O minune mare și necunoscută

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

Un fapt adevărat povestit de o călătoare care se afla în avionul ce se întorcea de la Sfintele Locuri, în 29 August 2003:

Era Vineri dimineața, 29 August 2003. Am plecat cu o greutate în inimă din Ierusalim spre Tel Aviv, ca să ne îmbarcăm spre Atena. Am petrecut extraordinar. În ziua precedentă sărbătorisem Adormirea Maicii Domnului la Mormântul ei, de vreme ce la Ierusalim Adormirea se prăznuiește mai târziu cu 13 zile, adică la 28 August. Am trăit o experiență unică, nemaiîntâlnită. Prăznuirea a fost măreață, bogată, împărțitoare de daruri tuturor. După-amiază târziu ne-am pregătit valizele, seara am participat la privegherea de la Sfântul Mormânt și îndată după aceasta, ne-am îndreptat spre  autobuzul care ne aștepta afară de Orașul Vechi. Timpul era frumos.

Cerul era înstelat și cuprinși de o liniște dulce ne desfătam de frumusețea Orașului luminat. Ne pironisem ochii la zidurile lui, îmbrățișând cu mintea toate Locurile Sfinte și închizându-le ermetic în inimile noastre. Un zâmbet ușor, abia perceput, ne trăda oboseala zilelor petrecute aici, dar și adânca noastră recunoștință față de Dumnezeu pentru cele trăite. Satisfacția și bucuria noastră erau atât de mari, încât nu s-au micșorat deloc din pricina așteptării prelungite, nici din pricina controlului extenuant al evreilor de la aeroport.

Când, în cele din urmă, m-am îmbarcat în avion – dacă îmi aduc aminte bine era un Airbus cu două motoare – am observat că luminile lui fluctuau continuu și nu aveau o intensitate fixă. M-am gândit că vreun cablu nu face bine contact și m-am afundat în scaunul meu. Când avionul a pornit pe pistă, perturbațiile electrice au devenit mai intense și se auzea totodată zgomotul  caracteristic micilor și nenumăratelor scurtcircuite. Nu am dat importanță. Luminile s-au stins, am decolat și când s-au aprins, continuau să fluctueze, dar într-o măsură mai mică. Stăteam împreună cu mama  mea în   partea stângă a avionului, în fața aripei, iar prietenii și cunoscuții noștrii stăteau în scaunele din preajma noastră.

După vreo 20 de minute am auzit un zgomot puternic și avionul a început să tremure și să se miște în dreapta și în stânga, ca și cum ar „cerne” făină, cum a spus unul din prietenii noștri. Pilotul a spus, mai întâi în ebraică, apoi în engleză, să rămânem legați cu centurile de siguranță, lucru ce l-au făcut și însoțitoarele de bord. La început nu am dat importanță, până când nu am privit aripa și am văzut cum turbina (motorul) ardea în flăcări și se rupea în bucăți din pricina fierului incandescent. După un prolog liniștitor, le-am arătat priveliștea și prietenilor din jur. Cu toții călătorisem de multe ori cu avionul, dar pentru prima dată vedeam un motor în flăcări. Ne-am neliniștit puțin, dar ne-am ascuns cu grijă neliniștea noastră tăcând. Unii dintre noi, așa cum am aflat mai târziu, rosteau Rugăciunea lui Iisus. După mai multe minute, o nouă înștiințare ne-a informat despre pierderea motorului din stânga și că vom încerca să ajungem cu celălalt motor pe aeroportul Elefterie Venizelos.

Nu au trecut alte 20 de minute, când s-a auzit un alt zgomot de mai mică intensitate din partea dreaptă și am simțit cu toții aceleași intense vibrații ale avionului, amestecate cu mișcări bruște. Unii care stăteau în fața aripei drepte au strigat: „A luat foc turbina!” Atmosfera calmă și, mai degrabă, plăcută de până atunci din avion a fost înlocuită repede de panică. Avionul pierdea continuu și brusc din înălțime și se auzea un zgomot ca o șuierătură, care mi-am amintit că îl auzeam în filme, atunci când cădeau bombe din avioane. Însoțitoarele de bord care abia începuseră să împartă răcoritoare, au asigurat repede cărucioarele în locuri potrivite, după care s-au așezat repede și s-au legat cu centurile, aplecându-și capetele lor până la genunchi. Mulți bolnavi de inimă și vârstnici își luau medicamentele lor câte două odată. Între soți se făcea spovedanie publică, spunând unul celuilalt când l-a înșelat și cu cine, și cerându-și iertare. Bătrânii descopereau copiilor lor că îi nedreptățiseră în testamentul lor și le cereau iertare, iar copiii îi iertau. Dar și aceștia, la rândul lor, cereau iertare pentru vechi comportări necuviincioase. Prietenii mărturiseau că, pretextând cutare împrejurare, au spus minciuni și s-au clevetit reciproc…

