UN ADAOS DESPRE ADEVĂRATA MĂRTURISIRE ŞI DOUĂ PILDE DESPRE MINCIUNĂ

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

partea a II-a – cuprins

Mulţi dintre noi ne-am obişnuit să înşirăm la mărturisire numele păcatelor, fără să arătăm şi gradul (sau măsura) la care au ajuns aceste păcate. Ne place să ne mărturisim cam în felul acesta:
“Am greşit părinte, cu mândria, cu zavistia, cu lăcomia, cu minciuna, cu trândăvia, cu clevetirea şi cu tot felul de păcate. Mă rog de mă iartă şi de mă dezleagă!”
Nici nu se poate o mărturisire mai frumoasă şi mai uşoară ca aceasta. Dar să ne întrebăm, oare am deschis noi inima în faţa duhovnicului înşirând numai pomelnicul obişnuit al păcatelor? Oare înţelege preotul starea noastră sufletească? Numai dacă este văzător cu duhul poate să ne priceapă rănile, altfel nu poate pricepe.
În adevăr, aceleaşi păcate le mărturisesc şi copiii, precum şi oamenii cu viaţă aleasă. Toţi greşim. Dar cât de mult se deosebeşte măsura păcatelor de la unul la altul!
Şi copiii se mândresc şi spun minciuni, dar păcatele lor nu sunt de moarte, căci ei încă nu ştiu să deosebească binele de rău şi nici nu au vicleşug ca oamenii în vârstă. La unii este mândrie copilărească, iar la alţii mândrie satanicească.(asemenea cu a mândrului Lucifer).
La fel este şi cu minciuna: unii spun minciuni ca să facă haz, iar alţii prin minciuni pricinuiesc durere şi necaz. Minciuna care este spusă fără răutate, pricinuieşte mai ales râs, fără a face vătămare altora.
Iar când minciuna izvoreşte din răutate, atunci ea aduce lacrimi şi blesteme, ba uneori aduce deznădejde şi omoruri. Minciuna care nu izvoreşte din răutate şi nu urmăreşte vătămarea altora, aceasta nu este cu adevărat minciună, ci este mai mult o vorbă prefăcută sau o glumă nevinovată. De multe ori vedem că şi oamenii cei sfinţi s-au folosit de asemenea vorbe prefăcute pentru a acoperi faptele lor cele bune, sau pentru a fi defăimaţi de oameni.
În vremea când au năvălit păgânii Perşi în Palestina (la anul 614) se afla pe Muntele Eleon o mânăstire, în care trăiau 400 de fecioare. Când au intrat păgânii în această mânăstire, au început să le junghie ca pe nişte porumbiţe. Dar înainte de a le ucide, căutau ca să le batjocorească cu sila. Unul dintre ostaşi a ales pe una mai tânără, târând-o cu sine a o necinsti. Atunci fecioara a zis către el:
“Mă rog tinere, să nu mă sileşti şi eu îţi voi da nişte untdelemn cu dar minunat. Cu acesta dacă te ungi, nu poate să te rănească nici o armă la război. El te va păzi mai bine decât pavăza şi scutul.”
Auzind acestea ostaşul, i-a făgăduit că o va cruţa, dar în gândul lui dorea să dobândească mai întâi untdelemnul cel minunat şi pe urmă să-şi împlinească pofta lui cea spurcată.
În sfârşit, fecioara a adus un vas cu untdelemn (de care se pune în mâncare) şi i-a zis să se ungă la gât şi ea să-l lovească cu sabia ca să se încredinţezede puterea cea minunată a untdelemnului.
El însă n-a primit, ci i-a zis să se ungă ea întâi şi el să facă încercare cu sabia. Atunci fecioara s-a bucurat, căci aceasta era dorinţa ei.
Deci ungându-se ea la gât, i-a zis s-o lovească cu sabia fără frică. Atunci păgânul a lovit cu toată puterea şi mare i-a fost mirarea când a văzut capul ei căzând la pământ.
