ABATERI SI OBICEIURI PAGÂNESTI PRACTICATE LA ÎNMORMÂNTARI!

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

1. ESTE BINE SA DESCHIDA SF. EVANGHELIE CEL BOLNAV, CÂND I SE CITESTE SF. MASLU, PENTRU A AFLA DACA MAI ARE DE TRAIT SAU MOARE?

Aceasta practica este o superstitie si poate fi considerata ghicire cu lucruri sfinte. Când se oficiaza Taina Sf. Maslu, înainte de a se pune Sf. Evanghelie peste capul bolnavului spre a citi rugaciunea: „împarate Sfinte...", se obisnuieste a da bolnavului sa deschida Sf. Evanghelie unde va voi. In vechime cartile erau scrise si cu anumite litere rosii pe unele pagini. Daca bolnavul deschidea cartea la o asemenea pagina cu caractere rosii, era semn bun pentru el; era însa semn rau daca o deschidea la o pagina scrisa numai cu litere negre. De când nu mai sunt în uz asemenea carti, concluziile se trag din
interpretarea textului unde este deschisa Sf. Evanghelie. Aceasta este indiscutabil o practica superstitioasa, o prezicere, pe care Preotii autoritari au reusit sa o înlature. Pe lâna faptul ca deprima moralul bolnavului, caruia îi prezice boala lunga, patimire sau moarte, aceasta superstitie aminteste de o anumita secta din timpurile primare, care cauta sa afle voia lui Dumnezeu prin deschiderea si interpretarea unui anumit loc din Sf. Scriptura (V. v. voi. 1, p. 684-685 d. aut.).

2. ESTE BINE SA SE ÎMPARTASEASCA CRESTINUL ÎN ULTIMILE CLIPE ALE VIETII?

Si aceasta este o deprindere superstitioasa a majoritatii crestinilor care cer sa fie împartasiti numai în ultimile momente ale vietii. Ei pretexteaza ca în timpul vietii nu se pot abtine de la rele si împartasirea cu Sf. Taine le-ar fi vatamatoare
sau mai degraba o ocolesc pentru a trai în voia patimilor. Prin aceasta ei ignoreaza cuvintele categorice ale Mântuitorului: „Amin, amin graiesc voua, de nu veti mânca Trupul Fiului Omului, si de nu veti bea Sângele Lui, nu veti avea viata în voi" (ioan 6,53). Aceasta amânare îi face pe multi sa moara neîmpartasiti, pentru ca nu mai au parte de ea (Ibidem p. 684).

3. ESTE BINE SA SE CREADA CUM CA SFINTELE MIRIDE POT ARATA DACA CEL CE SE ÎMPARTASESTE VA MAI TRAI SAU VA MURI?

Când se da Sf. împartasanie bolnavilor, poporul cel înclinat spre superstitii crede ca din felul cum cad Sf. Miride la fundul linguritei, daca trag spre vârf sau spre coada, poate gasi un indiciu privitor la soarta bolnavului - daca moare sau se scoala...Si aceasta este o credinta gresita si absurda (Ibidum p. 684).

4. CE ÎNSEMNATATE ARE BANUL PUS LA DEGETUL, SAU ÎN MÂNA MORTULUI?

Are o însemnatate proasta, pacatoasa. Aceasta este o credinta desarta, o superstitie satanica. Apusenii obisnuiau a pune acest ban în gura mortului, pentru
ca sufletul sa aiba cu ce plati pe luntrasul Ilarion, ca sa-l treaca peste râul Steyx. Banii nu se pun la degetul mortului, nici la mâna lui, nici nu se arunca în groapa, ci se dau la copiii saraci sau la batrânii neputinciosi. Acesti bani dati astfel ca milostenie, usureaza sufletul repausatului; iar cei pusi la deget, la mâna, sau aruncati în groapa, îi cufunda în pacat pe cei ce îi dau astfel pentru mort si pe sufletul mortului.

5. E BINE A SE PUNE BANI ÎN CRUCEA DE CEARA DIN MÂNA MORTULUI?

Nu-i bine. Aceasta credinta desarta nu numai ca nu foloseste mortului, nici adunarii, înca îi si pagubeste, îi pericliteaza. Sfintenia cu nesfintenia nu au nici o partasie (2 Cor. 6, ni6).

6. SE POATE PRETINDE PREOTILOR SA CITEASCA TAINA CUNUNIEI LÂNGA SICRIU, CÂND MOARTEA A DESPARTIT PERECHEA ÎNAINTE DE CUNUNIE, SAU SA BOTEZE PRUNCII AVORTATI?

Aceasta superstitie este de sorginte eretica, reamintindu-ne de faptul ca marcionitii si cerintienii oficiau un botez simulat, introducând o persoana vie sub patul celui mort nebotezat si caruia îi puneau anumite întrebari, iar acela raspundea în numele mortului. Aceasta erezie a fost combatuta de Sfintii Parinti care au hotarât: „Nimenea sa nu deie Euharistia trupurilor celor morti, ca scris este: „Luati, mâncati..."; iar trupurile mortilor nu pot nici sa ieie, nici sa manânce. Si ca nu cumva nestiinta Prezbiterilor sa faca
sa se boteze, cei ce acum au murit" (Cart 25). în aceeasi incidenta cad si acei ce îndraznesc sa cunune pe cei repausati (V. v. voi. I, p. 682).

7. DECE UNII CRESTINI IGNORANTI RUP O CUNUNA DEASUPRA CELUI MORT?

Daca moartea desparte sotii curând dupa cununie, se rupe deasupra celui mort si pus în cosciug o cununa, fapt care semnifica desfacerea cununiei, pentru ca cel ramas în viata sa poata intra în o noua casatorie. Si aceasta este o superstitie care contravine învataturii Sf. Biserici (ibidcm p. 682).

8. CE MASURI IAU CRESTINII SUPERSTITIOSI, PENTRU CA MORTUL SA NU SE FACA STRIGOI?

Unii crestini întunecati la minte care cred ca cei morti, în anumite situatii, se pot transforma în strigoi, iau anumite masuri de prevenire, strapungând cu o tapusa inima mortului, sau pazind sa nu treaca vreo pisica pe sub masa pe care este asezat mortul. Si aceasta este o credinta pagâneasca si sataniceasca.

9. PENTRU CE UNII TRAG DE SICRIU LA SCOATEREA LUI DIN CASA, SI CE ÎNSEAMNA ACEASTA?

In unele localitati se obisnuieste ca, la scoaterea mortului din casa, un parinte sau o ruda apropiata sa traga de sicriu de trei ori, simulând ca vrea sa-l retina. Cuvintele „noi tinem de tine, tu sa nu tii de noi", rostite cu acest prilej, au o îndoita semnificatie: celor ramasi în urma mortului le pare rau de el, îl regreta si ar dori sa-l împiedice a pleca. Mortul însa este rugat sa nu-i regrete si sa nu caute ai chema dupa el, sa-i crute, în cazul ca s-ar face strigoi. Si acest obicei este pagânesc (v. v. voi. 1, p. 683-684 d. aut.).

10. E BINE SA SE SPARGA OALA LA SCOATEREA MORTULUI DIN CASA?

Nu este bine. Si acest obicei al spargerii unei oale de lut în urma mortului este o superstitie, care vrea sa simbolizeze spargerea, nimicirea relelor, dintre care moartea este cel dintâi, dar care nimicire nu se poate realiza decât numai prin credinta dreapta si fapte bune, si nu prin spargerea unei oale (ibidem p. 684).