Toate acestea de mai sus, împreună cu continua și brusca pierdere a înălțimii, cu neobișnuitele mișcări ale avionului și cu tăcerea pilotului, făceau atmosfera foarte grea. Ca și cum nu ar fi ajuns aceasta, cineva din grupul nostru a strigat: „A avut dreptate cutare”, aducându-și aminte de cuvintele unui monah care îi spusese, în prezența unui al treilea, cu câteva zile mai în urmă, că Grecia va jeli un număr mai mare de morți decât cel de la Paști – referindu-se la accidentul de la Tembi, care avusese loc cu puțin înainte de Săptămâna Mare – numai că de această dată va fi în mare. Începuserăm să ne neliniștim de-a binelea…

Avionul începuse să se aplece într-o parte și din aceasta ne-am dat seama că încearcă să se întoarcă. M-am gândit că ne vom întoarce la Tel Aviv sau în Cipru. Peste puțin s-a ridicat o însoțitoare de bord și a mers în grabă să asigure niște lucruri care cădeau. Tânăra, care mai înainte era zâmbitoare și dulce la vorbă, devenise palidă și-și pierduse glasul. Frica pusese stăpânire pe expresia feței ei, pe dinții ei strânși și ajunsese la apogeu în ochii ei.

Am întrebat-o dacă am pierdut amândouă motoarele și ea mi-a răspuns dând afirmativ din cap.

– Și acum ce se va întâmpla? Cum vom înfrunta situația?, am întrebat eu din nou.

Ea nu m-a mai privit în ochi, ci privirea ei se pierduse undeva, ca și cum ar privi în gol. A început să-și miște capul în dreapta și în stânga, a ridicat cu indiferență din umeri, ca și cum toate s-ar fi pierdut, și a dat să plece. Atunci eu am ținut-o strâns de mână și am strigat: „Cădem?”, iar ea mi-a confirmat dând de mai multe ori din cap, fără să poată articula vreun cuvânt, după care a alergat și s-a legat iarăși în scaunul ei, ținându-și capul strâns de genunchi. Am răsuflat adânc cu toții și încercam, cât se putea de calm, să conștientizăm ce se întâmplă.

Vălul melancoliei a fost rupt de vocea puternică a unui monah:

– Să nu vă temeți, fraților, ci să ne rugăm! Nu ne va lăsa Dumnezeu.
Preoții și-au pus epitrahilele și au început să citească, unii mireni au început să rostească Rugăciunea lui Iisus, iar ceilalți s-au împărțit în două grupuri – aripa dreaptă și cea stângă a avionului – și au început încet-încet să cânte unii Paraclisul Maicii Domnului, iar ceilalți Acatistul ei. De îndată ce ne-am pus nădăjdea în Dumnezeu, ne-am simțit foarte bine, ne-am ușurat.

Călătorii cei de altă credință, exagerat de înfricoșați în comparație cu noi, credeau că cântăm și ne priveau de parcă am fi fost niște nebuni. Această mângâiere și înălțare sufletească a fost întreruptă puțin mai târziu, când vocea tremurândă a pilotului ne-a înștiințat: „Așa după cum deja v-ați dat seama, cu puțin înainte am pierdut și al doilea motor. Am aruncat și combustibilul și vom încerca să ne întoarcem la Ben Kourion (aeroportul de la Tel Aviv), dar…”, i s-a pus un nod în gât și s-a oprit brusc. Pentru o clipă a înghețat sângele în noi. Căci altceva este să presupui că te îndrepți spre ceva neplăcut și altceva să ți-o confirme oficial. După câteva clipe de descumpănire, am continuat cu toții să ne rugăm de acolo de unde rămăsesem, unii spuneau Rugăciunea lui Iisus, alții Paraclisul, iar alții Acatistul. Mi-a făcut o deosebită impresie faptul că se rugau cu fierbințeală și cei care în trecut arătaseră că nu cred…

