DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...
CUVÂNT
CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
DESPRE
P O C Ă I N Ţ Ă
Preot
Ioan
Moto: Când
un om pierde o oaie dintr-o sută, lasă pe cele 99
şi o
caută pe cea rătăcită până o găseşte. «Şi dacă a găsit-o o pune
pe
umerii săi cu bucurie şi,
sosind acasă, cheamă pe prietenii şi
vecinii
săi zicându-le: „Bucuraţi-vă împreună cu mine, că am găsit
oaia
cea pierdută. Zic vouă că aşa şi în cer va fi mai mare bucurie
pentru
un păcătos care se pocăieşte decât pentru 99 de drepţi
cărora nu le trebuie pocăinţă“» (Luca 15: 4-7).
Pocăinţa - a se pocăi - înseamnă părere de rău, odată cu
făgăduinţa de îndreptare a greşelilor
săvârşite. Pocăinţa, Spovedania
sau Mărturisirea păcatelor este una din cele 7
Sfinte Taine ale
Bisericii, care constă în mărturisirea păcatelor la preotul duhovnic. A
fost o pocăinţă şi o mărturisire care la oamenii maturi neîncreştinaţi
până atunci preceda Sfântul Botez. Atât Sfântul Ioan
Botezătorul
cât
şi Domnul Iisus Hristos şi-au început activitatea chemând la
pocăinţă prin acelaşi
îndemn: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia
cerurilor“
(Matei 3:2; Matei 4:17). Este şi o altă pocăinţă, după
Botez, pentru păcatele săvârşite în urmă şi ca o pregătire pentru
primirea Tainei
Sfintei Împărtăşanii. Cei care, în vârstă fiind,
veneau
să fie botezaţi de către Sfântul Ioan Botezătorul
(Matei 3:6; Marcu
1:5)
sau de către Apostoli (Faptele
Apostolilor 19:18), îşi mărturiseau
păcatele făcute înainte, căindu-se de ele. Taina pocăinţei are harul şi
puterea iertării păcatelor ispăşite de către Hristos ca urmare a spălării
lor prin „sângele
Lui“ care ne curăţeşte de orice păcat (1
Ioan 1:7).
Pocăinţa a început a se săvârşi ca Taină doar după Cincizecime. Cât
timp Mântuitorul
Hristos, „Care are toată puterea
în cer şi pe
pământ“ (Matei 28:18), a trăit în trup pe pământ,
El însuşi ierta
păcatele celor în sufletul cărora
observa căinţă şi lacrimi, sau pe
care
le mărturiseau. Aşa, spre exemplu, Sfântul
Apostol Petru s-a mărturisit
păcătos (Luca 5:8). Tâlharului
de pe cruce care-şi recunoaşte faptele
nelegiuite şi se căieşte apoi, rugându-se de iertare şi de
pomenire în
Împărăţia Sa, Domnul îi răspunde: „Astăzi, vei fi cu Mine în rai“
(Luca
23:41-43). După cuvântul Arhimandritului
Macarie
„Pocăinţa
este lupta cu păcatul“.
PĂRŢILE POCĂINŢEI (TAINEI SPOVEDANIEI)
Păcatele omeneşti
depăşesc 365 câte zile sunt într-un an.
Aceste
păcate sunt împărţite în:
► păcate împotriva Duhului Sfânt,
► păcate strigătoare
la cer,
► păcate împotriva celor 10 porunci,
► cele
7 păcate de moarte,
► păcate străine,
► păcate împotriva milei sufleteşti,
► păcate împotriva milei trupeşti,
► păcate împotriva celor 4 virtuţi
cardinale,
► păcate împotriva celor trei virtuţi
teologice.
Taina Spovedaniei are
patru părţi: Înfrângerea inimii,
mărturisirea păcatelor,
canonul cuvenit şi dezlegarea păcatelor.
Mărturisirea păcatelor cu înfrângerea
inimii sau durerea inimii este o
condiţie esenţială dar mai trebuie să mai
aibă 10 însuşiri şi anume:
1. Să fie simplă şi scurtă, să nu spui cuvinte deşarte,
povestiri
şi
basme.
2. Să fie smerită, să recunoşti că eşti păcătos.
3. Să fie adevărată, fără minciună şi încercarea de a justifica
păcatul, să nu spui mai puţine păcate decât ai făcut şi nici mai
multe,
ci numai pe cele pentru care te mustră cugetul. Şi pururea
să te osândeşti numai pe tine.
4. Mărturisirea să fie cât mai grabnică, adică cum ai păcătuit
să şi alergi la duhovnic.
5. Să fie cu ruşine adică să te smereşti şi să te căieşti că ai
mâhnit
pe Dumnezeu şi ai vătămat sufletul tău şi al aproapelui
tău. Pentru că ruşinea este o parte a pocăinţei.
6. Mărturisirea să fie întreagă, adică să nu ascunzi nimic ca să
mai
spui altui duhovnic.
7. Să fie lămurită prin cuvinte înţelepte
şi aşezate.
8. Să fie tainică, să nu audă altcineva, căci
cine destăinuieşte
taina
altuia păcătuieşte greu.
9. Mărturisirea să fie tânguitoare, cu
lacrimi şi întristare în
inimă, cu ură împotriva păcatului,
cu hotărâre să nu-l mai faci. Să
fugi
de locul şi persoana cu care ai căzut
în păcat. Iar de nu vei
face
aşa, pocăinţa ta nu este adevărată şi nici primită de
Dumnezeu.
10.
Trebuie să fii gata de primirea canonului, şi să-l faci cât
mai
grabnic. Iar dacă ai uitat să te spovedeşti pentru vreun
păcat de moarte din nepăsarea
ta, nu eşti desăvârşit iertat.
În „Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur“, găsim
scris
aşa: „Înainte de a merge la spovedanie, cercetează-ţi
conştiinţa ta
mult şi
vezi că sunt
greşeli
mici care de multe ori
pot
deveni mai vătămătoare
ca cele mari. Scrie clar tot ce ai
greşit, caută un
preot duhovnic iscusit şi nu
lesne iertător,
căci niciun duhovnic înţelept
nu va nesocoti Canoanele
Sfinţilor Părinţi. Şi mărturisindu-te, cere singur canonul
cuvenit
şi fă-l îndată, căci nu-ţi ştii ceasul morţii.
Dacă îţi dă
voie
să te împărtăşeşti, încă nu
te grăbi,
că foc este şi arde“.
SFINŢII PĂRINŢI
DESPRE POCĂINŢĂ
● „Dacă n-ar fi pocăinţa n-ar fi nici cei ce se mântuiesc“
(Avva
Isaia).
● „A nu-ţi recunoaşte păcatele înseamnă să ţi le înmulţeşti.
Cel
ce păcătuieşte şi se laudă cu păcatul păcătuieşte de două ori.
Este
de condamnat nu atât săvârşirea păcatului cât neruşinarea
de
după păcat“ (Sfântul Ioan Gură de
Aur).
● „Dacă sufletul se va învinovăţi
înaintea Domnului,
Domnul
îl va iubi“ (Avva Pimen).
● „Cel ce este nemulţumit de sine însuşi se
află pe calea cea
bună şi poate să aştepte iertarea păcatelor“
(Fericitul Augustin).
● „Cine se îndreptăţeşte se desparte de pocăinţă“ (Avva
Isaia).
● „Nimeni nu este atât
de bun şi de milostiv ca Domnul; dar
pe
cel ce nu se pocăieşte nici El nu-l iartă“ (Sfântul
Marcu Ascetul).
● „Dumnezeu care e
Sfânt, Unul, Fără de păcat, n-a cruţat
pentru
tine pe Fiul său Unul născut, iar tu, un păcătos care nu te
pocăieşti, nu ai milă de tine însuţi?“ (Sfântul Efrem Sirul).
● „Vezi să nu-ţi pui pocăinţa în minte de abia atunci când nu
va
mai fi vreme şi loc decât numai pentru deznădejde“
(Sfântul
Isidor
Pelusiotul).
● „Socoteşte postul drept armă, rugăciunea - perete şi
lacrimile
- baie“ (Sfântul Nil Sinaitul).
● „Dumnezeu de obicei se
întoarce nu atât din faţa
celor ce
păcătuiesc cât din faţa
celor ce făcând păcatul nu se întristează“
(Sfântul
Ioan Gură de Aur).
● „De va cădea cineva în vreo greşeală şi nu se va întrista pe
măsura ei atunci uşor va
cădea în aceeaşi
cursă“ (Sfântul Marcu
Ascetul).
● „Plânsul tău să corespundă cu păcatele tale. Dacă a ta
cădere nu este mare, îţi
sunt de ajuns lacrimile. Dacă căderea ta
este
mare, plânsul să-ţi fie un râu de lacrimi. Dar dacă eşti curat
împrumută-ţi lacrimile altuia şi
plângi pentru fratele tău.
Însă,
de-am
plânge noi măcar şi numai pentru păcatele
noastre“
(Sfântul
Ioan Pustnicul).
● „Fericit este omul pe
care îl vei certa, Doamne, şi
prin
legea
Ta îl vei învăţa pe el, ca să-l linişteşti pe el în zile rele...
(Psalm
93: 12-13).