11. ESTE BINE SAU SUNT OBLIGATE RUDELE SA BOCEASCA DUPA REPAUSAT CU DISPERARE, SAU SA PUNA BOCITOARE?

Acestea sunt lucruri rele, si practici pagânesti care contravin îndemnurilor staruitoare ale Sf. Ap. Pavel care zice: „Fratilor, despre cei ce au adormit, nu voim sa fiti în nestiinta, ca sa nu va întristati, ca ceilalti care nu au nadejde, pentru ca de credem ca Iisus a murit si a înviat, tot asa (credem) ca Dumnezeu, pe cei adormiti întru Iisus, îi va aduce împreuna cu El" (1 Tes. 4,13-14). Bocetele si cântecele de jale, care la sate ating proportii scandaloase, nu sunt numai niste mijloace de exprimarea durerii, ci adevarate superstitii, fiindca au convingerea ca mortul le aude si poate sa duca celor trecuti în cealalta lume adevarate mesaje din partea rudelor. Practica aceasta aminteste de bocitoarele luate cu plata de pagâni, care obisnuiau sa-si smulga parul în semn de durere mare (Ibidem p. 683).

12. E BINE A SE DA BANI MARUNTI, NUCI, CO FETURI, LA COPII ÎN SFÂNTA BISERICA?

Nu-i bine deloc, ca se face galagie si neorânduiala în biserica. Mântuitorul înfiereaza aspru pe cei ce fac neorânduiala în Biserica Lui, zicând: „Luati acestea (neorânduieli) de aici si nu faceti Casa (Biserica) Tatalui Meu, casa de negustorie... pestera tâlharilor" (ioan 2,16; Mt 21,13; Mc. 11,17). Mai târziu Marele Ap. Pavel
înfiereaza aspru marele neorânduieli din Biserica, zicând: „Au dbara n-aveti casa sa mâncati si sa beti? Au defaimati Biserica lui Dumnezeu?" (1 Cor. 11,22).
Sfintele Pravile si Sinoade arata ca Biserica este locul unde omul se întâlneste cu Dumnezeu, iar cei ce fac neorânduieli... si defaima Biserica, cad sub afurisenie si sub anatema (Apos. 9, 6; Ec. 66; Ant. 2; Gangra 5; VI 74, 76).
In Sfânta Biserica trebuie, la orice slujba, sa domine pacea, linistea, buna rânduiala. Pomenile ce dau oamenii pentru sufletul repausatilor sa le dea acasa, ori afara din Biserica.

13. ESTE OBLIGATORIE RUPEREA LEGATURII DE LA PICIOARELE MORTULUI?

Nu este nici obligatorie si nici necesara. In timpul citirii rugaciunilor de iertare si dezlegare, multi crestini intrând în panica, nu stiu cum sa desfaca mai repede legatura de la picioarele mortului, care a avut rolul de ai tine vârfurile apropiate, dupa îmbracare si încaltare, pâna ce corpul s-a racit si a ramas într-o pozitie respectabila si placuta. De asemenea se desface în graba si legatura de la mâini (daca a fost cazul sa se puna), care le-au tinut împreunate ca pentru rugaciune pâna s-au fixat asa. Acest obicei îsi are originea în pagânismul care credea ca mortul îsi continua vietuirea într-o regiune subpamânteana, unde el nu ar putea merge având picioarele legate. Respectare acestor superstitii întorc pe cei ce le practica la pagânism, din care ele au izvorât, mai cu seama când aceste legaturi sunt folosite pentru facerea de farmece pentru „legarea cununiilor" (ibidcm p. 683).

14. ESTE PERMIS CA REPAUSATUL SA FIE CONDUS PE ULTIMUL DRUM CU FANFARA SAU ORCHESTRA CARE INTONEAZA IMNE FUNEBRE?

Daca la doua din cele trei momente esentiale ale existentei, si anume: la botez si la cununie, crestinii îsi permit sa amestece ceremoniile religioase cu cele lumesti si chiar pagânesti, a face acelasi lucru chiar si la cel de al treilea moment, la moarte, când conducem sau suntem condusi pe ultimul drum, nu-si gaseste nici o justificare sau iertare. Daca nici acum nu suntem dispusi sa renuntam la pompa si fast, de care am însetat o viata întreaga, ce speranta de iertare putem avea pentru pacatele neispasite în viata aceasta? Daca la învierea fiicei lui Iair, Mântuitorul „a scos mai întâi afara pe cei ce plângeau, faceau tulburare sau cântau din flaut", si" pe cei care îsi râdeau de El, si dupa aceea a savârsit minunea învierii copilei (Mt 9,23-24; Mc. 5,3840; Le. 8,53-54), tot la fel si noi, pentru a avea speranta si a ruga pe Dumnezeu ca repausatul nostru sa treaca „din moarte la viata si de pe pamânt la cer" (ioan 5,24), deci sa aiba parte de învierea cea vesnica, trebuie sa renuntam la zgomot, tulburare si pompa, macar la acest din urma moment, când conducem pe repausatul nostru pe ultimul drum (n. r.).

15. ESTE BINE SA SE PUNA ÎN BUZUNARUL MORTULUI: PIEPTEN, AC, ATA, BANI SI ALTE OBIECTE?

Si aceasta este o superstitie si o credinta ratacita care îsi are originea tot din pagânism. Dupa despartirea sa de trup, sufletul care este duh, are o petrecere spirituala, nemaiavând nevoie de hrana, îmbracaminte, aer, apa si de toate cele necesare în viata cea pamânteasca. Respectarea acestor credinte desarte, arata cât de necunoscatori ai adevarului si întunecati la minte sunt asemenea crestini care fac lucrul acesta! (a r.).

16. CE ÎNSEMNATATE ARE TRECEREA COCOSULUI si GAINII JPESTE GROAPA?

Obiceiul de a se da de pomana cocos cu gaina peste groapa (în unele parti oamenilor care o sapa), este mostenire pagâna, socotindu-se ca prin cântarul cocosului, care vesteste orele timpului, se izgonesc duhurile rele (V. v. voi. i p. 684).

17. ESTE BINE A SE ARUNCA BANI PE MORT ÎNAINTE DE A SE PUNE CAPACUL?

Nu este bine. Si aceasta este o superstitie izvorâta din gresita conceptie despre judecata particulara, cum ca repausatul îsi rascumpara trecerea prin cele 24 de vami ale vazduhului, care sunt tribunale de judecarea faptelor (ibidcm p. 683).

18. CE ÎNSEMNATATE ARE ARUNCAREA UNUI BULGAR DE PAMÂNT PESTE COSCIUG?

Aceasta aruncare însotita de rostirea cuvintelor „sai fie tarâna usoara", este o mostenire de la stramosii romani care aveau credinta ferma în subvietuirea raposatilor. Aceasta convingere a lor o scriau pe monumentele funerare prin initialele S. T. T. L (Ibidem p. 684).