Mă purtam cu atâta stăpânire de sine, încât am fost acuzată de nesimțire. Nădăjduind că voi da curaj unora care plângeau, le spuneam:

– Cândva toți vom muri. De asta nu vom scăpa. Atunci ce ne rămâne? Câți ani vom trăi și cum îi vom trăi? Noi toți vrem să trăim mulți ani, dar dacă Dumnezeu a hotărât să murim astăzi, nici de asta nu vom scăpa. De altfel, nu există ceva pe care să-l putem face omenește, ca să ne mântuim, și să nu-l facem. Așadar, dacă luăm de drept că astăzi vom fi chemați să dăm socoteală, ce trebuie să ne intereseze? În ce stare se află sufletul nostru. Dar îmi veți spune: „Acum sunt într-o stare rea, dar dacă aș mai fi avut un an, m-aș fi pocăit.” Dar această cugetare filozofică nu se potrivește situației prezente – este mai degrabă o dorință evlavioasă -, căci, așa cum am spus, astăzi trebuie să dăm socoteală. Așadar, ce ne mai rămâne de făcut? Să ne rugăm cu sinceritate și să cerem cu multă căldură iertarea păcatelor noastre. Dar trebuie să avem nădejde în mila lui Dumnezeu, pentru că El, din nespusa Sa dragoste față de noi, nu va îngădui niciodată să se întâmple ceva spre paguba sufletului nostru. Adică, dacă ne va lua astăzi, asta înseamnă că ne va lua în momentul cel mai bun al nostru. Cei mai mulți dintre noi ne-am spovedit și împărtășit chiar ieri, la praznicul Maicii Domnului. Dar oare suntem gata? Gândiți-vă ce s-ar fi întâmplat dacă am fi plecat cu totul nepregătiți! Toți cei care am venit aici, nu am venit pentru turism, ci pentru închinare. Oare, Domnul și Maica Domnului ne va lăsa așa pe noi care am venit la praznicul ei?

Mișcările neregulate ale avionului deveneau tot mai intense. Ne aflam atât de jos, încât începuseră să se distingă insulele, iar mai departe se vedea uscatul. Deodată s-a ridicat în picioare monahul, care stătea în față în partea dreaptă, cel care ne îndemnase la rugăciune – nu știu dacă era monah sau ieromonah, ci îmi aduc aminte numai de statura sa înaltă și slabă, de chipul său liniștit și de barba lui lungă – și a spus cu o voce puternică și plină de siguranță și ochii plini de lacrimi:

– Fiii mei, vă rog să mă credeți: o văd pe Maica Domnului înaintea mea foarte mare, ținând avionul de pântece! Ne vom izbăvi! Ne vom izbăvi! Să ne rugăm și să-i mulțumim!

Toți călătorii am prins curaj și am început să cântăm Paraclisul, de data aceasta tare și cu veselie. Până și însoțitoarele de bord și-au dat seama că se întâmplă ceva îmbucurător și au prins viață, privind cu nedumerire. Peste puțin s-au văzut limpede clădirile Tel Avivului. Ne aflam deja foarte jos. Rămăseseră doar câteva clipe… Αu început să-mi intre în minte gânduri de îndoială: „Oare, ne vom izbi de pământ sau vom cădea în mare?”. Dar încercam să le alung cu rugăciunea: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele! Facă-se voia Ta. Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne!”.