Atunci a priceput că a fost înşelat şi mult s-a întristat, pentru că nu şi-a împlinit pofta.
Prin meşteşugul acesta, sfânta fecioară şi-a păstrat fecioria nestricată dobândind şi cununa neveştejită a muceniciei.
Pilda ei a încurajat şi pe celelalte fecioare şi căutau în tot chipul să se împotrivească păgânilor, cu dorinţa de a muri curate.
Iată o minciună care a pricinuit cunună.
Sunt însă şi minciuni care aduc numai vătămare şi pierzare.
În mânăstirea de fecioare care era sub conducerea Sf. Pahomie (unde se aflau vreo 700 de fecioare) a avut loc următoarea întâmplare:
A venit odată la poarta mânăstirii un meşter croitor, întrebând dacă nu au ceva de cusut. Atunci a ieşit o călugăriţă tânără şi a zis croitorului:
“Noi avem aici croitorese şi nu este de lucru pentru altul străin”. Numai atât a rostit călugăriţa şi a intrat iarăşi în mânăstire.
În vremea când vorbea cu străinul la poartă, a văzut-o una dintre călugăriţe. N-a trecut multă vreme după aceasta şi s-au sfădit între ele, călugăriţa care a vorbit cu străinul şi cea care a văzut-o vorbind. Aceasta din urmă, voind să se răzbune, a clevetit-o pe cealaltă către altele, că a căzut în păcat cu meşterul croitor. Câteva dintre ele, fiind cuprinse de răutate au primit minciuna drept adevăr, răspândind vorbe în toată mânăstirea. Biata călugăriţă (care nici cu gândul nu s-a dus la asemenea lucru) n-a mai putut suferi ruşinea care s-a făcut în mânăstire şi din multa întristare, s-a aruncat pe ascuns în râu şi s-a înecat.
Atunci cealaltă căugăriţă, văzând pierzarea sufletească şi ruşinea din mânăstire, care s-a făcut pentru minciuna ei, a căzut în deznădejde şi s-a spânzurat. Aflând acestea preotul şi economul mânăstirii, a poruncit să nu se pomenească la rugăciune nici una, nici alta. Iar cele care din răutate s-au învoit la minciună şi au răspândit-o, au fost oprite 7 ani de la Sf. Împărtăşire.
Din aceste pilde se vede cât de mult se deosebeşte minciuna unuia de a celuilalt. Deci când ne mărturisim să nu facem numai o înşiruire seacă a păcatelor, ci este nevoie să spunem şi măsura răutăţii lor (cu ce scop le-am făcut şi ce fel de vătămare am pricinuit cu ele).
De pildă când spunem la mărturisire că am greşit cu lăcomia, aceasta nu înseamnează că ne-am arătat păcatul deplin, căci nu este nimeni care să nu greşească cu lăcomia.
Unul mănâncă lacom câteodată când este prea obosit şi prea flămând.
Altul mănâncă şi bea cu lăcomie totdeauna până când se umflă şi ameţeşte. Iar altul din lăcomie nedreptăţeşte şi năpăstuieşte pe fratele lui. Deci nu este aceeaşi lăcomie la toţi.
Cel dintâi alunecă uneori numai în păcatul lăcomiei. Cel de al doilea este robit totdeauna de patima lăcomiei (care este păcat de moarte). Iar cel care din lăcomie nedreptăţeşte şi năpăstuieşte pe altul, acela săvârşeşte un păcat şi mai mare, care strigă răzbunare la cer.
Dacă nu facem mărturisirea lămurit, atunci dezlegarea preotului nu ne foloseşte, iar Sf. Împărtăşire se ia cu nevrednicie, căci preotul de dezleagă fără să cunoască boala noastră şi niciodată nu poate să dea canonul (sau sfatul) care ni se cuvine.

