE, dar, veşnicia este un fapt cu care mai curând sau
mai târziu, fiecare ne vom întâlni.
A trăit Adam 930 de ani şi la moartea lui a venit Sfântul
Arhanghel Uriil şi l-a întrebat: „Adame, Adame, cum ţi s-a părut
viaţa?“, iar Adam a răspuns: „Aşa cum aş fi intrat pe o uşă şi aş fi
ieşit pe alta!“. Auziţi dumneavoastră ce spunea Adam după 930 de
ani de viaţă, iar noi trăim 60-70-80 de ani şi nici nu ne gândim la
MOARTE şi la VEŞNICIE.
Vremea vieţii noastre pe acest pământ este foarte scurtă; fiecare zi,
fiecare asfinţit de soare ne scurtează sorocul vieţii noastre. Şi astfel, iute,
pe tăcute, dar hotărât, mergem toţi spre VEŞNICIE. Noi, oamenii,
suntem „pelerini în drumul către cer“.
Azi, picioarele noastre stau pe „nisipul vremii“ celei şubrede,
mâine, urmele picioarelor noastre vor rămâne, dar noi vom fi duşi în
VEŞNICIE. Azi, mâinile noastre lucreză de zor, ochii privesc, mintea
gândeşte, face planuri pentru viitor. Mâine, poate, mâinile vor fi
încrucişate pe piept, ochii închişi şi mintea încremenită, căci omul a
plecat în VEŞNICIE. Poate că alţii au fost tot aşa de harnici ca şi tine,
nepăsători faţă de Dumnezeu şi faţă de mântuirea sufletelor lor şi s-au
dus. Unde? ÎN VEŞNICIE! Va veni şi rândul nostru, dar ne-am gândit
noi oare cu toată seriozitatea dacă suntem pregătiţi să intrăm în veşnicie?
O psihiatră din Elveţia a format o echipă de medici, psihologi
şi teologi cu care a pornit să viziteze spitalele. Au interogat mii de
muribunzi. La auzul veştii că sunt incurabili, s-au dezlănţuit în ei
reacţii violente, constatându-se patru faze clare
1. Unii au spus: - NU SE POATE!!!
2. Alţii au zis: - DE CE TOCMAI EU???
3. O parte au strigat: - SĂ MI SE MAI DEA MĂCAR UN
AN DE VIAŢĂ!!!
4. Şi în foarte rare cazuri au zis: - SUNT GATA!!!
Trăim oare viaţa noastră în ascultarea poruncilor dumnezeieşti şi
suntem hrăniţi oare cu acel cuvânt sfânt din Evanghelia Mântuitorului,
încât să putem spune în orice clipă „Sunt gata!“? Astăzi, este vremea să
ne alegem locul unde vom petrece Veşnicia: în locul de odihnă şi fericire
(în rai), sau în locul de suferinţă şi tânguire amarnică (în iad). Să avem
grijă, căci viaţa omului pe pământ oricât de lungă ar fi ea, faţă de
veşnicie, nu este decât o clipă. Noi, oamenii, de multe ori căutăm să
nesocotim acest adevăr, iar când ni se vorbeşte de lucruri veşnice, adesea
nu dorim să ascultăm, manifestând o totală indiferenţă.
Cineva îmi vorbea odată despre un tânăr uşuratic, spunâdu-mi:
„Omul acesta trăieşte de pe o zi pe alta şi niciodată nu se gândeşte
la viitor!“ Toţi îl socoteau pe acesta drept un om fără minte. Oare
greşea el mai mult decât atâţia care nu trăiesc decât pentru timpul de
faţă şi nu se gândesc niciodată la veşnicia care se apropie?
Ştiind că: „Pe pământ suntem străini şi călători“ (Evrei 11:13),
suntem oaspeţi iar pământul ne este gazdă, viaţa noastră este de o foarte
mare importanţă, fiindcă este vreme de pregătire pentru veşnicia de care
ne apropiem. Ea va hotărî UNDE ŞI CUM NE VOM PETRECE
VEŞNICIA. Câţi dintre noi nu ne-am dori să ni se întoarcă vremea
tinereţii pentru a trăi viaţa cu tot folosul şi multă grijă pentru sufletele
noastre? Dacă îţi risipeşti această viaţă care este singura vreme de
pregătire pentru VEŞNICIE, îţi câştigi osânda veşnică.