Deodată s-a văzut aeroportul. Pista era acoperită cu spumă și de-a lungul ei erau dispuse multe puncte de prim ajutor. Alt avion nu se vedea, se pare că ne-au dat prioritate. Ni s-a părut că coboram cu o viteză mare în comparație cu alte dăți. Ne mai despărțeau doar câțiva metri de sol. Când a avut loc contactul, avionul s-a oprit într-un chip minunat la 50 de metri, fără ca cineva să se miște, nici măcar câtuși de puțin, de la locul său. Avionul nu avea motoare care să fie puse să funcționeze invers pentru a frâna, iar frânarea roților trebuia să fie foarte bruscă – lucru foarte primejdios – pentru ca avionul să se oprească în 50 de metri. Și chiar de s-ar fi făcut aceasta, ar fi trebuit să fim aruncați cu toții în față din pricina inerției. (Când mergi cu mașina cu viteză mică și frânezi puțin, corpul ți se duce în față). Nimic din acestea nu s-a întâmplat. Avionul nu s-a oprit potrivit legilor firești, ci ca și cum cineva l-ar fi pus ușor pe pământ.

Atunci cu toții, ușurați, am început mulțumirile: „Slavă Ție, Doamne! Îți mulțumesc Maica Domnului! Fie numele Tău binecuvântat, Doamne!”. Numai pe însoțitoarele de bord le cuprinsese o criză nervoasă. Timp de cinci minute una dintre ele deschidea câte un iaurt, lua o linguriță din el și apoi îl arunca, alta deschidea și închidea mereu niște sertare metalice, iar alta tremura și clănțănea din dinți.

După puțin am debarcat și, împreună cu polițiștii, medicii și infirmierii, am intrat într-un salon, unde pe unii încercau să-i readucă în simțire, iar celorlalți le-au dat câte o băutură răcoritoare. Din pricina stării tensionate pe care am trăit-o ni se uscaseră gurile, dar cui îi mai păsa de asta? Eram vii și aceasta ne era destul. Peste puțin a venit un alt avion care urma să ne ducă la Atena, unde am ajuns cu bine. Desigur, aici ne așteptau reporterii și camerele de luat vederi. Un prieten mi-a telefonat să vadă dacă sunt bine, pentru că văzuse, la știrile dimineții, un scurt reportaj pe un mare canal de televiziune despre zborul nostru, dar care s-a întrerupt brusc și nu s-a mai spus nimic despre el.

Din acea clipă cu toții ne-am pierdut orice interes pentru lucrurile mărunte. Nimeni nu striga, nu protesta pentru întârziere, pentru valize, pentru mărturisirile publice ale păcatelor grele, pentru nimic. Pășeam pe pământ, dar mințile și inimile ne erau pline de recunoștință și alipite de Cel care ne încredințase pentru încă o dată, atât de limpede, de dragostea Sa. Am cunoscut că trăiam în purtarea de grijă a lui Dumnezeu și am simțit o nespusă bucurie și o neclintită recunoștință pentru aceasta.

Următoarele zile au trecut în felul acesta. Vedeam orice lucru ca pe o creație a lui Dumnezeu, îl iubeam și mă minunam de el. Încetasem să mă mânii și să mă consum pentru lucruri secundare. Încercam să corespund Dragostei lui Dumnezeu printr-o purtare îngăduitoare, nejudecând și, unde puteam, ajutându-i pe ceilalți. Din păcate, după vreo săptămână, am reintrat în rutina vieții cotidiene. Mi-e rușine s-o spun, dar nu am reușit să păstrez înlăuntrul meu acea pace, rugăciune, recunoștință, dragoste, pe care nu le mai trăisem vreodată.

Toate cele petrecute în acel eveniment real m-au făcut să văd lucrurile oarecum diferit, să încerc să ies din carapacea egocentrismului meu și a rațiunii noastre iraționale, care pe toate le pune în cutiuțe și vrea să le explice prin legi și canoane. Frica de sfârșit pricinuiește conștientizarea păcatelor, îmbrâncește la simțirea…

Recunoștința pe care o simte cineva pentru nesfârșita dragoste a lui Dumnezeu, îi înmoaie inima, îl topește, îl face să-i iubească pe frații lui și toată creația. Dar totodată se teme ca nu cumva vreo faptă de-a sa să-L mâhnească pe Dumnezeu și să piardă ceea ce a început să guste inima sa, adică ceea ce a fost făcut să fie căutat de sufletul său: darul unirii, prin dragoste, cu Dumnezeu.

(Am hotărât să scriu această experiență unică pentru mine la rugămintea unui iubit frate, spre slava lui Dumnezeu și întărirea duhovnicească a fraților. Vă rog să mă iertați pentru tonul personal al povestirii, dar am vrut să expun evenimentele și simțămintele întocmai cum le-am trăit. Mulțumesc pentru înțelegere.)

