Aceasta este o poveste adevarata si trista.

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

E povestea unui baiat care iubea mult o fata. Asa de mult o iubea ca a vrut sa-i daruiasca fetei iubite un cadou deosebit, romantic: a facut un buchet dintr-o mie de fasii de hartie si i l-a daruit cu multa iubire.
Baiatul lucra intr-o companie si viitorul lui nu era stralucitor, cu toate acestea cei doi erau foarte fericiti impreuna. Pana intr-o zi cand fata i-a spus ca urmeaza sa plece la Paris si ca nu se va intoarce niciodata. Fata i-a mai spus ca nu vede nici un viitor impreuna cu el, asa ca mai bine sa mearga fiecare pe drumul lui. Ce sa mai zica baiatul? A simtit ca i se frange inima.
Dupa ce a recapatat incredere in sine, baiatul a muncit din greu zi si noapte storcandu-si creierii cam ce ar putea sa faca mai mult. In final, dupa atata munca si cu ajutorul prietenilor, baiatul si-a infiintat propria companie.
Daca incerci intr-una, n-ai cum sa cazi, isi spunea intotdeauna. Trebuie sa reusesc in viata!
Intr-o zi ploioasa, pe cand conducea masina, a vazut pe strada un cuplu in varsta sub aceeasi umbrela, mergand in aceeasi directie cu el. Chiar si sub umbrela, cei doi erau uzi. Nu i-a luat mult timp ca sa-si dea seama ca erau parintii fostei lui iubite. Cu inima batandu-i repede, s-a oprit langa cei doi gandindu-se ca vor observa masina lui luxoasa. Voia sa le spuna ca nu mai era acelasi, ca avea propria lui companie, masina etc. Ca a reusit in viata!
Inainte ca sa-si dea seama, baiatul i-a vazut pe cei doi indreptandu-se spre cimitir. S-a dat jos din masina si i-a urmarit, apoi a vazut chipul fostei iubite zambind asa cum obisnuia sa–i zambeasca, intr-o fotografie de pe piatra unui mormant si alaturi, buchetelul din fasii de hartie.
Atunci l-au observat si parintii fetei. Baiatul s-a apropiat de ei si i-a intrebat ce s-a intamplat? Parintii iubitei i-au raspuns ca fata lor n-a fost plecata in Franta, ci ca era bolnava de cancer. In inima ei, fata stia ca baiatul va reusi intr-o zi, dar nu voia ca boala ei sa fie un obstacol in drumul lui. Prin urmare a ales sa-l paraseasca. Fata le-a spus parintilor ca atunci cand va veni clipa sa plece, isi doreste ca buchetelul sa fie acolo, langa ea, in speranta ca poate, intr-o zi, soarta il va aduce pe iubitul ei la mormant si va lua cateva fasii ca amintire.
Baiatul a izbucnit in plans. E foarte dureros sa stai aproape de cineva, dar fara sa-l mai vezi, sa-l mai atingi, auzi vreodata.
O poveste tragica care pare ca se poate intampla numai in filme.

Morala:
La final, banii ca banii, dar iubirea este divina. In goana noastra dupa bunastarea materiala trebuie sa ne facem timp si pentru cei dragi. Va veni o vreme cand numai amintirile vor ramane. Sa ne facem timp chiar acum si sa le aratam celor dragi ca tinem la ei, ca-i iubim!

P e l i c a n u l

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

                                    (aranjament preot Ioan)

           În istoriile vechi scrie despre următoarea întâmplare ziditoare de

suflet: În cuibul unui pelican a intrat odinioară un şarpe veninos.

Pelicanul nu era în cuib, erau numai puişorii singuri. Şarpele a început

să muşte şi să bage veninul lui ucigător în toţi puişorii. Când era

aproape să-i înghită, s-a ivit şi pelicanul. La zgomotul aripilor lui,

şarpele a părăsit cuibul, fără să guste din pradă.

