MANASTIREA HORAITA (de calugari)

Este situata pe soseaua Piatra Neamt-Tg. Neamt, la 30 km sud-est de Piatra Neamt si la 40 km vest de Tg. Neamt. Autobuzele de Piatra Neamt vin de mai multe ori pe zi pana in satul Poiana, de unde, dupa 3 km nord-vest, se ajunge in manastire. Din manastirea Almas se poate ajunga la Horaita, aflata la nord-est, pe drum forestier prin padure, distanta de 11 km. La vest 13 km este manastirea Varatec. Asezamantul este construit pe un mic platou inclinat la confluenta a doua paraie de munte, intr-o depresiune subcarpatica, in mijlocul padurii. Frumusetile naturale de aici au facut sa fie scrise pagini unice de catre scriitori romani sau straini, ca Hogas, Mrs. Walter sau Nicolae Iorga.

Izvoarele istorice disparute si marturii orale ne spun ca la Horaita a existat inca din secolul al XV-lea o biserica din lemn. Documentul din 11 iulie 1428 emis de cancelaria lui Alexandru cel Bun consfintea existenta bisericii din Horaita sub jurisdictia manastirii Bistrita. Calugarii acestei biserici, devenite intre timp comunitate monastica, au fost transferati din ratiuni militare de Stefan cel Mare, prin 1466, mai sus, la Horoicioara, pe cand era staret legendarul Chiriac. Ostasii retragandu-se la Girov, calugarii au revenit la Horaita in 1518. Alta biserica din lemn a fost construita pe la 1725, pentru ca, in anii 1822-1824, vestitul calugar Irinarh Rosetti (1790-1859) sa construiasca o noua biserica de lemn si sa reuseasca injghebarea unei obsti de 72 de calugari. El avea o mare experienta de calugar la manastirea Neamt sau la manastirile Athosului, continuata cu sihastrii in pustietatile impadurite ale schitului. La indemnul aceleasi chemari launtrice care 1-a stapanit toata viata, Irinarh Rosetti se va retrage la Ierusalim, apoi vreme indelungata in pustietatile muntelui Tabor din Palestina, unde va ridica din ruine vechea biserica a Schimbarii la Fata, unde a si fost ingropat. Biserica actuala a fost construita de Arhimandritul Er-moghen Buhus intre anii 1848-1867 pe locul celei din lemn din 1824. A fost sfintita la 20 octombrie 1867, primind hramul Botezul Domnului. Arhimandriul Ermoghen Buhus, ctitor si al bisericii schitului Horoicioara, construita in 1868, a fost primul ucenic al lui Irinarh Rosetti.



Biserica este o constructie masiva din piatra si bolti de caramida, pe fundatie de piatra, cu zidurile foarte groase, de peste 1,50 m. Are plan rectangular basili-cal, cu o singura nava. Altarul are in partea rasariteana cate o absida semicirculara in interior si exterior. Este luminat de o fereastra mare la est si doua mai mici la proscomidie. Dintre cele opt turle ale bisericii, trei se afla pe altar. Catapeteasma, lucrata inainte de sfintirea bisericii, contine icoanele conforme erminiei ortodoxe. Dispunerea lor insa se abate de la tipicul comun. Deasupra icoanelor imparatesti se afla 13 icoane praznicare, dispuse in doua registre, inconjurate de cercuri impodobite cu bogate ornamente florale din lemn aurit si policromat. Registrul Sfintilor Apostoli este plasat pe un bandou semicircular paralel cu arcul triumfal al altarului. Cele 14 medalioane ale profetilor sunt intercalate in doua fastuoase vrejuri de vita-de-vie din lemn sculptat aurit, ce se ridica de jos cu ascensorul pana peste amvonul practicat deasupra catape-tesmei. Fixarea amvonului deasupra catapetesmei pe acelasi zid care separa altarul de restul interiorului este ceva original, care nu exista la alte biserici. Naosul si pronaosul fac corp comun, unificand spatiul liturgic. Naosul este luminat de o fereastra la sud si alta la nord. Pe naos se afla doua turle mari, dintre care una deschisa. Pronaosul este luminat de doua ferestre la sud si alte doua la nord. Deasupra pronaosului, la limita cu pridvorul, sunt trei turle - una deschisa. Pridvorul, inchis, este luminat de cate o fereastra in stanga si dreapta usii. Pe pridvor, in partea din fata, se afla trei turnulete. Toate ferestrele sunt din lemn, duble, mari, terminate in arc cu vergele metalice intre ele. Intrarea in pridvor se face pe o usa masiva din stejar cu doua canaturi, nesculptata, cu geamuri in partea superioara, iar intrarea in pronaos se face printr-o usa masiva de stejar intarita metalic. O parte din mobilierul interior a fost inlocuit in 1993 cu altul, din brad, sculptat de mesterul Gheorghe Ursu din Cracaul Negru. Candelabrele au fost montate la inceputul secolului de staretul Pimen Gheorghiu. Atrage atentia in mod deosebit icoana Maicii Domnului, facatoare de minuni, asezata in fata altarului pe partea stanga. Este realizata in prima jumatate a secolului al XVIII-lea, pentru vechea biserica de lemn din 1824 a Horaitei, si are o mare valoare artistica. Pardoseala din biserica si din pridvor este din parchet, iar acoperisul din tabla in forma de solzi.

Vechea pictura a bisericii se limita la cateva ornamente florale si la chipurile Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, din pridvor, realizata de un pictor modest din imprejurimi. Actuala pictura a fost executata intre anii 1987 si 1993 de pictorul Mihai Chiuaru, din Bacau, secondat de cativa ucenici, printre care si monahul Ilarion Maftei, vietuitor al manastirii.