♦ Sfântul Chiril al
Ierusalimului afirmă datoria păcătoşilor de
a se pocăi şi sarcina preoţilor, succesori ai Sfinţilor
Apostoli, de a-i
ierta sau excomunica.
El spune că: „timpul
de faţă este
timpul
mărturisirii“.
♦ Sfântul Epifaniu admite
o singură renaştere, o singură
Pocăinţă perfectă care e Botezul. Dacă totuşi cineva mai păcătuieşte
după Botez, uşa mântuirii nu este închisă pentru el, având putinţa
curăţirii prin Pocăinţă.
♦ Sfântul Ioan Scărarul, în cartea sa „Scara“, la a patra treaptă
a suirii spre cer
scrie că: „Fără Spovedanie
nu este iertare de
păcate“.
♦ Sfântul Atanasie
Sinaitul, patriarhul Antiohiei, vorbind despre
pregătirea demnă pentru Cuminecare
prin Spovedanie, spune:
„Mărturiseşte-ţi lui Dumnezeu, prin preot, păcatele
tale“.
♦ Sfântul Ioan
Damaschin scrie: „Pocăinţa este întoarcerea,
prin
asceză şi
osteneli, de la starea cea contra naturii la starea
naturală şi de la diavol la Dumnezeu“. După acelaşi Sfânt Părinte,
Pocăinţa are un caracter curăţitor ca şi Botezul. Primul
botez a fost
prin potop, al
doilea prin mare şi nor, al
treilea cel prin Lege, al
patrulea
a fost botezul pocăinţei Sfântului Ioan Botezătorul,
al
cincilea
Botezul Mântuitorului, al şaselea prin Pocăinţă şi lacrimi, al
şaptelea
prin sânge şi mucenicie.
♦ Sfântul Ioan Gură de Aur, încă înainte
de a se preoţi, spune
despre Pocăinţă, întemeiat pe texte şi pilde biblice: -
Nabucudonosor,
Ahab, Manase, David, Onisim, fiul risipitor,
incestuosul,
ninivitenii - şi cele mai mari păcate, spovedite cu
lacrimi
urmate de îmbunătăţirea vieţii.
Iată ce
mare este virtutea
Pocăinţei“.
♦ Sfântul Grigorie de
Nazianz numeşte Pocăinţa „Botezul
lacrimilor“.
♦ Sfântul Grigorie al
Nyssei urmând învăţătura Sfinţilor Părinţi
despre Pocăinţă se adresează penitenţilor şi-i cheamă la tratament
duhovnicesc. El spune
că preotul se întristează de păcatul fiului său
duhovnicesc, aşa cum s-a întristat Iacob la vederea hainei iubitului
său fiu Iosif. Trebuie să vă încredeţi în cel ce v-a născut în Dumnezeu
mai mult decât în cei
ce v-au născut trupeşte. Descoperiţi-i cu
îndrăzneală secretele cele mari,
descoperiţi-i tainele sufletului vostru,
precum se descoperă doctorului rănile cele mai secrete. El va
purta
grijă de sănătatea voastră.
♦ Sfântul Efrem Sirul spune:
„Omul, prin păcat,
îşi ia pe
umeri
sarcini grele de purtat, dar toate le poate uşura prin
Pocăinţă. Că întru noi (preoţii) este a lega şi a
dezlega. Iar a lui
Dumnezeu
este a ierta celor ce cad înaintea Lui. Păcatele
prin
Pocăinţă se
curmă. Prin Pocăinţă ajungem
în societatea sfinţilor,
căci Pocăinţa este călătorie prin uşa cea
strâmtă, spre viaţa de veci.
Vremea
Pocăinţei este viaţa pământească.
Aici şi acum să ne
pocăim“.
♦ Sfântul Atanasie cel
Mare spune: „Toate păcatele săvârşite
după Botez se iartă prin
Pocăinţă. După cum
omul botezat de preot
se
luminează prin
harul Duhului Sfânt, tot astfel acela care se
mărturiseşte în
Pocăinţă primeşte de la preot
iertarea prin harul lui
Hristos“.
♦ Sfântul Vasile cel
Mare zice: „Pocăinţa nu trebuie să
înceteze
în cursul întregii vieţi, căci cine este fără de păcat? În
toată clipa păcătuim, dacă nu cu
fapta apoi cu cuvântul, dacă nu
cu
cuvântul apoi cu gândul.
Oricât
de mici sunt păcatele,
ele pătează conştiinţa, iar
conştiinţa
trebuie să fie
mereu curată.
Dacă trebuie
să fie păstrată
în
curăţenie,
dar totuşi
zilnic se pătează, atunci în toată ziua
trebuie
să o şi
curăţim.
Toţi păcătuim,
toţi avem nevoie de Pocăinţă,
totdeauna“.
CUM
POATE SĂ AIBĂ LOC POCĂINŢA?
Pocăinţa poate avea loc aşa cum se întâmplă când
un om ajunge
într-o cameră întunecată, care deodată este luminată de razele soarelui.
Cât a privit camera
în întuneric, i se părea într-un anume fel, adică
multe din cele aflate
acolo nu le vedea, şi nici nu presupunea că se află
acolo. Multe lucruri şi le închipuia altfel de cum erau de fapt. Trebuia
să se mişte cu grijă, întrucât nu ştia
unde se află obstacolele, dar iată,
camera se luminează, el vede totul limpede şi se
mişcă liber.
Acelaşi lucru se petrece în viaţa
duhovnicească. Când suntem
cufundaţi în păcate iar mintea noastră este ocupată numai cu grijile
lumeşti, nu luăm aminte la starea
sufletului nostru. Suntem nepăsători
la starea noastră lăuntrică şi mergem neîncetat pe o cale greşită, fără
să ne dăm seama de asta. Dar iată o rază a luminii dumnezeieşti
pătrunde în sufletul nostru. Câtă murdărie vom vedea atunci în noi
înşine! Cât neadevăr,
câtă minciună! Vom înţelege limpede că
mergeam pe căi greşite. Şi vom înţelege clar care-i calea cea
bună.
POCĂINŢA TREBUIE SĂ FIE DIN TOATĂ INIMA
Un frate l-a întrebat
pe Avva Pimen zicându-i: „Am săvârşit un
păcat mare şi aş vrea să mă pocăiesc trei ani“. Bătrânul i-a zis: „E
mult“.
Fratele i-a zis iarăşi:
„Îmi va fi de ajuns un an?“ Bătrânul i-a
răspuns din nou: „E mult“. Cei
care erau de faţă au întrebat: „Dar
dacă se va pocăi
patruzeci de zile?“ Bătrânul
a replicat: „E mult“. Şi
apoi a adăugat: „Eu zic că dacă un
om se pocăieşte din toată inima,
şi-şi făgăduieşte
să nu mai facă acel păcat,
Dumnezeu îl primeşte
chiar
în trei zile“. Convorbirea va fi fost teoretică. Se
vede aceasta din
faptul că erau de faţă şi alţii. Bătrânul era întrebat cu
scopul de a
dezlega unele din
nedumeririle ucenicilor. Şi iată că, în cel mai biblic
înţeles al pocăinţei, accentul este pus pe intensitatea pocăinţei.
Nici
în trei ani, nici
într-un an, ci „din toată inima“.
Cele trei zile sunt,
desigur, doar o măsură simbolică ca să se vadă cât de neimportant
rămâne timpul în raport cu intensitatea căinţei inimii.
UN
MODEL DE POCĂINŢĂ
Din cartea
Arhimandritului Heruvim Karambelas, „Părinţi
contemporani
de la Sfântul Munte Athos“ (volum 1), prezentăm ca un
model de pocăinţă viaţa Părintelui Elias Panagulakis.
S-a născut în Kalamata în 1873. A primit puţină învăţătură, doar cât
să poată citi şi scrie. Până la 30 de ani a cântat
la instrumente muzicale
şi ţinea o cârciumă lângă Biserica Sfântul Nicolae. Toţi
trântorii şi
vagabonzii oraşului se adunau aici. El era şeful
şi avea o puternică
influenţă asupra lor. Trăia o
viaţă desfrânată şi împrăştiată,
nerespectând şi netemându-se de nimeni. În 1902, unul dintre prietenii
lui apropiaţi a murit. Panagulakis s-a dus la înmormântare şi a urmărit
cu mare atenţie sfânta slujbă.
Expresia: „A trecut din moarte la viaţă“
(Ioan
5:24) l-a tulburat şi, tremurând,
l-a întrebat pe preot dacă mai
există o altă viaţă după moarte. Acesta l-a
învăţat adevărurile credinţei
ortodoxe,
catehizându-l. Panagulakis era deja prizonier al harului
dumnezeiesc. Îngrozit
de destrăbălările sale anterioare s-a dus la un
preot, la ieromonahul
Glimanos, de la mănăstirea Velanidia,
mărturisindu-şi păcatele cu zdrobire de inimă şi
hotărându-se să ducă
pe viitor o viaţă creştină model. După care şi-a vândut cârciuma şi
toate ale sale şi şi-a acoperit camera cu perdele
negre. I-a vizitat pe cei
cărora le greşise în trecut, le-a cerut
iertare în genunchi şi a îndreptat
toate nedreptăţile făcute mai înainte. În cele
din urmă s-a hotărât să se
facă ascet. Mai întâi s-a dus la Mani, unde a rămas câteva luni, după
care s-a întors la
Kalamata, aşezându-se într-o chilie de
lângă capela
schitului „Sfânta
Ana“. Puţin mai târziu s-a mutat
într-o chilie de
lângă cimitirul oraşului.