Un creştin ortodox mergea adesea să viziteze cimitirele spre a
învăţa să folosească mai bine timpul şi privind mormintele zicea:
„Dacă aceşti morţi ar putea să revină la viaţăa ce mult ar face ei
pentru viaţa veşnică, iar eu care dispun de atâta timp ce fac pentru
mântuirea mea?!“
Trebuie să trăim cu multă grijă, ca să ne asigurăm o veşnicie
fericit, altfel vom moşteni una plină de jale, durere şi ruşine. Marele poet
Mihai Eminescu ne îndeamnă să ne gândim la moarte prin poezia
intitulată sugestiv „Memento mori“ („Adu-ţi aminte că vei muri“).
Un om mi-a spus într-o zi: „Eu duc o viaţă virtuoasă, mă
feresc de orice păcat care ar dăuna aproapelui meu. Dar creştinii
susţin că viaţa mea nu-mi asigură o veşnicie fericită dacă nu cred
în Iisus Hristos. Eu nu sunt lămurit în această problemă şi te rog
să mă ajuţi“. Să presupunem că mama dumitale este o femeie dintre
cele mai bune din lume. „Chiar aşa şi este!“, a adăugat el
nedumerit. Că ea te-ar iubi, mai mult decât iubeşte orice mamă
copiii săi. „Chiar aşa şi este!“, a răspuns acela. Dacă mama
dumitale ar fi gata să moară ca să-şi scape viaţa şi dacă iubirea
mamei dumitale este într-adevăr aşa de mare cum susţii, iar
dumneata ţi-ai îndeplini îndatoririle faţă de soţie, de copii, de vecini
şi de toţi oamenii cu care vii în contact, iar pe mama dumitale o laşi
să moară de foame izgonită pe stradă, uitând tot ce-a făcut ea pentru
dumneata, ce zici despre purtarea asta? „Aş spune că sunt un mare
ticălos!“ Ei, află că Iisus Hristos este mai bun decât orice mamă ce a
existat pe pământ vreodată. El te iubeşte mai mult decât îşi iubeşte
mama copilul. El, nu numai că ar fi gata să moară pentru dumneata,
ci a şi murit, şi chiar în chip îngrozitor, pe cruce. Şi dacă dumneata
îţi îndeplineşti îndatoririle faţă de toată lumea, dar de Iisus nu vrei să
ştii (primind Sfintele Taine: Botez, Mirungere, Cununie, Spovedanie,
Împărtăşanie şi Sfântul Maslu), apoi ce vei spune despre purtarea
aceasta a dumitale? „ACUM, VĂD CĂ SUNT UN MARE
PĂCĂTOS!“
„Cine crede în Fiul are o viaţă veşnică, dar cine nu crede în
Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el“
(Ioan 3:36). A crede în Domnul Iisus înseamnă a-L primi pe El ca
Mântuitor al nostru, care a murit pentru noi şi care ne şterge păcatele
mărturisite în Taina Spovedaniei, înseamnă a-L recunoaşte ca Stăpân
al nostru, Singurul care are dreptul să ne ocârmuiască viaţa. Dacă am
făcut aceasta apoi să fim siguri că am făcut primul pas şi cel mai
important spre a ne câştiga o Veşnicie fericită.
Deşertăciunea lumii
Un înţelept din vechime, pe nume Aristip, călătorind cu corabia pe
mare, a suferit un naufragiu, pierzându-şi toată averea pe care o ducea cu
el. El însă a scăpat cu viaţă ajungând pe un ţărm îndepărtat. Datorită
ştiinţei şi înţelepciunii lui, locuitorii acelui ţinut l-au primit foarte bine şi
i-au dat multe alte bunuri în schimbul celor pierdute pe mare. De aceea a
scris mai târziu rudelor şi prietenilor de acasă, ca să înveţe din
întâmplarea lui, să nu alerge după bunuri care se pot pierde într-un
naufragiu. Acelaşi lucru ni l-ar putea spune rudele şi prietenii noştri,
care au trecut în veşnicie, dacă ar putea să se întoarcă la viaţa
pământească şi anume să ne îngrijim de bunuri din acelea pe care nici
moartea nu ni le poate răpi. Ziua morţii noastre se mai numeşte şi ziua
pieirii, pentru că o dată cu moartea noastră pier toate bunurile lumeşti pe
care le-am agonisit şi nu le putem trece dincolo cu noi.
Iată de ce, pe drept cuvânt, Sfântul Ambrozie ne zice, că noi nu
putem spune că bunurile pământeşti sunt ale noastre, pentru că nu le
putem lua cu noi. Dincolo, în cealaltă lume putem duce cu noi doar
virtuţile. Chiar Domnul Iisus Hristos ne pune întrebarea cea mare: „Ce-i
va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă iar sufletul său îl va
pierde“ (Matei 16:26).