      Fatadele exterioare sunt varuite in alb, simple, cu ornamentatii aplicate sub cornise. In cele patru colturi edificiul este flancat de patru stalpi de zid cu dublu rol: estetic, dar si de sustinere si intarire. In ansamblu, planul si configuratia exterioara a bisericii rememoreaza arhitectonic un edificiu eclesiastic construit intr-o perioada de dominatie a gustului pentru stilul neoclasic cu influente rusesti, vizibile in numarul si configuratia celor opt turle. Clopotnita, cu gang nepictat, se afla la 25 m sud-est de biserica. Aleea de la poarta la clopotnita, lunga de 250 m, este pavata. In fata clopotnitei este un spatiu pentru parcarea masinilor. Turnul clopotnitei a fost construit in 1853-1854. In afara de camera clopotelor, adaposteste micul paraclis cu hramul Pogorarea Sfantului Duh. Aici a fost montata catapeteasma bisericii din secolul al XVIII-lea, care a existat mai inainte in paraclisul Sfantul Nicolae si care este o piesa de mare interes artistic. Paraclisul Sfantul Ierarh Nicolae face corp comun cu chiliile de pe latura nordica a incintei. Este compus dintr-o singura sala rectangulara, cu o singura absida pentagonala. A fost construit in 1852 din lemn, de acelasi ctitor Ermoghen Buhus, probabil pe locul altui paraclis mai vechi, ridicat in 1723. In 1962 i s-a pus o noua catapeteasma, pictata de pictorul Savin Hantar in 1981-1983, prin grija staretului Zenovie Ghidescu. Cladirile din incinta au fost construite in perioada interbelica. Este mai veche cu un secol partea de nord-vest a cladirii prescurariei (vechea staretie), care a fost completata dupa 1960 cu alte constructii. A facut corp comun cu paraclisul Sfantul Nicolae. Sub aceasta cladire se afla beciul construit in 1852 de staretul Ermoghen Buhus. In vestul incintei se afla cladirea staretiei, construita de staretul Teodorit Irimia in anii 1960-1962. Aceasta prezinta interes arhitectonic, arhitectul constructor, A. Nacu, realizand intr-o sinteza fericita fuziunea elementelor arhitecturii traditionale monastice romanesti cu cele ale arhitecturii populare din lemn a zonelor subcarpatice (cerdac la etaj sustinut de stalpi de lemn, la parter coloane mari din zid, cu deschideri in arc).

1. Icoana Preasfintei de la Mânăstirea Horaiţa

Rândurile de mai jos s-au născut îndeosebi din două pricini, anume gândul la porunca dată oarecând de Mântuitorul unui om din care scosese “o legiune” de demoni: ,,Întoarce-te la casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus;” (Lc. 8, 39) şi transpunerea în cuvânt a unei mici fărâme din recunoştinţa şi dragostea mea faţă de cea pururea fericită şi preanevinovată şi Maica Domnului nostru.

Încă de când eram mic copil şi mergeam cu bunica la Sfânta Liturghie, duminica, s-a născut o dragoste faţă de chipul preafrumos şi preasfânt al celei pe care o vedeam că mă priveşte cu atât de multă afecţiune şi iubire din icoana cea mare a iconostasului. Indiferent dacă mă simţeam cu musca pe căciulă – amintindu-mi că făcusem în săptămâna ce trecuse vreo boroboaţă şi stăteam acum sub ameninţarea bine meritatei răsplate de muştruluire din partea lui Doamne-Doamne pentru că supărându-mi părinţii îl supărasem şi pe El – sau nu, de fiecare dată când îmi îndreptam privirea către icoana Ei, vedeam aceeaşi căldură şi bunăvoinţă, ba uneori chiar mi se părea că îmi zâmbeşte şi mă adie cu calda ei privire şi gingăşie.

Îmi devenise tare dragă şi treptat am început să o iubesc tot mai mult astfel încât mi se părea ceva normal şi firesc să-I spun toate gândurile şi zbuciumurile fiinţei mele, încredinţându-mă vegherii şi apărării ei. Mai târziu am aflat că nu toţi cei din jurul meu simt şi se raportează la fel ca şi mine la ea, ba chiar că sunt unii oameni, ce îşi spun creştini, care o blasfemiază, ori în cel mai bun caz o privesc ,,ca şi pe orice altă femeie.” Sigur că primele întâlniri şi discuţii cu astfel de “creştini” au purtat germenele unei mici sminteli, care însă se va arăta a fi spre zidire, deoarece astfel am început să întreb, apoi să citesc şi în fine să studiez temeinic în cadrul facultăţii cine este această femeie? De ce Biserica de două mii de ani o cinsteşte şi o consideră Mijlocitoare tare către Dumnezeu-Sfânta Treime, definindu-o a fi Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară? Şi totodată cum se poate recunoaşte credinţa aceasta dreptslăvitoare a Bisericii transpusă prin intermediul muzicii în imnografie şi al imaginii în iconografie. După ce am înţeles aceste adevăruri propovăduite de Biserică şi cu uşurinţă de recunoscut şi experiat dacă învăţăm să trăim în conştiinţa şi cugetul Bisericii făcând ascultare de vocea şi povaţa ei bimilenară, şi nu rătăcind după propria noastră voie individuală efemeră, credinţa şi dragostea mea faţă de ea s-a întărit şi a sporit.

Puterea şi purtarea ei de grijă faţă de noi cei ce o cinstim şi îi cerem ajutorul, mijlocirea şi rugăciunea pentru a-l îmbuna pe Fiul ei, Dreptul Judecător, am văzut-o de nenumărate ori atât din cărţile ce s-au scris despre Ea, dar mai ales din relatările semenilor şi propria-mi viaţă, când trecând prin momente dificile, încercări şi suferinţe m-am bucurat de sprijinul şi ocrotirea ei de mamă, ajutându-mă să ies la liman.