Acolo, fără să fie tuns călugăr, a trăit 15 ani
în asceză aspră, postind şi rugându-se. S-a abţinut
cu totul de la carne,
peşte, ouă şi lapte, gustând ulei
numai sâmbăta şi duminica.
Miercurea şi vinerea nu mânca absolut nimic. Nu avea pat, ci dormea
foarte puţin pe o scândură aşezată pe pământ. Deoarece alţi
tineri,
atraşi de exemplul lui, au început să vină să locuiască cu el, a mai
construit câteva
chilii mici cu banii primiţi de
la nişte creştini
evlavioşi. Uşile acestor chilii erau aşa de strâmte, încât nu puteai intra
decât în dungă. În fiecare duminică şi sărbătoare o mulţime de creştini
se adunau în chilia
lui Panagulakis, iar el propovăduia
cuvântul lui
Dumnezeu. În încăperea simplă în care predica era
atârnat un schelet
uman, ca o continuă amintire pentru cei ce ascultau, că totul
este
deşertăciune în această lume. Predicile lui Panagulakis erau simple şi
nemeşteşugite, dar ieşeau dintr-o inimă aprinsă de dragoste pentru
Hristos şi au renăscut o mulţime de suflete. Acest ascet lipsit de
învăţătură avea ucenici tineri
care au ajuns mai târziu mari lucrători
ai
Evangheliei.
Panagulakis nu împlinise încă 45
de ani când a fost lovit
de o formă gravă de tuberculoză. A adormit întru Domnul în ianuarie
1917, lăsând în urma sa mulţi
fii duhovniceşti şi renumele unui bărbat
sfânt.
Un om cu credinţă în Dumnezeu se va lepăda
de sine, adică de
duhul lumii şi astfel având duhul lui Hristos şi
dispreţuindu-se pe sine
atunci când păcătuieşte cu sau fără voie va ajunge la prihănirea
de
sine, la înfrânare şi la ascultare de cei mai mari iar aceste două virtuţi
duc la smerenie. Un
om credincios va avea frică de
Dumnezeu, se va
pocăi iar pocăinţa îi va aduce ascultarea, înfrânarea şi gândul la
moarte care duc la
smerenie, iar lacrimile la rugăciune
curată. Omul
cu nădejde în Dumnezeu va avea dragoste şi
pocăinţă. Dragostea
atrage după sine înstrăinarea de tot ce este rău, neplăcut lui
Dumnezeu. Înstrăinarea atrage după sine
tăcerea iar tăcerea duce la
rugăciune curată.
„Sufletul
tău şi pământul, deopotrivă sunt grădină,
Unde,
orişice sămânţă prinde iute rădăcină;
Deci,
cum vrei tu în grădină, pui: cucută de otravă
Sau
crini albi, a căror vrajă te ridică până-n slavă“.
(Vasile Militaru)
Cel ce se pocăieşte trebuie să-şi mărturisească păcatele
chivernisitorului
tainelor lui Dumnezeu, adică preotului
său duhovnic,
iar nu oricui se va
întâmpla. Scopul iubirii dumnezeieşti
faţă de cei
păcătoşi este vădit prin cuvintele lui
Dumnezeu prin gura proorocului:
„Spune-le:
Precum este adevărat că Eu sunt viu, tot aşa
este de
adevărat că Eu nu
voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se
întoarcă de la calea sa şi să fie viu. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la
căile voastre cele rele!“ (Iezechiel 33:11). Deoarece
mijloacele de
îndreptare trebuie să fie potrivite cu păcatul
şi să se aducă roade
vrednice de pocăinţă, după cele ce sunt scrise: „Faceţi, dar, roade
vrednice
de pocăinţă“ (Luca 3:8), ca nu cumva lipsind roadele,
să fim
loviţi de ameninţare, căci s-a zis: „Orice pom care nu face roadă
bună se taie şi se
aruncă în
foc“ (Luca 3:9). De aceea mărturisirea
păcatelor să se facă înaintea acelora cărora
le este încredinţată
iconomia tainelor lui
Dumnezeu. Aşa ştim că din vechime cei ce se
pocăiau la fel făceau înaintea Sfinţilor. În Evanghelie e scris că-şi
mărturiseau păcatele lui Ioan Botezătorul (Matei 3:6), iar mai târziu
înaintea Apostolilor,
care îi şi botezau (Faptele Apostolilor 19:18).
Dumnezeu îl cheamă pe om la veşnicie. Iată Dumnezeu spune prin
cuvântul proorocului:
„Că două rele a făcut
poporul Meu: pe Mine,
izvorul
apei celei vii, M-au părăsit, şi şi-au săpat
fântâni sparte care
nu
pot ţine
apă“ (Ieremia
2:3).
Sunt poticneli din
care cu anevoie omul se ridică şi
deznădejde
din care cu anevoie
iese omul. Cele nouă Fericiri rostite de
Mântuitorul nostru
Iisus Hristos (Matei 5: 1-12), sunt tot atâtea trepte
către desăvârşire. Fericirile sunt calea pocăinţei. Pocăinţa este o cale
pe care o numim
anevoioasă şi ea este calea cea îngustă,
este cu
răstignire şi cu durere. Psalmul
50, care este un psalm de pocăinţă, cu
atâta putere este
scris şi un asemenea sentiment de pocăinţă se află în
el încât şi acum, când îl citeşte
cineva, vrăjmaşul neamului omenesc,
diavolul, tremură şi se înspăimântă, nesuferind puterea lui.
POCĂINŢA ESTE ÎNTOARCERE
DE
LA MOARTE LA VIAŢĂ
Chipul îl avem în
noi, dar asemănarea unde este? Pocăinţa este
întoarcere de la
moarte la viaţă. Pocăinţa începe numai în măsura în
care avem harul
Duhului Sfânt, fiindcă omul, fiind în
întuneric şi
necunoscând lumină, nu ştie ce este lumina, dar nici
întunericul.
Numai în măsura în care lumina harului deschide înţelegerea inimii
omului, omul este în
stare să vadă mai întâi întunericul
în care zace.
Numai văzând diferenţa între lumina adevărată şi întuneric putem
spune că vedem în cât întuneric zăcem.
„Viaţa nu-i decât o carte, cuprinzând atâtea file
Câte-n
cartea-I scris-a Domnul ale vieţii
tale zile...
Filele-i
sunt însă albe, să scrii numai tu pe ele,
Ori
cu slove de-ntuneric, ori cu slovele de stele;
Şi,
cum poate fiecare cartea vieţii să şi-o scrie:
Ori
în moarte se afundă, ori trăi-va-n veşnicie!“
(Vasile Militaru).
FILE
DIN PATERICUL EGIPTEAN
DESPRE
POCĂINŢĂ
Unui frate care căzuse în păcat, i s-a arătat satana şi i-a zis: „nu
eşti creştin?“
Iar fratele i-a răspuns:
„orice sunt, tot sunt mai bun
decât
tine“. Iar satana i-a zis: „îţi spun ţie, că te duci la chinuri“. Şi
a zis fratele: „Nu
eşti tu nici judecătorul meu, nici Dumnezeul
meu“.
Şi văzând că n-a putut birui, satana s-a dus, în timp ce fratele
s-a pocăit înaintea lui Dumnezeu în chip curat şi s-a făcut iscusit.
Spuneau părinţii despre un bătrân că îi ziceau gândurile:
„Lasă
astăzi că mâine
te vei pocăi!“ El
le răspundea: „Astăzi mă voi
pocăi
şi
mâine fie voia lui Dumnezeu“.
Un bătrân s-a dus odată într-o
cetate să-şi vândă vasele şi din
întâmplare a şezut la poarta unui om bogat, care trăgea să moară. Şi
şezând,
a luat aminte şi a văzut nişte bărbaţi negri, înfricoşători,
călări pe cai negri şi având în mâinile lor tobe de foc. Ajungând la
poartă, au lăsat caii afară, iar ei au intrat înăuntru
şi văzându-i,
muribundul a strigat
cu glas mare: „Doamne, miluieşte-mă şi îmi
ajută!“ Au zis lui aceia: „Acum când a apus soarele, ţi-ai adus
aminte
de Dumnezeu? Pentru ce, când strălucea
ziua, nu L-ai
căutat? Acum nu mai e nădejde
de mântuire, nici mângâiere“. Şi
aşa, cu sila smulgându-i sufletul, s-au dus.
Un frate, fiind stăpânit de mâhnire, l-a întrebat pe un bătrân:
„Ce
voi face, că-mi zic gândurile că fără de vreme m-am lepădat
de
lume şi nu pot să mă mântuiesc“. Şi
i-a răspuns bătrânul: «Dacă
nu
putem să intrăm în „Pământul
Făgăduinţei“,
mai de folos este
să ne rămână oasele în pustie, decât să ne
întoarcem în Egipt».