19. ESTE BINE SA ÎNGROPAM PE REPAUSATI ÎN CAVOU?

Dupa ce primii oameni au calcat porunca ascultarii, Dumnezeu a rostit sentinta mortii asupra lui Adam rostind: „...în sudoarea fetei tale îti vei mânca pâinea ta, pâna te vei întoarce în pamântul din care esti luat; caci pamânt esti si în pamânt te vei întoarce" (Fac. 3,19) Daca vom respecta hotarârea lui Dumnezeu dupa litera, ar trebui sa îngropam pe repausati numai în pamânt. Dar cei ce vor si au posibilitate a-si face cavou, vor invoca motivul economiei de spatiu si mai mult de cât atât, vor argumenta caci chiar Mântuitorul a fost îngropat în mormânt nou sapat în piatra, si asa este. Dar nu trebuie sa uitam ca subsolul ^celor locuri era numai piatra, si mai mult decât atât, ca Mântuitorul era atât de sarac, încât a fost înmormântat într-un mormânt daruit de cineva. Si noi daca am fi atât de saraci, încât sa nu avem un loc de îngropare, si murind am fi îngropati de cineva în cavoul lui luxos, noi nu ne-am vatama cu nimic din cauza aceasta. în definitiv si cavoul apartine tot pamântului. întrebarea pe care trebuie sa si-o puna cei ce au si posibilitatea si dorinta de a face din locul lor de veci o adevarata capodopera, care sa înghita în sine zeci si sute de morminte ale celor ce nu au unde sa-si odihneasca oasele, cum vor putea privi în ochi pe Fiul Omului, Care, Dumnezeu fiind, atât de sarac s-a facut pentru noi, încât „n-a avut unde sa-si plece capul", iar când a murit, a fost îngropat într-un mormânt daruit? (n. r.)

20. CE TREBUIE SA CREDEM DESPRE CEI CE ÎSI DAU TRUPURILE SA FIE ARSE LA CREMATORIU?

Arderea trupului înseamna nimicirea lui. De aceea, îsi ard trupurile dupa moarte numai cei ce îsi închipuiesc ca totul se sfârseste cu moartea si ca dupa moarte nu mai e nimic. Dar noi, crestinii, credem cu tarie în vesnicia sau nemurirea sufletului si în învierea trupurilor, adica în realcatuirea lor din elementele din care au fost compuse si în reunirea lor cu sufletul, pentru a fi judecate si rasplatite împreuna cu sufletele cu care au si vietuit pe pamânt (Dionisic Pseudo-Areopagitul, Despre ierarhia bisericeasca", VII, 1, p.139-140). Pentru noi, trupul omului este templul lui Dumnezeu, întru care locuieste Sf. Duh, precum zice Sf. Apostol Pavel (i Cor. 3, 16-17; 6, 19), este locas al sufletului si înfratit cu acesta, atât la rasplata Cât Si la pedeapsa (Dionisic Pseudo-Areopagitul, Despre ierarhia bisericeasca", VII, 3, p. 149-150). De aceea se cuvine sa fie cinstit si îngrijit si dupa despartirea lui de suflet, iar nu ars ca un lucru netrebnic. Sfintele Moaste, adica ramasitele trupesti ale Sfintilor, pastrate uneori în chip minunat, sunt o dovada vie a
cinstirii pe care noi o dam trupurilor si darurilor minunate, pe care harul lui Dumnezeu le toarna în trupurile celor ce Iau bine placut. Noi îngropam pe morti în pamânt, pentru ca Dumnezeu însusi a zis lui Adam: „...ca pamânt esti si în pamânt te vei întoarce" (Fac. 3,19). Asa ne învata Sf. Scriptura si în alte locuri, de pilda: „Tot pamântul în pamânt va merge, de unde s-a si zidit" (iov 34,15). Iar ca pilda vie avem pe Mântuitorul însusi, Care a fost îngropat si a stat în sânul pamântului trei zile, „facându-se începatura învierii celor adormiti" (1 Cor. 15, 20). (înv. Cred. Ort. a. 1952, pg. 369).

21. ESTE BINE SA SE CITEASCA ÎN CIMITIR EXORCISME PENTRU CEI EPILEPTICI?

Acest obicei de a cere Preotului sa citeasca Molitfele Sf. Vasile cel Mare în cimitir, pentru cei bolnavi de epilepsie este o superstitie, bazata pe credinta ca cei ce sufera de aceasta boala sunt bântuiti de duhurile rele, care în cimitir pot fi mai usor alungate, fiind ispitite sa intre în trupurile celor ce se fac strigoi. Poporul mai pune aceasta practica în legatura si cu cele expuse de Sf. Ev. Luca (8, 27), despre demonizatul din Gadara, care locuia prin morminte (v. v. voi. i p. 684, d. aut.).

22. SE POATE FACE POMANA CU MÂNCARE DE DULCE ÎN ZILE DE POST?

Acest lucru este condamnabil, lipsind pe cei repausati de folosul cuvenit, iar pe cei vii îi încarca de pacate pentru încalcarea postului si pentru neîmplinirea datoriei ce o are fata de repausatii sai, pe care mai mult îi cufunda decât sai ridice (n. r.).

23. CEI CE SE SINUCID POT FI ÎNGROPATI CU SLUJBA OFICIATA DE PREOT?

Sinucigasii de buna voie nu pot beneficia de slujba înmormântarii oficiata de preot, nu pot fi înmormântati în cimitir, si nici nu se potiace vreodata pomeni sau parastase în în amintirea lor. „Cel ce s-a sinucis fiind bolnav sau iesit din minti poate fi slujit" (Nic. Sachelarie, Prav Bis. a.1996 cap. 217, pgf. 1851; Sf. Timotei can. 14).

24. CARE POMENI NU SUNT PRIMITE ÎNAINTEA LUI DUMNEZEU?

Pomenile si milosteniile pentru cei repausati, facute de catre cei ce traiesc în concubinaj, nu sunt primite pâna ce acestia nu se vor cununa. Nu sunt primite pomenile facute pentru cei pe care ia prins moartea dezertati de la credinta ortodoxa, caci aceasta dezertare se socoteste sinucidere spirituala. De-asemenea, nu sunt primite pomenile facute cu bani proveniti din furturi si nedreptati, si nici milosteniile facute rudelor, celor bogati, si tuturor celor de la care se primeste rasplata (n. r.).

25. SE POATE DUCE UN COCOS ALB LA SF. ALTAR CA JERTFA PENTRU CEI CE MOR NEÎMPARTASITI?

Prin aceasta abatere se savârsesc doua pacate mari: suplinirea Sf. împartasanii printr-un dar atât de nepotrivit si condamnabil, si profanarea Sfintei Biserici prin introducerea de pasari în Sfântul Altar, abatere condamnata de Sinodul VI ec. can. 88, prin caterisirea Clericului care le primeste si prin afurisirea mireanului care le aduce. Pe lânga pacatul celui care a murit nespovedit si neîmpartasit, cel care aduce pasari la Altar provoaca si hazul credinciosilor cauzat de cântatul cocosilor în biserica (n. r.).

26. POT SA SE FOLOSEASCA CEI CE AU MURIT NEÎMPARTASITI, DACA SE ÎMPART PENTRU EI LUMÂNARI APRINSE CELOR CE SE ÎMPARTASESC?

Aceasta este o superstitie pentru ca se crede într-un lucru fara logica si fara temei. Este si o minciuna pentru ca cei ce fac aceasta se mint pe ei însisi, dând un exemplu rau
celor din jur, îndeosebi copiilor nevinovati si nestiutori, care privindu-i le urmeaza si le mostenesc obiceiul (n. r).