       Cu puţină vreme în urmă însă aveam să fac cunoştinţă cu un astfel de caz minunat, cu o minune săvârşită de Maica Domnului, asupra unei femei ce nu aparţine Bisericii şi nici tradiţiei creştine ce o cinsteşte pe Fecioara Maria, astfel că m-am minunat şi întărit totodată în credinţa că “mult poate rugăciunea Maicii spre îmblânzirea Stăpânului” căci toate le poate câte le voieşte, deoarece mult ne iubeşte.

Iată povestea: La începutul lunii mai, am participat la pelerinajul organizat de colegii masteranzi de la secţia Artă Sacră din cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, sub îndrumarea pr. prof. dr. Ioan-Vasile Leb şi a domnului lect. dr. Marcel Munteanu, la frumoasele lavre ale Moldovei şi Bucovinei. În a treia zi a pelerinajului nostru, după orele amiezii, am poposit şi la Mănăstirea Horaiţa din comuna Crăcăuani, judeţul Neamţ. Situată la capătul unei văi înconjurate de codrii seculari, Horaiţa, pare a fi ascunsă de ochii lumii de o armură preafrumoasă de verdeaţă, fiind o mică oază de spiritualitate şi duhovnicie, zidită parcă anume în acest mediu străveziu al creaţiei. Când am intrat pe poarta mănăstirii singurele amănunte pe care le cunoşteam legate de istoricul acesteia era faptul că regele Carol al II-lea fusese exilat pentru 75 de zile de către Casa regală la această lavră moldavă, după căsătoria secretă cu Zizi Lambrino de la Odessa din 31 august 1918. De la ghidul mănăstirii aveam apoi să aflu că Horaiţa a fost înfiinţată de ieromonahul Irinarh Roseti, venit de la mănăstirea Neamţ, între anii 1822-1824, el fiind de altfel şi primul stareţ al acesteia. Sub conducerea succesorului său, arhimandritul Ermoghen, a fost construită biserica actuală fiind sfinţită pe data de 20 octombrie 1867 de către mitropolitul Moldovei Calinic Miclescu. Arhitectura se evidenţiază printr-o frumoasă îmbinare a stilurilor bizantin, moldovenesc şi rusesc, cele opt turle ce împodobesc acoperişul acesteia conferindu-i un aspect de maiestuozitate, pe care nu-l mai întâlnim la alte biserici mănăstireşti din spaţiul nemţean. Interiorul bisericii impresionează de asemenea atât prin veşmântul iconografic realizat pe un fond de cărămiziu deschis – ce-i conferă întregului spaţiu de cult o luminozitate ce nu afectează însă tainicul propriu edificiului de cult bizantin – cât şi prin unicitatea catapetesmei. Realizat probabil la Viena cu elemente ale barocului târziu, iconostasul Horaiţei se singularizează prin dispunerea amvonului în cadrul propriu-zis al catapetesmei, anume deasupra uşilor împărăteşti şi integrarea părţii superioare a tâmplei în bolta de zid dintre naos şi altar.

Odorul cel mai de preţ al mănăstirii este, conform părintelui Grigorie ghidul mănăstirii, icoana Maicii Domnului “Izbăvitoarea de secetă.” Pictată în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, icoana provine din biserica de lemn a Horaiţei, ctitorită de stareţul Irinarh în 1824, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea fiind îmbrăcată într-o frumoasă ferecătură de argint. Atributul pe care astăzi îl poartă de “Izbăvitoare de secetă” provine de la numeroasele minuni săvârşite de Maica Domnului prin această icoană în perioadele de secetă, când scoasă fiind în procesiune prin zonele învecinate afectate de lipsa acută a apei, ploile nu au întârziat să vină, ascultând glasul ,,împărătesei cerului şi al pământului.” Dar iată că Maica Domnului “Izbăvitoarea de secetă” de la Horaiţa nu s-a mărginit doar la a potoli setea pământului, ci şi-a revărsat mila sa şi faţă de trupul bolnav – uscat de o cruntă paralizie – şi sufletul însetat de apa cea vie al unei femei din Olanda ce se zvârcolea în patul durerii şi aşternutul chinuirii de aproape 20 de ani.

Pander Tineke, o educatoare olandeză găsindu-şi alesul inimii s-a căsătorit şi nu după mult timp a rămas însărcinată, fapt ce i-a adus o mare bucurie. La scurt timp după naşterea unei fetiţe frumoase, bucuria ei se va transforma însă în durere şi suferinţă, tânăra mamă paralizând complet, astfel încât până şi vorbirea i-a fost afectată, nemaiputând să se exprime clar şi nici să se hrănească normal. Crucea i se va îngreuia în momentul în care soţul o va părăsi, tânăra mamă Pander şi fetiţa ei rămânând în grija unei rude. Această milostivă femeie o va îngriji pe ea şi pe fetiţă timp de 18 ani, în urma majoratului fetei, aceasta preluând întreaga grijă asupra mamei sale. După atâţia ani de suferinţă doamna Tineke a avut într-o noapte următorul vis: se făcea că era într-o biserică în care a remarcat traversa lungă, ce se întindea de la intrare până la sfintele uşi de la catapeteasmă, deasupra căreia se afla o cruce mare. Păşind pe această traversă, admira sfinţii pictaţi pe zidurile bisericii. Când a ajuns în naos a văzut – în stânga – icoana Maicii Domnului, care i-a vorbit zicându-i: ,,Nu mai plânge, căci te vei face sănătoasă.”

După ce a auzit acest glas, visul s-a întrerupt şi trezindu-se a început să se gândească la vedenia ce o avusese şi la ce ar putea însemna aceasta. Dimineaţa, după ce s-a trezit, a constatat cu uimire că acele cuvinte auzite în vis au început să se împlinească, simţind cum uşor poate să-şi mişte picioarele, apoi degetele de la mâini, maxilarul descleştându-se, iar limba i se dezleagă, reuşind să i se adreseze fiicei foarte clar prin cuvintele: ,,dă-mi apă să beau!” Fata a rămas înmărmurită, auzindu-şi mama vorbind clar după 18 ani.