 SURSA .../http://sfioaniacobhozevitul.wordpress.com/partea2_cuprins/p2_083_adaos_mart/


Este dator omul care se spovedeste sa-si aminteasca si de cate ori a pacatuit, mai ales in ceea ce priveste pacatele grele. De pilda: ,,Cati copii sunt fara cununie religioasa, cate avorturi, cand ai pacatuit, in posturi sau sarbatori; pacatele sunt unele mai grele si altele mai usoare. Cel care pacatuieste cu femeia nemaritata face desfranare, iar cel ce pacatuieste cu femeie maritata, face pacatul preacurviei. Trebuie sa spui in ce loc ai facut pacatul, in ascuns sau la aratare; pentru ca toate acestea ingreuneaza sau micsoreaza pacatul.
Iata un exemplu de pacat: am furat, parinte. Una este insa a fura un ou si alta este a fura un bou, cum spune vorba batraneasca. Una este a fura de la bogat si din cauza lipsei tale si alta este a fura de la vaduva, de la orfani, lasandu-i cu lacrimile pe obraz. In ce priveste acest pacat, trebuie precizat un lucru: nu ai iertare de te-ai spovedit la toti arhiereii pana nu dai inapoi in vreun chip oarecare ceea ce ai furat. Chiar daca nu mai traiesc persoanele acelea, sa le dai la saraci, la vaduve, la orfani, la necajiti.
Un alt exemplu: parinte, am mintit. Dar si minciuna imbraca mai multe aspecte: de pilda cand, un betiv ti-a cerut bani pentru bautura si cunosti acest lucru, mai bine este sa spui ca nu ai, caci nu faci un pacat. Dar in nici un caz sa nu te faci martor mincinos, sa nu bagi pe cineva la inchisoare, sa nu spui minciuni despre o familie, sa nu vorbesti pe cineva de rau si asa mai departe, caci acestea sunt pacate care apasa sufletul si nu vei scapa de osanda lui Dumnezeu daca nu le spovedesti cum trebuie. La iesirea sufletului va fi vai si amar, ca de aceea trag unii cate o saptamana ca boii la jug si nu le iese sufletul din cauza acestor pacate grele, minciuni, paraciuni, rautati. Adevarul trebuie sa iasa la iveala din toate pacatele, acestea trebuie sa le stie duhovnicul, nu vorbe goale cu care sa-l obosesti in zadar. Persoana care vrea sa se spovedeasca sa o faca cu smerenie, sa-si cunoasca pacatul, sa se aseze in genunchi inaintea duhovnicului pe care l-a ales si, cu capul plecat, sa faca marturisire completa. Este bine sa cautati duhovnici iscusiti, ca si acestia sunt ca doctorii, unii mai cunoscatori, altii mai putin cunoscatori, iar altii fac pe cunoscatorii si dau un tratament gresit.
Multi crestini m-au intrebat daca e bine sau nu sa schimbe duhovnicul. Ascultati cu luare aminte, ca sa nu va mai incurcati in aceasta problema. Intr-adevar, nu este bine sa se schimbe duhovnicul, ci e bine sa stie un preot duhovnic toate pacatele tale. Daca schimbi duhovnicul ca nu ti-a implinit voile tale, adica te-a oprit de la impartasit, sau spui unele pacate la unul si altele la altul, cu gand sa te dezlege la impartasit, e o mare greseala.
Se admite schimbarea duhovnicului atunci cand nu ai fost multumit, ca nu ti-a dat canon, sau nu te-a ascultat cu rabdare ca sa-i spui toate pacatele. Tot asa sa fugi de preotul care a fost caterisit sau, si mai grav, sa fugi de preotul care are diferite obiceiuri rele, indraznind la glume necuviincioase, dovedind astfel ca este un om neserios si fara frica de Dumnezeu. E bine sa te departezi si sa atentionezi si pe altii spre a nu cadea in astfel de ispite.

 DOAMNE IARTA PACATELE MELE SI ALE NEAMULUI MEU...

BLESTEMUL CEL NESOCOTIT ŞI CHEMAREA CELUI RĂU..AVIZ PENTRU CEI CE INJURA

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...



“Şi au iubit blestemul, şi-i va veni lui,Şi nu au voit blagoslovenia şi se va depărta de dânsul”.(Ps 108)

Sfântul Macarie Egipteanul spune că oastea demonilor este alcătuită din două cete mari:

I. Una este ceata vrăjmaşilor cari luptă pe oameni cu patimile şi cu poftele cele rele şi
II. Alta este ceata “boierilor” cari aruncă pe oameni în tot felul de eresuri, în blestemuri, hule şi înşelăciuni.

Mulţi dintre creştini au obiceiul să blesteme pe alţi la mânie sau să se blesteme pe ei singuri. Socotind noi mai bine, vom vedea că cele mai multe blestemuri sunt hule. La fel şi înjurăturile sunt hule. Deşi nu sunt toate hule împotriva Duhului Sfânt, dar nu sunt scutite de osândă. Orice cuvânt greu, care se atinge de numele lui Dumnezeu, de lucrurile cele sfinte sau de mântuirea sufletului este socotită ca o hulă împotriva Duhului Sfânt. Iar hula este un păcat de moarte.
Poate unii nu hulesc pe Dumnezeu şi nici lucrurile sfinte, dar au obiceiul să cheme pe vrăjmaşul diavol, ca să-l ia pe cutare sau cutare (atunci când se mânie).
Ei nu socot aceasta un păcat, ci dimpotrivă, mulţi o folosesc în chip de glumă.