27. CU CE FOLOSIM PE CEI REPAUSATI TRECÂND ÎN POMELNIC „MORT NESPOVEDIT, NEÎMPARTASIT SI FARA LUMÂNARE?"

Aceasta marturisire publica nu poate folosi cu nimic pe cel ce a murit în stare de nepregatire. Intrucât acest lucru poate avea urmari negative în rândul celor vii, el poate fi socotit ca si o superstitie, amagindu-ne ca daca din neglijenta ne-ar surprinde moartea într-o asemenea stare, ramâne si pentru noi sansa de a fi trecuti de urmasii nostri în pomenic cu numirea: „mort nespovedit, neîmpartasit si fara lumânare" (n. r.).

28. ESTE POTRIVIT A SE FOLOSI EXPRESIA „TRECUT ÎN NEFIINTA" ATUNCI CÂND NE REFERIM LA CEL REPAUSAT?

Pentru cei ce din nestiinta folosesc aceasta expresie, când anunta în ziare sau la radio decesul cuiva, vom aduce câteva argumente care sa faca lumina în aceasta situatie. Cuvântul „nefiinta" este echivalent cu cuvântul „inexistenta" sau „neant", adica disparitie, dizolvare. Deci prin aceasta formulare „trecut în nefiinta", se lasa a se întelege ca cel plecat dintre noi a încetat de a mai exista cu desavârsire, iar cel ce o foloseste ar fi un ateu, care neaga viata de dupa moarte si învierea mortilor. De aceea este bine ca acei ce sunt nevoiti a face anuntul unui deces, sa nu o faca aceasta fara bagare de seama, lasând a se crede ca el este un ateu, sau ca anunta moartea unui ateu. In nenumarate rânduri Mântuitorul nostru Iisus Hristos a marturisit, atât prin cuvânt, cât si prin faptele Sale, ca noi vom supravietui dupa moarte. Astfel, dupa ce Lazar a murit, sora lui, Marta a zis catre Mântuitorul: „Doamne, daca ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit...". Iisus i-a zis: „Fratele tau va învia". Marta i-a zis: Stiu ca va învia la înviere, în ziua cea de apoi". Si Iisus i-a zis: „Eu sunt învierea si viata; cel ce crede în Mine, chiar daca va muri, va trai. Si oricine traieste si crede în Mine nu va muri în veac" (Ioan n, 21-26). Dupa aceea a urmat învierea lui Lazar cel mort de patru zile. Dar cea mai mare garantie a existentei nostre vesnice este învierea Domnului nostru Iisus Hristos. în concluzie, expresia „trecut în nefiinta", nu este de origine crestina. Ba mai mult, ea nu poate fi considerata nici de origine pagâna, pentru ca si pagânii credeau si cred în existenta unei vieti nemuritoare (n. r.).

CU CE SE FOLOSESC REPAUSATII CARE, BOGATI FIIND, DAR ÎNCARCATI DE FARADELEGI, AU PARTE DE ÎNMORMÂNTARI POMPOASE SI SLUJBE STRALUCITE?

Pentru a gasi raspuns la aceasta grea si ultima întrebare, vom aduce la mijloc un pasaj cutremurator din viata Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos.
 „In alta vreme umblând Sfântul Andrei prin cetate a vazut de departe un mort care era dus la groapa si omul acela era foarte bogat si multime de popor mergea dupa dânsul, cu multe lumânari si cu tamâie, iar clericii cântau pe lânga el obisnuitele cântari ale îngroparii si plângere multa de la ai sai se auzea. Iar sfântul vedea, da înainte'vazatorii, ce se petrecea la mortul acela si a stat privind si, deodata, a început a nu se mai simti pe sine mult timp. Si iata, a vazut o multime de arapi mergând înaintea lumânarilor si strigau: „Amar lui, amar lui".
Si tineau niste saci în mâini si turnau cenusa pe oamenii care mergeau împrejurul mortului. Iar altii de bucurie si de veselie jucau si râdeau fara de rusine, ca niste nerusinate desfrânate, altii urlau ca si câinii, iar altii guitau ca porcii, caci al lor era mortul acela. Altii mergeau în jurul lui si îl stropeau pe mort cu apa rau mirositoare, iar altii prin vazduh zburau împrejurul mortului si miros urât iesea din trupul acelui pacatos. Iar altii din urma mergeau plesnind cu mâinile si cu picioarele si zgomot mare faceau batjocorind pe cei ce cântau si asa graiau între dânsii: „Sa nu va dea voua Dumnezeu, nici unuia, ca sa vedeti lumina, ticalosilor crestini, caci cântati unui câine: «Cu sfintii odihneste sufletul lui» si înca robul lui Dumnezeu îl numiti pe acesta, care este vinovat de toata rautatea".Privind sfântul, iarasi, a vazut pe unul din mai marii diavolilor, având ochii învapaiati, care tinea în mâinile sale pucioasa si smoala si mergea la mormântul nenorocitului aceluia ca sa-i arda trupul. Savârsindu-se îngropaciunea, a vazut Sf. Andrei ca mergea îngerul în chipul unui tânar frumos cuprins de mâhnire si plângând cu mare jale. Si era aproape de Sfântul Andrei si, socotind Andrei ca acesta era un tânar din cei de aproape ai omului mort si pentru aceasta plânge, s-a apropiat de acel tânar care plângea si i-a zis lui: ,Juru-te. pe tine pe Dumnezeul cerului si al pamântului ca îmi spui si mie care este pricina plângerii tale, caci nu am vazut niciodata pe nimeni plângând asa dupa un mort cum plângi tu". Si i-a raspuns îngerul: „Pricina plângerii mele este aceasta: eu am fost pazitorul mortului pe care l-ai vazut ducându-l la mormânt si pe el l-a luat diavolul la sine si aceasta este pricina plângerii si mâhnirii mele". Si Sfântul Andrei a zis catre dânsul: „Acum am înteles cine esti tu; rogu-ma dar tie, sfinte îngere, spune-mi care au fost pacatele lui pentru care l-au luat diavolii din mâinile tale?" A raspuns îngerul: „De vreme ce vrei sa stii aceasta, Andrei, alesule al lui Dumnezeu, nu voi tacea, ci îti voi spune tie, pentru ca vad frumusetea sufletului tau cel sfânt stralucind ca aurul cel curat si vazându-te pe tine m-am mângâiat pentru necazul meu. Acest om era un barbat cinstit de împarat, însa era foarte pacatos si foarte cumplit în viata sa si dupa toate mai era si desfrânat, înselator, nemilostiv, iubitor de argint, mincinos, urâtor de oameni, pe care îi vorbea de râu si le lua camata si calcator de juramânt. Pe saracile slugile sale le chinuia cu foame si cu bataie si îi lasa fara îmbracaminte si fara încaltaminte în zilele friguroase de iarna si pe multi a ucis si i-a îngropat sub pardoseala grajdului de cai. Si astfel era pornit spre necurata aprindere si îl ura pe Dumnezeu, încât a atras în cursa cam la trei sute de suflete în acele urâte si groaznice pacate de desfrânare. Si a venit asupra lui secerisul si l-a aflat pe dânsul moartea nepocait si, negraite pacate avand, ii luara diavolii sufletul, iar necuratul lui trup insuti ai vazut cu ce fel de batjocura era petrecut de duhurile necuratilor. Pentru aceasta, o, sfinte suflete, eu ma intristez si de durere mare ma cuprind plangand, ca cel pazit de mine este acum de rasul demonilor."
Acestea graindu-le ingerul lui Dumnezeu, a zis sfantul catre dansul: "Rogu-ma tie, prietene, sa incetezi de a mai plange, de vreme ce el a lucrat cele necurate si la sfarsit fara de pocainta a venit. Deci, sa se sature de lucrurile sale. Iar tu, cel in chipul vapaii, plin de mari bunatati, slujitor al Domnului Savaot Atottiitorul, vei fi intru bunatatile Dumnezeului tau, de acum pana in veci." Cu aceste vorbe s-a dus ingerul de la Sfantul Andrei, facandu-se nevazut. Iar cei ce mergeau pe ulita pe care Sfantul Andrei vorbea cu ingerul, vazandu-l pe el stand si vorbind singur, iar pe inger nevazandu-l, nefiind vrednici de aceasta, ziceau intre ei: "Il vedeti pe nebunul acesta, cum aiureaza si cum vorbeste in vant, nepriceputul?!" Si il impungeau pe el si il goneau, zicandu-i: "Ce-ti este tie, nebunule, nevrednic fiind a vorbi cu oamenii, oare graiesti cu vantul?" Iar sfantul tacand
si mergand la un loc ascuns, isi aducea aminte de nenorocitul acela, pe care l-a vazut ducandu-l la mormant si plangea cu amar pierzarea lui