După tămăduirea minunată petrecută în vara anului 2002, Pander Tineke în vârstă de 45 de ani, s-a gândit mereu la frumoasa icoană şi la glasul izvorât din ea, întrebându-se unde s-ar putea afla şi cum ar putea ajunge la ea. Prin intermediul internetului a reuşit să găsească la începutul anului 2005 site-ul lui Elisabeth Brouwer, ,,Cine vrea să cunoască Ortodoxia”, şi astfel a decis să participe la unul din pelerinajele organizate anual de doamna Brouwer la mănăstirile din Romania. Astfel, în luna septembrie a aceluiaşi an, a venit împreună cu un grup de pelerini olandezi în Romania. Avându-l drept ghid pe Lucian Petcu din Bucureşti, grupul olandez a străbătut plaiurile moldave, vizitând cele mai cunoscute mănăstiri nemţene: Sihăstria, Secu, Sihla, Neamţ, Văratec, Agapia, Almaş ş.a., Pander Tineke sperând că va găsi acel frumos chip iconic ce o vindeca-se cu trei ani în urmă. Ajungând în cele din urmă şi la Horaiţa, şi intrând în biserica mănăstirii, nespusă cred că i-a fost bucuria când a recunoscut cele văzute în vis: traversa lungă, sfinţii de pe zidurile bisericii, catapeteasma cu sfânta cruce, şi icoana Maicii Domnului care îi vorbise şi îi redase sănătatea. În momentul în care a văzut-o, au podidit-o lacrimile şi căzând în mijlocul bisericii în genunchi s-a apropiat astfel de icoana binefăcătoare, vărsând lacrimi la picioarele acesteia în continuu mai mult de o oră. Grupul compatrioţilor ei văzând cele ce se petrec au început a se nelinişti, deoarece nimeni nu putea înţelege comportamentul lui Pander.

Cu toate acestea nimeni nu a îndrăznit să se apropie de ea. După ce s-a oprit din plâns, Pander Tineke a povestit cu emoţie tuturor cele ce se întâmplaseră cu ea, cum după naşterea fiicei sale, a paralizat, zâcând în această stare timp de 18 ani, până ce într-o noapte a avut un vis în care femeia cu pruncul din icoana aceasta îi apăruse în vis înştiinţându-o că se va tămădui. Acum după trei ani în sfârşit a reuşit să o afle şi să-i mulţumească. Grupul a zăbovit la mănăstire până spre seară, luând cu bucurie parte la programul liturgic al Horaiţei, unii dintre ei însemnându-se cu semnul crucii şi plângând, deşi nu înţelegeau ceea ce se citeşte şi se cântă de către monahi.

Stând în faţa acestei icoane a Maicii Domnului de la Horaiţa, mi-am adus aminte că oarecând nu reuşisem să înţeleg gândul părintelui Arsenie Papacioc, care într-un cuvânt de-al său spunea că ,,Maica Domnului se întristează când noi oamenii nu-i cerem ajutorul”, încredinţându-mă acum încă o dată de puterea şi dragostea Fecioarei Maria – a celei ce s-a arătat sălaş vrednic şi sfânt al Logosului dumnezeiesc atunci când El a binevoit a veni în lume – faţă de neamul omenesc, din care ea nu a încetat şi nu va înceta să facă vreodată parte. Din această cauză cred că noi suntem datori să-i aducem cinstire, povestind tuturor lucrurile minunate pe care le-a săvârşit din nespusa ei iubire de oameni, arătându-ne astfel recunoştinţa şi aducându-i lauda ce i se cuvine.

De aceea să zicem toţi cu credinţă şi cu dragoste către dânsa: „Stăpână primeşte cuvântul robului tău cel păcătos, care te doreşte cu înflăcărare şi te cinsteşte şi în tine singură îşi are nădejdea, Ceea ce eşti apărătoarea vieţii mele şi către Fiul tău împăciuitoare şi arvuna mântuirii mele.”

MINUNILE DIN VALEA NEAGRA

In Tara Vrancei, minunilor nu le plac soselele cu asfalt. Cine vrea sa ajunga la ele trebuie sa paraseasca drumurile batute, pline de vanzoleala si larma, sa aleaga potecile modeste si prafuite, care se pierd pe dealuri si in paduri. Odata cu asfaltul, ramane in urma si uratul. Satele sunt tot mai curate, casele tot mai simple si mai frumoase, indeletnicirile omenesti - tot mai vechi. Chiar si timpul pare sa se intoarca in urma, la matca lui. De unde vii este lumea, unde te duci - gradina lui Dumnezeu.

La Valea Neagra, un catun unde drumul se termina, e suficient sa treci pe sub turla albastra, inaltata peste o poarta de manastire, si ai ajuns in Rai. Cat vezi cu ochii, doar iarba stralucitoare, rauri de soare si Sfanta Vineri asteptandu-te cu cheile minunii la brau. Mica de statura, plapanda si zambitoare, paseste marunt, leganandu-si fustele monahale peste poteci. Are 75 de ani, in viata de toate zilele o cheama Simfora Marcu si pare o papadie cernita, in explozia de muscate care aprind ferestrele chiliilor zugravite in alb.

Un dangat de clopot starneste roiuri de pasari din arborii seculari. Inaltate peste turla bisericii, aripile lor aduna un nor de umbra. Dar lumina care arde in sfantul lacas este vesnica. Ea izvodeste din ochii nespus de frumosi si curati ai Maicii Domnului Prodromita, una din cele mai sfante si mai puternice icoane de pe pamant.  