Doi fraţi după trup s-au lepădat de lume. Unul şezând
în muntele
Eleonului, într-una
din zile aprinzându-se tare la inimă de
umilinţă s-a
pogorât în Sfânta
Cetate. Şi mergând la judecător
i-a mărturisit
păcatele sale după care
i-a spus: „pedepseşte-mă după pravilă!“
Judecătorul minunându-se a socotit în sine şi i-a zis fratelui: „cu
adevărat, omule, de vreme ce tu singur ai mărturisit, nu îndrăznesc
să te judec mai înainte de Dumnezeu, căci poate că El
te-a iertat“.
Şi
mergând fratele şi-a pus fiare la picioare şi la gât şi s-a încuiat întro
chilie. Dacă mergea cineva şi-l
întreba cine i-a pus acele fiare,
răspundea: „Judecătorul!“ Mai înainte de moarte cu o zi, venind
îngerul la el au căzut fiarele de pe el numaidecât. A doua zi venind
slujitorul şi întrebându-l cine i-a dezlegat fiarele a răspuns fratele:
„Cel
ce mi-a dezlegat păcatele“. Căci mi S-a arătat ieri zicându-mi:
„pentru
răbdarea ta dezlegatu-s-au toate păcatele tale“. Şi
S-a atins
cu degetul de fiare şi îndată au căzut. Acestea zicând, fratele degrabă
a murit.
OSTENIŢI-VĂ ŞI POCĂIŢI-VĂ !
Iată ce cuvânt ziditor de suflete găsim
în Patericul Sarovului
despre osteneală şi pocăinţă.
„Să nu ne lenevim. Să nu
amânăm săvârşirea faptelor bune, să
ne rugăm zilnic. Să aşteptăm întotdeauna fiind pregătiţi să auzim
glasul trâmbiţei. Până când viaţa acestui veac nu se va sfârşi şi
sufletul nu se va despărţi de trup, să ne grăbim fără de lene să
dobândim prin fapte
virtuţile, bucuria nesfârşită, liniştea necontenită
şi
împreună cu îngerii şi cu toţi sfinţii să-L lăudăm neîncetat pe
Dumnezeu. Să nu ne îngrijim de satisfacerea plăcerilor
trupeşti, căci,
ce vom primi bun de la
trup? Acum cât mai avem timp, să nu ne
lenevim în săvârşirea celor trebuitoare
sufletului. Viaţa noastră este
trecătoare şi se scurge repede, precum
fumul în văzduh. Viaţa
omului este ca norul
ce se ridică de la pământ spre cer. Deci,
osteniţi-vă şi pocăiţi-vă. Asemănătoare şi minunate sunt şi cuvintele
Sfântului Vasile cel
Mare care ne îndeamnă să nu fim nepăsători şi
leneşi căci şi marii Sfinţi, Părinţi înduhovniciţi şi Sfintele muceniţe
în ceasul cel straşnic al morţii nu scapă de durerile chinuitoare ale
despărţirii sufletului de trup, de
încercările celui rău. De aceea, dacă
toţi drepţii trec prin chinuri în
ceasul morţii, noi, cei pătimaşi şi
păcătoşi, cum vom evita aceste chinuri? Şi ce
ajutor vom avea dacă
în fiecare clipă Îl supărăm pe Dumnezeu şi nu
ne îngrijim de
mântuirea sufletului
nostru?“
Sfântului
Grigorie Teologul, spune că pocăinţa are, două
feţe. Ea priveşte la
cele trecute şi la cele viitoare; la cele trecute
ca să-ţi plângi păcatele
săvârşite; la cele viitoare ca să nu le mai
faci.
Cel ce sădeşte pomii şi iarăşi îi smulge nu va culege roade
din sădirea sa.
Sfântul
Ioan Scărarul ne
îndeamnă să fugim de locurile
care
ne dau prilejul să cădem în păcat. Pentru ce Maria
Egipteanca nu s-a
întors de la Ierusalim, unde s-a pocăit
de viaţa ei
păcătoasă de mai înainte, în Egipt, ci s-a dus în pustietatea de
dincolo de Iordan?
Pentru că înainte de a fi ajuns în Egipt ar fi
trebuit să se întâlnească cu
lucrurile de mai înainte care ar fi dus la
trezirea păcatului. Omul ce se află aproape
de cauzele păcatului se
aseamănă cu cel ce stă pe marginea unei gropi adânci şi vrăjmaşul îl
aruncă acolo unde vrea. Chibritul din ce se aprinde ? Din atingere şi
frecare. Tot aşa şi inima noastră iubitoare de păcat
nu se poate să nu
se robească când i se descoperă prilejuri
de păcat. Cad stâlpii şi
făcătorii de minuni, după cum vedem din istorie; ce să mai
aşteptăm
dar de la trestiile
frânte?
Sfântul
Apostol Pavel a plâns zi şi
noapte, 3 ani de zile,
îndreptând lipsurile
altora (Faptele Apostolilor 20:31), iar noi nu
plângem
nici pentru păcatele noastre. Avva Arsenie spune
că
cine
nu plânge aici pentru sine acela va plânge veşnic
acolo.
Noi suntem veşnici, dar depinde de noi unde ne vom petrece
veşnicia. Să avem mereu în minte
cuvintele spuse de Însuşi
Mântuitorul nostru
Hristos: „De nu vă veţi întoarce şi nu
veţi fi ca
pruncii,
nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor“ (Matei 18: 2-3).
Iubiţi credincioşi,
Pocăinţa este unul din mijloacele
pe care Biserica Mântuitorului
le pune la îndemâna
creştinilor pentru a se curăţi de
întinăciunea
păcatelor. Cu alte cuvinte este o cale de curăţire sufletească.
După
cum microbii bolilor
otrăvesc trupul, la fel microbii păcatelor
otrăvesc
sufletul omului şi după cum trupul nu se
poate împăca cu boala, la fel
sufletul nu se poate
împăca în nici un chip cu otrava păcatului.
Leacul
de curăţire şi ispăşire a păcatului este Pocăinţa. Pocăinţa este Taina în
care Dumnezeu iartă prin preotul duhovnic păcatele
creştinilor care se
căiesc sincer şi le mărturisesc înaintea preotului. Pocăinţa este după
Sfântul Ioan
Damaschin, întoarcerea dintru cel afară de
fire, la cel
după fire, şi de la diavol la Dumnezeu
prin nevoinţă şi osteneală.
Pocăinţa ca Taină a fost anunţată şi instituită de către Mântuitorul
care a vestit-o
atunci când a spus Sfântului Apostol Petru: „Şi îţi voi
da
cheile împărăţiei cerurilor şi
orice vei lega pe pământ
va fi legat
şi în
ceruri şi orice vei dezlega pe
pământ va fi dezlegat şi în ceruri“
(Matei
16:19). De asemenea a anunţat
Pocăinţa ca Taină, atunci când
le-a spus tuturor
Apostolilor Săi: „Adevărat, adevărat,
grăiesc vouă
oricâte
veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în
cer şi oricâte veţi
dezlega
pe pământ vor fi dezlegate şi în cer“ (Matei 18:18) şi a
instituit-o după Învierea Sa, ca pe una din roadele Învierii Sale, când
arătându-se Apostolilor Săi,
le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi
ierta
păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi“
(Ioan
20: 22-25). Alături de post şi rugăciune, Pocăinţa este un mijloc
pe care Dumnezeu ni
l-a dat ca să ne putem îndrepta şi să ne arătăm
înaintea feţei Sale ca fii iubitori şi
ascultători. Trebuie să ne
pocăim
pentru că ştim că suntem păcătoşi. Cu voie sau fără de voie, cu ştiinţă
sau cu neştiinţă, toţi greşim în faţa lui Dumnezeu, toţi călcăm
poruncile sale. Pocăinţa marchează o etapă hotărâtoare în creşterea
duhovnicească. Ea se produce în viaţa
omului fie atunci când, brusc,
ca o străfulgerare, înţelege
semnificaţia hotărâtoare a credinţei pentru
soarta lui veşnică, ca şi pentru viaţa de zi cu zi, fie că se leapădă de
necredinţa sa de mai înainte sau de erezie, când îşi dă seama de marele
păcat pe care l-a făcut
lepădându-se de credinţa
creştin ortodoxă.
Pocăinţa se manifestă de asemenea ori de câte ori, mai apoi, omul
simte că a păcătuit cu fapta, cu cuvântul ori cu gândul.
„Eu mă pot pocăi în ceasul morţii!“, spun
unii. Cu o
asemenea
pocăinţă s-ar putea să ne ducem în iad. Dacă nu
aducem
pocăinţă decât pe patul morţii,
atunci putem spune că nu
noi părăsim păcatele, ci ele ne părăsesc pe noi. Trebuie să ne
temem
ca la cel neputincios să nu fie şi pocăinţă neputincioasă,
iar
la muribund - pocăinţă moartă.
În ceasul morţii nu mai ai putere să faci
binele, dacă nu l-ai făcut
în vremea vieţii. După cum este îndoielnic
pentru cei ce plutesc pe
ape, dacă vor fi salvaţi când se află la gura unei prăpăstii, tot aşa de
îndoielnică este mântuirea pentru un păcătos când acesta se află la
porţile sau gura morţii.
Când dar vom fi mai buni? Să ne
îndreptăm cât
mai este timp! Un peşte, fiind încă în
apă, dacă rupe plasa în care a
fost ademenit şi înoată spre adâncul apei,
atunci el e salvat. Dar dacă
plasa a fost scoasă pe malul uscat atunci nu mai este pentru el vreo
salvare. Tot aşa şi noi, ne putem salva atâta
vreme cât ne aflăm în
viaţa de aici, până când
mai avem putere şi putinţă să aruncăm de pe
noi greutatea păcatelor şi să moştenim veşnica mântuire.