SLUJBA ÎNMORMÂNTARII SAU PROHODIREA

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

1. DE CE TRUPUL MORTULUI E ADUS LA BISERICA, ÎNAINTE DE A FI ÎNMORMÂNTAT, SI AICI I SE FACE SLUJBA ÎNMORMÂNTARII?

Pentru ca aici mortul se afla pentru cea din urma oara în mijlocul parohiei sau a obstei crestine în care a trait. El îsi ia acum ramas bun nu numai de la cei ramasi în viata,
ci si de la locasul sfânt unde a luat parte la sfintele slujbe, unde a fost botezat, cununat si împartasit. Si dupa cum în biserica a primit îmbisericirea si botezul, adica începutul vietii sale în Hristos, se cuvine ca tot aici sa i se faca si cea din urma slujba, aceea care binecuvinteaza sfârsitul vietii sale pamântesti si intrarea pe poarta vesniciei (Inv. Cred. Ort. a. 1952, pg. 365).

2. SLUJBA ÎNMORMÂNTARII ESTE OARE ACEEASI PENTRU TOTI MORTII?

Nu! Biserica a întocmit patru rânduieli deosebite ale slujbei înmormântarii: una pentru credinciosii laici sau mireni în vârsta; a doua pentru pruncii si copiii pâna la sapte ani; a treia, pentru diaconii sipreotii de mir si a patra pentru calugari si arhierei (Inv. Cred. Ort. a. 1952, pg. 365).

3. CE ÎNSEMNATATE ARE SLUJBA ÎNMORMÂNTARII?

Prin aceasta slujba care se savârseste pentru ultima data, Sf. Biserica, prin gura Preotilor si a cântaretilor sai, ca o maica iubitoare de fii, mijloceste iertare pentru pacatele savârsite în aceasta viata si îndurare de la Dumnezeu, pentru fiul sau fiica sa duhovniceasca, iar prin glasul duios al cântarilor sale, repausatul implora pe cei vii care au ramas în urma, sa nu-l dea uitarii si sa se straduiasca, prin jertfa dragostei lor, sa-i completeze lipsurile cu care el a plecat din aceasta viata.

4. CARE ESTE PARTEA CEA MAI DE SEAMA DIN SLUJBA ÎNMORMÂNTARII CREDINCIOSILOR?

Partea cea mai de seama din slujba înmormântarii credinciosilor este molitva de dezlegare („Dumnezeul duhurilor si a tot trupul"), urmata de rugaciunea de iertare, rostite de Preot. în acestea, Preotul roaga pe Dumnezeu sa dezlege sufletul celui raposat de orice blestem sau afurisenie, sa-i ierte tot pacatul sufletesc si trupesc, ca sufletul lui sa se odihneasca împreuna cu dreptii, iar trupul sa se dea înapoi firii, desfacându-se în cele din care a fost alcatuit (înv.Cred. Ort. a. 1952, pg. 366).

5. CE ÎNSEMNATATE AU CITIREA RUGACIUNILOR DE DEZLEGARE SI IERTARE?

Prin citire de catre Preot a rugaciunilor de dezlegare si iertare, se cere de la Dumnezeu ca sa dezlege de orice blestem si afurisenie si sa ierte sufletul repausatului care a murit spovedit si iertat cu cei împricinati, dar care din uitare sî slabiciune omeneasca a ramas cu pacate nedezlegate si neiertate, si ca nu cumva din aceasta cauza sa fie retinut de puterile cele cumplite ale întunericului, ce pazesc cu strasnicie calea sufletelor ce se înalta la cer.

6. CE ÎNSEAMNA SARUTAREA CEA MAI DE PE URMA PE CARE RUDELE, PRIETENII SI CUNOSCUTII O DAU MORTULUI?

Aceasta este pecetea dragostei si a unirii, ce leaga pe cei vii cu cei morti si totodata semnul iertarii si al împacarii prin care ne luam ramas bun de la cel ce pleaca dintre noi (Sim. Tcs. „Dcsp. sfârsitul nostru", cap. 367-368). De aceea în timpul acesta se cânta frumoasele si înduiosatoarele podobii: „Veniti fratilor, sa dam mortului sarutarea cea mai de pe urma..." si celelalte, în care Biserica ne zugraveste din nou piericiunea si vremelnicia vietii pamântesti, ne aminteste ca toti vom muri si ne îndeamna sa ne rugam cu. totii pentru iertarea si odihna celui raposat (înv. Cred. Ort. a. 1952, pg. 366).

7. PENTRU CE SE DA REPAUSATULUI SARUTAREA CEA MAI DE PE URMA?

Prin sarutarea cea mai de pe urma ce o dam trupului neînsufletit, noi aratam ca îl cinstim ca pe un locas al Preasfântului Duh, în care se odihneste ca într-un chivot sfânt, Hristos Euharistie, cu care el s-a împartasit cu putin mai înainte de a pleca din aceasta lume. Prezenta celor vii lânga trupul celui repausat, ne arata unirea Bisericii Triumfatoare cu Biserica Luptatoare sub Hristos Dumnezeu-Omul. Toate acestea ne graiesc tainic, dar puternic, cum ca odata cu moartea noi nu ne despartim unii de altii, si ca avem sa ne adunam cu totii pe vecie, în casa Tatalui Ceresc (Ioan 14, 2, 3; 2 Cor. 5, 1-10; Ape. 4; 5; 19; 20, 4-6; 21).

8. CU CE SE ÎNCHEIE SLUJBA ÎMORMANTARII?

Dupa sarutare se zice ectenia mortilor si finalul. Preotul rosteste aceste cuvinte: „Vesnica pomenire, vrednicule de fericire si pururea pomenite, fratele nostru", dupa care se cânta de trei ori: „Vesnica pomenire", ori: „întru fericita adormire, vesnica odihna da, Doamne, adormitului robului Tau (N.) si îi fa lui vesnica'pomenire", dupa care cântaretii cânta: „Vesnica pomenire" de trei ori.