Bietul pelican vede cu durere că puişorii lui sunt pe jumătate

morţi, fiind otrăviţi de vrăjmaşul şarpe. Fără să mai stea mult pe

gânduri, el se hotărăşte să-i scape cu orice preţ. Şi iată anume ce face:

îşi găureşte coasta cu ciocul şi cu sângele său adapă pe toţi puişorii

care sunt ameţiţi de veninul şarpelui. Sângele lui curat are minunata

putere să taie otrava şarpelui şi prin aceasta puişorii lui se înviorează

şi scapă de moarte. Pelicanul este o pasăre de pustie cu gâtul lung, ca

şi bâtlanul. Când puişorii lui sunt aprinşi de sete sau vătămaţi de

jigănii otrăvitoare, atunci pelicanul îşi răneşte coasta sa şi îi adapă cu

sângele său. Iată o pildă minunată de dragoste părintească, care ajunge

până la jertfă.

      Dacă vom lua seama bine, vom vedea că în cântările Prohodului,

la starea a II-a se pomeneşte despre pelican şi anume iată cum zice:

„Ca un pelican, împungându-Te acum, Cuvinte, Înviezi pe fiii Tăi,

revărsându-le dintru coasta Ta, izvor mântuitor!“

Cuvintele Prohodului aseamănă jertfa cea de pe cruce a Domnului

cu jertfa pelicanului, care îşi varsă sângele pentru viaţa puilor săi.

Căci după cum şarpele cel firesc otrăveşte puişorii pelicanului, tot

astfel şi vicleanul diavol intrând oarecând în şarpe, a otrăvit pe

strămoşii noştri în rai, prin sfatul lui cel pierzător. Cu nimic nu s-au

putut izbăvi strămoşii noştri din osânda cea veşnică, decât numai prin

sângele cel scump al Domnului. Toţi cei născuţi din Adam, aveau în

firea lor otrava păcatului strămoşesc şi pentru aceasta erau osândiţi la

moarte veşnică (ca şi puii pelicanului din istorie). Domnul nostru

Iisus Hristos primeşte de bunăvoie (ca şi pelicanul) să-i străpungă

Sfânta Lui coastă cu suliţa, pentru izbăvirea zidirii Sale. Din Sfânta

Lui coastă s-au deschis două izvoare de mântuire: sângele şi apa.

Aceste izvoare mântuitoare alcătuiesc temelia Sfintei noastre Biserici,

căci după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, sfânta noastră Biserică

este plămădită din Coasta Domnului. Şi anume, apa care a ieşit din

coasta Domnului închipuie Taina Sfântului Botez, iar sângele

închipuie Taina Sfintei Împărtăşanii. Fără aceste două Taine nimeni

nu se poate mântui, căci ele sunt cheile mântuirii.

           După cum odinioară în rai, când dormea strămoşul Adam, a luat

fiinţă Eva (maica noastră de obşte după trup) tot astfel pe Stânca

Golgotei, în vremea când Domnul era adormit cu somnul morţii, a luat

fiinţă Sfânta Biserică, care este maica noastră duhovnicească. Eva este

cuvânt evreiesc şi se tâlcuieşte viaţă pe limba noastră.

„Din coasta lui Adam este femeia, din coasta cea însuliţată a

Domnului s-a plămădit Biserica“, zice Sfântul Ioan Gură de Aur.

Şi după cum Eva este os din oasele lui Adam şi trup din trupul lui,

tot astfel şi Sfânta noastră Biserică este plămădită din sângele lui

Hristos şi rămâne în veci nebiruită.

                Adam a dobândit fii din Eva, însă şi Domnul a dobândit şi

dobândeşte mereu fii duhovniceşti prin Sfânta lui Biserică. Cu sângele

şi cu apa care au curs din costa Domnului, Biserica hrăneşte pe fiii săi

până în sfârşitul veacului. Cu apa s-a întemeiat Sfântul Botez, iar cu

sângele s-a întemeiat Taina Sfintei Împărtăşanii.

„Sângele lui ne curăţă pe noi de orice păcat“ spune Sfântul Ioan

Evanghelistul. Tâlcuirea aceasta se vede şi în cântările Octoihului,

unde zice: „Picăturile sângelui celui din Dumnezeu curs şi ale apei,

care s-a vărsat din coasta Ta, a înnoit lumea; căci cu apă speli

păcatele tuturor, Doamne, iar cu sângele scrii iertare“.

Şi mai departe iarăşi zice: „Cu stropirea dumnezeieştii curgeri,

ce s-a scurs din dumnezeiasca coastă a Fiului tău curată, spală

ranele inimii mele …“