Trebuie să lucrăm cât este ziuă, cât este viaţa de
acum, căci de va
veni noaptea, adică moartea, atunci nimeni nu mai poate lucra. Dacă
am călcat poruncile lui Dumnezeu, ne-am murdărit haina de la botez.
Să imităm pocăinţa lui David şi a altor Sfinţi, să arătăm prin tot felul
de fapte şi cuvinte o adevărată pocăinţă, pentru a atrage asupra noastră
darul Duhului Sfânt,
strigând din tot sufletul, cât mai des posibil:
DESCHIDE-MI
UŞILE POCĂINŢEI, DĂTĂTORULE DE
VIAŢĂ!
Bibliografie: Biblia,
E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Viaţa părintelui
Nicodim Măndiţă,
vol.1, Editura
Agapis, Bucureşti, 2005; Arhim. Heruvim
Karambelas, Părinţi duhovniceşti
contemporani
de la Muntele Athos, Editura Deisis, Sibiu, 1997; Sfântul
Vasile cel Mare,
Sfântul Pahomie şi Sfântul Casian, Rânduielile vieţii monahale, Editura Sofia, Bucureşti,
2005; Patericul
Sarovului, Editura Egumeniţa,
Galaţi, 2005; Preot Ilarion Felea, Pocăinţa,
Editura Scara, Bucureşti, 2000; Filotei Zervakos, Sfaturi, minuni şi rugăciuni, Editura Sofia,
Bucureşti, 2005; Sfântul Nectarie din Eghina, Despre pocăinţă şi spovedanie, Editura
Egumeniţa, Galaţi, 2004.
Completare
la cateheza despre pocăinţă
EXISTĂ PATRU FELURI DE OAMENI
● Primul fel de
oameni sunt aceia care nesocotesc calea ce duce
către cer. Nici nu sunt interesaţi să afle despre ea, deoarece sunt
aplecaţi pe deplin către
cele pământeşti şi trecătoare.
● Al doilea fel sunt
oamenii care preferă să urmeze calea cea lată
ce duce la pierzare,
pentru că nu vor să se ostenească, să se
necăjească, să postească, să se roage. Iubesc mai mult odihna şi
plăcerile trupului, sunt leneşi şi indiferenţi, iubitori de desfătare,
iubitori de trup,
robi ai pântecelui.
● Al treilea fel sunt
oamenii care doresc şi vor să urmeze calea
către cer, dar sunt lipsiţi de
călăuză. Mulţi care au vrut să păşească pe
această cale, fără un îndrumător potrivit, au pierdut
drumul, au pierdut
direcţia cea bună şi au căzut în prăpăstii şi s-au sfârşit. Alţii au căzut
între tâlhari, adică între demonii cei vicleni, şi,
fiind răniţi de aceştia
au murit.
● Al patrulea fel sunt
oamenii puţini şi aleşi, care cu credinţă şi
frică de Dumnezeu au trăit, căutând şi găsind îndrumătorul
duhovnicesc, cu
discernământ, şi călăuziţi de acesta au păşit cu
siguranţă pe calea cea strâmtă şi
plină de întristări şi au ajuns în ceruri.
CELE
7 SURLE
Dumnezeu cheamă pe oameni la pocăinţă prin 7 surle, aşa
cum
putem citi în Cărarea Împărăţiei (pag. 81-126).
1.
Dumnezeu ne cheamă mai întâi prin glasul conştiinţei -
glasul lui Dumnezeu
din adâncul fiinţei noastre.
2.
Cine nu ascultă de glasul conştiinţei îi rânduieşte
Dumnezeu
chemarea prin cuvânt. Domnul Iisus Hristos a fost
primul care a chemat
prin cuvânt. Acum chemarea o face prin glasul
preoţilor, prin predica preoţimii.
3. Mulţi nu ascultă de chemarea prin
cuvânt. Acestora le
rânduieşte Dumnezeu chemarea prin necazuri: boli, suferinţă,
diferite.
4. Dacă nu le auzi şi nu le înţelegi pe acestea, atunci Dumnezeu
rânduieşte chemarea patra: războiul şi te cheamă cu tunul.
5. Unii
nu aud nici acest glas şi atunci Dumnezeu rânduieşte
necazuri mai presus
de fire: cutremure, desfacerea pământului,
erupţia vulcanilor, uragane, diluvii (revărsări mari de ape).
6. A şasea chemare sau surlă este
prin anarhia şi ateismul din
vremea
lui Antihrist şi cine trece prin această încercare şi rămâne
drept credincios este
mântuit.
7. Şi mai este chemarea a şaptea:
Chemarea la Judecata
Universală.
CUVÂNT
AL SFÂNTULUI EFREM SIRUL DESPRE
POCĂINŢĂ
Sfântul
Efrem Sirul se transformă ad-hoc în avocat al
neputinciosului om,
chemând la bară POCĂINŢA, care realizează o
admirabilă pledoarie pe lângă Dumnezeu.
Şi a început (POCĂINŢA)
să pună cuvânt pentru omenire
zicând: Stăpâne, ştii omul pe care L-ai
zidit, că din tină L-ai făcut şi are fire neputincioasă. Că dacă nu va
dormi în fiecare
noapte, nu poate să fie viu. Dacă nu va mânca în
fiecare zi, nu va
birui. În vreme de iarnă răceşte, vara se arde. Seara
nu vede, noaptea nu
cutează să umble. Dacă aleargă slăbeşte. Dacă se
va linişti se întunecă la
minte. Dacă va şedea se mâhneşte. Dacă va
grăi mult osteneşte...
Şi voieşti Stăpâne, atâta neputinţă să biruiască
păcatul degrabă? Întru multe gânduri este
încurcat omul... Întru lucruri
nepotrivite, întru
cele văzute se împiedică,
întru cele tăinuite se arată
nepregătit... către cei ce pândesc sufletul,
neputincios. Către trup,
grijuliu, de hrănirea femeii şi a
copiilor, mult îngrijorat. Ce firea
împotriva diavolului,
Stăpâne? Ce poate sârguinţa
trupului împotriva
unui atât de mare
balaur, Doamne?
Unii se aprind de
focul pocăinţei iar alţii se aprind de focul
mâniei şi al fărădelegii.
► Cât
de stupid este proverbul: „Cum
sunt toţi, aşa sunt şi
eu!
Dacă Noe
ar fi fost aşa cum au fost toţi ar fi pierit şi el
odată cu
ceilalţi“ (Adrian Juguseni).
► „Să fim Niniviteni, iar nu Sodomiteni, să ne pocăim ca
să
nu
pierim cu păcatul“ (Sfântul
Grigorie Teologul .
► „Toată nenorocirea nu constă în
faptul că ai căzut, ci că
după ce ai căzut
nu te scoli. Nenorocirea nu constă în
faptul că ai
păcătuit ci că te încăpăţânezi să rămâi în păcat“ (Sfântul
Ioan Gură
de
Aur).
► „Nu mărimea, nici mulţimea
păcatelor îl pierde pe păcătos,
ci
viaţa nepocăită. A păcătui este lucru
omenesc, dar să te
afli în
păcat şi să stai culcat este lucru diavolesc“ (Sfântul
Tihon de
Zadonsk
.
► „Nu
există păcat de neiertat în afară de păcatul nepocăit“
(Sfântul
Isaac Sirul).
► „A cădea este neputinţa
mea, dar ca să rămân în păcat
este
partea
diavolului, este pierzania mea“ (Chiril episcopul Helitop).
► „Pe
Dumnezeu nu-l supără atât păcatele
făcute de noi cât
lipsa
noastră de
dorinţă de a
ne scula“ (Sfântul Ioan Gură de
Aur).
► „În
ochii lui Dumnezeu nu acela care cade în păcate este
urât,
ci acela care nu încetează a se
pietrifica în păcate“ (Avva
Chesarie).
► „Pocăinţa este cutremurarea
sufletului la poarta raiului“
(Sfântul
Isaac Sirul).
RAIUL este
plin de păcătoşi pocăiţi
şi
IADUL este
plin de păcătoşi nepocăiţi.
Mirul cel mai de preţ sunt lacrimile pocăinţei. Atâta vreme cât
păcatul există în lume, oamenii vor
avea nevoie de pocăinţă.
Maranatha: Vino
Doamne, Iisuse! Vai de noi dacă până în clipa
morţii, nu ne pocăim,
vai de noi! În pocăinţă, important este viitorul
iar nu trecutul, însănătoşirea şi nu boala. Cine amână pocăinţa îşi
poate pierde
mântuirea.
CĂMILA ÎŞI TULBURĂ APA...
Când am fost la
Ierusalim, în ţara cămilei, am văzut un nărav
ciudat ce-l are cămila. Când ajunge la o apă limpede,
o tulbură îndată
şi
apoi bea din ea. Am căutat să aflu ce înseamnă aceasta
şi am aflat că
acest lucru îl face cămila fiindcă îşi vede în oglinda apei chipul cel
urât şi, neplăcându-i această urâciune, se apucă îndată şi tulbură apa.