9. CE ÎNSEAMNA „VESNICA POMENIRE", CARE SE CÂNTA MORTULUI LA SFÂRSITUL SLUJBEI ÎNMORMÂNTARII, LA PUNEREA ÎN MORMÂNT SI LA PARASTASE?

Prin aceasta ne rugam lui Dumnezeu ca, pe de o parte, El sa-si aduca pururea aminte de cel mort, iar pe de alta, noi cei vii sa pastram o neîntrerupta aducere aminte de dânsul, sa nu-l lasam în uitare, ci sa-l pomenim totdeauna, rugându-ne pentru dânsul (înv. Cred. Ort: a. 1952, pg. 366).

10. SE FACE VREO ABATERE DE LA RÂNDUIALA OBISNUITA A SLUJBEI ÎNMORMÂNTARII, ÎN VREUN TIMP AL ANULUI?

Da, si anume în Saptamâna luminata, adica între Duminica învierii si Duminica Tomii. Iata ce ne învata despre aceasta cartea de slujba: „Stiut sa fie ca, de va raposa vreunul din crestini de Sfintele Pasti sau în orice zi din Saptamâna luminata pâna la Duminica Tomii, nu cântam slujba înmormântarii stiute, pentru marirea si cinstirea sarbatorii învierii si pentru ca acestea sunt zile de bucurie si de veselie, iara nu de jale si de plângere. Si toti câti murim întru nadejdea învierii si a vietii celei vesnice, întru Hristos înviem" (Moiitfcinic). De aceea, pentru ca bucuria învierii sa nu fie întunecata sau umbrita de jalea si durerea pentru cei morti, din zilele obisnuite, preotul slujeste în asemenea cazuri îmbracat în vesminte luminate (albe), iar Slujba înmormântarii din aceste zile e alcatuita aproape numai din cântarile învierii. Din Slujba obisnuita a înmormântarii se pastreaza numai ectenia pentru morti, condacul Cu sfintii odihneste, Hristoase..." si rugaciunile de dezlegare si iertare („Dumnezeul duhurilor..." si celelalte) (înv. Cred. Ort. a. 1952, pg. 367).

COBORÂREA ÎN MORMÂNT
A REPAUSATULUI SI PECETLUIREA MORMÂNTULUI

1. CE SE FACE CU TRUPUL REPAUSATULUI DUPA TERMINAREA PROHODIRII?

Dupa terminare slujbei de înmormântare din Biserica, sicriul cu trupul neînsufletit este coborât pe nasalie si cu picioarele înainte este scos afara si convoiul funebru se
îndreapta spre cimitir, cântându-se cu glas duios cântarea: „Sfinte Dumnezeule...".

2. CE RUGACIUNI SE ROSTESC LA MORMÂNT?

Când trupul repausatului a fost adus aici, Preotul face o slujba scurta numita „panahida", rostind: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru... Cu duhurile dreptilor... întru odihna Ta, Doamne... Marire... Tu esti Dumnezeu, Care Te-ai pogorât în iad... Si acum... Una Curata si Preanevinova-ta Fecioara...". Apoi, zice ectenia pentru cei morti: „Miluieste-ne pe noi Dumnezeule, dupa mare, mila Ta..." în care se cere ca Dumnezeu sa odihneasca sufletul celui repausat, în loc luminat, în loc cu verdeata, în loc de odihna, de unde a fugit durerea, întristarea si suspinarea si sa-i ierte toata greseala ce a gresit cu cuvântul, cu lucrul, cu gândul, si asa mai departe. Dupa toate acestea se face otpustul (încheierea), cerând de la Dumnezeu, ca sufletul repausatului mutat de la noi în corturile dreptilor sa-l aseze, în sanurile lui Avraam sa-l odihneasca, cu dreptii sa-l numere; iar pe noi sa ne miluiasca, ca un Bun si de oameni Iubitor...

3. DUPA CE SE OFICIAZA ACEASTA SLUJBA MICA, CE SE FACE MAI APOI CU TRUPUL NEÎNSUFLETIT?

Dupa toate acestea trupul repausatului este coborât în mormânt, iar Preotul luând putina tarâna cu lopata, arunca crucis deasupra trupului, zicând: „Al Domnului este pamântul si plinirea lui, lumea si toti cei ce locuiesc într-însa", prin aceasta reamintind tuturor de împlinirea cuvintelor lui Dumnezeu de la facerea lumii, ca: „Pamânt esti si în pamânt te vei întoarce" (Fac. 3,19), contra datinilor pagâne care în loc de asi înmormânta mortii, îi ardeau. Dupa aceea, Preotul toarna în mormânt, peste trupul neînsufletit al repausatului untdelemn din candela, cenusa cu tamâie din cadelnita si vin, zis „paus". Apoi groparii aseaza capacul sicriului deasupra repausatului din sicriu, si se acopera groapa cu pamânt dupa datina, zicân-du-se troparele: „Cu duhurile dreptilor celor ce s-au savârsit..." si se încheie cu otpustul: „Marire lui Dumnezeu, Care asa a binevoit...".

4. CE ÎNSEMNATATE AU UNTDELEMNUL, CENUSA SI VINUL TURNATE PESTE TRUPUL NEÎNSUFLETIT?

Untdelemnul turnat peste repausat ne reaminteste ca el a terminat lupta cea buna si ca a ramas în Arborele Iisus Hristos, ca s-a nutrit din untdelemnul Darului Dumnezeiesc. Cenusa varsata din cadelnita peste repausat arata ca, adevarate sunt cuvintele Sfintei Scripturi: „Eu sunt tarâna, pulbere si cenusa" (Fac. 18, 27). Vinul, zis „paus" (înrudire...cel înrudit...) este o icoana, un simbol al Sângelui Domnului nostru Iisus Hristos. Precum grâul, pâinea, (nesfintite) simbolizeaza Trupul Domnului nostru Iisus Hristos, asa si paosul simbolizeaza Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.

5. CUM SE PECETLUIESTE GROAPA?

Dupa ce s-au facut toate cele cuvenite si sa pus capacul la sicriu batându-se în cuie, mai înainte de a se acoperi cu pamânt, preotul pecetluieste groapa, luând cu o lopata tarâna din peretii ei, de la cap, de la picioare, din dreapta si din stânga, rostind solemn: „Se pecetluieste groapa robului lui Dumnezeu (N.) pâna la a doua venire: în numele Tatalui. Amin. Si a Fiului. Amin. Si a Duhului Sfânt. Amin. Acum si pururea si în vecii vecilor. Amin. Dupa savârsirea acestor rânduieli, groparii îsi iau darul dat de rudele repausatului si astupa cu pamânt groapa. Toata lumea adunata face câte 12 metanii, zicând: „Dumnezeu sa-l ierte" (Molitfelnic).