Calugarii ratacitori 

Nu e greu de spus cum s-au asezat monahii in Tara Vrancei. Pentru ca la inceput, prin sec XIV, aici nu era nici urma de manastire sau de schit. Locurile erau prea salbatice, iar codrii prea desi si neospitalieri, pentru ca cineva sa se incumete a vietui aici. Cel care a dus vestea locurilor a fost Vasile, un schivnic luminat, care avea sa fie invatator pentru Paisie, sfantul din calendarul nostru ortodox. Vasile a fost cel care a ctitorit schitul de la Poiana Marului. De aici, ani de zile, au plecat calugari in toate partile Moldovei, pentru a purta cuvintul Domnului printre mireni. De acest schit auzisera si niste calugari din stepele rusesti, prigoniti de tari si de boierii lor. Cum oamenii n-au vrut sa se inchine dintii domnului lumesc ci tot celui ceresc, manastirea le-a fost spulberata de ostile imperiale, iar ei au plecat in bejenie. Nu au luat cu ei decat o icoana miraculoasa, pictata pe lemn de mesteacan, cu imaginea Maicutei Sfinte, botezata Podromita.

Pe jos au plecat calugarii, cu picioarele goale, rostind neincetat rugaciunea inimii, . Unii i-au ajutat, altii i-au prigonit, dar icoana din desaga le-a tinut mereu aprinsa speranta si credinta.    

Berbecul cu lana de aur 

Nimic nu e imposibil pentru Dumnezeu, atunci cand se face cunoscut oamenilor prin minunile sale. Asa s-au petrecut lucrurile si aici, la Valea Neagra. Calugarii nu se decideau asupra unui loc pentru ridicarea chiliilor. “Din atitea locuri binecuvintate de Dumnezeu”, ei, in modestia lor, nu se decideau a se opri. Nu credeau ca drumul lor a luat sfarsit si ca se pot odihni in acele locuri, unde Domnul le hotarise loc de popas vesnic”, ne povesteste una dintre maicute. Si tot de la ea aflam cum s-a petrecut prima minune. Plecasera in zori, insotiti de un cioban de prin partea locului. Au mers pina la asfintit si cand au hotarit loc de popas. Atunci si-au dat seama ca sunt in acelasi loc de unde plecasera. Au crezut ca ciobanul i-a plimbat prin munti special ca sa se intoarca si sa faca acolo biserica si chilii, pentru ca locuitorii nu aveau asa ceva.

Dimineata au plecat singuri si aveau grija sa-si aleaga mereu cate un punct de reper in fata lor, pentru ca sa nu se invarta in cerc. I-a prins noaptea pe drum si au inoptat acolo. A doua zi, cand s-au trezit, au vazut ca erau in primul loc de popas. Mare a fost uimirea calugarilor. S-au aruncat cu fetele la pamant si s-au rugat Tatalui Ceresc. “Ei au crezut ca e mana diavoleasca si ca Satan le-a incetosat mintile pentru ca ei sa nu mai ajunga la loc de ridicare pentru schit. S-au rugat o zi intreaga si o noapte, iar a doua zi, cu inimile intarite, au pornit la drum. Spre amurgire, s-a pornit din senin un vant napraznic care smulgea brazii din radacina. Nu aveau unde sa se adaposteasca, iar de mers nici nu mai putea fi vorba. S-au strans laolalta si au inceput sa cinte o melodie veche:

.

Se spune ca nici nu au terminat bine rugaciunea, ca vantul s-a oprit dintr-o data, iar soarele stralucea pe cer. Iar ei erau tot in locul de inceput. Atunci au inteles acei sfinti parinti, ca Dumnezeu le-a hotarat acolo loc de odihna si de rugaciune. Cativa ani la rand, Liturghia a fost slujita in aer liber, in apropierea unei stane. Acolo, pe locul altarului incropit din lemn cioplit de calugari, a fost plantat un stejar. Dupa 200 de ani, falnicul stejar a fost taiat, iar pe ciotul ramas din el s-a asezat un disc mare, de piatra, cu insemnul crucii pe el. Acolo si-a aflat cea dintii odihna icoana cea sfanta, iar obstile satesti au ridicat, pe cheltuiala lor, doua schituri, unul la Lepsa si unul in Valea Neagra, inzestrate din daniile lor.  Iar minunile nu au incetat din acel moment. Imediat, dupa ridicarea primei bisericute si a clopotnitei, a fost cioplita catapeteasma, din lemn de nuc.

Intr-o buna zi, pe masura ce munca tamplarilor se apropia de sfarsit, cativa ciobani se intorceau cu turmele de la pascut din locul numit pana azi "Poienile lui Potea". Un berbec vanjos, cu coarnele rasucite de doua ori, s-a impiedicat din senin, in timp ce cobora costisa lina, cazand intr-un ochi de apa. Dupa ce a reusit sa se ridice, a sarit pe pajiste si a pornit la fuga pentru a ajunge turma ce o luase inainte. Nu mica le-a fost uimirea ciobanilor sa vada cum din blana bogata a berbecului picurau stropi ce aveau stralucirea aurului...

Intorcandu-se dupa urmele ce sclipeau in iarba ca licuricii, oamenii au ajuns la apa in care cazuse animalul si care stralucea ca stelele pe cer. Barbatii s-au apucat sa sape si au descoperit un vas adanc, plin cu monede si pocale de aur. Socotind ca acesta este un semn de la Cel de Sus, pastorii locului au hotarat sa daruiasca intreaga comoara Schitului Valea Neagra. Monahii dreptcredinciosi au topit-o, folosind-o la poleirea tamplei bisericii cu foita de aur, asa cum se pastreaza si in ziua de azi.