Dar oare vrăjitorii cei lepădaţi de Dumnezeu nu fac şi ei la fel? Căci doară şi ei cheamă îngerii întunericului ca să le împlinească voile lor şi nu cheamă niciodată pe Dumnezeu.

O, iubite frate creştine, oare îţi dai seama că chemând tu pe “cel rău” spre răzbunare (împotriva fratelui tău) prin aceasta nesocoteşti pe Dumnezeu şi faci mare bucurie vrăjmaşului celui nevăzut.

Se bucură vicleanul când îl pomeneşti la mânie, iar răzbunarea pe care o ceri de la el, o socoteşte ca o mare cinste. Flutură din coadă urâtul, când vede că tu la mânie nu-l treci cu vederea, ci îl chemi în ajutor.

Sfântul Pavel ne învaţă, zicând: “Pomeneşte pe Iisus Hristos!”, iar tu când te mânii pomeneşti pe vrăjmaşul (cerând să-ţi facă răzbunare).

În altă parte Sf. Apostol Pavel ne porunceşte zicând: “Binecuvântaţi şi nu blestemaţi!” (Vezi Romani 12, 14), iar Domnul la Sfânta Evanghelie ne învaţă nu numai ca să nu blestemăm, ci chiar să binecuvântăm pe cei ce ne blestemă pe noi.
Ca să înţelegeţi cât de urât este blestemul înaintea lui Dumnezeu, voi aduce de faţă povestirea înfricoşată, care se cuprinde în Scrisoarea Sfinţitului Mucenic Dionisie Areopagitul, trimisă către fericitul Dimofil.

Sfântul Dionisie Areopagitul a trăit în vremea Sfinţilor Apostoli, a fost răpit pe nori de la Atena, la Ghetsimani, pentru a fi de faţă la înmormântarea Maicii Domnului. S-a săvârşit ca mucenic la anul 96în cetatea Parisului (care se chema Luteţia pe vremea aceea).

În scrisoarea lui către Dimofil, spune că mergând el, odată, în insula Creta, a fost găzduit de Sf. Apostol Carp (unul din cei 70 de Apostoli).

Acesta i-a povestit cum a avut el o mare supărare, din cauza unui Elin (adică necredincios), care înşelase pe un creştin ca să-şi lepede Sfânta Credinţă şi să primească înşelăciune idolească.

Atunci dumnezeiescul Carp, fiind copleşit de multă întristare nu şi-a dat bine seama ce face. Căci el, în loc să se roage lui Dumnezeu pentru întoarcerea celui pierdut, precum şi pentru luminarea păgânului, s-a lăsat biruit de mânie şi de amărăciune împotriva acestor doi ticăloşi. Fiind seară, a adormit Sfântul cu duhul tulburat şi cu inima plină de mânie. La miezul nopţii s-a sculat la rugăciune ca de obicei. În vremea rugăciunii avea inima amărâtă de întristare, ceea ce nu se cuvenea unui slujitor şi ucenic al lui Hristos.

În starea aceasta de turburare zicea în mintea lui că nu merită să mai trăiască acei oameni fără Dumnezeu, care duc în rătăcire pe alţii. Cugetând el acestea, se ruga lui Dumnezeu ca să-i lovească cu trăznet pe amândoi ticăloşii.

Îndată ce a cugetat aceasta, i se părea că se cutremură locul unde se afla, iar cerul s-a deschis. Prin o deschizătură a cerului a văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos împreună cu negrăită mulţime de îngeri, cari erau în chip de oameni.
Văzând aceasta, Fericitul Carp, se mira foarte mult şi uitându-se apoi în jos, a văzut temelia casei desfăcută în două şi s-a arătat acolo o prăpastie adâncă şi prea întunecoasă. Iar la marginea prăpastiei a văzut pe cei doi oameni pe care îi blestemase, fiind cuprinşi de frică şi cutremur mare. De frica lor cea mare le tremurau picioarele şi neputând a se stăpâni, erau gata să cadă în prăpastie. Din fundul gropii vedea Fericitul Carp cum se ridicau şerpii, cari se agăţau de picioarele lor. Acum îi vedea că fluieră, acum îi vedea cum îi muşcă de picioare, trăgându-i în groapă. Deci se vedeau sărmanii că sunt gata să cadă de silă în prăpastie.