6. CE ÎNSEMNATATE ARE GUSTAREA DIN COLIVA DE GRÂU SI DIN VIN?

Dupa datina veche, noi la înmormântare ne împartasim din coliva si din vin (paos), ca fii ai Bisericii si membre ale lui Hristos. Prin aceasta gustare noi adeverim tainic legatura noastra ca neam crestinesc, ca semintie aleasa, rascumparata de Domnul nostru Iisus Hristos, prin Sângele sau varsat pe Cruce. Cu gândul la credinciosia lor, la multele si marele minuni savârsite de Mântuitorul prin Dumnezeiescul Sau Trup si Sânge, s-a turnat si se toarna paosul (vinul) la sfârsitul înmormântarii pe piepturile binecredinciosilor repausati, în dorinta de a fi toti, pentru totdeauna, Trupul lui Hristos si Biserica Lui Triumfatoare. De aceea, la binecuvântarea colivei de catre Preot si anume când se cânta „Vesnica pomenire", rudele si prietenii mortului ridica tava (farfuria) cu coliva, leganând-o pe mâini, în semn de comuniune sau legatura cu repausatul.

7. CE SUNT MORMINTELE SI CIMITIRELE SI CE ROST AU ELE PENTRU NOI CRESTINII?

Mormintele si cimitirele sunt locuri de odihna si liniste în care asezam trupurile mortilor nostri, în asteptarea învierii si a judecatii de apoi. Desi plecati dintre noi, mortii ramân astfel mai departe lânga noi, prin osemintele lor. Mormintele lor pastreaza vie în sufletele noastre amintirea celor ce dorm în ele si legatura nevazuta cu el. Totodata ele tin treaz în noi gândul la moarte si ne îndeamna sa ne pregatim pentru ea. Privind mormintele - zice SF. IOAN GURA DE AUR - daca sufletul dormiteaza, tresare îndata, iar de este treaz si vrednic, se face si mai vrednic... Vederea mormintelor îmboldeste pe fiecare dintre noi sa cugete, fara voia lui, asupra sfârsitului nostru propriu, iar cine va lua în sine aceasta încredintare, nu se va lasa pe sine lesne în mrejele pacatului. Pentru aceasta un întelept dadea sfatul ce zice: „în tot ce veti spune, cugetati la clipele cele de pe urma si niciodata nu veti pacatui" („Talmaciri alese" Sf. Ioan Gura de Aur, p. 807) (înv. Cred. Ort. a. 1952, pg. 370).

8. PENTRU CE SE PUNE CRUCE LA CAPATÂIUL MORTILOR?

Pentru ca Sfânta Cruce este semnul credintei celui adormit, semnul lui Hristos si al biruintei Lui împotriva mortii. Crucea care strajuieste, deci, mormântul crestinului, arata ca cel ce doarme sub scutul ei, a adormit întru Hristos si cu nadejdea ca se va scula împreuna cu El, la învierea cea de obste.

9. PRIN CE SE ARATA GRIJA NOASTRA FATA DE CEI MORTI?

Prin înmormântarea lor dupa datina crestineasca si prin savârsirea rugaciunilor si slujbelor orânduite de Biserica pentru pomenirea lor. De aceea, trebuie, sa pomenim pururea pe morti si sa ne rugam pentru dânsii, atât în rugaciunile noastre personale de fiecare zi, cât si prin slujbele si rânduielile asezate de Biserica pentru aceasta, la soroacele cuvenite (înv. Cred. Ort. a. 1952, pg. 371).

POMENILE SI SOROACELE DE POMENIRE ALE REPAUSATILOR
1. CE SUNT POMENILE SI CE ROST AU ELE?

Pomenile sau praznicele mortilor, sunt mesele care se fac în cinstea si pomenirea mortilor. Ele sunt ramasite ale vechilor agape sau mese fratesti, cu care era împreunata în vechime slujba înmormântarii. Despre ele pomenesc vechile rânduieli bisericesti, ca
Asezamintele Sf. Apostoli (Cart. VIII, cap. 44), si alte scrieri vechi crestine: „Noi îi poftim pe saraci si nevoiasi la ospat, pentru ca astfel serbarea noastra sa devina pomenire pentru odihna sufletului celui adormit, iar pentru noi mireasma bine placuta lui Dumnezeu" (Tâlc. la cart. lui Iov" de Origen). Tot pomana se numeste si orice fapta de milostenie facuta pentru pomenirea si folosul mortilor, ca de pilda hainele sau lucrurile care se dau saracilor si care sunt binecuvântate de Preot printr-o molitva deosebita (înv. Cred. Ort a. 1952, pg. 369).

2. CARE SUNT SOROACELE SAU TERMENELE PENTRU POMENIREA MORTILOR?

Ziua a treia, a noua si a patruzecea dupa moarte; la trei, sase si noua luni si la un an dupa moarte; apoi în fiecare an pâna la sapte ani dupa moarte.

3. DE CE SE FACE POMENIREA LA ACESTE SOROACE?

Se face la trei zile, în cinstea Sf. Treimi, întru care ne mântuim si în amintirea învierii celei de a treia zi a Domnului, Care, sculându-se din morti, s-a facut pârga sau începatura si chip al învierii celor adormiti; la noua zile, pentru ca rapusatul sa se învredniceasca de partasia cu cele noua cete îngeresti si în amintirea orei a noua, în care Domnul, înainte de a muri pe Cruce, a fagaduit tâlharului Raiul, pe care ne rugam sa-l mosteneasca si mortii nostri; la patruzeci de zile (sase saptamâni), în amintirea înaltarii la cer a Domnului, care a avut loc la 40 zile dupa înviere, pentru ca sufletul mortului sa se înalte si el la cer; la trei lui, la sase luni, la noua luni si la un an, în cinstea si slava Sfintei Treimi, dupa pilda crestinilor din primele veacuri, care praznuiau în fiecare an ziua mortii mucenicilor si a sfintilor, ca zi de nastere a lor pentru viata de dincolo" (Asez. sf. Apost, cart. VIII, cap. 42; S. Tes. Despre sfârsitul nostru", cap. 372, p. 250). Termenul de 7 ani, când se face pentru cea din urma oara datornica pomenire anuala a mortului, e numar sfânt (cele 7 zile ale facerii lumii) si se socoteste ca atunci trupul omului e cu totul desfacut în tarâna. De aceea în rânduiala manastirilor, atunci când se împlinesc sapte ani de la îngroparea calugarului, se face dezgroparea osemintelor si asezarea lor în racla sau ossuar, ori în gropnita de obste.

4. CUM SE NUMESTE SLUJBA CARE SE FACE LA ACESTE SOROACE, PENTRU POMENIREA MORTILOR?

In cartile de slujba se numeste panihida (panahida), dar în popor poarta de obicei numirea de parastas, care în greceste înseamna a se înfatisa înaintea cuiva, a mijloci, deci rugaciune de mijlocire pentru cei morti. Parastasul mi e altceva decât o prescurtare a slujbei înmormântarii. Partea de capetenie o alcatuiesc rugaciunile de dezlegare si iertare, rostite de preot la sfârsitul slujbei, urmate, ca si la înmormântare, de „Vesnica pomenire". Se savârseste în biserica, dupa Liturghie, iar când e cu putinta, si la mormânt. La parastas se aduc întru pomenirea mortului, coliva, pâine, si vin, din care se toarna jos peste mormântul mortului.