Primele minuni        

Povestile despre minunile Prodromitei din Valea Neagra coboara in urma cu peste 200 de ani. Ele fac parte din istoria locului si sunt povestite din tata in fiu. Maica Simfora le spune si ea, cu voce soptita si infiorata, chiar in fata icoanei din care Preacurata Fecioara ne priveste in ochi: "Prodromita era scoasa pentru induplecarea ploilor sau oprirea grindinei, pentru recolte bogate ori pentru stavilirea viscolului, pentru pazirea de trasnete si puhoaie, pentru fereala de straini primejdiosi... Dar mai presus de orice, Icoana Facatoare de Minuni era de mare folos crestinilor bolnavi sau aflati la vreo ananghie atunci cand acestia se rugau cu nadejde si iubire, dovedindu-si credinta nestramutata in puterea fara de margini a Celui de Sus...".

Amintirea unei asemenea intamplari minunate, petrecuta pe la jumatatea secolului trecut, pare sa se intruchipeze aievea in linistea din biserica. Epitropul Asanache Popa, unul dintre binefacatorii schitului de la Valea Neagra, si sotia lui, Sita, erau oameni instariti, insa cu "frica lui Dumnezeu", povesteste maica Simfora. Unicul lor copil, o frumusete de fata, a cazut de pe cal tocmai la varsta maritisului, ramanand paralizata... In loc sa-i sminteasca, aceasta nenorocire le-a intarit credinta si mai mult. Timp de 40 de zile si 40 de nopti, sotii au postit si s-au rugat, cu randul, fara incetare, la Icoana Preacuratei Fecioare. Cand unul ingenunchea in fata altarului, celalalt ramanea de veghe acasa, la capataiul fetei paralizate, pana il dobora somnul... A doua zi o luau de la capat, inlocuindu-se unul pe altul. Atatea lacrimi amare au varsat la Sfanta Icoana, incat calugarii de la schit, cutremurati de jalea parintilor, dar si de evlavia lor nestramutata, au inceput sa se roage impreuna cu ei.

Dupa cea de-a patruzecea zi s-au oprit, dar un sobor de calugari s-a mutat langa patul de suferinta al fetei, impreuna cu parintii, citind neintrerupt acatiste si molifte cu candela aprinsa. In prima seara de dupa scurgea celor patruzeci de zile, putin inainte de inceperea Vecerniei, monahul Iosif Bontea s-a dus sa descuie biserica pentru a pregati lacasul de slujba. Abia cand s-a apropiat la cativa pasi a descoperit ca inauntru este lumina... Ferestrele pareau albite de raze scanteietoare, de parca vreun frate aprinsese o mie de lumanari! Speriat, s-a intors din drum si l-a chemat cu sine pe monahul de la cea mai apropiata chilie. Facandu-si cruci, cei doi au privit lumina necunoscuta si s-au incumetat, in cele din urma, sa descuie usa de la intrare.

Cand au pasit dincolo de prag, au cazut in genunchi, cutremurati de uimire... In mireasma puternica de smirna si tamaie ce plutea in sfanta incapere, Icoana Maicii Domnului era scaldata intr-o lumina paradisiaca, de o stralucire incredibila, care schimbase, parca, infatisarea intregului lacas. "Era abia o picatura din lumina Raiului..." - sopteste maicuta Simfora, cu ochii in lacrimi. "Asemenea lumina nu te orbeste niciodata, oricat de tare ar fi, caci este insasi Slava lui Dumnezeu, Cel Atotputernic, Iubitor si Milostiv. Ea ajunsese pana aici, in bisericuta asta binecuvantata, unde stam noi acuma!" Te uiti o clipa imprejur, tulburat de vorbele monahiei, si incerci sa vezi cu ochii mintii acea imagine fara seaman. Dar povestea Sfantei Vineri de langa tine te intoarce, inca o data, in timp. Asa cum stateau, rugandu-se in genunchi, coplesiti de maretia tacuta a semnului dumnezeiesc, cei doi calugari au bagat de seama ca lumina suprafireasca incepe sa scada incet, incet. Pe masura ce stralucirea se imputina, monahii auzeau cantece bisericesti, amestecate cu voci si plansete, care se apropiau prin livada de la intrare. Cand s-au ridicat sa vada ce este, in curtea schitului tocmai intra soborul fratilor ce se rugasera la capataiul fetei paralizate.

Vocile lor cantau imnuri de lauda catre Cel de Sus. In mijlocul calugarilor calca usor, abia atingand pamantul, sovaitoare si desculta, chiar fiica Sitei si a lui Asanache Popa, imbracata numai in camasa de noapte, asa cum se sculase din asternutul suferintei, in clipa savarsirii miracolului. La urma de tot, tinand lumanari aprinse, ca la Inviere, doua umbre de oameni paseau sfarsiti de emotie: parintii fetei vindecate de paralizie.

"Fetele lor, palide de nesomn, de infometarea postului si de atata suferinta, nu mai aratau deznadejde, ci o bucurie muta, fara margini. Rauri de lacrimi le siroiau pe obraji. Cand au ajuns in fata icoanei, au ingenuncheat tacuti toti trei. Jur-imprejur se adunasera toti monahii din manastire. Ochii parintilor ardeau de iubire privind chipul Fecioarei ce mijlocise marea minune. Isi aflasera izbavirea!"  

"Fiii lacrimilor Tale..."        

Multe asemenea intamplari minunate lumineaza memoria locului. Unele s-au petrecut in veacul trecut, altele - chiar in zilele noastre. Prin tot ceea ce savarsea pentru dreptcredinciosi, Icoana Facatoare de Minuni dadea semne ca apara acele tinuturi si pe crestinii ce traiesc in cuprinsul lor. Cu vremea, faima Prodromitei a crescut atat de mult, incat nenumarati oameni au inceput sa faca pelerinaje la Schitul Valea Neagra. Calare, pe jos, inghesuiti in care trase de boi, ei veneau din intreaga Tara a Vrancei, ba chiar si de peste munti, din secuimea Harghitei si a Covasnei. Din aceasta pricina, satenii din catunul Valea Neagra si din comuna Herastrau, ca urmasi directi ai taranilor ctitori de acum doua veacuri si mai bine, s-au socotit norocosi si au iubit Sfanta Icoana din toate puterile sufletelor, caci nepretuitul odor a stat mereu de straja la capataiul asezarii.