Sursa: Revista Centrului de Unitate și A Studiului de Promovare a Valorilor noastre. Nr. l

.†. Învățăturile Sfinților Părinți .†.: Rugăciune către Maica Domnului

Rugăciunea  de dimineaţă Sfântului Grigorie Palama

către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu

 (din Apanthisma)

         Fecioară, Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce ai născut pe Dumnezeu Cuvântul cu trup; ştiu, cu adevărat ştiu, că nu se cuvine, nici se cade ca eu, cel atâta de desfrânat, cu ochi spurcaţi să văd icoana ta, a celei preacurate, a celei pururea Fecioare, a celei ce ai şi trupul şi sufletul curat şi nespurcat, şi să o sărut cu buze necurate şi întinate, sau să mă rog.

Căci cu dreptate este ca de mine, cel desfrânat, să se îngreţoşeze şi să mă urască curăţia ta. Dar fiindcă Dumnezeu, pe care L-ai născut, S-a făcut om, ca să cheme pe cei păcătoşi la pocăinţă, pentru aceasta am îndrăznit şi eu, să mă apropii de tine cu lacrimi rugându-mă.

Primeşte această mărturisire, a greşelilor mele cele multe şi grele şi o du Unuia Născut Fiului tău şi Dumnezeu, rugându-te Lui ca să fie milostiv ticălosului şi tăvălitului meu suflet. Că de mulţimea fărădelegilor mele sunt oprit a căuta spre Dânsul şi a cere iertare.

Pentru aceasta, pe tine te pun înainte solitoare şi mijlocitoare. Că multe şi mari daruri dobândind eu de la Ziditorul meu Dumnezeu, şi uitându-le pe toate, şi nemulţumitor arătându-mă, ticălosul, cu necuviinţă m-am alăturat cu dobitoacele fără de minte, şi m-am asemănat lor; fiind sărac de fapte bune, bogat de patimi, şi plin de ruşine, lipsit de dumnezeiască îndrăzneală, osândit de Dumnezeu, făcându-mă de plângere arhanghelilor, de râs dracilor, şi de urâciune oamenilor, mustrat de conştiinţă, ruşinat de lucrurile mele cele rele şi mai înainte de moarte fiind mort, şi mai înainte de judecată de sine-mi osândit, şi mai înainte de munca cea fără de sfârşit de deznădăjduire muncit.

Pentru aceea dar, numai la a ta sprijinire alerg, Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, cel ce sunt dator cu nenumăraţi talanţi; cel ce întru dezmierdări cu desfrânatele am cheltuit avuţia cea părintească; cel ce am curvit mai mult decât desfrânata; cel ce am făcut fărădelege mai mult decât Manase; cela ce m-am făcut nemilostiv mai mult decât bogatul; cela ce sunt slugă lacomă, vas al gândurilor celor rele, vistierie a cuvintelor celor urâte şi spurcate, străin de toată fapta cea bună.

Miluieşte-mă pe mine cel smerit;  milostiveşte-te spre mine cel neputincios. Mare îndrăzneală ai la Cel ce s-a născut din tine. Nimeni nu are putere precum tu, Maica lui Dumnezeu; că toate le poţi, ca ceea ce eşti mai presus de toate zidirile şi nimic nu îţi este ţie cu neputinţă, numai de vei voi.

Deci, nu trece cu vederea lacrimile mele; nu te întoarce de către suspinul meu; nu lepăda durerea inimii mele; nu ruşina nădejdea mea cea către tine. Ci cu rugăciunile tale cele de Maică, silind pe cea nesilită milostivire a Fiului tău, Cel bun şi Dumnezeu, învredniceşte-mă pe mine ticălosul şi nevrednicul robul tău, să-mi iau frumuseţea mea cea dintâi şi dintru început şi să lepăd grozăvia patimilor, să mă slobozesc de păcat şi să mă robesc de dreptate; să mă dezbrac de spurcăciunea dulceţii celei trupeşti şi să mă îmbrac întru sfinţenia curăţeniei cele sufleteşti; să mor lumii şi să viez faptei celei bune.