În chipul cămilei sunt şi oamenii cei păcătoşi. Ei nu suferă
oglinda Sfintei
Evanghelii, pentru că în ea îşi văd urâciunea vieţii lor.
Păcătoşii nu suferă nici pe cei credincioşi pentru că şi viaţa
credincioşilor este o oglindă curată în care păcătoşii îşi văd urâciunea
vieţii lor şi a faptelor lor. Din această pricină, păcătoşii au batjocorit şi
vor prigoni totdeauna
pe cei drepţi şi credincioşi, ca să se împlinească
cuvintele
Mântuitorului: „Dacă pe Mine M-au urât, şi pe
voi vă vor
urî...
Fericiţi veţi fi când vă vor
ocărî de voi şi vă voi
prigoni...“.
ADEVĂRATA POCĂINŢĂ ŞI
ROADELE SALE
Înţeleptul Didim cel orb zice că „adevărata pocăinţă curăţeşte
mintea
celui ce se pocăieşte“.
Sfântul
Nil afirmă că „o pocăinţă bună este
de mare folos
pentru
mântuire; pentru aceasta, trebuie ca ea să fie
lucrată
permanent“.
Proorocul
Isaia (30:15), zice „căci atunci când vă întoarceţi
cu
suspine, atunci vă veţi mântui“.
Sfântul
Apostol Pavel zice: „Căci întristarea cea după
Dumnezeu
aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău“
(Romani 7:10). Nimeni
nu a pierit vreodată folosind puternicul
leac al
pocăinţei.
Sfântul
Ioan Gură de Aur spune: „Pocăinţa este pricina
Împărăţiei
Cerurilor, este intrarea în rai, este bucuria veşnicei
desfătări. Cel ce se pocăieşte pentru răul ce l-a săvârşit, chiar dacă
nu se
dovedeşte o pocăinţă pe măsura păcatelor
sale, el va primi cu
toate
acestea o răsplată pentru pocăinţa sa“.
Sfântul
Clement Alexandrinul zice: „Cel care a avut înainte o
viaţă stricată şi ticăloasă, dacă la urmă se
pocăieşte, prin timpul de
după pocăinţă, şterge păcatele vieţuirii
sale celei rele de mulţi
ani“.
Şi
iarăşi: „A te pocăi cu nefăţărnicie
înseamnă a te
opri de la păcat
şi a
nu te mai uita în urmă“.
Sfântul
Clement Alexandrinul în altă parte zice: „Nu
este bine
să păcătuieşti, dar bine este să te pocăieşti; la fel cum este de dorit să
fii sănătos în toată vremea, este de dorit să te
recuperezi după boală.
Deci
pentru cel ce a făcut mari fapte bune în
viaţa lui, dar la
sfârşitul vieţii a
alunecat spre păcat, zadarnice sunt
toate ostenelile
lui
dinainte“.
Sfântul
Vasile cel Mare sfătuieşte: „Nu deznădăjdui, nici nu
înceta
a te ruga, ci apropie-te, chiar de eşti păcătos, că să-L slăveşti
pe Stăpânul şi să-I dai pricină să-ţi arate bunăvoinţa Lui atunci
când
păcatele îţi sunt iertate. Tot aşa,
dacă îţi este teamă să te
apropii,
ai împiedicat mărinimia Sa şi ai trecut cu vederea
nemăsurata Lui bunătate“.
Şi iarăşi: „Am fost vrăjmaşi prin păcate?
Să ne vindecăm
prin pocăinţă; totuşi,
pocăinţa fără post este
zadarnică“.
DESPRE
CHEMAREA ADRESATA DE IUBITORUL DE
OAMENI,
DUMNEZEU, PACATOSILOR
Prin
toţi proorocii, Dumnezeu i-a chemat la pocăinţă pe toţi
păcătoşii.
◙ Prin proorocul
Maleahi, El îi cheamă pe toţi astfel:
„Întoarceţi-vă la
Mine, şi Eu Mă voi întoarce către
voi, zice Domnul
Savaot“
(Maleahi 3:7).
◙ Prin proorocul
Ieremia, El îi mustră astfel: „Aşadar să se
întoarcă fiecare de la calea lui cea rea; îndreptaţi-vă căile şi
purtările voastre“ (Ieremia 18:10).
◙ Prin proorocul
Isaia, El zice: „Eu sunt Domnul, şi nu este
alt
Dumnezeu afară de
Mine, Dumnezeu drept şi izbăvitor nu este
altul
decât Mine şi veţi fi mântuiţi,
voi cei ce locuiţi ţinuturile cele
mai
îndepărtate ale pământului“ (Isaia 45: 21-22).
◙ Prin proorocul Ioil,
Dumnezeu cheamă la
pocăinţă zicând:
„Întoarceţi-vă la
Mine din toată inima
voastră, cu postiri, cu
plâns,
cu
tânguire. Sfâşiaţi inimile voastre şi
întoarceţi-vă către Domnul
Dumnezeul
vostru, căci El este milostiv şi îndurat, încet la mânie şi
mult-milostiv
şi-i pare rău de răul
care L-a trimis asupra voastră“
(Ioil
2:12-13).
◙ Prin proorocul
Zaharia, Dumnezeu cheamă la
pocăinţă
zicând: „Întorceţi-vă către Mine, zice Domnul Savaot“ (Zaharia
1:2).
◙ Prin proorocul
Iezechiel, El zice: „Căci Eu nu voiesc
moartea
păcătosului,
zice Domnul Dumnezeu; întoarceţi-vă deci şi
trăiţi!“ (Iezechiel
18:31).
◙ Înaintemergătorul a fost un prooroc al pocăinţei.
◙ Însuşi Mântuitorul a venit şi a propovăduit pocăinţa şi
iertarea păcatelor: „Veniţi la Mine, toţi cei
osteniţi şi împovăraţi, şi
Eu vă voi odihni pe voi“ (Matei 11:28).
◙ Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind acest verset, zice: Nu
cutare şi cutare, ci toţi
veniţi la Mine, toţi
cei împovăraţi, toţi cei
întristaţi, toţi cei cu păcate! Veniţi, nu
ca să vă pedepsesc, ci ca să vă
iert păcatele! Veniţi, nu pentru că am nevoie să Mă slăviţi, ci pentru că
doresc mântuirea
voastră. Că Eu vă voi odihni pe voi! N-a spus
numai: Vă voi mântui, ci ceea ce-i cu mult mai mult: Vă voi da
deplină odihnă! Mai mult pentru a-Şi arăta marea Sa iubire de oameni
şi
pentru a-i face pe păcătoşi să se grăbească spre pocăinţă, El le
descoperă tainele cerului: „Că şi în cer va fi mai multă bucurie
pentru
un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouă zeci şi nouă
de
drepţi, care n-au nevoie de
pocăinţă“ (Luca 15:7).
◙ Spune Sfântul Nil: „Dumnezeu
nu se pleacă degrab
spre cei
ce păcătuiesc, ci le dă timp de pocăinţă pentru vindecarea şi
îndreptarea
greşelii“. Propovăduirea Sfinţilor Apostoli a avut drept
scop propovăduirea pocăinţei la toate neamurile, începând de la
Ierusalim.
ESTE
DE TREBUINŢĂ SĂ NE GRĂBIM
SPRE
POCĂINŢĂ?
Primejdia de a ne
pierde sufletele trebuie să se
constituie într-un
îndemn spre a ne
îngriji de mântuire. Pe cel ce nu se îngrijeşte
de
mântuirea sufletului
său îl ameninţă două primejdii: fie aceea că îl
poate găsi moartea, fie că îl
poate părăsi harul. În ambele cazuri,
răul
este imens, deoarece
urmarea este moartea sufletului. Iată ce
ne învaţă
Sfântul
Ioan Gură de Aur: „Nu
amânaţi întoarcerea la
Domnul,
nici
nu aşteptaţi de pe o zi pe alta, ca nu cumva să vă pierdeţi în timp
ce aşteptaţi. Vremea morţii este necunoscută; şi este necunoscută
pentru
următoarea pricină: ca să privegheaţi totdeauna. De aceea,
ziua
Domnului vine la fel ca un fur noaptea; nu pentru a fura, ci
pentru
a ne îndemna să fim
mereu în stare de veghe. Pentru că cel
ce ştie că va
veni furul stă şi
priveghează şi,
aprinzându-şi candela,
este
totdeauna treaz. În acelaşi
fel, aprinzând flacăra
credinţei şi
având
o viaţă curată, ţineţi strâns şi cu
bucurie candelele într-o
continuă priveghere. De vreme ce nu ştim
când vine Mirele, trebuie
să stăm pregătiţi permanent ca, atunci
când va veni, să ne găsească
priveghind“.
Sfântul
Grigorie Teologul spune şi el: „Nu
este de trebuinţă să
aştepţi un anumit timp
pentru a te îndrepta, deoarece nu ştii
ce se
poate
întâmpla mâine. Mulţi, făcând fel şi fel
de planuri, nu au
ajuns
a doua zi să le
ducă le
bun sfârşit“. „Dacă continui să-ţi pierzi
vremea
aşteptând ziua de mâine, prin puţina ta amânare vei fi jefuit
de
cel rău, după cum îi e obiceiul să facă el în astfel de cazuri.
Diavolul
spune: dă-mi mie prezentul, iar lui
Dumnezeu dă-i
viitorul; dă-mi mie tinereţea,
iar lui Dumnezeu dă-i bătrâneţea, dă-mi
mie desfătările, iar lui Dumnezeu zădărnicia. Cât
de mare este
primejdia
care te înconjoară. Multe sunt
necazurile ce ne pot apărea
în
cale. Războiul te-a istovit;
un bob a căzut unde nu trebuie (un
lucru
atât de neînsemnat, de ai o părere
bună despre tine, nu uita cât
de uşor poate muri omul); ori aluneci pe calea băuturii, ori te-a
doborât
un vânt, ori un cal a fugit cu tine, ori ai luat otravă şi te
chinuie,
ori ai fost găsit bolnav atunci când
trebuia să fii
de folos“.
Harul lui Dumnezeu îl
părăseşte pe cel ce nu se pocăieşte
deoarece acesta a
fost nepăsător faţă de bunătatea, îngăduinţa şi
răbdarea lui Dumnezeu.
Sfântul
Apostol Pavel le spune celor ce stăruie
în păcat: „Şi
socoteşti tu, omule, care-i judeci pe cei ce fac unele ca acestea, dar
le
faci şi tu, crezi oare că vei scăpa de
judecata lui Dumnezeu? Sau
dispreţuieşti tu bogăţia bunătăţii Lui şi a
îngăduinţei şi a îndelungii
Lui răbdări, neştiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la
pocăinţă?
Dar, după învârtoşarea ta şi după inima ta nepocăită, îţi
aduni
mânie în ziua mâniei şi a
arătării
dreptei judecăţi a
lui
Dumnezeu,
Care va răsplăti fiecăruia
după faptele
lui“ (Romani 2:3-
6).
Sfântul
Apostol Petru zice: „Îngăduinţa dumnezeiască se
transformă în mâhnire, răbdarea
în nerăbdare, bunătatea în scârbă.
Iată pricina pentru care corifeul Apostolilor ne avertizează şi el să
nu ne
lăsăm înşelaţi. Nu trebuie să privim răbdarea
şi îngăduinţa lui
Dumnezeu
ca o tărăgănare, deoarece El nu e
delăsător, ci dovedeşte
îngăduinţă,
nevrând ca cineva să piară, ci ca toţi să vină la
pocăinţă.
Iar
ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet
mare,
stihiile arzând, se vor desface, şi pământul şi
lucrurile de pe el
se
vor mistui“ (2 Petru 3:9-10).
Că trebuie să ne grăbim a-L căuta pe Domnul o spune Însuşi
Domnul: Mă veţi căuta şi
nu Mă veţi găsi (Ioan
7:34). De aceea,
atâta timp cât suntem
chemaţi de har, este trebuinţă de o
apropiere
continuă. Lipsa acestei apropieri face ca atunci, într-un târziu, când ne
vom decide să căutăm harul, să nu-l mai găsim, deoarece uşa se
va
închide şi, în timp ce vom striga: „Deschide-ne,
deschide-ne nouă“,
Mirele ne va striga:
„Nu vă cunosc
pe voi“ (Matei 25:12). Am
trăit în
păcat; poate că vom şi muri în păcat. Cine poate dovedi
pentru noi
contrariul, dacă rămânem nepocăiţi? Iată ce spune Domnul iudeilor:
„Eu Mă duc şi Mă veţi căuta şi veţi muri în păcatul
vostru“ (Ioan
8:21). Deci,
dacă nu ne vom pocăi
atâta timp cât îl avem pe Hristos
chemându-ne la El,
vom muri în păcatul nostru. Îl vom căuta, dar
căutarea noastră va
fi în zadar. De aceea, este necesar să luăm aminte
că este de mare trebuinţă să ne grăbim spre pocăinţă, atât pentru faptul
că harul lui Dumnezeu ne poate părăsi, cât şi pentru aceea că, adesea,
înseşi păcatele ne pot aduce o moarte
năprasnică şi neaşteptată, aşa
cum afirmă Sfântul Apostol Pavel în Epistola adresată corintenilor
celor păcătoşi: „De aceea mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi
bolnavi
şi mulţi au murit“ (1 Corinteni 11:30).
Un exemplu de părăsire din partea lui Dumnezeu
despre care dă
mărturie Sfânta Scriptură este
cazul lui Sedechia, regele lui Iuda, care,
în ciuda faptului că a căutat milă prin proorocul Ieremia, cerându-i
acestuia să se roage lui Dumnezeu pentru popor (cf. Ieremia 21:2), a
fost nimicit împreună cu regatul său. Totuşi, Ieremia a primit poruncă
de la Dumnezeu să nu se roage pentru ei, deoarece îl dăduse
pe
Sedechia împreună cu regatul său pe mâna înfricoşătorului tiran
Nabucudonosor, regele
Babilonului. Aceasta este pricina pentru care
Ieremia nu s-a rugat
pentru ei. Oraşul a fost cucerit şi jefuit; au trecut
prin ascuţişul săbiei de la cel mai mic până la
cel mai bătrân. Toată
familia lui Sedechia
a fost măcelărită sub ochii acestuia; lui i-au scos
ochii, apoi l-au pus
în lanţuri şi l-au dus ca rob în
Babilon. Dumnezeu
Şi-a
vărsat supărarea şi urgia asupra lui Sedechia, fiindcă el şi poporul
său au nesocotit şi au
luat în batjocură cuvintele proorocului
Ieremia,
şi-au
învârtoşat inimile, refuzând să se
întoarcă către Domnul (cf.
Ieremia
52:7-11).
Desigur că este înfricoşător, dar este şi drept. Este firesc ca cel
ce-L părăseşte pe Dumnezeu să fie şi el, la rândul lui, părăsit de El.
Este drept ca cel ce
dă la o parte harul chemării
lui Dumnezeu să fie şi
el dat la o parte de
Dumnezeu. Este drept ca Dumnezeu să-Şi întoarcă
faţa de la cei ce-L părăsesc şi sunt indiferenţi faţă de El.
Sfântul
Grigorie de Nyssa remarcă faptul că: „în acest fel
dreapta
judecată a lui
Dumnezeu e în funcţie de
dispoziţiile noastre;
acele
trăiri dinlăuntrul nostru, pe acestea ni le răsplăteşte dreptatea,
făcând judecată în
funcţie de ele“.
Tertulian
zice: „Dumnezeu nu se mulţumeşte
cu o pocăinţă
formală, ci cercetează adâncimea
sentimentului de pocăinţă. Nu
trebuie
să amânăm din zi în zi pocăinţa. Să nu
ascultăm
mai mult de
glasul
ruşinii decât de cel al pocăinţei.
Ce fel de scuză este
aceasta,
ruşinea? Ai păcătuit cu fruntea sus şi
acum refuzi să-ţi pleci fruntea
pentru
a cere iertare“.
Sfântul
Isaac Sirul spune: „Pocăinţa este absolut necesară
atât
celor care au păcate grele, cât şi celor ce nu au. Nici un om pe
pământ nu este desăvârşit. Chiar dacă ai
ajuns în vârful scării
virtuţilor, să te
rogi pentru iertarea păcatelor
tale. Semnele
adevăratei pocăinţe sunt supunerea fiarei mâniei şi abţinerea de a-i
judeca
pe ceilalţi. Mânia este
întotdeauna semn al unei mari
mândrii.
Autoînvinuirea, pocăinţa şi smerenia ne scutesc
de o
grămadă de
ispite şi căderi. Pocăinţa este lupta cu păcatul“.
Psalmul
50, care de pocăinţă, cu atâta putere este scris şi un
asemenea sentiment de
pocăinţă se află în el încât şi acum, când îl
citeşte cineva, vrăjmaşul neamului omenesc, diavolul, tremură şi se
înspăimântă, nesuferind puterea lui.
Să ne amintim vestita apoftegmă a Avvei
Pimen cel Mare: „Mai
bine
un om care greşeşte şi se pocăieşte, decât unul care nu
greşeşte
şi nu
se pocăieşte. Cel dintâi are cuget bun, căci se mărturiseşte pe
sine
păcătos,
însă cel
de-al doilea are cuget mincinos şi
distrugător
de
suflet, căci se mărturiseşte pe
sine drept“.
POCĂINŢĂ ŞI SPOVEDANIE
După citirea cărţilor sfinte ortodoxe un rol important pentru
mântuirea sufletului
îl are pocăinţa. Nu există o altă cale către
mântuire afară de pocăinţă. În prezent oamenii se mântuiesc prin
suferinţe şi pocăinţă. Fără pocăinţă nu este iertare, nici
îndreptare:
sufletul omului
moare. Dacă nu ar exista pocăinţa, nu ar fi nici cei ce
se mântuiesc. Pocăinţa este scara care duce la
Rai. Da, în pocăinţă stă
taina mântuirii. Cât
de simplu, cât de clar! Însă cum
procedăm noi?