Pe oricine intrebi prin partea locului iti raspunde ca aici, la Valea Neagra, foarte rar s-au prapadit oameni de moarte naprasnica. Taranii coborati la campie sau plecati prin Moldova, cu treburi, n-au suferit niciodata de pe urma vreunei nenorociri. Calamitatile naturale au ocolit acea gura de Rai din judetul Vrancea, pana in ziua de azi. Nici macar un singur localnic nu si-a sfarsit zilele prin temnitele comuniste, desi foarte multi oameni au facut ani grei de puscarie in acea perioada de prigoana. Mai mult decat atat, Prodromita a stiut sa-si arate uneori chiar si asprimea mustratoare! De pilda, in 1918, dupa inceputul primei reforme agrare, schitul a fost desproprietarit prin lege de o parte dintre poienile si padurile sale aflate putin mai departe, pe valea Narujei. De atunci, s-a petrecut o adevarata prefacere a vremii, ce i-a uimit pe toti localnicii.

Furtunile dezlegate ca din senin, cu trasnete si grindina producatoare de mari pagube, viscole naprasnice de zapada s-au dezlantuit aproape fara-ncetare, ocolind numai Valea Neagra! In schimb, pe valea Narujei, la mica departare, clima s-a schimbat, provocand stricaciuni repetate, cateva decenii la rand, ca un semn de luare-aminte... Asemenea dovezi de suparare a Prodromitei merg pana la vecinatati intre satele aceleiasi comune. In catunul Vacarie, chiar alaturi de Valea Neagra, oamenii au avut deseori necazuri si marturisesc, de cate ori sunt intrebati, ca nu le reuseste, de o lunga perioada de timp, nimic din ceea ce isi propun sa faca, in vreme ce asezarea din jurul schitului este ferita si tot mai prospera. Motivul este tocmai faptul ca satul invecinat a fost intemeiat pe pamanturile si pasunile confiscate manastirii de autoritatile comuniste imediat dupa venirea lor la putere! In acei ani tulburi de la sfarsitul celul de-al doilea razboi, Prodromita a savarsit cateva minuni traite chiar de taranii batrani de astazi.

Prodromita si invazia sovietica        

La 23 August 1944, cand Regatul Romaniei intoarce armele impotriva Germaniei naziste, armatele sovietice incep patrunderea in Moldova. Dar rusii se purtau cu populatia civila ca si cand ar fi intrat intr-o tara inamica, nu aliata! In Vrancea, vestea ca vin muscalii puhoi, pradand satele si manastirile, starneste panica... La Schitul Valea Neagra mai traiau cativa monahi batrani si fara putere. Dosoftei Mocanasul, staretul de atunci al asezamantului, hotaraste sa ascunda bruma de odoare pe care le avea biserica, de frica barbarilor ce invadasera tara. Cand incearca sa mute Icoana Facatoare de Minuni pentru a fi ingropata alaturi de celelalte obiecte de cult, varstnicii calugari constata cu mirare ca Prodromita este de neclintit...

Pur si simplu, Fecioara ferecata in argint nu putea fi urnita din loc! Nici macar ajutorul catorva tarani vanjosi nu a fost de vreun folos. Intelegand ca acesta trebuie sa fie un semn de la Dumnezeu, monahii renunta sa mai ascunda icoana si asaza la loc celelalte odoare bisericesti. Din acea clipa, mica obste a schitului, in frunte cu Dosoftei Mocanasul, s-a asezat la rugaciune, citind Psaltirea fara intrerupere, trei zile si trei nopti la rand. Era pe la inceputul lui septembrie, perioada in care nu plouase niciodata prin acele parti.

Chiar din prima seara s-au adunat nori grei deasupra vaii si au inceput sa se auda tunete mari. Imediat dupa miezul noptii s-au deschis parca vazduhurile si s-a repezit un potop ce nu s-a mai oprit pana in dimineata celei de-a treia zile. Paraurile Valea Neagra si Naruja s-au umflat, iesind din matca. La fel s-a intamplat si pe valea Putnei, formandu-se o viitura atat de puternica, incat detasamentele sovietice au fost nevoite sa se opreasca inca inainte de-a ajunge la Vidra. Dupa o zi de asteptare, s-a primit ordinul de retragere, astfel ca trupele rusesti au facut cale intoarsa spre Focsani. Nici un picior de muscal nu a calcat la Valea Neagra! Prodromita aparase, inca o data, locurile si oamenii ce o adaposteau.

Izgonirea secetei        

In vara lui 1947, seceta devenise cumplita si foametea se dezlantuia in intreaga Moldova. Vinul se terminase, hambarele se golisera, incepuse colectivizarea fortata, iar oamenii parca se dumireau abia acum despre schimbarea timpurilor. Trecuse bucuria sfarsitului de razboi si incepea prigoana comunista. Prin satele din Vrancea se faceau deja primele arestari... De Sarbatoarea Pastelui, o mare multime de tarani s-a adunat in curtea schitului, rugandu-i pe cei cativa calugari batrani ce mai vietuiau inca acolo sa se induplece pentru scoaterea Sfantei Icoane. Toti erau slabiti si infometati. Multi isi pierdusera copiii nou-nascuti din cauza bolilor si a saraciei. Deznadejdea si evlavia lor au induplecat cerul, Icoana Facatoare de Minuni a lacrimat chiar in Noaptea Invierii!

