DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...
Călugăria albă (aranjament preot Ioan)
Iată cum s-a schimbat viaţa unei femei pe de-a-ntregul. A lăsat în urmă toate cele lumeşti, nu i-a mai păsat nici de agonisirea banilor, nici de înfrumuseţarea chipului, nici de hainele frumoase. De nimic. A început să postească, să se roage, să se îngrijească de aziluri de bătrâni şi de cămine de copii, să facă pomeni şi parastase pentru morţi, într-un cuvânt, să-şi pună întreaga viaţă în slujba semenilor, fără să mai păstreze nimic pentru ea. Şi azi spune că, dacă n-ar fi suferit moartea, niciodată nu s-ar fi apropiat de Dumnezeu. Aproape fiecare zi din viaţa ei e plină de semne supralumeşti şi miracole atât de puternice, încât ar putea fi asemuite - fie şi prin spectaculozitatea lor - cu cele pe care le citim, de obicei, în „Vieţile Sfinţilor“.
Eu o vizitez în fiecare vară şi pot spune că trăieşte ca o sfântă. E o femeie atât de firavă, încât crezi că orice boare de vânt ar putea-o răni.
Plăpândă şi tristă, cu capul plecat, nu vorbeşte decât când este absolut necesar, şi atunci fără risipă de cuvinte. Camera ei seamănă mai degrabă cu o chilie călugărească. N-are televizor, trăieşte sărăcăcios, mănâncă doar o dată pe zi şi fără să se sature, iar din puţinul pe care-l are face doar milostenii. Din păcate, soţul ei aştepta să se întoarcă de la spital aceeaşi Olga pe care o ştia el din tinereţe. N-a acceptat niciodată această „călugărie albă” a nevestei sale. El nu poate pricepe în ruptul capului cum e posibil ca un om să renunţe la toţi banii săi, la ultimul fir de făină din casă, la absolut totul, doar ca să dea de pomană săracilor. Într-o lună de iarnă, femeia a vrut că coacă un colac pentru un parastas. Cu toate că soţul ei i-a interzis să-l facă, totuşi ea l-a făcut. Înfuriat la culme, bărbatul i-a aruncat colacul crud în balcon şi a alungat-o din bucătărie. Dimineaţa, el s-a uitat aşa, într-o doară, pe geam: afară era un ger cumplit - termometrul arăta multe grade sub zero -, dar colacul acela dospise! În pofida acestor semne, bărbatul devenea şi mai cuprins de mânie şi îndoială. Se certau des, ba a ajuns chiar să o blesteme. Odată i-a strigat: „Femeie, dacă iei din făina asta pentru pomenile tale, să te umpli toată de bube!“.
Până la miezul nopţii, femeia a terminat pomenile, iar după exact două ore, biet soţul ei s-a trezit cu tot corpul acoperit de răni. Au plecat în grabă la spital, dar nici după vreo două-trei săptămâni medicii nu i-au putut pune vreun diagnostic. Boala îşi bătea joc de toată priceperea lor: spuneau că e o eczemă necunoscută, când dispărea într-o parte, apărea în altă parte, şi în cele din urmă, neputincioşi, ei au mărturisit că n-au de ce să îl ţină în spital. Din milă, femeia l-a dus la Mănăstirea „Sfânta Maria“ din Techirghiol. Mergea acolo de ani de zile, însă pentru prima dată împreună cu soţul ei. Doar privindu-l, marele duhovnic Arsenie Papacioc (care mai târziu a trecut la cele veşnice, după cum se vede din fotografia de mai jos) l-a pus să-şi ceară iertare soţiei.
Apoi, i-a pus mâna pe creştet şi a rostit o rugăciune de dezlegare. Şi la zece minute după ce a ieşit pe poarta mănăstirii, toate rănile au început să se vindece ca prin farmec.
Iată cum s-a schimbat viaţa unei femei pe de-a-ntregul. A lăsat în urmă toate cele lumeşti, nu i-a mai păsat nici de agonisirea banilor, nici de înfrumuseţarea chipului, nici de hainele frumoase. De nimic. A început să postească, să se roage, să se îngrijească de aziluri de bătrâni şi de cămine de copii, să facă pomeni şi parastase pentru morţi, într-un cuvânt, să-şi pună întreaga viaţă în slujba semenilor, fără să mai păstreze nimic pentru ea. Şi azi spune că, dacă n-ar fi suferit moartea, niciodată nu s-ar fi apropiat de Dumnezeu. Aproape fiecare zi din viaţa ei e plină de semne supralumeşti şi miracole atât de puternice, încât ar putea fi asemuite - fie şi prin spectaculozitatea lor - cu cele pe care le citim, de obicei, în „Vieţile Sfinţilor“.
Eu o vizitez în fiecare vară şi pot spune că trăieşte ca o sfântă. E o femeie atât de firavă, încât crezi că orice boare de vânt ar putea-o răni.
Plăpândă şi tristă, cu capul plecat, nu vorbeşte decât când este absolut necesar, şi atunci fără risipă de cuvinte. Camera ei seamănă mai degrabă cu o chilie călugărească. N-are televizor, trăieşte sărăcăcios, mănâncă doar o dată pe zi şi fără să se sature, iar din puţinul pe care-l are face doar milostenii. Din păcate, soţul ei aştepta să se întoarcă de la spital aceeaşi Olga pe care o ştia el din tinereţe. N-a acceptat niciodată această „călugărie albă” a nevestei sale. El nu poate pricepe în ruptul capului cum e posibil ca un om să renunţe la toţi banii săi, la ultimul fir de făină din casă, la absolut totul, doar ca să dea de pomană săracilor. Într-o lună de iarnă, femeia a vrut că coacă un colac pentru un parastas. Cu toate că soţul ei i-a interzis să-l facă, totuşi ea l-a făcut. Înfuriat la culme, bărbatul i-a aruncat colacul crud în balcon şi a alungat-o din bucătărie. Dimineaţa, el s-a uitat aşa, într-o doară, pe geam: afară era un ger cumplit - termometrul arăta multe grade sub zero -, dar colacul acela dospise! În pofida acestor semne, bărbatul devenea şi mai cuprins de mânie şi îndoială. Se certau des, ba a ajuns chiar să o blesteme. Odată i-a strigat: „Femeie, dacă iei din făina asta pentru pomenile tale, să te umpli toată de bube!“.
Până la miezul nopţii, femeia a terminat pomenile, iar după exact două ore, biet soţul ei s-a trezit cu tot corpul acoperit de răni. Au plecat în grabă la spital, dar nici după vreo două-trei săptămâni medicii nu i-au putut pune vreun diagnostic. Boala îşi bătea joc de toată priceperea lor: spuneau că e o eczemă necunoscută, când dispărea într-o parte, apărea în altă parte, şi în cele din urmă, neputincioşi, ei au mărturisit că n-au de ce să îl ţină în spital. Din milă, femeia l-a dus la Mănăstirea „Sfânta Maria“ din Techirghiol. Mergea acolo de ani de zile, însă pentru prima dată împreună cu soţul ei. Doar privindu-l, marele duhovnic Arsenie Papacioc (care mai târziu a trecut la cele veşnice, după cum se vede din fotografia de mai jos) l-a pus să-şi ceară iertare soţiei.
Apoi, i-a pus mâna pe creştet şi a rostit o rugăciune de dezlegare. Şi la zece minute după ce a ieşit pe poarta mănăstirii, toate rănile au început să se vindece ca prin farmec.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu