DACA DORESTI SA ASCULTI PARACLISUL MAICII DOMNULUI, POTI SA PORNESTI DE LA BUTON...DOAMNE AJUTA!

PARACLISUL MAICII DOMNULUI!

12 iulie 2011

MANASTIREA HORAITA (de calugari)







Este situata pe soseaua Piatra Neamt-Tg. Neamt, la 30 km sud-est de Piatra Neamt si la 40 km vest de Tg. Neamt. Autobuzele de Piatra Neamt vin de mai multe ori pe zi pana in satul Poiana, de unde, dupa 3 km nord-vest, se ajunge in manastire. Din manastirea Almas se poate ajunga la Horaita, aflata la nord-est, pe drum forestier prin padure, distanta de 11 km. La vest 13 km este manastirea Varatec. Asezamantul este construit pe un mic platou inclinat la confluenta a doua paraie de munte, intr-o depresiune subcarpatica, in mijlocul padurii. Frumusetile naturale de aici au facut sa fie scrise pagini unice de catre scriitori romani sau straini, ca Hogas, Mrs. Walter sau Nicolae Iorga.
Izvoarele istorice disparute si marturii orale ne spun ca la Horaita a existat inca din secolul al XV-lea o biserica din lemn. Documentul din 11 iulie 1428 emis de cancelaria lui Alexandru cel Bun consfintea existenta bisericii din Horaita sub jurisdictia manastirii Bistrita. Calugarii acestei biserici, devenite intre timp comunitate monastica, au fost transferati din ratiuni militare de Stefan cel Mare, prin 1466, mai sus, la Horoicioara, pe cand era staret legendarul Chiriac. Ostasii retragandu-se la Girov, calugarii au revenit la Horaita in 1518. Alta biserica din lemn a fost construita pe la 1725, pentru ca, in anii 1822-1824, vestitul calugar Irinarh Rosetti (1790-1859) sa construiasca o noua biserica de lemn si sa reuseasca injghebarea unei obsti de 72 de calugari. El avea o mare experienta de calugar la manastirea Neamt sau la manastirile Athosului, continuata cu sihastrii in pustietatile impadurite ale schitului. La indemnul aceleasi chemari launtrice care 1-a stapanit toata viata, Irinarh Rosetti se va retrage la Ierusalim, apoi vreme indelungata in pustietatile muntelui Tabor din Palestina, unde va ridica din ruine vechea biserica a Schimbarii la Fata, unde a si fost ingropat. Biserica actuala a fost construita de Arhimandritul Er-moghen Buhus intre anii 1848-1867 pe locul celei din lemn din 1824. A fost sfintita la 20 octombrie 1867, primind hramul Botezul Domnului. Arhimandriul Ermoghen Buhus, ctitor si al bisericii schitului Horoicioara, construita in 1868, a fost primul ucenic al lui Irinarh Rosetti.

Biserica este o constructie masiva din piatra si bolti de caramida, pe fundatie de piatra, cu zidurile foarte groase, de peste 1,50 m. Are plan rectangular basili-cal, cu o singura nava. Altarul are in partea rasariteana cate o absida semicirculara in interior si exterior. Este luminat de o fereastra mare la est si doua mai mici la proscomidie. Dintre cele opt turle ale bisericii, trei se afla pe altar. Catapeteasma, lucrata inainte de sfintirea bisericii, contine icoanele conforme erminiei ortodoxe. Dispunerea lor insa se abate de la tipicul comun. Deasupra icoanelor imparatesti se afla 13 icoane praznicare, dispuse in doua registre, inconjurate de cercuri impodobite cu bogate ornamente florale din lemn aurit si policromat. Registrul Sfintilor Apostoli este plasat pe un bandou semicircular paralel cu arcul triumfal al altarului. Cele 14 medalioane ale profetilor sunt intercalate in doua fastuoase vrejuri de vita-de-vie din lemn sculptat aurit, ce se ridica de jos cu ascensorul pana peste amvonul practicat deasupra catape-tesmei. Fixarea amvonului deasupra catapetesmei pe acelasi zid care separa altarul de restul interiorului este ceva original, care nu exista la alte biserici. Naosul si pronaosul fac corp comun, unificand spatiul liturgic. Naosul este luminat de o fereastra la sud si alta la nord. Pe naos se afla doua turle mari, dintre care una deschisa. Pronaosul este luminat de doua ferestre la sud si alte doua la nord. Deasupra pronaosului, la limita cu pridvorul, sunt trei turle - una deschisa. Pridvorul, inchis, este luminat de cate o fereastra in stanga si dreapta usii. Pe pridvor, in partea din fata, se afla trei turnulete. Toate ferestrele sunt din lemn, duble, mari, terminate in arc cu vergele metalice intre ele. Intrarea in pridvor se face pe o usa masiva din stejar cu doua canaturi, nesculptata, cu geamuri in partea superioara, iar intrarea in pronaos se face printr-o usa masiva de stejar intarita metalic. O parte din mobilierul interior a fost inlocuit in 1993 cu altul, din brad, sculptat de mesterul Gheorghe Ursu din Cracaul Negru. Candelabrele au fost montate la inceputul secolului de staretul Pimen Gheorghiu. Atrage atentia in mod deosebit icoana Maicii Domnului, facatoare de minuni, asezata in fata altarului pe partea stanga. Este realizata in prima jumatate a secolului al XVIII-lea, pentru vechea biserica de lemn din 1824 a Horaitei, si are o mare valoare artistica. Pardoseala din biserica si din pridvor este din parchet, iar acoperisul din tabla in forma de solzi.

Vechea pictura a bisericii se limita la cateva ornamente florale si la chipurile Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, din pridvor, realizata de un pictor modest din imprejurimi. Actuala pictura a fost executata intre anii 1987 si 1993 de pictorul Mihai Chiuaru, din Bacau, secondat de cativa ucenici, printre care si monahul Ilarion Maftei, vietuitor al manastirii.

Fatadele exterioare sunt varuite in alb, simple, cu ornamentatii aplicate sub cornise. In cele patru colturi edificiul este flancat de patru stalpi de zid cu dublu rol: estetic, dar si de sustinere si intarire. In ansamblu, planul si configuratia exterioara a bisericii rememoreaza arhitectonic un edificiu eclesiastic construit intr-o perioada de dominatie a gustului pentru stilul neoclasic cu influente rusesti, vizibile in numarul si configuratia celor opt turle. Clopotnita, cu gang nepictat, se afla la 25 m sud-est de biserica. Aleea de la poarta la clopotnita, lunga de 250 m, este pavata. In fata clopotnitei este un spatiu pentru parcarea masinilor. Turnul clopotnitei a fost construit in 1853-1854. In afara de camera clopotelor, adaposteste micul paraclis cu hramul Pogorarea Sfantului Duh. Aici a fost montata catapeteasma bisericii din secolul al XVIII-lea, care a existat mai inainte in paraclisul Sfantul Nicolae si care este o piesa de mare interes artistic. Paraclisul Sfantul Ierarh Nicolae face corp comun cu chiliile de pe latura nordica a incintei. Este compus dintr-o singura sala rectangulara, cu o singura absida pentagonala. A fost construit in 1852 din lemn, de acelasi ctitor Ermoghen Buhus, probabil pe locul altui paraclis mai vechi, ridicat in 1723. In 1962 i s-a pus o noua catapeteasma, pictata de pictorul Savin Hantar in 1981-1983, prin grija staretului Zenovie Ghidescu. Cladirile din incinta au fost construite in perioada interbelica. Este mai veche cu un secol partea de nord-vest a cladirii prescurariei (vechea staretie), care a fost completata dupa 1960 cu alte constructii. A facut corp comun cu paraclisul Sfantul Nicolae. Sub aceasta cladire se afla beciul construit in 1852 de staretul Ermoghen Buhus. In vestul incintei se afla cladirea staretiei, construita de staretul Teodorit Irimia in anii 1960-1962. Aceasta prezinta interes arhitectonic, arhitectul constructor, A. Nacu, realizand intr-o sinteza fericita fuziunea elementelor arhitecturii traditionale monastice romanesti cu cele ale arhitecturii populare din lemn a zonelor subcarpatice (cerdac la etaj sustinut de stalpi de lemn, la parter coloane mari din zid, cu deschideri in arc).

1. Icoana Preasfintei de la Mânăstirea Horaiţa

Rândurile de mai jos s-au născut îndeosebi din două pricini, anume gândul la porunca dată oarecând de Mântuitorul unui om din care scosese “o legiune” de demoni: ,,Întoarce-te la casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus;” (Lc. 8, 39) şi transpunerea în cuvânt a unei mici fărâme din recunoştinţa şi dragostea mea faţă de cea pururea fericită şi preanevinovată şi Maica Domnului nostru.

Încă de când eram mic copil şi mergeam cu bunica la Sfânta Liturghie, duminica, s-a născut o dragoste faţă de chipul preafrumos şi preasfânt al celei pe care o vedeam că mă priveşte cu atât de multă afecţiune şi iubire din icoana cea mare a iconostasului. Indiferent dacă mă simţeam cu musca pe căciulă – amintindu-mi că făcusem în săptămâna ce trecuse vreo boroboaţă şi stăteam acum sub ameninţarea bine meritatei răsplate de muştruluire din partea lui Doamne-Doamne pentru că supărându-mi părinţii îl supărasem şi pe El – sau nu, de fiecare dată când îmi îndreptam privirea către icoana Ei, vedeam aceeaşi căldură şi bunăvoinţă, ba uneori chiar mi se părea că îmi zâmbeşte şi mă adie cu calda ei privire şi gingăşie.
Îmi devenise tare dragă şi treptat am început să o iubesc tot mai mult astfel încât mi se părea ceva normal şi firesc să-I spun toate gândurile şi zbuciumurile fiinţei mele, încredinţându-mă vegherii şi apărării ei. Mai târziu am aflat că nu toţi cei din jurul meu simt şi se raportează la fel ca şi mine la ea, ba chiar că sunt unii oameni, ce îşi spun creştini, care o blasfemiază, ori în cel mai bun caz o privesc ,,ca şi pe orice altă femeie.” Sigur că primele întâlniri şi discuţii cu astfel de “creştini” au purtat germenele unei mici sminteli, care însă se va arăta a fi spre zidire, deoarece astfel am început să întreb, apoi să citesc şi în fine să studiez temeinic în cadrul facultăţii cine este această femeie? De ce Biserica de două mii de ani o cinsteşte şi o consideră Mijlocitoare tare către Dumnezeu-Sfânta Treime, definindu-o a fi Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară? Şi totodată cum se poate recunoaşte credinţa aceasta dreptslăvitoare a Bisericii transpusă prin intermediul muzicii în imnografie şi al imaginii în iconografie. După ce am înţeles aceste adevăruri propovăduite de Biserică şi cu uşurinţă de recunoscut şi experiat dacă învăţăm să trăim în conştiinţa şi cugetul Bisericii făcând ascultare de vocea şi povaţa ei bimilenară, şi nu rătăcind după propria noastră voie individuală efemeră, credinţa şi dragostea mea faţă de ea s-a întărit şi a sporit.

Puterea şi purtarea ei de grijă faţă de noi cei ce o cinstim şi îi cerem ajutorul, mijlocirea şi rugăciunea pentru a-l îmbuna pe Fiul ei, Dreptul Judecător, am văzut-o de nenumărate ori atât din cărţile ce s-au scris despre Ea, dar mai ales din relatările semenilor şi propria-mi viaţă, când trecând prin momente dificile, încercări şi suferinţe m-am bucurat de sprijinul şi ocrotirea ei de mamă, ajutându-mă să ies la liman.

Cu puţină vreme în urmă însă aveam să fac cunoştinţă cu un astfel de caz minunat, cu o minune săvârşită de Maica Domnului, asupra unei femei ce nu aparţine Bisericii şi nici tradiţiei creştine ce o cinsteşte pe Fecioara Maria, astfel că m-am minunat şi întărit totodată în credinţa că “mult poate rugăciunea Maicii spre îmblânzirea Stăpânului” căci toate le poate câte le voieşte, deoarece mult ne iubeşte.

Iată povestea: La începutul lunii mai, am participat la pelerinajul organizat de colegii masteranzi de la secţia Artă Sacră din cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, sub îndrumarea pr. prof. dr. Ioan-Vasile Leb şi a domnului lect. dr. Marcel Munteanu, la frumoasele lavre ale Moldovei şi Bucovinei. În a treia zi a pelerinajului nostru, după orele amiezii, am poposit şi la Mănăstirea Horaiţa din comuna Crăcăuani, judeţul Neamţ. Situată la capătul unei văi înconjurate de codrii seculari, Horaiţa, pare a fi ascunsă de ochii lumii de o armură preafrumoasă de verdeaţă, fiind o mică oază de spiritualitate şi duhovnicie, zidită parcă anume în acest mediu străveziu al creaţiei. Când am intrat pe poarta mănăstirii singurele amănunte pe care le cunoşteam legate de istoricul acesteia era faptul că regele Carol al II-lea fusese exilat pentru 75 de zile de către Casa regală la această lavră moldavă, după căsătoria secretă cu Zizi Lambrino de la Odessa din 31 august 1918. De la ghidul mănăstirii aveam apoi să aflu că Horaiţa a fost înfiinţată de ieromonahul Irinarh Roseti, venit de la mănăstirea Neamţ, între anii 1822-1824, el fiind de altfel şi primul stareţ al acesteia. Sub conducerea succesorului său, arhimandritul Ermoghen, a fost construită biserica actuală fiind sfinţită pe data de 20 octombrie 1867 de către mitropolitul Moldovei Calinic Miclescu. Arhitectura se evidenţiază printr-o frumoasă îmbinare a stilurilor bizantin, moldovenesc şi rusesc, cele opt turle ce împodobesc acoperişul acesteia conferindu-i un aspect de maiestuozitate, pe care nu-l mai întâlnim la alte biserici mănăstireşti din spaţiul nemţean. Interiorul bisericii impresionează de asemenea atât prin veşmântul iconografic realizat pe un fond de cărămiziu deschis – ce-i conferă întregului spaţiu de cult o luminozitate ce nu afectează însă tainicul propriu edificiului de cult bizantin – cât şi prin unicitatea catapetesmei. Realizat probabil la Viena cu elemente ale barocului târziu, iconostasul Horaiţei se singularizează prin dispunerea amvonului în cadrul propriu-zis al catapetesmei, anume deasupra uşilor împărăteşti şi integrarea părţii superioare a tâmplei în bolta de zid dintre naos şi altar.

Odorul cel mai de preţ al mănăstirii este, conform părintelui Grigorie ghidul mănăstirii, icoana Maicii Domnului “Izbăvitoarea de secetă.” Pictată în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, icoana provine din biserica de lemn a Horaiţei, ctitorită de stareţul Irinarh în 1824, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea fiind îmbrăcată într-o frumoasă ferecătură de argint. Atributul pe care astăzi îl poartă de “Izbăvitoare de secetă” provine de la numeroasele minuni săvârşite de Maica Domnului prin această icoană în perioadele de secetă, când scoasă fiind în procesiune prin zonele învecinate afectate de lipsa acută a apei, ploile nu au întârziat să vină, ascultând glasul ,,împărătesei cerului şi al pământului.” Dar iată că Maica Domnului “Izbăvitoarea de secetă” de la Horaiţa nu s-a mărginit doar la a potoli setea pământului, ci şi-a revărsat mila sa şi faţă de trupul bolnav – uscat de o cruntă paralizie – şi sufletul însetat de apa cea vie al unei femei din Olanda ce se zvârcolea în patul durerii şi aşternutul chinuirii de aproape 20 de ani.

Pander Tineke, o educatoare olandeză găsindu-şi alesul inimii s-a căsătorit şi nu după mult timp a rămas însărcinată, fapt ce i-a adus o mare bucurie. La scurt timp după naşterea unei fetiţe frumoase, bucuria ei se va transforma însă în durere şi suferinţă, tânăra mamă paralizând complet, astfel încât până şi vorbirea i-a fost afectată, nemaiputând să se exprime clar şi nici să se hrănească normal. Crucea i se va îngreuia în momentul în care soţul o va părăsi, tânăra mamă Pander şi fetiţa ei rămânând în grija unei rude. Această milostivă femeie o va îngriji pe ea şi pe fetiţă timp de 18 ani, în urma majoratului fetei, aceasta preluând întreaga grijă asupra mamei sale. După atâţia ani de suferinţă doamna Tineke a avut într-o noapte următorul vis: se făcea că era într-o biserică în care a remarcat traversa lungă, ce se întindea de la intrare până la sfintele uşi de la catapeteasmă, deasupra căreia se afla o cruce mare. Păşind pe această traversă, admira sfinţii pictaţi pe zidurile bisericii. Când a ajuns în naos a văzut – în stânga – icoana Maicii Domnului, care i-a vorbit zicându-i: ,,Nu mai plânge, căci te vei face sănătoasă.”