În vremea aceasta Fericitul Carp nu mai vroia ca să privească în sus, către Domnul, ci se necăjea cu mintea pentru ce nu cad mai repede în prăpastie ticăloşii aceia. Căuta chiar de multe ori ca să-i împingă singur în groapă. Dar neputând să-i arunce, se întrista şi blestema.
La urmă s-a uitat în sus şi a văzut ca şi mai înainte cerurile deschise, iar pe Domnul L-a văzut cum I s-a făcut milă de cei doi osândiţi, cari se primejduiau şi sculându-se Domnul de pe tronul Său, s-a apropiat de ei şi le întindea mâna ca să-i scape. Împreună cu Domnul se sârguiau şi Sf. Îngeri ca să scape din primejdie pe cei doi oameni.
Cum şedea Domnul cu mâna întinsă spre oameni, a rostit către Fericitul Carp aceste cuvinte:
“Loveşte-Mă acum pe mine, că iarăşi Eu sunt gata ca să pătimesc de multe ori pentru mântuirea oamenilor. Şi plăcut îmi este ca să pătimesc iarăşi şi să mor pentru aceştia, ca să nu se osândească, chiar dacă alţi oameni nu sunt vinovaţi (ca să mă răstignesc pentru ei). Însă gândeşte-te bine dacă îţi convine oare şi ţie ca să schimbi prietenia cea cu Dumnezeu şi cu Îngerii cei buni şi să primeşti în schimb pe cea de-a pururea prietenie cu şerpii şi cu demonii!” (Vezi Sinaxarul cel mare, la 3 Octombrie, Viaţa Sf. Sfinţit Dionisie Areopagitul).

Atunci a cunoscut Sf. Carp că nu este plăcută lui Dumnezeu mânia cea fără socoteală.
Vedenia aceasta a Sf. Carp este şi pentru noi ca o lecţie, în vreme când ne luptă gândul ca să blestemăm.
Sf. Apostol Carp a blestemat pe cei doi necredincioşi, din râvna lui cea mare pentru Sfânta Credinţă, dar cu toate acestea vedem că Domnul s-a scârbit şi l-a mustrat.
Iar tu, creştine, când rosteşti blesteme asupra fratelui celui de o credinţă cu tine, pentru lucruri trecătoare (iar nu râvnă pentru credinţă), oare ce fel de răspuns vei da înaintea lui Dumnezeu ?

“Binecuvântaţi şi nu blestemaţi!” strigă mereu Sf. Apostol Pavel, iar tu pentru toată nimica arunci blesteme asupra fratelui tău? Nu te gândeşti că pe acela pe care tu îl dai răului sau morţii, pe acela l-a răscumpărat Domnul cu Patima Sa, scoţându-l din ghiarele morţii şi din robia celui rău?
În toată viaţa Lui de pe pământ, Domnul niciodată n-a blestemat pe cineva, deşi toată viaţa a fost prigonit şi defăimat de către necredincioşii jidovi. A blestemat numai pe smochinul cel neroditor, care închipuia nerodirea neamului evreiesc. A aceasta a vrut să arate sfârşitul Legi celei vechi, care n-a putut aduce pe om la mântuire.

Apoi să ne gândim câte necazuri şi câte piedici au întâmpinat Sfinţii Apostoli din partea păgânilor, dar ei niciodată n-au blestemat.
Când Sf. Arhanghel Mihail avea pricire cu diavolul pentru trupul Sf. Prooroc Moise, n-a îndrăznit ca să rostească blestem împotriva celui rău, care se împotrivea poruncii lui Dumnezeu, ci a zis numai atâta: “Domnul să te certe pe tine, diavole!”.

Trebuie însă să ştim că blestemul şi anatema pot să fie folosite numai în cazurile cele mai grele, când se primejduieşte Sfânta şi Dreapta Credinţă. Dar şi atunci ele sunt ca nişte arme pentru păstorii Bisericii, iar nu pentru cei de rând.