Renunţăm la pocăinţa mântuitoare arătată de Dumnezeu şi ne grăbim
spre a exersa virtuţile aparente (imaginare, închipuite), pentru că sunt
plăcute simţămintelor noastre; apoi,
puţin câte puţin,
pe neobservate
ne
infectăm cu părerea de sine. De
aceea cel ce doreşte să se
mântuiască să se căiască cât mai des. Povara păcatelor se înlătură prin
pocăinţă şi spovedanie
TOŢI SUNTEM ÎN ÎNŞELARE
Sfântul
Igantie Briancianinov spune: „Cu
toţii suntem în
înşelare“. Pentru a înţelege aceste cuvinte trebuie să ţinem
seamă că
Sfinţii Părinţi socoteau „pocăinţa sau plângerea păcatelor“
ca fiind
cea mai mare lucrare
a vieţii. Iată câteva cuvinte din
Patericul
egiptean, pentru a
întări afirmaţia Sfântului Iganatie
Briancianinov:
Un frate l-a întrebat
pe Avva Sisoe, zicând: „Părinte, mă văd pe
mine
că aducerea-aminte a lui Dumnezeu (adică rugăciunea minţii)
petrece
cu mine“. A zis Avva Sisoe: Nu este mare lucru să fie
cugetul
cu Dumnezeu, ci mare este să te
vezi pe tine sub toată
zidirea.
................................................................................................................
Un frate l-a întrebat
pe Avva Pimen, zicând: „Ce voi face
păcatelor mele?“ A zis lui Avva Pimen: „Cel
ce voieşte să se
izbăvească de păcate, prin plâns se izbăveşte, iar cel ce voieşte să
agonisească bună - săvârşire, prin plâns o
agoniseşte. Căci plânsul
este
calea pe care ne-a dat-o Sfânta Scriptură şi
Sfinţii Părinţii când
au
zis: Plângeţi, că altă cale
nu este, fără numai aceasta!“
Plânsul are îndoit
folos: „lucrează şi păzeşte“.
Auzind Avva Pimen că a adormit Avva Arsenie cel Mare,
lăcrimând a zis: „Fericit eşti Avva Arsenie, că te-ai
plâns pe tine în
lumea
aceasta. Că acela
care nu se plânge pe sine aici, acolo va
plânge
veşnic. Deci, ori aici de voie, ori acolo de
munci, este cu
neputinţă a nu plânge. Cei vechi spuneau: Precum umbra noastră
pururea
o avem cu noi, ori încotro am merge, aşa se
cade nouă să
avem
umilinţa şi plângerea pururea cu noi, ori încotro vom merge,
oriunde
am fi“.
LUCRUL
CEL MAI SCUMP DIN LUME
Se spune că Dumnezeu a zis unui dintre îngerii Săi: Mergi
pe
pământ şi adu-Mi lucrul cel
mai scump din lume!
Îngerul a zburat pe pământ şi a străbătut munţi şi văi, mări şi
râuri, în căutarea lucrului celui mai scump din lume. În sfârşit, după
câţiva ani îngerul a ajuns pe un câmp de bătălie şi a zărit un viteaz
ostaş murind din pricina rănilor
primite pe când îşi apăra ţara. Îngerul
a luat o picătură de sânge, a dus-o la
scaunul lui Dumnezeu şi a spus:
Doamne,
negreşit acesta este lucrul
cel mai scump din lume.
Dumnezeu a spus: Cu
adevărat, îngere, scump
este înaintea ochilor
Mei,
dar nu acesta este lucrul cel mai scump din lume.
Astfel îngerul s-a
întors pe pământ şi, după ce a umblat mulţi ani,
a ajuns la un spital
unde o soră zăcea aşteptând să moară de o boală
cumplită de care se molipsise îngrijindu-i pe alţii. Când ultima suflare
a ieşit din trupul ei fără viaţă, îngerul i-a dus
sufletul la scaunul de
judecată zicând: Doamne, Dumnezeule, negreşit acesta este lucrul
cel
mai scump din lume. Dumnezeu a zâmbit şi a zis îngerului: Cu
adevărat, îngere, jertfa pentru alţii
este foarte scumpă înaintea
ochilor
Mei, dar nu acesta este lucrul cel mai scump din lume.
Îngerul s-a întors pe
pământ şi a umblat încă mulţi ani. S-a
întâmplat ca într-o
zi, îngerul să zărească un om cumplit la înfăţişare,
călărind printr-o pădure întunecoasă. Se
ducea la coliba duşmanului
său să-l nimicească. Apropiindu-se de casa duşmanului,
ferestrele erau
luminate, iar membrii
familiei, negândindu-se la nimic rău, îşi vedeau
de treburile lor. Răufăcătorul s-a apropiat şi a
privit pe fereastră. A
văzut-o pe soţia duşmanului său cum punea copilul în pat şi-l învăţa să
se roage, spunându-i
să mulţumească lui Dumnezeu pentru toate
binecuvântările Lui. Privind scena, răufăcătorul a uitat de ce venise.
Şi-a
amintit de copilăria sa - cum mama sa îl
punea în pat şi-l învăţa să
se roage lui
Dumnezeu. Inima lui s-a înmuiat şi o
lacrimă i s-a scurs
pe obraz. Îngerul a
prins lacrima şi a zburat la Dumnezeu,
zicând:
Doamne,
negreşit acesta este lucrul
cel mai scump din lume -
lacrima
de pocăinţă. Dumnezeu a surâs către
înger şi a zis: Cu
adevărat, îngere, Mi-ai adus lucrul cel mai scump din lume -
lacrima
de pocăinţă, care
deschide porţile cerului.
A-ţi mărturisi păcatele nu înseamnă că-I spui lui Dumnezeu ceva
ce El nu ştia deja. Dar până ce
le mărturisim, ele sunt ca un zid între
noi şi Dumnezeu. De îndată ce
le mărturisim (cu sinceritate şi căinţă),
ele se fac pod. Aşadar podul nostru către Dumnezeu
îl construim cu
pocăinţă şi iertare.
Avva
Sisoe, care a petrecut 80 de ani în pustie, a murit la vârsta
de 100 de ani. A dus
o viaţă de pocăinţă. Lacrimile căinţei i-au lăsat
urme adânci pe chipul
strălucitor. Totuşi la
100 de ani încă mai cerea
lui Dumnezeu vreme de
pocăinţă. Ucenicii lui s-au
mirat: Tu ceri
vreme
de pocăinţă, care eşti desăvârşit? Bătrânul Sfânt a răspuns:
Cu
adevărat, nu mă ştiu pe mine să fi pus început bun. După 80 de
ani de nemaivăzută creştere duhovnicească,
încă nu ajunsese la
desăvârşire. Încă mai râvnea să sporească, dându-şi seama de
nemărginitele putinţe
întru Hristos.
Cultele
religioase au confiscat cuvântul pocăinţă, pentru că
pocăinţă este un cuvânt autentic ortodox. Cu adevărat se pocăiesc
doar
ortodocşii, cultele religioase nu cunosc pocăinţa fiind departe
de
adevăr.
Un frate l-a întrebat
pe Avva Pimen, zicând: Ce
voi face
păcatelor mele? A zis lui bătrânul: Cel ce voieşte să se
izbăvească de
păcate, prin plâns se izbăveşte, căci
plânsul este calea pe care ne-a
dat-o
Scriptura şi
Sfinţii
noştri Părinţi,
zicând: Plângeţi, că altă cale
nu este, fără numai aceasta.
Plânsul are lucrare îndoită: lucrează şi
păzeşte.
Auzind Avva Pimen că a
adormit Avva Arsenie cel Mare,
lăcrimând, a zis: Fericit eşti Avva Arsenie, că te-ai
plâns pe tine în
lumea
aceasta. Că acela
care nu se plânge pe sineşi
aici, atunci
acolo
se va plânge veşnic.
DECI
ORI DE VOIE AICI, ORI ACOLO ÎN
MUNCI,
ESTE CU NEPUTINŢĂ A NU PLÂNGE.
Cu cât este mai
sporit cineva în sfinţenie, cu atât mai adâncă este
înţelegerea păcătoşeniei sale. Dimpotrivă, cu cât este cineva mai
căzut, cu atât mai slabă este
înţelegerea păcătoşeniei sale, iar
majorităţii oamenilor această înţelegere lipseşte
cu totul. De aceea
marea parte a
oamenilor nu înţeleg lucrarea de nevoinţă a pocăinţei şi
nu simt nevoia de a
se îndeletnici cu o astfel de lucrare. DECI
POTRIVIT
NEPUTINŢEI ÎNŢELEGERII POCĂTOŞENIEI
PROPRII,
SUNTEM ÎN ÎNŞELARE!
Cei vechi spuneau:
Precum umbra noastră pururea
o avem cu
noi,
ori încotro mergem, aşa se
cade nouă să avem umilinţa şi
plângerea
pururea cu noi, ori încotro vom merge şi
oriunde vom fi.
Şi
neplăcută înaintea lui Dumnezeu
este rugăciunea în care nu ne
simţim păcătoşi. OARE
NE PUTEM LĂUDA CU O ASTFEL DE
RUGĂCIUNE??? De vreme ce nu putem, trebuie să recunoaştem că
rugăciunea noastră este
nedesăvârşită în faţa lui Dumnezeu! Aceasta
este înşelarea, în general vorbind, de care suferă întreaga omenire şi
noi înşine! MERITĂ OBSERVAT CĂ CULTELE RELIGIOASE
ŞI TOŢI CREŞTINII SUPERFICIALI, SUNT LIPSIŢI PE
DE-ANTREGUL
DE
ACEST SIMŢĂMÂNT DE PĂCĂTOŞENIE. Este
un semn limpede că sunt în înşelare!