Acest mare semn dumnezeiesc i-a tulburat foarte tare pe monahi, hotarandu-i sa porneasca in procesiune exact in prima zi de Paste, fapt ce nu se mai intamplase niciodata pana atunci. In urma carului cu boi s-a format un lung sir de barbati, femei, batrani si copii, ce aflasera, din gura in gura, ca Prodromita a plans de mila lor. Pe chipurile oamenilor se citeau disperarea si pocainta... Alaiul crestin a batut satele o zi intreaga, facand slujbe din loc in loc, sub arsita neobisnuita pentru acel anotimp. Inainte de asfantit, cand Prodromita nu se intorsese inca la schit, au inceput sa se adune norii... Pentru prima oara, dupa trei ani de zile, s-a pornit vantul, ridicand vartejuri de praf pe drumuri. Putin dupa lasarea intunericului, au cazut primii stropi din cer. Pana la miezul noptii, ploaia a prins putere si a continuat, cu scurte intreruperi, o saptamana incheiata! Lumea iesea prin curti si se inchina, plangand de bucurie. In anul acela, de pomina pentru localnici, porumbul semanat cu mare greutate in aprilie, din cauza secatuirii, a rasarit abia in postul Sfantilor Apostoli Petru si Pavel, tocmai spre sfarsitul lunii iunie. La capatul verii, cand recoltele din alti ani erau in hambare, abia a inceput culesul. Taranii priveau, se inchinau de sapte ori, parca neindraznind sa-si creada ochilor, si multumeau Fecioarei Milostive. In acea vara din 1947, cand toata Moldova era devastata de seceta si se murea de foame pe capete, pe Valea Neagra se asternuse belsugul. Femeile numarau cate 12 stiuleti pe o tulpina de porumb, crengile merilor atingeau pamantul de greutatea rodului, iarba pasunilor crescuse pana la genunchi. In intreaga tara nu se petrecuse asa ceva! Lacrimile Prodromitei Facatoare de Minuni adusesera, inca o data, izbavirea pentru oamenii locului.

In loc de epilog        

In lumina amurgului, maicuta Simfora ofteaza si tace, cu toate ca povestea nu s-a incheiat. Pe nesimtite, cateva monahii, dintre cele foarte putine ce alcatuiesc acum obstea schitului, s-au apropiat de noi. Cea mai veche mireasa a lui Hristos, varstnica Petronia Ciornea, fosta stareta a asezamantului, isi potriveste ochelarii cu rama rupta si lentile groase. Ea a sosit cea dintai aici, de la Manastirea Trotusanu, de langa Panciu, care cazuse in paragina. Putin inainte de 1950, cel din urma monah de la Valea Neagra se mutase la cele vesnice si schitul a ramas pustiu o vreme, cu Prodromita drept singura pazitoare. Atunci, episcopia Buzaului a hotarat stramutarea obstei de calugarite de la Trotusanu la Valea Neagra. Dar cele cateva zeci de maici sosite la schit au apucat sa se bucure de apararea Icoanei Facatoare de Minuni doar un deceniu. In 1960, un decret samavolnic golea mai multe manastiri considerate de comunisti "in afara circuitului turistic si fara importanta istorica".

Intr-o zi de toamna tarzie, a intrat in curtea asezamantului un activist de partid. Mai intai si-a cerut iertare de la Prodromita, spre surprinderea maicilor, apoi le-a adunat pe calugarite afara in curte si le-a spus: "De acuma, gata, noi suntem stapani aici! In cateva zile trebuie sa plecati...". Tot in acea zi, spre seara, maicutele s-au strans in biserica si au slujit pentru ultima oara Vecernia in fata Icoanei Preacuratei Fecioare. Apoi si-au strans putinul calabalac si, cu inima sfasiata, a doua si a treia zi au plecat pe rand, luandu-si adio de la Prodromita, pe care credeau ca nu o vor revedea niciodata.

Maica Simfora s-a intors la ea in sat, la Vrancioaia, unde a lucrat pamantul, taraneste, vreme de 37 de ani. Maica Petronia s-a dus pe Valea Susitei, la niste neamuri. Fiecare a plecat unde a vazut cu ochii... La schit, au fost randuite Casa de nasteri, Dispensarul si Ocolul Silvic. Bisericuta cu hramul Adormirii Maicii Domnului a ramas deschisa satenilor ca simpla biserica de mir, unde slujea un preot paroh. Cand parea ca totul este pierdut, a sosit 1989, Anul Mantuirii! Prima care s-a intors la schit a fost chiar maica Petronia. Toate erau la pamant, aproape ruinate. Ploua prin acoperisul bisericii, si in altar era pus un lighean ca sa nu curga apa pe Sfanta Masa.

De la o asemenea paragina a reinceput viata de obste a schitului de la Valea Neagra. Pe 26 decembrie 1989, in a doua zi de Craciun, cand se praznuieste Soborul Maicii Domnului, un taran din comuna Herastrau a batut la usa casei in care se adapostise maica Petronia dupa intoarcere, inconjurata de icoane si carti bisericesti. Omul a rugat-o sa descuie biserica fiindca sotia lui e bolnava pe moarte si vrea sa atinga Sfanta Icoana. Bolnava a cazut la pamant in fata Fecioarei Milostive, in timp ce Maica Petronia si barbatul asteptau in strana. Asa a trecut o noapte intreaga... Dimineata, femeia s-a ridicat, a sarutat icoana si a spus ca se simte mai bine. Apoi a plecat acasa cu barbatul, dupa ce a primit binecuvantarea calugaritei. Putin mai tarziu, maica a aflat ca femeia era bolnava de cancer in ultima faza. De 11 ani incoace, ea vine in fiecare zi si se roaga la icoana, vindecata complet. Prodromita isi reluase minunile...