După ce a auzit acest glas, visul s-a întrerupt şi trezindu-se a început să se gândească la vedenia ce o avusese şi la ce ar putea însemna aceasta. Dimineaţa, după ce s-a trezit, a constatat cu uimire că acele cuvinte auzite în vis au început să se împlinească, simţind cum uşor poate să-şi mişte picioarele, apoi degetele de la mâini, maxilarul descleştându-se, iar limba i se dezleagă, reuşind să i se adreseze fiicei foarte clar prin cuvintele: ,,dă-mi apă să beau!” Fata a rămas înmărmurită, auzindu-şi mama vorbind clar după 18 ani.

După tămăduirea minunată petrecută în vara anului 2002, Pander Tineke în vârstă de 45 de ani, s-a gândit mereu la frumoasa icoană şi la glasul izvorât din ea, întrebându-se unde s-ar putea afla şi cum ar putea ajunge la ea. Prin intermediul internetului a reuşit să găsească la începutul anului 2005 site-ul lui Elisabeth Brouwer, ,,Cine vrea să cunoască Ortodoxia”, şi astfel a decis să participe la unul din pelerinajele organizate anual de doamna Brouwer la mănăstirile din Romania. Astfel, în luna septembrie a aceluiaşi an, a venit împreună cu un grup de pelerini olandezi în Romania. Avându-l drept ghid pe Lucian Petcu din Bucureşti, grupul olandez a străbătut plaiurile moldave, vizitând cele mai cunoscute mănăstiri nemţene: Sihăstria, Secu, Sihla, Neamţ, Văratec, Agapia, Almaş ş.a., Pander Tineke sperând că va găsi acel frumos chip iconic ce o vindeca-se cu trei ani în urmă. Ajungând în cele din urmă şi la Horaiţa, şi intrând în biserica mănăstirii, nespusă cred că i-a fost bucuria când a recunoscut cele văzute în vis: traversa lungă, sfinţii de pe zidurile bisericii, catapeteasma cu sfânta cruce, şi icoana Maicii Domnului care îi vorbise şi îi redase sănătatea. În momentul în care a văzut-o, au podidit-o lacrimile şi căzând în mijlocul bisericii în genunchi s-a apropiat astfel de icoana binefăcătoare, vărsând lacrimi la picioarele acesteia în continuu mai mult de o oră. Grupul compatrioţilor ei văzând cele ce se petrec au început a se nelinişti, deoarece nimeni nu putea înţelege comportamentul lui Pander.

Cu toate acestea nimeni nu a îndrăznit să se apropie de ea. După ce s-a oprit din plâns, Pander Tineke a povestit cu emoţie tuturor cele ce se întâmplaseră cu ea, cum după naşterea fiicei sale, a paralizat, zâcând în această stare timp de 18 ani, până ce într-o noapte a avut un vis în care femeia cu pruncul din icoana aceasta îi apăruse în vis înştiinţându-o că se va tămădui. Acum după trei ani în sfârşit a reuşit să o afle şi să-i mulţumească. Grupul a zăbovit la mănăstire până spre seară, luând cu bucurie parte la programul liturgic al Horaiţei, unii dintre ei însemnându-se cu semnul crucii şi plângând, deşi nu înţelegeau ceea ce se citeşte şi se cântă de către monahi.

Stând în faţa acestei icoane a Maicii Domnului de la Horaiţa, mi-am adus aminte că oarecând nu reuşisem să înţeleg gândul părintelui Arsenie Papacioc, care într-un cuvânt de-al său spunea că ,,Maica Domnului se întristează când noi oamenii nu-i cerem ajutorul”, încredinţându-mă acum încă o dată de puterea şi dragostea Fecioarei Maria – a celei ce s-a arătat sălaş vrednic şi sfânt al Logosului dumnezeiesc atunci când El a binevoit a veni în lume – faţă de neamul omenesc, din care ea nu a încetat şi nu va înceta să facă vreodată parte. Din această cauză cred că noi suntem datori să-i aducem cinstire, povestind tuturor lucrurile minunate pe care le-a săvârşit din nespusa ei iubire de oameni, arătându-ne astfel recunoştinţa şi aducându-i lauda ce i se cuvine.

De aceea să zicem toţi cu credinţă şi cu dragoste către dânsa: „Stăpână primeşte cuvântul robului tău cel păcătos, care te doreşte cu înflăcărare şi te cinsteşte şi în tine singură îşi are nădejdea, Ceea ce eşti apărătoarea vieţii mele şi către Fiul tău împăciuitoare şi arvuna mântuirii mele.”

ARHIVA BLOG

ICOANA MD

MD. POCEAEV