Călătorind eu, împreună călătoreşte cu mine; pe mare înotând, împreună înoată; priveghind, întăreşte-mă; necăjindu-mă, mă mângâie; împuţinându-mă la suflet, îmbărbătează-mă; îmbolnăvindu-mă, vindecare îmi dăruieşte; nedreptăţit fiind, izbăveşte-mă; năpăstuit fiind, îndreptează-mă; spre moarte primejduindu-mă, degrab alergând mă scoate; vrăjmaşilor celor nevăzuţi, în toate zilele de temut mă arată; ca să cunoască toţi cei ce cu nedreptate mă tiranizează, al cui rob sunt eu.

Aşa, Preabună Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, ascultă ticăloasa mea rugăciune şi nu mă ruşina de nădăjduirea mea cea către tine, ceea ce eşti după Dumnezeu nădejdea tuturor marginilor pământului.

Aprinderea trupului meu stinge-o; viforul cel cumplit din sufletul meu, potoleşte-l; mânia cea amară, îmblânzeşte-o; trufia şi mândria părerii celei deşarte, din mintea mea şterge-o; nălucirile cele de noapte ale duhurilor celor viclene şi bântuielile cele de zi ale gândurilor cele necurate, din inima mea  împuţinează-le; învaţă limba mea să grăiască cele de folos; povăţuieşte ochii mei să vadă drept faptele bune cele adevărate.

Picioarele mele îndreptează-le să alerge fără împiedicare pe calea cea fericită a poruncilor lui Dumnezeu; mâinile mele fă-le să se sfinţească ca, cu vrednicie să le ridic pe ele către Fiul Cel Preaînalt; curăţeşte-mi gura mea ca, cu îndrăzneală să-L numesc Tată pe Dumnezeu Cel Înfricoşat şi Prea Sfânt; deschide-mi urechile mele ca să audă simţitor şi gânditor cuvintele cele mai dulci decât mierea şi fagurul ale Sfintelor Scripturi, şi să vieţuiesc după dânsele întărindu-mă de tine.

Dă-mi vreme de pocăinţă, de întoarcere a gândurilor; de moartea cea năprasnă, fereşte-mă; osândit de conştiinţă fiind, izbăveşte-mă. Şi mai pe urmă de toate, fii lângă mine la despărţirea sufletului de ticălosul meu trup.

Sila cea nesuferită, lesnind-o; durerea cea nespusă, uşurând-o; strâmtoarea cea nemângâiată, mângâind-o; de faţa cea întunecată a dracilor, izbăvindu-mă; de cercarea cea preaamară a vameşilor celor din aer şi stăpânitorilor întunericului, slobozindu-mă şi zapisele păcatelor mele celor multe rupându-le, cu Dumnezeu mă împrieteneşte, şi stării Lui de-a dreapta, celei fericite, la înfricoşata judecată mă învredniceşte; şi bunătăţilor celor veşnice şi nestricăcioase, moştean pe mine mă fă.

Această mărturisire îţi aduc ţie, Stăpâna mea, Născătoare de Dumnezeu, lumina ochilor mei celor întunecaţi, mângâierea sufletului meu, folositoarea şi nădejdea mea cea după Dumnezeu. Pe care cu blândeţe primeşte-o şi mă curăţeşte de toată spurcăciunea trupului şi a duhului. Şi mă învredniceşte în veacul acesta de acum fără de osândă să mă împărtăşesc cu preasfântul şi preacuratul Trup şi Sânge al Fiului şi Dumnezeului tău; iar în cel ce va să fie, cu cina cea preadulce şi cerească a desfătării Raiului, unde este locaşul tuturor celor ce se veselesc.

Aceste bunătăţi, dobândindu-le eu nevrednicul, să slăvesc în vecii vecilor preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Fiului şi Dumnezeului tău, Cel ce primeşte pe toţi cei ce se pocăiesc din tot sufletul, pentru tine, ceea ce te-ai făcut mijlocitoare şi chezăşuitoare tuturor păcătoşilor.

Că prin tine, Prealăudată şi Preabună Stăpână, se mântuieşte toată firea omenească, lăudând şi binecuvântând pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea Cea Prea Sfântă şi de o fiinţă, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!