Blestemul şi anatema nu se cuvine nicidecum a le rosti în chip de mare răzbunare pentru lucruri trecătoare sau pentru ambiţiile noastre (cum am văzut că fac unii clerici nepricepuţi, ba chiar şi unii dintre monahi).

De aceea să fie ştiut, că atunci când se rostesc fără socoteală, ele se întorc în capul celui care le-a rostit, ca o pasăre de pradă, care neaflând vânat, se întoarce la cuibul său.

Înţeleptul Solomon zice la Pildele sale:
“Precum gadina (pasăre mare de pradă) zboară fără oprire, tot aşa şi blestemul cel nesocotit nu cade pe capul nimănui”.

Prin această pildă Înţeleptul Solomon ne face să înţelegem că blestemul cel nedrept (adică fără socoteală) nu se atinge de nimeni, ci zboară ca o pasăre după vânat. Iar dacă nu are vânat, pasărea se întoarce iar la cuibul său. Tot aşa şi blestemul dacă este nesocotit nu se lipeşte de nimeni, ci se întoarce pe capul celui ce l-a rostit.
Un oarecare creştin sărac de bunătăţile cele trecătoare, dar bogat în fapte bune, mergând odată pe drum, din nebăgare de seamă, s-a lovit cu piciorul de o piatră. Fiind desculţ, lovitura i-a făcut multă durere, iar el – ca un om necăjit – slăbănogindu-se, a zis către piatră:

“De bună seamă că diavolul te-a pus aici în mijlocul drumului; iar nicidecum omul!”. Îndată ce a rostit această hulă, a fost pedepsit de Milostivul Dumnezeu, în chip minunat, după cum se obişnuieşte să pedepsească totdeauna pe cei îmbunătăţiţi, în viaţa aceasta, ca să nu se păgubească suflete lor. Deci i s-a părut omului în clipa aceeacă i-a turnat cineva un cazan cu apă clocotită în cap şi din aceasta a simţit atâta durere, încât a rămas orb şi fără simţire. Atunci l-au ridicat nişte trecători şi l-au dus acasă. Acolo a zăcut pe pat multă vreme, fiind paralizat de la mijloc în jos, iar cealaltă parte a trupului era acoperită de răni putrede. Nimeni nu se putea apropia de el, decât numai cei cari îngrijeau de el.
A zăcut aşa multă vreme, chinuindu-se fără să rostescă vreodată un cuvânt greu sau nepotrivit, ci mulţumea lui Dumnezeu totdeauna zicând: “Pe cei cari îi iubeşte Dumnezeu, pe aceia îi şi ceartă” şi altele asemenea, cu multă răbdare şi îngăduială. Pentru răbdarea şi pentru credinţa lui cea mare a fost vindecat prin minune de Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu.

În cartea Sfântului Grigorie Dialogul se spune despre un boier mare din Roma, care avea un singur copil.
Din multa dragoste ce o avea către el, nu se îndura ca să-l certe pentru obrăzniciile lui, ci îl răbda aşa, cu neorânduială.

Pe lângă alte năravuri rele, copilul s-a deprins ca să blesteme, fără să primească vreo pedeapsă de la nepriceputul lui părinte.
Într-o zi pe când îl ţinea în braţele sale, i-a venit copilului o frică mare şi a strigat: “Ascunde-mă tată că iată nişte negri vreau să mă apuce!” Aceasta-i zicea copilul pentru demonii pe care îi vede lângă el. Şi în spaima lui cea mare a început iar să blesteme, după cum era obişnuit. Atunci, numaidecât, odată cu blestemul, a slobozit Dumnezeu ca să fie răpit sufletul lui de către demoni.
De asemenea, mai scrie despre un alt copil, care avea năravul să blesteme, ticălosul. Într-o zi când se juca cu alţi copii, a blestemat numele lui Dumnezeu şi în clipa aceea l-au răpit demonii cu trupul în iad şi nu s-a mai arătat şi nici nu s-a mai auzit de el.
Deci, dacă Dumnezeu pedepseşte atât de aspru pe nişte prunci (cari pentru prostia lor nu au atâta vină), oare cu cât mai mult se vor osândi cei cari sunt în vârstă şi mai ales cei cari poartă chipul călugăresc?



sursa..
http://sfioaniacobhozevitul.wordpress.com/