Promisiunile lumii acesteia nu se împlinesc, şi chiar dacă s-ar
împlini, cât va dura fericirea oferită de ea? Poate să dureze mai mult
decât viaţa ta? Apoi, ce vei duce cu tine din tot ce-ai agonisit, în lumea
viitoare? Se află acolo vreun bogat care a reuşit să-ţi ducă măcar un ban
de aur? Vreun conducător de popoare, care să fi trecut cu ceva din ţara
lui? Solomon - marele înţelept al lumii vechi - după ce avusese cele mai
mari bogăţii de pe vremea aceea şi gustase toate desfătările posibile,
afirmă cu amărăciune un mare adevăr, zicând: „Deşertăciunea
deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni“. La auzul acestor cuvinte
mulţi care trăiau în păcate şi în tot felul de desfătări trecătoare şi-au
schimbat viaţa, trăind în curăţie sufletească şi trupească.
Cântarul lumii este fals şi amăgitor
Bunurile trebuie cumpănite cu cumpăna dumnezeiască, nu cu aceea
a acestei lumi, căci cântarul lumii este fals şi amăgitor. Dacă i-am întreba
pe bogaţii, învăţaţii, conducătorii şi împraţii care au trecut deja la cele
veşnice, ce le-a mai rămas din măreţia şi bogăţia lor, toţi ar răspunde:
„Nimic, nimic!“.
Când a murit Alexandru Macedon, s-au adunat mulţi filosofi,
dintre care unul a zis: „Ieri nu încăpea pe Alexandru lărgimea şi
lăţimea lumii, iar acum numai trei coţi de pământ l-au încăput“.
Altul iarăşi a zis: „Ieri putea împăratul Alexandru să izbăvească
mult popor de la moarte, iar astăzi nu poate să-şi ajute lui“. Şi, în
fine, un altul a zis: „Ieri călca pe pământ cu slavă nepovestită, iar
astăzi îl acoperă pământul ca pe omul cel mai defăimat şi
necinstit“. Şi aşa fiecare filosof a vorbit mai multe cuvinte
vrednice de amintire ca să arate deşertăciunea vieţii celei
vremelnice şi a slavei omeneşti.
Căci despre oamenii cei mari ai lumii, care mor, abia se mai aude
câtva timp vorbindu-se despre ei, apoi se pierde şi amintirea lor. Dacă au
ajuns nefericiţii în iad, se tânguie amarnic: „Ce ne-a adus nouă bogăţia,
mărirea şi puterea? Toate au trecut ca umbra şi nu ne-a rămas
altceva decât tânguire, chin şi disperarea veşnică“. O, Doamne, de ce
oare cei mai mulţi oameni nu se gândesc la sufletul lor în timpul vieţii iar
în ceasul morţii sunt cuprinşi de spaimă în faţa adevărului, zicându-şi:
„Cât de amarnic am greşit, neglijând sufletul meu cel nemuritor!“
Omule, mai stai să cumpăneşti vremelnicia cu veşnicia?
Aşa zice profetul: „Şi va merge omul la locaşul său de veci“
(Ecclesiast 12:5), spre a arăta, că fiecare merge în casa în care vrea să
meargă; el nu va fi dus, ci va merge acolo după voia sa liberă. Este ştiut
că Dumnzeu voieşte ca noi oamenii, să ne mântuim, toţi să fim fericiţi,
dar El nu vrea să ne silească, nici chiar la fericire. Înaintea omului este
viaţa şi moartea. Ceea ce va alege el i se va da. Dumnzeu ne-a arătat
două căi: una care merge către rai şi alta care merge către iad. Totuşi este
un lucru de mirare că toţi oamenii păcătoşi doresc să fie fericiţi, să
meargă în rai, dar ei se aruncă de bună voie în iad, zicând: „Mai târziu
mă voi gândi la îndreptarea răului şi voi reuşi“. Această socoteală
greşită pe mulţi i-a dus la pierzare. MAI STAI SĂ CUMPĂNEŞTI
VREMELNICIA CU VEŞNICIA? Nu-ţi dai seama omule, cât de mare
este diferenţa dintre una şi cealaltă? Nu te gândeşti că fericirea sau
nefericirea veşnică este problema cea mai importantă a vieţii tale???
Cum poţi să mergi către osândă şi chinuri, când poţi alege fericirea
veşnică? Cei mai multi oameni se gândesc la aceste lucruri în apropierea
ceasului morţii, dar atunci pentru unii este prea târziu. Calea şi-au ales-o
aşa cum au voit. Nu se mai poate îndrepta nimic. Să ne trezim acum, în
această clipă. Să nu mai amânăm, căci mâine poate va fi prea târziu. Să
ne întărim în credinţă zicându-ne în sinea noastră: „Cred în viaţa de veci,
cred că după această viaţă va fi o altă viaţă, ce nu va avea sfârşit“.