5. SE POT FACE PARASTASE ÎN TOT TIMPUL ANULUI?

Nu se pot face parastase în urmatoarele zile si rastimpuri din cursul anului:
a) Duminicile de peste an, pentru ca Duminica, amintind, ziua învierii Domnului e zi de bucurie, iar nu de întristare;
b) In cele douasprezece zile dintre Nasterea si Botezul Domnului. Chiar daca în unele biserici se fac parastase Duminica, cel putin în Duminicile Penticostarului, adica în cele dintre Pasti si Rusalii, nu se cuvine nicidecum sa se faca parastase, pentru a nu se întuneca bucuria praznicului cel mare al învierii;
c) De la lasatul secului de carne pâna la Sâmbata întâia din Postul Mare, Sâmbata Sf. Teodor;
d) Din Sâmbata Floriilor pâna în Duminica Tomii;
e) La praznicile împaratesti sau sarbatori mari. In timpul Postului Mare, nu se face parastas în zilele de rând (luni, marti, miercuri, joi si vineri), deoarece în aceste zile nu se face Liturghie Obisnuita sau deplina (can. 49 Laodicea).

6. CE SUNT „SARINDARELE"?

Cuvântul „Sarindar" provine din greceste si înseamna pomenirea unui mort sau a unui pomelnic întreg de morti la 40 de Liturghii în sir, mai ales în primele 40 de zile de la moartea cuiva, precum ne îndeamna sa facem Simion al Tesalonicului. Sarindarele se dau de obicei la sfintirea unei biserici, a unei fântâni, sau când vine preot nou în sat. Ele se numesc de obste, când pomenirea se face la 40 Liturghii una dupa alta si particulare, când pomenirea se face la 40 Liturghii razlete. La sfârsitul celor 40 Liturghii se face parastas si se pomenesc mortii tuturor credinciosilor, care au dat pomelnice, ceea ce se numeste dezlegare sau slobozirea sarindarelor. In unele parti se mai obisnuieste a se face pomenirea neîntrerupta a mortilor, adica la toate Liturghiile de peste an. Lucrul acesta se face mai ales în manastirile unde Sf. Liturghie se savârseste neîntrerupt, în fiecare zL Pomelnicul cu numele viilor si mortilor de pomenit care se da în acest caz, se numeste pomelnic anual.

7. CÂND SI CUM POMENESTE BISERICA PE CEI MORTI?

In afara de pomenirile facute de rudele si urmasii mortului, la soroacele aratate pâna acum, Biserica face si ea însasi pomenirea mortilor si se roaga pentru ei zilnic, mai în toate slujbele sale, ca de pilda la Litie si Mezonoptica, dar mai ales la Liturghie. Aici pomenirea se face de mai multe ori, dar îndeosebi la Proscomidie la iesirea cu cinstitele Daruri si dupa sfintirea Darurilor, în cursul rugaciunii de mijlocirea generala pentru vii si morti, când preotul pomeneste în taina pe toti mortii, cu cuvintele: „Pomeneste, Doamne, pe toti cei adormiti întru nadejdea învierii vietii de veci si-i odihneste pe dânsii unde straluceste lumina fetei Tale" (Vezi Liturghier). Nimic altceva nu este mai de folos pentru cei adormiti decât a aduce pentru dânsii Jertfa cea fara de sânge sau a fi pomeniti în timpul savârsirii ei. Lucrul acesta le pricinuieste multa usurare si bucurie. De aceea, pe lânga parastasele cu Liturghie, pe care le facem anume pentru morti, e bine sa aducem prescura si pomelnic cu numele mortilor, pentru a fi pomeniti de catre Preot la fiecare Liturghie. Dar în afara de pomenirea zilnica a mortilor, Biserica are în cursul anului bisericesc si zile anume orânduite sau închinate pomenirii generale a tuturor mortilor din toate vremurile si din toate locurile.

8. CARE SUNT ACESTE ZILE SI CARE E TEMEIUL ASEZARII LOR?

Mai întâi Biserica pomeneste pe morti în toate Sâmbetele de peste an. Sâmbata e ziua din cursul saptamânii închinata amintirii tuturor sfintilor si mortilor, pentru ca cuvântul Sâmbata (adica Sabat) înseamna odihna; e ziua în care Dumnezeu sa odihnit dupa zidirea lumii si în care, deci, cerem si noi odihna mortilor, dupa ostenelile si alergarea din aceasta viata (Sinaxarul la Sâmbata lasat, sec de carne, în Triod), si pentru ca Sâmbata e ziua în care Mântuitorul a stat în mormânt cu trupul, iar cu sufletul sa pogorât la iad, ca sa libereze din el pe toti dreptii cei din veac adormiti. Lucrul acesta ni-l amintesc si cântarile (stihirile) de la slujba Vecerniei si Utreniei Sâmbetelor din Octoih, în care marim pe sfinti si ne rugam pentru morti.
De aceea, parastasele se fac de regula Sâmbata. Parastasele care se fac Duminica, mai ales în orase, nu sunt potrivite cu bucuria învierii, pe care o praznuim în aceasta zi. Dar cu osebire face Biserica pomenirea de obste a tuturor mortilor în anumite Sâmbete din cursul anului, numite Sâmbetele mortilor, si anume:
a) Sâmbata Rusaliilor (numita si Mosii de vara, adica ziua de pomenire a mosilor si stramosilor nostri), pentru ca pogorârea Sfântului Duh, care se va serba a doua zi, sa se faca si asupra celor morti, izbavindu-i din stricaciune, si din pedeapsa. Se aduc atunci la biserica si se împart la morminte mâncaruri, fructe, haine si vase (oale si strachini).
b) Sâmbata lasatului sec de carne (numita Mosii de iarna), deoarece Duminica urmatoare fiind închinata pomenirii înfricosatei Judecati, facem rugaciune pentru morti, ca Dumnezeu sa se îndure de ei la Judecata de apoi.
Se mai obisnuieste, de asemenea, a se face parastase mai cu osebire în Sâmbata a doua, a treia si a patra din Postul cel Mare, pentru ca în celelalte zile din acest timp al Postului nu se savârseste Liturghie si deci nu se pot face nici parastase pentru morti; de asemenea, în Sâmbata lui Lazar, dinaintea Floriilor, când praznuim amintirea învierii lui Lazar de catre Domnul, rugându-ne ca Domnul sa învieze si pe ,raposatii nostri, la vremea cuvenita. De altfel e ultima data când se mai pot face parastase pâna la Duminica Tomii.

9. ÎN CE ALT CHIP MAI PUTEM ARATA GRIJA FATA DE MORTI ÎN AFARA OE POMENIREA LOR ÎN RUGACIUNI si SLUJBE?

Cinstirea mortilor se arata nu numai prin rugaciunile sau slujbele si milosteniile ce le facem pentru ei, ci si prin purtarea de grija de mormintele lor. Se cade sa ne aducem aminte de mormintele mortilor nostri, veghind întâi de toate ca de la capatâiul lor sa nu lipseasca niciodata Sf. Cruce. Sa le îngrijim si sa le împodobim, îngradindu-le, semanând pe ele sau împrejurul lor iarba si flori. Sa le cercetam cât mai des, iar în zilele de sarbatoare sa aprindem la morminte candele si lumânari, sau vase cu tamâie, în cinstea mortilor, asa cum ne îndeamna Sf. Parinti si învatatori ai Bisericii, ca Sf. Atanasie cel Mare si Sf. Simion al Tesalonicului. Numai asa vom avea dreptul sa pretindem urmasilor nostri ca si ei sa faca la fel cu mormintele noastre dupa ce ne vom fi mutat de pe pamânt (înv. Cred. Ort. a. 1952, pg. 340-375).